Spre a-si indeplini functia sa si a-si atinge scopurile, sistemul juridic foloseste instrumente multiple foarte diferite pe care orice jurist ar trebui sa le cunoasca si sa le puna in practica. Cat de bine se foloseste de ele, cu atat se dovedeste mai bun ca jurist.
Dreptul nu poate consista intr-o simpla juxtapunere de reguli separate. Trebuie sa poti alipi diverse elemente unui ansamblu coerent asa incat sa nu comporte inevitabil asa de mari contradictii care sa-l arate incompresibil si impracticabil.
Regulile juridice reies din “asocierea unor concepte mai mult sau mai putin numeroase”, unde unele dintre ele se regasesc in numeroase ramuri de drept. Marile directii de drept au nevoie sa fie fi folosite corespunzator si ordinul juridic sa arate o finalitate concreta, folosind o constructie intelectuala bazata pe concepte. De altfel am identificat spiritul juridic al “regimului concret, izolat de interesele care le reprezinta, organizandu-se conform naturii sale proprii si combinandu-se cu alte concepte de acelasi fel, spre a forma o pura constructie juridica, construita pe abstractii si pe singurele eforturi de judecata”. Aceasta definire e inexacta. Conceptele juridice sunt sigur constructii intelectuale, dar sunt suporturile rationale a realitatilor umane cele mai concrete.
Dincolo de instrumentele conceptuale, punerea in practica recurge la instrumente tehnice necesare efectivitatii sale.
Din acest punct de vedere, dreptul este, inainte de toate, cadrul de actiune al oamenilor si societatilor umane. Punerea sa in practica nu s-ar putea sti sa se acomodeze unor instrumente exclusiv statice si sa se realizeze prin mecanisme de cele mai multe ori complexe. Studiul instrumentelor operationale este deci in mod egal necesar.
Nu este nevoie sa facem aici inventarul acestor instrumente. Este suficient de prezentat sumar unele cu singurul scop de a ilustra putin din arsenalul juridic de care dispun juristii.
Gandul in general si vorbirea zilnica utilizeaza mereu concepte. Dar dreptul folosit si forma notiunilor nenumarate sunt “reprezentarea abstracta a obiectelor-materiale sau intelectuale aratate prin ordinul juridic”. Din faptul ca foloseste reguli abstracte se face in mod necesar recurs la concepte.
Trecut prin judecata un fenomen sau un lucru se 737i87h nsibil luat ca o reprezentare generala, aceasta conceptualizare a faptelor este mijlocul prin care juristii “le plaseaza sub imperiul dreptului si pe locul de ei dat”. Luam astfel drept exemplu dobandirea unui bun, care este un fapt, pentru a arata ca dreptul poate sa se imparta pe mai multe capitole: daca bunul este supus puterii exclusive al unuia singur, este proprietate; daca este supus puterii catorva, este indiviziune, coproprietate, societate, ceea ce corespunde unor concepte distincte.
Dreptul utilizeaza in acelasi timp “concepte primare” adica reprezentari a “unor realitati extrajuridice” cum ar fi nasterea si moartea, si “concepte reflexive” si construieste juridic, asemeni contractului, actul juridic sau societatea, concepte reprezentative regulilor si institutiilor juridice. Dar toate conceptele juridice sunt concepte abstracte, chiar daca nivelul lor de abstractizare variaza dupa gradul lor de generalizare sau diferentiere.
Utilizarea conceptelor impune deci a le desemna printr-o denumire particulara si de a le defini, adica de a descrie continutul esential printr-o formula scurta si sintetica precizand elementele care o compun si relatiile specifice care leaga aceste elemente intre ele.
Conceptele sunt deci “instrumente prin care prin care dreptul ia contact cu realitatea”. Sunt cu atat mai necesare pentru asigurarea unui ordin rational in cadrul unei societati care cu atat este mai complexa, cu atat permite astfel extragerea realitatii ceea ce este esential pentru a le analiza si trata.
In acest fel, metoda juridica se caracteriza prin “conceptualismul” sau. Unele notiuni, acelea de judecata spre exemplu, sunt indispensabile ordinului juridic, oricat de primitiv ar fi el. Altele procedeaza la o elaborare mai complexa a dreptului. Unele concepte schimba chiar semnificatia conform materiei juridice din care sunt utilizate: astfel notiunea de majoritate nu este identica in materia civila si in materia penala, si cea de schimbare de domiciliu conform cu utilizarea in dreptul public, a dreptului privat sau a dreptului penal.
Cu toate ca conceptualismul este indispensabil pentru metoda juridica si ca se bazeza pe o identificare empirica a elementelor esentiale date de realitatile concrete, se poate dovedi un pericol atunci cand reiesind dintr-un fapt al unui nivel de abstractie prea ridicat, devine excesiv. Daca este poluat de prea multe artificii juridice, termina prin a se detasa de realitate. Judecataa juridica se pliaza pe realitatea sociala, asa de bine incat ea nu parvine in a o domina.
Conceptele proprii juridice sunt probabil mereu constructii intelectuale destinate sa determine obiecte abstracte ale cunoasterii juridice. Dar e adevarat ca unele dintre ele, mai mult decat altele, sunt constructii de spirit, bazate pe transformarea realitatilor juridice in idei pure, atat de mult incat altele nu sunt decat “traduceri exacte ala realitatii”.
Trebuie totusi observat ca, printre notiunile proprii juridice, ne sunt indispensabile si aceste concepte juridice fara de care nu am putea concepe nici o organizare juridica, oricat de primitive ar fi ele. Asa, notiunea de norma sau de regula de drept, acelea de drept si de obligatii, cele de judecata, de sanctiune, a se vedea cele de contract…sunt inerente oricarei ordini juridice. Ele au un caracter fundamental caci ele sunt la baza intregului sistem juridic.
In plus, normele de stat, de suveranitate, de drept subiectiv, de proprietate, de responsabilitate, de personalitate juridica sunt de asemeni fundamentale caci ele sunt la baza unei societati bogate in valori, a organizarii sale si al sistemului sau juridic, a caror stalpi ii constituie si nu se limiteaza la constructii tehnice destinate sa-i permita functionarea.
Sunt notiuni fundamentale ale intregului sistem juridic sau ale unui sistem juridic determinat pe care trebuie sa-l examinam, nu numai asupra fondului, dar dintr-un punct de vedere metodologic, pentru a pune in evidenta necesitatea si functiunea lor in ordinea juridica, dincolo de formele diverse in care se pot transforma si al continutului susceptibil pe care pot sa-l ia de aici sau de colo la un moment dat sau intr-o anume maniera.
Ca dreptul comporta, prin definitie un anumit numar de reguli de conduita care implica viata in societate, nu este indoiala. Definim de altfel dreptul obiectiv ca “un ansamblu de reguli de conduita socialmente edictate si sanctionate care se impun membrilor societatii”. Regula juridica este deci instrumentul de baza al dreptului. Este o norma cu sens larg, adica o expresie concreta sau abstracta, generala sau individuala, a ceea ce trebuie sau nu sa fie, care se caracterizeaza prin efectul sau obligatoriu oricare ar fi sursa (tratat, constitutie, lege, regulament, decizie in justitie, cutume…) si obiectul, deci respectul poate fi impus prin putere publica, in cazul utilizarii fortei, “dreptul nu poate fi pozitiv decat prin decizia unei autoritati care il pune si impune ca un adevar obiectiv”.
Orice prescriere juridica se caracterizeaza in efect printr-o pedeapsa si o sanctiune, cu toate ca unii autori, jurnalisti mai ales, au contestat ca sanctiunea sau ideea de constrangere publica ar fi un criteriu al jurisdictiei. Dar nu trebuie confundata sanctiunea cu executarea, regula de drept nu-si poate trage efectivitatea decat din posibilitatea sanctiunilor coercitive fara de care caracterul sau obligatoriu ar fi in van. Astfel de mijloace de constrangere sociala sunt, de fapt, indispensabile pentru a impune respectul recalcitratilor. Daca se intampla ca unele sanctiuni nu ar fi aplicate sau executate, in dreptul international public de exemplu, lipsa de putere sau de recurs la forta nu arata ca regulile de drept nu ar avea stipulata sanctiunea. Fara sanctiune, regula de drept ar pierde din forta si eficacitatea sa. Nu conteaza tipul sanctiunii care ii este data, daca se refera la metode de represiune, de reprobare sau de reparare, sanctiuni in natura sau in bani, sanctiuni impuse persoanelor sau aplicate actelor…ceea ce conteaza sunt sanctiunile a caror expunere in necunoasterea unei reguli de drept ar fi de natura sa incite respectul legii si ca ele sa fie proprii lipsurilor comise si adaptate destinatarilor lor in functie mai ales de contextual social considerat. Dar, orice ar fi, sanctiunea se prezinta ca un “mijloc de aplicare a fortei in serviciul ordinii juridice”.
Concret regula de drept trebuie sa implice o structura particulara. Ea aplica un efect juridic particular unei ipoteze determinate. Altfel zis, ea ataseaza un dispozitiv unor conditii, sau daca preferam, asa consecinte la un asemenea caz. Schematic ea enunteaza solutia juridica aplicabila ipotezei pe care o presupune.
In final, enuntul unei reguli de drept nu se limiteaza doar la juxtapunerea expresa a situatiilor presupuse si la efectul juridic care ii este atasat. Nu numai ca se poate intampla ca ordinea acestor doua elemente sa fie inversa, dar e frecvent ca acestea sa fie introduse intr-o enuntare alambicata. Invers, numeroase dispozitii se formeaza in continutul unei norme, fara a enunta ipoteza dorita si atunci totul este mai mult implicit.
Putem distinge in diversitatea normelor juridice reguli de organizare si reguli de conduita. Regulile de organizare determina esential competentele si puterile. In dreptul public, sunt reguli care instituie organele si functiile legislativa, executiva, jurisdictionala, administrativa. In dreptul privat, sunt in principiu acelea care guverneaza institutii ca familia, regimurile de incapacitate, persoanele juridice, drepturile a caror titulare pot fi…
Regulile de conduita, in schimb fixeaza indatoririle impuse subiectelor de drept. Acestei distinctii ii lipseste totusi claritatea. Drepturile si indatoririle individului, de exemplu, sunt prea legate intre ele pentru a putea sa le disociezi.
Putem totusi distinge, din punctul de vedere al fortei lor obligatorii, reguli imperative si de ordin public de la care nu putem deroga, intr-o parte si pe de alta parte, reguli simple supletive care nu se aplica decat in lipsa conventiilor contrare si care au ca obiect de a suplini vointa intereselor cand nu sunt reglate anumite puncte dar de la care putem mereu deroga.
Specificitatea si diversitatea normelor juridice raspund, foarte logic, functiilor carora le sunt desemnate.
Regulile de drept au ca obiect de a guverna organizarea societatii si relatiile celor care o compun, chiar pana acolo de a guverna o anumita pace sociala. Prescrierile juridice constituie un fel de “denominare comuna” intre persoanele si entitatile care exista intr-o asemenea societate, oferindu-le un cadru si reguli de joc pe care trebuie sa se plieze, mai degraba decat sa regleze relatiile lor prin forta sau in anarhie. Asa ca normele juridice sunt instrumente privilegiate de regularizare a vietii sociale care opereaza printr-o reglementare precisa a situatiilor juridice. Sunt atat mod de organizare si functiune a puterii publice dar si expresie a regulilor jocului care trebuie respectate in viata si societate, chiar cu riscul de a lua sanctiuni acolo unde puterile publice au ca misiune aplicarea lor sub controlul tribunalelor.
Regulile de drept nu pot fi doar un produs pur mecanic de observare a faptelor sociale, caci ele implica chiar judecarea valorilor ce presupun alegerea politicii juridice in functie de necesitatile vietii in societate si intr-un anume numar de aspiratii al corpului social, anumite scopuri, un anume ideal de justitie, de securitate si progress social, conform conceptiei ca…
Dar spre a pune in aplicare aceasta politica juridica, sistemul juridic face recurs la un arsenal de procedee din profesia juristilor si de reguli pur tehnice de aplicare si de realizare a dreptului. Aceste elemente exterioare formale si logice ale justitiei sunt egal exprimate prin norme. Regula de drept este astfel, atat un instrument politic juridic dar si de tehnica juridica.
Drepturile subiective sunt prerogative atribuite indivizilor sau grupurilor de indivizi, recunoscuti sau protejati prin ordinea juridica, ceea ce le confera niste puteri permitandu-le sa-si pastreze interesele lor intr-un domeniu determinat impunand altuia respectul dreptului lor. Altfel zis, vorbim de prerogative individuale, atribuite persoanelor pentru satisfacerea intereselor personale si garantate de caile dreptului. Vorbim, conform unei formule din materie, de un interes juridic protejat. Orice drept subiectiv presupune reuniunea a 4 elemente: un titular (subiect de drept), un obiect material sau imaterial, o relatie juridica care consista esential intr-o libertate sau putere de a actiona si o protectie juridica.
Gratie acestei protectii juridice, titularul poate impune respectul realizarii dreptului sau printr-o actiune in justitie. Diversitatea drepturilor subiective este infinita, conforma cu obiectul asupra caruia se discuta si tipul de putere care il au. Drepturile subiective sunt astfel expresia recunoasterii puterilor juridice ale individului ce tine de o psihologie individualista.
Tehnica se defineste in mod curent ca ansamblul de procedee metodice, fondate pe cunoasterea stiintifica, care sunt angajate sa produca o opera sau sa obtina un rezultat determinat. Tehnica juridica este astfel ansamblul mijloacelor specifice care oficiaza angajamentul si realizarea dreptului. Ea regrupeaza procedeele de tipul prezumtiilor si fictiunilor si operatiunilor asemenea asimilarilor si calificarilor.
Tehnica juridica regrupeaza ansamblul mijloacelor prin care politica juridica este tradusa de stat prin reguli spre a-si atinge scopul dorit si a-l asimila prin corpul social. Altfel zis, ea permite aplicarea si realizarea dreptului gratie unui ansamblu de procedee si mijloace practice cum ar fi formalismul, publicitatea, fictiunile, sanctiunile, limbajul juridic…
Prin faptul ca vorbim, de constructii intelectuale juridice si de tehnica lor, aceste procedee tehnice sunt putin accesibile profanilor si deseori simtite ca niste artificii de care juristii ar putea abuza. Ei participa deseori la o caricatura a dreptului catre un public dezinformat asupra exigentelor privind coerenta si practicabilitatea sa. Denuntam atunci hermetismul limbajului juridic ignorand impunerile preciziei, securitatii si securitatii la care se ataseaza. De aceea alegem aici sa ilustram necesitatea procedeelor tehnice ale dreptului dincolo de instrumentele indispensabile oricaror sisteme juridice din cursul epocilor si care polarizeaza in mod nejustificat criticile cele mai acerbe ale profanilor: formalismul si fictiunile.
FORMALISMUL
Formalismul juridic se poate defini ca tehnica conform cu care validitatea si eficacitatea actelor sunt subordonate observarii unor anume forme, deci formalitatilor.
In sensul juridic, formele sunt procedeele tehnice constand in manifestarile exterioare si sesizabile destinate a cuprinde circumstantele….acelea pe care actele de vointa sau faptele vietii sociale, le arata de unde provin situatiile juridice, in asa fel incat aceste elemente exterioare conditioneaza efectul juridic produs de elementele care se desfasoara…totusi, fara a influenta existenta lor, ele ar aduce numai un plus de energie actiunii lor. Forma este ca o haina care ii da acces in grupul social.
Formalismul juridic contemporan este esential pragmatic si utilitar. Are ca scop de a facilita relatiile sociale punand la dispozitie fiecareia instrumente de protectie unde intelegerea este cunoscuta de toti si nu se preteaza la echivoc. Devenit un formalism de securitate. Il vedem chiar desfasurandu-se in zilele noastre. In masura in care legiuitorul are avantaje tinand cont de rolul de protectie al celor mai slabi prin reguli imperative, clar dreptul de consum, foloseste intrun final binefacerile formalismului.
Totusi formalismul nu este exceptat de la pericole. Ii reprosam rar abuzuri multiple, complicatii, inceputuri, amanari si cheltuieli si opozitia actiunii oamenilor prin bariere inutile. In mod cert nu putem admite in zilele noastre forma pentru forma, fara orice alta justificare, nici ca forma primeaza fondului. Dar recursul la formalism poate fi o necesitate. Formalitatile sunt deseori instrumente de protectie si securitate juridica.
Iata de ce un numar cert de acte juridice tinand de statutul civil (acte de nastere, casatorie, deces..) si unele acte unilaterale publice si private sau contracte aparent particular grave sau complexe sunt supuse unor solemnitati speciale constand, dupa caz, intr-o interventie a autoritatii publice, a formalitatilor si a formelor speciale, a mentiunilor particulare, de cerinta unui inscris sub semnatura privata sau autentica, de masuri de publicitate, de abilitarile prealabile, de intarzierile, de formulele sacre..
Este, mai ales, procedura care constituie fundamentul alegerii formalismului caci respectul normelor si a intarzierilor apare ca o garantie necesara unei justitii bune, caci sunt indispensabile respectului principiilor directoare ale procedurii si mai ales al principiului contradictorialitatii si al dreptului de a se apara.
Dar chiar daca vorbim despre dreptul substantial sau dreptul procesual, problematica formalismului este aceeasi: trebuie ales intre cea mai buna securitate juridica care presupune un sistem fondat pe repectul strict a formelor de drept dar cu o complexitate uneori abuziva, si o mare libertate de indeplinire a actelor juridice si jurisdictionale dar fara a avea o suficienta securitate.
Una din aceste doua alternative nu se poate prevala prin ea singura si un punct de echilibru intre formalismul si libertatea consensualismului trebuie gasita. Dozarea respectiva variaza dupa sistemele de drept si, fiecare sistem, dupa materii. Dar este general printr-o modularea a sanctiunilor formalismului, caci prin diferitele functiuni ale sale vom putea ajunge la solutii fericite.
Vom verifica aceasta legatura intre functiile si sanctiunile formalismului, atat prin dreptul substantial si dreptul procesual.
In dreptul substantial, formalismul are in principal obiectul de a asigura respectul drepturilor colectivitatii sau de ai proteja pe cei mai slabi.
Unele forme sunt exprese in numele ordinului social (formalismul casatoriei sau al operatiunilor electorale, de exemplu) sau pentru expresia vointei si a garantarii drepturilor private individuale sau familiale (casatoria, adoptia, donatiile intre vii, testamentele). Sunt forme ad solemnitatem unde exceptia este in mod normal sanctionata printro nulitate absoluta.
Alte forme sunt destinate numai sa protejeze unele persoane pe care le consideram vulnerabile. Acest formalism este sanctionat prin simpla anulare si nu o nulitate absoluta (nulitate relativa sau de protectie). Observam ca acest formalism relativ al validitatii actelor, acest formalism ad validitatem a devenit o exceptie in dreptul modern, chiar daca sunt multe exceptii de acest tip.
Tot mai des dreptul cere anumite forme nu pentru chiar existenta acestor acte, dar pentru a preconstitui o dovada sau sa asigure protectia unor anumite interese ca acelea a tertilor, nevoile comertului sau cele ale creditului. Vorbim deci de un formalism ad probationem sau de un formalism de publicitate. Necunoasterea formalismului poate aduce atingere eficacitatii actelor si nu validitatii lor.
Formalismul, in dreptul contemporan, pare exceptional. Principiul general pare a fi cel al consensualismului si al libertatii. Totusi consensualismul si libertatea formelor au fost fondate pe ideea ca puterea creatoare de vointa si deplina libertate a indivizilor, au consacrat autonomia de vointa in codul civil si ar trebui sa domine sistemul juridic. Dar stim cat de mult dirijismul contemporan incalca principiile.
Pe de alta parte, aceasta libertate a fost fondata pe postulatul unui echilibru al partilor din contract. Stim cat de mult societatea industriala si societatea de consum au secretat acum dezechilibre intre agentii economici si particulari si mai general, intre cocontractanti. Deci a aparut necesar sa se protejeze cei mai slabi pentru a reechilibra contractul, subordonand angajamentul lor prin forme protectoare.
Formele cerute sunt variate. Daca in general ele consista in interventia autoritatii publice insarcinata de primirea vointelor declarate sau de marturii (acte de nastere, de deces), ele pot fi reduse la exigente mai simple si de ordin privat cum vedem in cazul testamentului olograf.
Am observat dealtfel ca exista un formalism suplu care este esential celui din titlurile de drept comercial: forme simple si mereu identice pentru crearea si andorsarea unui efect comercial, de exemplu, permitand atunci de a recunoaste semnificatia juridica al unui act prin simpla examinare a aspectului sau. Forma devine factor de simplicitate, de rapiditate si securitate: unde pe plan economic, sunt exact acele avantaje care clasicii atribuie consensualismului…formalismul nu semnifica ca forma complicata, dar forma imperativa, adica impusa, fara echivalentul posibil, de a da valoare juridica manifestarii de vointa.
Mai recent, aparitia dreptului de consum este tradus prin exigenta formelor si a mentiunilor particulare inaintea incheierii contractelor sau in cadrul contractelor, ele insele pentru a asigura o mai buna informare a consumatorilor si ai invata drepturile si obligatiile, folosind clauza de nulitate a conventiilor neregulate prin egalarea cu alte tipuri de sanctiuni civile sau penale. Aceasta renastere a formalismului in crearea contractelor de consum poate dealtfel parea excesiva, mai ales daca conduce intinderea domeniului de nulitati obligatorii. Ea poate provoca acum numeroase rezerve serioase. Totusi subliniem ca formalismul nu este decat un mod de formare a contractului adoptat in final sau spre a nu crea pentru vreunul dintre contractanti, demn de protectie, un pericol sau un inconvenient superior celui care are ca scop tocmai evitarea unui astfel de pericol.
Formalismul poate avea forme si formate diverse. Nu numai, pentru valabilitatea actelor, formalitatile sunt date, dupa caz, substantiale sau accesorii dar si dupa interesul privat sau de utilitate publica, diferitele forme nu sunt cerute pentru proba sau publicitate si opozabilitatea actelor, a drepturilor si a situatiilor juridice.
De fapt sunt forme cerute pentru constituirea de probe. In realitate, existenta juridica a unui fapt depinde atat de proba sa, fiind prima conditie de eficienta. Sunt particularitatile actului autentic care ii justifica forta sa probanta particulara si o si explica in practica, de exemplu existenta unor conventii care nu au fost incheiate prin act notarial, cum ar fi cedarea de fonduri de comert sau de leasing, dovedindu-se simple deoarece partile cauta un plus de securitate, de certitudine si precizie.
Mai general, formalismul de publicitate este considerabil dezvoltat in dreptul contemporan. Este vorba de organizarea publicitatii faptelor sau al actelor despre care cunostinta particulara este utila tertilor, pentru securitatea afacerilor si anume de a le supune opozabilitatea lor tertilor cerute prin publicitate. Utilitatea acestei publicitati depinde ea insasi de cerintele particulare cat si de continutul si forma lor.
Importanta formei in proces nu mai trebuie demonstrata. Dincolo de reflectiile pe care ritualul judiciar ar putea sa le suscite, formele procedurii nu mai au ca obiect pastrarea solemnitatii si aparenta de prestigiu a justitiei, dar loialitatea si calitatea procesului prin el insusi.
Daca formalismul procedurii a putut cunoaste excese si a condus la deviatii si subtilitati abuzive, un anume grad al formalismului in procedura este indispensabil si nu poate fi eludat cu diminuarea grava a garantiilor la care au dreptul reclamantii.
Putem vorbi de un formalism riguros, in maniera in care vechiul drept roman, in care orice esec al formei este sanctionata prin nulitate. Putem concepe un rigorism controlat in care nu exista nulitate decat in cazul in care un text il prevede, ceea ce presupune ca unele forme prescrise de lege nu sunt sanctionate prin nulitate, dar ca nulitatile prevazute prin texte sunt obligatorii pentru judecator. Putem, pe de alta parte, admite un sistem de nulitati cominatorii in cazul in care judecatorul apreciaza, caz dupa caz, daca nerespectarea formelor a fost atat de grava pentru a justifica o anulare.
Pare ca problema formalismului nu poate fi reglat decat cu luarea in considerare a functiei formelor si formalitatilor cerute moduland sanctiuni in consecinta. De fapt, nu toate formele prescrise au aceeasi semnificatie. Dupa caz, pot impiedica un act sa se nasca, angajand nulitatea sau inca sa fie lipsit de sanctiune. Daca admitem ca forma nu este decat un mijloc al utilitatii, sanctiunea pentru lipsurile formei trebuie apreciata conform atingerii pe care o aduc acestei utilitati. Exista diverse categorii de forme care se justifica prin diferite motive si a caror sanctiune, din aceast motiv, nu este aceeasi.
In procedura formalismul este privit si ca un mijloc de aparare impotriva adversarului, inainte de a evita masurile obtinute prin surpriza si inainte de a garanta posibilitatea ca fiecare sa-si ajusteze apararea la pretentiile, la mijloacele si probele adversarului sau, dar si ca o protectie impotriva arbitrariului judecatorului. Astfel, actele procesuale nu-si produc normal efectele decat daca au fost duse la indeplinire in formele prescrise.
Formalismul trebuie sa permita oricarui reclamant sa-si conserve dreptul respectand formalitatile si formele prescrise, sa fie avertizat in privinta actiunilor si pretentiilor indreptate impotriva sa, sa cunoasca cu precizie mijloacele si dovezile care ii sunt opozabile si sa-si organizeze in consecinta apararea propriilor interese.
In masura in care formalismul procedural are ca obiect garantarea protejarii justitiabililor, securitatea procesului si calitatea justitiei este indispensabila, asiguratului, repectarea se face prin sanctionarea riguroasa a iregularitatilor comise. Dar formalismul nu este un instrument de protectie; el nu poate fi un final prin sine. A sanctiona sistematic orice iregularitate a actelor prin nulitate ar fi in acelasi timp inutila si nefasta caci formalismul procedural ar favoriza atunci sicane si manevre greoaie.
Daca pare normal sanctionarea unei nulitati neconditionata de observarea formalitatilor considerate ca indispensabile validitatii judecatii, regularitatii functionarii chiar a justitiei in cauza, nu vedem de ce o atingere chiar grava a formalismului actelor de procedura indeplinite de unul sau altul din impricinati ar trebui sa fie anulat atunci cand adversarul partii responsabile pentru infractiune nu a suferit nici un prejudiciu la finalul celei din urma.
Astfel dreptul procesual pare sa stie acum sa gaseasca un echilibru salutar intre exigentele de securitate pe care comportamentul formalismului procesual il impune si necesitatile unei bune justitii care-si doreste limitarea exceselor. Nici mult, nici putin. Acest dozaj pragmatic al formalismului si liberalismului desemneaza atat de bine trasaturile unui formalism modern a carui existenta se masoara prin utilitatea sa practica.
O fictiune juridica este un procedeu juridic tehnic consistand in supozitia unui fapt sau situatii diferite de realitate spre a deduce consecinte juridice. Vom auzi deci ca prin fictiune toata negarea deliberata de la realitatea certa sau posibila, pana la a producerea efectelor de drept, cuprinde si presupuneri irrefutabile.
Chiar daca fictiunile consacra situatii certe contrare realitatii atunci cand presupunerile irrefutabile hotarnicesc andosarea situatiilor susceptibile sa fie atat reale cat si false, acestea trebuie reunite sub aceeasi idée de abstractizare a realitatii, opunandu-le presupunerilor simple carora le corespund, atat lor insele, cat si unei metode de dovada.
Exprimand un fapt contrar naturii lucrurilor si continuand asa, o forma de legitimare a falsului, fictiunile juridice sunt la prima vedere socante. Dreptul este facut pentru a face sa actioneze realul si pare aberant de a-l face falsificand realitatea.
Dar dreptul recurge la anumite procedee tehnice pentru a concilia stabilitatea constructiei logice necesare securitatii si exigentelor adaptarii sale la realitatile sociale. La finalul acesteia, prin artificii, se altereaza adevarul pentru a justifica solutii adecvate fara a repune in cauza armatura sistemului juridic. Facem ca si cum o situatie ar exista sau nu ar exista, inainte de a ajunge la un rezultat deci suficient.
Fictiunile par sa se gaseasca in toate sistemele juridice. Pentru certitudini, dincolo de pericolele mostenite cu toata deformarea realitatii, fictiunile de drept sunt un instrument indispensabil a tehnicii juridice, cu conditia de a limita satisfactia justitiei si utilitatii sociale. Ar fi pretul de platit pentru ca, tehnic vorbind, norma poate sa fie eficace. Dar altele sunt foarte ostile unui astfel de procedeu.
Daca fictiunile juridice au fost des studiate, este mai ales dintr-o perspectiva conceptuala si fundamentala. Aproprierea instrumentala si functionala a fictiunilor pare a fi un pic neglijata in pofida importantei practice in toate materiile de drept privat si de drept public. Dar, daca ne imaginam problema legitimitatii lor, nu pe plan filosofic dar dintrun punct de vedere metodologic, trebuie sa ne intrebam daca fictiunile in general sau o astfel de fictiune in particular sunt utile sau inutile si necesare sau superficiale in programarea juridica. Depinde de functiile pe care fictiunile trebuie sa le indeplineasca. Atunci trebuie cautat de ce poate fi util sau necesar sa transformi realitatea traita intro realitate juridica artificiala si daca satisfacerea acestor valori gresite ale realitatii sunt acceptabile. Nu poate fi, se pare, decat pentru a salva un element esential organizarii sociale.
Se poate vorbi de necesarul respect pentru ordinea sociala prin efectul obligatoriu al solutiei de drept. Atunci cand se proclama nula nu inceteaza sa se ignore legea si atunci cand se consacra autoritatea lucrului judecat, este chiar ordinea sociala pe care o vroiam garantata. Dar fictiunile au deasemeni ca obiect sa asigure coerenta interna a sistemului juridic.
Pare ca fictiunile au, dupa caz, o functie juridico-politica, permitand realizarea unor anumite valori sau a unor anumitor orientari considerate ca dezirabile in ordinea juridica, unde o functie simpla de tehnica juridica consista intr-un procedeu de punere in practica si de realizare a unor elemente ale sistemului juridic. In primul caz, ele tind catre un scop de drept; in al doilea caz, ele nu sunt decat un mijloc. Cert, nu e usor sa distingi, concret, politica si tehnicile juridice, nici finalitatile sau scopurile. Finalitatile sunt in serviciul scopului si tehnica juridica este in serviciul realizarii politicii juridice. Dar am admite usor ca mijloacele de realizare a ordinii sociale, ca autoritate a lucrului judecat sau principiul ca nul nu e interzis sa ignore legea sau ca procedeele care asigura coerenta ordinii juridice, acelea ca retroactivitatea sau imobilizarea mobilelor, releva tehnica juridica atunci cand maxima infans conceptus.., casatoria postuma, legitimarea copiilor naturali sau naturalizarea arata direct politica juridica. Vom observa ca majoritatea fictiunilor sunt simple procedee de tehnica juridica.
Doctrina clasica ofera in general fictiunilor o functie istorica si o functie dogmatica.
Prin functia istorica, fictiunile servesc la introducerea unor noi reguli de drept printre regulile preexistente alterand conditiile de aplicare si intelegerea lor. Prin functia lor dogmatica, ele raspund unei preocupari constructive si doctrinale incadrand teoretic solutiile de drept prin motivari coerente si logice. Dar numeroasele fictiuni au atat o functie istorica cat si o functie dogmatica, distinctia acestor doua functii nu e suficienta sa reflecte rolul exact al fictiunilor juridice si sa releve diversitatea lor. Trebuie distins de fictiunile care au ca obiect negarea realitatii, cum uneori adulterul unui copil, si cele care nu au nici un mijloc de punere in practica a sistemului juridic. Trebuie atunci destinat fictiunilor de rezultat o functie teologica si fictiunilor instrumentale o functie mecanica.
Ori, distinctia de functie istorica si cea dogmatica, pe de o parte, si functiile mecanice si teologice, pe de alta parte, se integreaza mai larg in acele functiuni de tehnica juridica si de politica juridica, pe care, dupa cazuri, fictiunile le pot asuma.
Fictiunile sunt atunci instrumentul de coerenta a dreptului care permite, fara ruperea unitatii sale logice, sa se ajunga la rezultate unde aplicarea pura si simpla a dreptului la realitate nu le-ar permite obtinerea. Fictiunile pot astfel avea un final sa justifice solutii nascute intr-o marja a sistemului stabilit: aceasta functie explicativa care a putut fi calificata ca dogmatica. Dar fictiunile joaca intr-un mod egal un rol de curele de transmisie a sistemului juridic prin el insusi legand prin ele organele fara de care ar deveni goale si s-ar transforma inutile. Aceast functie mecanica a fictiunilor este conditia de punere in practica concreta a unor principii si a anumiteor reguli, egale cu tot sistemul juridic.
Functia dogmatica a acestor fictiuni se opune functiei istorice sau practice care consista in a intinde regula de drept denaturandu-i conditiile. Ea permite sa explice solutii juridice prin idei logice susceptibile a fi adaugate la alte elemente de drept pe care le consideram ca un sistem coerent si armonios.
Astfel fictiunile contribuie la inserarea solutiilor juridice marginale si utile in sistemul juridic pastrand coerenta sa, dincolo de artificiile sale. Pentru a realiza aceasta, ele pot fie concura la arsenalul conceptual a dreptului, fie sa se hotarniceasca in a explica solutiile dobandite in dreptul pozitiv. Dupa caz, fictiunile isi asuma un rol constructiv sau simplu explicativ.
Rolul constructiv al fictiunilor apare atunci cand ele rezida dintr-un concept si atunci cand conceptual este instrumentul de constructie coerenta a dreptului, altfel zis, fara el, punerea in practica a sistemului juridic ar fi irational. Astfel spus, cazul de exemplu, al personalitatii morale, al destinatiei imobilelor, al domiciliului…
Personificarea grupelor ii permite subiectului de drept sa faca, altfel zis ii recunoaste aptitudinea de a fi titular de drept, de a-si asuma obligatiile, de a actiona pe scena juridica facand acte juridice, de a sta in justitie…ea permite deci de a lua in considerare scopul colectiv urmarit de anumite organizatii, dreptul lor de proprietate individuala asupra bunurilor puse in comun, actele juridice realizate in contul lor de catre reprezentantii lor, actiunile in justitie destinate protejarii intereselor lor sau in sanctionarea obligatiilor lor. Dreptul vede astfel o persoana ca fiind o fiinta imaginara si imateriala si o identifica printrun concept mai mult sau mai putin arbitrar conceput, fara de care urmarirea intereselor colective nu ar fi individualizate si patrimonial social ar continua sa apartina asociatiatilor. Notiunea de persoana morala si asimilarea fictiva a persoanelor fizice permite de a pune in evidenta conceptul de drept si de asociere, al persoanelor juridice si patrimoniale: este un element de edificiu juridic de care este legata coerenta constructiei sale.
Alte fictiuni nu sunt creatoare de drept dar numai explicative si nu au decat un caracter doctrinal. Ele nu servesc decat la explicarea unei solutii date, egale cu inscrierea actiunii, printr-o idée logica capabila de a scoate in evidenta situatiile sau solutiile comparabile.
Anumite fictiuni joaca un rol de simplificare tehnica permitand sa justifice un rezultat de drept precis printr-un artificiu al gandirii care traduce in mod direct si aproape naiv solutia data utila. Asa, fictiunea unei obligatii accesorii implica consultand faptul ca dreptul pozitiv pune in responsabilitatea cocontractantilor profesionali si facilita punerea in practica a responsabilitatii lor catre profani pe care nu I-au ghidat suficient in alegerile lor. Este un mijloc de a concentra solutiile aplicabile in domenii diverse si un instrument de simplificare si unitate. Merge chiar dincolo ca obligatia de securitate devine parte din contracte si sunt obligate sa o includa.
Trebuie observat ca fictiunile explicative implica, atat prin regimul cat si prin intelegerea lor, o mare libertate deoarece ele nu se adreseaza dreptului de fond si nu mai justifica si precizeaza solutiile preexistente. Interpretul dispune la randul lui de o mare putere de expresie si de interpretare. Ele pot emana de la toate autoritatile de drept, din practica, jurisprudenta si doctrina. Nu este rar ca ele sa fie direct un fapt al legiuitorului care nu face decat sa le ridice ca exceptii.
Dar imaginatia creatoare trebuie sa fie limitata. Ea nu ar sti sa foloseasca fictiuni pe termen nelimitat pentru a stabili solutii noi si sa constituie un mijloc de extensie sau reducere a dreptului.
Anumite fictiuni nu sunt decat mecanisme permitand sa asigure functionarea satisfacatoare a sistemului juridic. Sunt atunci reguli compozite veritabile care imprima dreptului un mod de functionare artificial pentru a obtine un rezultat determinat. Unele din aceste mecanisme sunt necesare efectivitatii dreptului in ansamblul sau, asa cum altele sunt destinate la functionarea anumitor institutii.
Maxima ca nimeni nu poate ignora legea constituie o fictiune in sens larg, chiar daca doctrina o analizeaza uneori ca o prezumtie. Dar ea nu poate fi irefragabila si consista intr-o abstractie juridica a realitatii materiale. Trebuie ca toata lumea sa cunoasca legea si e clar de proliferarea si dezordinea textelor din epoca contemporana face imposibila completa lor cunoastere, chiar pentru juristii cei mai avizati. Ori, regula ca nimeni nu poate sa ignore legea este o regula esentiala in organizarea sociala care vine din dreptul roman: este o fictiune necesara de care oridinea juridica nu se poate aliena. Aceasta minciuna tehnica consacrata prin necesitate este indispensabila pentru a face legile efective. Fara ea, oricine s-ar putea sustrage pretextand ca ar ignora regulile de drept si ca normele juridice ar putea ramane cel mai des neaplicate. Daca eroarea de drept ar putea fi invocata fara limite, ordinele juridice s-ar lichefia. Principiul este atat de esential in functionarea dreptului ca nu ar putea fi atat de simplu de abandonat. Ar putea fi inca loc de imbunatatire.
Chiar, autoritatea lucrului judecat, care se sprijina pe o prezumtie irefragabila de adevar legal atasat lucrului judecat, are ca obiect sa elimine posibilitatea de remiza in cauze nedefinite de decizii jurisdictionele cu care nu ar trebui decat sa ne obisnuim fara sa distrugem autoritatea si pretigiul judecatorului si fara sa renuntam la necesitatea stabilita de situatiile juridice.
Definitiv, fictiunile sunt constructii artificiale care nu corespund realitatii si o altereaza chiar deliberat, dar care corespund unor exigente de ordine juridic.
Ele se justifica atata timp cat servesc ordinii juridice. Dar ele trebuie sa fie continute intre limite care le delimiteaza foarte bine scopul, strict determinate de justitie sau utilitatea sociala si practica. Dincolo de obiectul pentru care fictiunile par indispensabile, trebuie revenit la adevarul lucrurilor. Asadar mecanismele juridice fondate pe fictiuni ar trebui aplicate referindu-ne strict la functiunile care le sunt atribuite.
Dar aprecierea utilitatii unei fictiuni nu este inocenta mai ales atunci cand nu joaca nu numai un rol tehnic si se doreste sa promoveze o anumita politica juridica.
De fapt, aprecierea utilitatii fictiunilor arata des dorinta de a satisface o ideologie particulara, de a promova un anume ordin social, de a favoriza anumite interese sau de a ajunge la finalitati considerate juste dar a a caror determinare depinde de convingerile fiecaruia.
Asemenea fictiuni manifesta o anumita autonomie in sensul in care ele exista printreinsele si nu numai ca mijloace de coordonare interna intre elementele sistemului juridic. Ele nu sunt numai intrumente dar servesc unei finalitati proprii lor.
Aceste fictiuni sunt creatoare de drept. Dar ele pot sa nu se constituie ca o extensie a conditiilor sau a intelegerii unor elemente preexistente ordinii juridice. Sunt atunci procedee de salvgardare si de extensie a dreptului existent, in acelasi timp ca si mijloace de finalitate bine definite. Aceasta corespunde functiei istorice independente data de mediul juridic la care se raliaza, prin scopul pe care il urmaresc, asa de bine cum ele au si o functie teleologica.
Functia istorica a fictiunilor caracterizeaza fictiunile creatoare de drept nou, in sensul in care ele afecteaza continutul chiar al regulilor carora le consacra extensia, fara a bulversa ordinea juridica existenta. Aceasta permite alipirea unei politici juridice inovatoare si evolutive in domenii particulare si o politica conservatoare a sistemului stabilit: asa cum dreptul se schimba fara a avea nevoie de aer.
Fictiunile permit introducerea in viata sociala a unor reguli de drept noi clasificand sub concepte, in avans stabilite, situatii al caror progres in viata sociala cere reglementare. Pentru a face astfel, se altereaza realitatea lucrurilor pentru a face o intrare relatiilor sociale pe care le vrem sa reactioneze in forme, categorii, concepte sau norme existente.
Fictiunile juridice sunt, in acest caz, mijlocul de adaptare a dreptului in evolutia vietii sociale prin continuitatea instrumentelor: mai degraba decat prin ruperea cadrelor unui sistem juridic stabilit, intindem componentele dincolo de limitele lor anterioare si naturale.
Unele fictiuni se leaga, la acest efect, conditiilor aplicabile regulilor si conceptelor. Ele presupun conditii care nu exista in realitate, pentru a extinde artificial aplicatia unei calificari sau unei reguli juridice, sau invers, ele considera ca inexistente conditiile realizate. Este ceea ce numim procedeu de conditii false.
Alte fictiuni se leaga efectelor regulii de drept ale caror intelegere si consecinte le acopera.
Impactul asupra fictiunilor creatoare, asupra intinderii conceptelor si regulilor juridice este de maniera in care consacrarea ar trebui, se pare, sa nu ii arate decat competenta legiuitorului. Modificarea domeniului intelegerii legii tinde sa creeze dreptul contra legem si nu numai de praeter legem.
Totusi, reclamantul, uneori, si acum judecatorul si doctrina, au folosit mereu fictiuni pentru a indeplini operele lor creatoare.
Dupa fictiunea fundamentala, in dreptul englez, Common Law este teoretic fondat pe cutuma generala imemoriala a regatului.
In sistemele de inspiratie romano-germanice, curtile si tribunalele, investite cu putere de a judeca numai cu negarea justitiei, sunt tinute sa aplice si sa verifice toate elementele dreptului pozitiv, fara putere, teoretic, sa se substituie legiuitorului. Dar, pentru a raspunde nevoilor vietii sociale, ei sunt condusi, atunci cand legea este neaplicabina sau in eroare, sa se plieze pe realitate pentru a reconecta la concepte si reguli cunoscute si susceptibile sa permita solutii adecvate. Analogii, egale cu asimilarile sau retrimiterile, permit atunci extinderea dreptului prezent la situatii noi. Admiterea unor obligatii considerate ca implicite fara anumite contracte, aceste obligatii de indrumare, de securitate si de consiliere…pe care jusrisprudenta isi bazeaza responsabilitatea unor profesionisti, arata uzul pe care il dam acestor fictiuni.
Se poate ca legiuitorul sa stabileasca ex nihilo noi fictiuni, pentru motive de politica juridica, inainte de atinge un scop pe care sa-l judece util sau necesar.
Anumite fictiuni au astfel o functie teleologica, in acest sens in care au ca obiect direct asigurarea protectiei unor anumite persoane, anumitor valori sau interese care, din greseala sau dreptate, pare ca trebuiesc garantate. Aceste fictiuni se caracterizeaza si se justifica prin finalitatea lor proprie.
Ele consista in dispunerea in fond, constand pentru lege a fi un scop in sine, fiind printrinsele suficiente si gasind justificarea lor imediata in anumite motive, rele sau bune, de politica juridica.
Anumite institutii consista in asimilarea artificiala, ignorand realitatea concreta inainte de a furniza anumitor persoane o situatie gandita mai favorabila cu cea naturala, in numele unei anume politici de familie sau de nationalitate.
In materie patrimoniala, pare ca fictiunile destinate sa asigure protectia anumitor interese constituite clar prin niste institutii autonome duc mai mult a fi niste instrumente tehnice de extindere a unor realitati prezente. Finalitatea lor de politica juridica nu este mai putin certa.
Practica legislativa dupa care clauzele stipulate in actele juridice contrare textelor imperative sunt cunoscute ca nescrise permitand salvgardarea relatiilor juridice stabilite, pentru protectia anumitor categorii de persoane sau pentru salvgardarea celor de ordin public sau a celor de baza ale unei institutii.
Invers, practica legislativa dar mai ales jurisprudenta dupa care anumite contracte sunt repurtate sa comporte implicit anumite obligatii de securitate, consiliere, cunoastere, de realizare a prestatiilor si a normelor minimale si care au direct ca obiect de imbunatatire calitatea prestarilor promise, de a asigura securitatea utilizatorilor, de a motiva activitatea profesionistilor si de a promova garantiile legate din interventia lor.
Dupa caz, consistand in clauze existente sau imaginare unor clauze inexistente, aceste fictiuni sunt destinate a realiza o politica juridica determinata.
Diferitele functii ale fictiunilor pot sa se combine, anumite fictiuni se leaga cu mai multe dintre ele. Dar ele permit sa caracterizeze fictiunile sau sa determine sursele, regimurile si limitele.
Cat despre interpretarea fictiunilor si a intelegerii lor, concepem un anumit liberalism atunci cand vorbimd de fictiuni cu caracter pur tehnic care nu par limitate decat prin scopul si utilitatea practica carora le este desemnata. Trebuie, se pare, sa fie stricte, contrar, pentru fictiunile destinate sa dezvolte o politica juridica, mai ales daca, depasind cadrul unei simple extensii de drept existent, ele se dovedesc a fi institutii autonome.
Fictiunile par atunci de drept strict. Interpretarea lor trebuie sa fie restrictiva, inspirandu-se din finalitatea lor. Extensia lor prin analogie trebuie astfel evitata. Interpretarile trebuie limitate la intelegerea obiectului pentru care au parut indispensabile.
Totusi, contrar fictiunilor mijloc care sunt tehnic necesare si integrate ordinii juridice existente, fictiunile pur politice juridic pot fi numai provizoare, caci inspiratia nu este uneori decat efemera si rezultatul lor in cauza nu compromite arhitectura interna a sistemului juridic.
Finalitatile politice juridic care determina numeroase fictiuni in domeniile cele mai diverse, nu trebuie sa conduca la abuzuri pe care convenienta risca sa le inspire. Daca fictiunile sunt importante, ele sunt si periculoase caci ele pot neantiza, prin deduceri, extrapolari si deformari ale rezultatelor inadmisibile. Acest risc este particular mare cand fictiunile se bazeaza pe consideratii politic juridice a caror fluiditate si arbitrariu pot angaja necuviinte.
Acestea zise, sunt fictiuni ca toate in viata. Nu putem gasi mai bune sau mai rele, utile sau inutile, moderne si vechi. Dar generalitatea si permanenta folosirii lor arata ca sunt necesare dreptului, chiar daca nu trebuie abuzat prin taierea dreptului de realitate. Este utilitatea lor si finalitatile lor care masoara folosinta pe care sistemul juridic poate sa-l aiba.
Anumite fictiuni, ca reprezentarea sau retroactivitatea, nu sunt de altfel rezultatul mecanismelor care opereaza in drept.
Pentru a permite realizarea operatiunilor juridice, sistemul juridic a recurs la mecanisme foarte diverse. Vorbim totusi de combinatii de reguli, elemente, mijloace tehnice si acte materiale sau juridice destinate obtinerii unui rezultat determinat si pe care dreptul pozitiv le pune la dispozitie interesele. Putem cita ca exemple: retroactivitatea, contractul, dovada, responsabilitatea, reprezentarea, actiunea in justitie… sunt astfel tehnici juridice, altfel zis procedee destinate sa produca anumite efecte particulare, de care juristii au nevoie pentru a activa pe scena juridica.
Necesar unei activitati juridice, aceste mecanisme arata o apropriere dinamica a dreptului la actiune, si nu o analiza statica a elementelor constitutive a sistemului juridic. Implicand o analiza de elemente, se caracterizeaza necesar printro anumita complexitate, mai degraba decat printr-o structura unitara. Totusi, destinate sa produca rezultate diferite, sunt, intr-o maniera, prin definitie, polivalente.
Definitiv, putem vedea compozitii de reguli de drept si de procedee ordonate in curs de realizare a unei operatii si formand un organism organizat si polivalent. Sunt cadre date prin drept realizarii unei operatii juridice si care constituie instrumente pe care dreptul le da spre aplicarea sa. Aceste mecanisme de drept se amesteca cu mecanisme de protectie si cu mecanisme de sanctiune. Aceste mecanisme se caracterizeaza intr-un final prin scopul cu care sunt realizate. Schematic, putem zice ca au ca obiect de a modifica ordinea juridica stabilita. Dupa caz, se doreste realizarea crearii, modificarii, folosirea si stingerea drepturilor, puterilor, obligatiilor sau organismelor.
Nu este cazul sa prezentam aici toate aceste mecanisme operationale. Vom evoca doar cateva exemple rare, cu singurul scop de a ilustra consistenta si functiile lor. Cele mai semnificative par a fi, printre actele juridice, contractul. Dar ne vom abate si asupra reprezentarii.
Printre actele juridice, care sunt produsul vointei in actiune, contractul a ocupat, din toate timpurile si mai ales, un loc mai special. Unul din stalpii dreptului, contractul este si instrument de intalnire a intereselor opuse, o tehnica de transfer de bunuri si de prerogative, un mod de creere de drepturi si obligatii, egale in puteri, un instrument de anticipare a viitorului.
Putem, mai general, recunoaste diverse functiuni de ordin filozofic, juridic si economic.
Din punct de vedere filozofic, contractul pare ca un instrument de conciliere util si just, chiar daca aceasta analiza poate parea un pic utopica si ca nu poate ignora nici rolul specific al vointei in formarea contractului, nici exigentele conformitatii regulilor de drept pozitiv.
Observam dealtfel ca utilitatea particulara a contractului pentru parti nu este o conditie necesara validitatii sale, decat pentru a aprecia capacitatile si puterile lor, dar ca, contractul este un instrument de drept sanctionabil pentru ca permite operatii sociale utile raspunzand nevoilor concrete si operand schimburile de bunuri si servicii. Acordul vointelor individuale, care constituie criteriul contractului, se prezinta ca o procedura specifica crearii efectelor juridice care comporta o utilitate sociala, in viitor conforma utilitatii publice respectand ordinea juridica.
Se reflecta asa bine necesitatea acordului intre parti, fondat pe intalnirea vointelor depline, si a numeroasele limitari aduse de dreptul contemporan autonomiei de vointa si libertatii contractuale. Ea integreaza atat de bine sanctiunile care se leaga furtului, relei credinte, fraudei…
Aceasta apropriere pare de altfel esentiala limitata contractelor sinalagmatice si mai putin adaptata contractelor unilaterale. Pare excesiv a zice ca, desi contractul nu este obligatoriu deoarece este util si conditionat de a fi just, adica conform justitiei contractuale care ar face din el o justitie comutativa. Dar trebui reamintit ca presupune un acord de vointe si respect de reguli de drept imperativ, care nu rezista la frauda si care imbraca atat pentru parti cat pentru utilitatea sociala schimburi economice, o functie de mobilizare a bunurilor si a activitatilor.
Din punct de vedere juridic, contractul are ca functie esentiala de a genera modificari ale unor situatii juridice stabilite creand, modificand, transferand sau suprimand toate tipurile de drepturi patrimoniale personale sau reale si obligatiile, egale cu crearea, modificarea sau rezilierea persoanei morale. Este un acord de vointa destinata a produce efecte de drept conforme cu dreptul pozitiv. Se caracterizeaza prin rolul de vointa al partilor, functia creatoare a unor efecte juridice determinate si forta obligatorie bazata pe existenta sanctiunilor juridice. Altfel zis, contractul este un instrument operational de drept care permite acordul de vointa spre producerea efectelor juridice modificand ordonanta juridica existenta si a carei executie este garantata de catre puterea publica.
Acordurile colective si contractele tip, de exemplu, pot permite restabilirea unui echilibru intre parti sau de a le supune unei forme de control economic si social. Altfel zis, functiile juridice ale contractului sunt direct legate regimului lor, care actioneaza prin modul lor de formare, prin incadrarea continutului lor sau prin conditiile de executare si de efectivitate a lor.
Din punct de vedere al analizei economice a dreptului, mai ales a tezei normative, vorbim de obtinerea unei mai bune eficacitati a regulilor de drept apartinand contractelor. Din acest punct de vedere, contractul este vazut ca un instrument de maximizare a nevoilor individuale si sociale. Aceasta analiza are ca obiectiv minimalizarea costurilor de tranzactionare si a efectelor externe.
Din aceasta perspectiva, libertatea contractuala trebuie sa faciliteze schimburile permitand sa maximizeze bogatia partilor, permitand fiecareia dintre ele sa obtina un bun sau o prestatie unor conditii avantajoase pentru ea, si deci sa le valorizeze dublu in schimburile economice, ceea ce are in mod egal efectul de a creste utilitatea sociala. Putem sustine, de exemplu, ca obligatiile partilor dintrun contract este de a procura informatii si de a avea o executarea utila din partea cocontractantului si, mai general, obligatia de cooperare a debitorului, nerelevand numai obligatia de loialitate, ca un gand traditional, dar si cercetarea unui utilitati maximale a contractului. Totusi, anumite forme de contract, ca si contractele tip, au ca avantaj reducerea costurilor la tranzactii, evitand costurile legate de negocierea tututror elementelor unui contract. Aceste functii diverse recunoscute contractului nu pot sa se indeplineasca decat cu punerea in aplicare a unor mecanisme speciale.
Mecanismul contractual implica un process de formare al contractului, un continut substantial corespunzator efectelor juridice pe care la are ca obiect de generat si a modalitatilor de executare si de sanctionare legate efectului sau obligatoriu.
Asadar, procesul de formare al contractului se bazeaza pe o pluralitate de vointe a caror integritate trebuie pastrata si controlata, ca este vorba de organizarea formarii unui acord sau de a pune in functiune procedee de intalnire a acestor vointe la un anume moment. Totusi de exemplu, cat despre integritatea vointelor, viciile de consimtamant retinute in dreptul roman nu corespund chiar conceptelor anglo-saxone de greseala, nereprezentare sau de constrangere, care exista intre aceste sisteme juridice o inrudire metodologica manifestata ce consista in a supune un contract sub controlul vointei partilor si de a sanctiona anomaliile, considerate indeajuns de grave pentru a le justifica se face prin renuntarea la cauza. Cat despre simultaneitatea vointelor de a contracta, sunt maniere diverse de a aprecia, dar ele consista toate in verificarea spre stiinta daca contractul s-a putut forma sau nu. Exista si mecanisme de formare progresiva, gen termen si conditie, care sunt instrumente permitand de a suspenda unui eveniment viitor perfectiunea unei situatii embrionare.
Aceleeasi observatii pot fi facute cu referire la continutul substantial al conventiilor, in pofida diversitatii infinite si a diferentelor materiale care opun diverse sisteme juridice. Ele consista mereu in a provoca efecte juridice determinate care nu s-ar produce prin simplul joc de ordine stabilit, daca contractul considerat nu ar exista. El este mereu produsul vointelor partilor in functie de exigentele dreptului pozitiv care conditioneaza validitatea si eficacitatea sa. Contractul are, printre altele, ca scop sa stabileasca o situatie noua care este, cel mai des, destinata sa dureze.
Dreptul pozitiv pune astfel la dispozitia partilor o serie intreaga de mecanisme tehnice permitand fie sa disciplineze executia contractelor in timp, fie sa impuna lui insusi aplicarea procedeelor in anumite circumstante, fie deschizand partilor facilitatea de a le prevedea in contractele lor. Sunt astfel clauze de revizuire a pretului, modalitati de reinnoire sau de reziliere a conventiilor, a problemei de imprevizibil….
Cat despre modalitatile de executare si sanctionare a contractelor, legea, judecatorul sau partile dispun in mod egal de un intreg arsenal de procedee tehnice care, in pofida diversitatii lor, se refera toate la efectul lor obligatoriu. Fara a cita unele exemple, putem evoca clauzele rezolutorii, clauzele penale, accelerarile….care nu sunt dealtfel deloc exclusive unele cu altele, dar se pot combina…ne gandim la diversele mecanisme de incetare a contractului, de executie fortata a obligatiilor, de responsabilitate si de reparare.
Nu putem in acelasi timp sa observam decat un numar de mecanisme diverse sau instrumente tehnice de drept care se integreaza mecanismului contractual nefiind proprii lui. Polivalenta lor permite sa se utilizeze in alte circumstante si de alte maniere. Reprezentarea, care are o alta importanta practica in materie contractuala este, din acest punct de vedere, foarte semnificativa.
Reprezentarea juridica, in sensul figurat pe care-l vrem retinut aici, consista in faptul ca o persoana investeste in acest efect o putere legala, judiciara sau conventionala (reprezentant) sa indeplineasca in numele sau in contul unui altuia (reprezentat) un act juridic al caror efecte se produc direct in numele reprezentatului.
Este o fictiune- model caci reprezentatul este tinut sa actioneze el insusi atunci cand in realitate, el nu a vrut sau putut actiona direct. Acest mecanism de activitate juridica prin persoana interpusa, se bazeaza pe o idée ca exercitiul dreptului poate fi disociat de emiterea lui sau, mai exact, ca un drept poate, in anumite conditii, sa fie exercitat prin intermediul unui altuia, ca si cum ar fi titularul de drept. Acesta din urma isi asuma efectele, atunci cand reprezentatul nu este personal obligat de actele prin care el a procedat in numele sau.
Reprezentarea face obiectul multiplelor aplicari, atat in drept privat cat si in drept public.
In drept public, reprezentarea se traduce in principal prin mecanismul delegarii care corespunde in exercitarea de catre un organ public al unor puteri de catre un alt organ, in numele celui dintai. Actul delegarii valoreaza cu actul delegatului care exercita puterea. Aceasta presupune cel mai des o legatura ierarhica intre delegat si delegator.
Notiunea de reprezentare joaca in mod egal un rol capital in domeniul politic. Chiar daca nu putem asimila intr-un mod perfect reprezentarea politica si reprezentarea juridica, ele procedeaza, din punct de vedere metodologic intr-o procedura similara. Sistemele democratice sunt fondate pe principiul de suveranitate populara care se exercita prin intermediul reprezentantului oamenilor, desemnat direct sau indirect prin sufragiul popular.
Aceasta fictiune legitimeaza ordinea juridica si se foloseste drept legatura intre drepturile si servitutile cetatenilor. Ea se sprijina deci pe tehnica reprezentarii.
Reprezentare politica, in sensul juridico-tehnic reprezentarii mandatului, rulajul esential al intregii democratii, nu este in definitiv decat o expresie printre alte mecanisme importante ale dreptului ale carui aplicatii sunt multiple in fiecare materie.
Tehnica ce permite sa se actioneze pe scena juridica prin intermediul altuia asigurand artificial interventia absentilor prin persoane interpuse, reprezentarea nu este intrata ca un mecanism inerent sistemului juridic.
In dreptul roman, reprezentarea s-a impus pentru a raspunde necesitatilor practice evidente fara a diminua notiunea individuala conform careia nu este, inpincipiu, legata de viata juridica decat prin actele care le indeplinim personal.
Reprezentarea voluntara prelungeste principiul conform caruia nu ne angajam decat daca dorim. Mandatul este doart un act prin care o persoana da unei alteia puterea de a face ceva pentru ea si in numele ei. Vedem deci distinctia intre notiunea de putere si aceea de drept subiectiv al mandatului: daca acesta este angajat printrun act ai caror termeni au fost definiti prin mandatarul sau, este din cauza ca el a vrut special sa-i confere puterea de a-l reprezenta. De altfel daca reprezentaul depaseste puterile care e tinut sa le reprezinte, actele care le indeplineste dincolo de aceste puteri sunt normal opozabile celui dintai, sub rezerva aplicariiteoriei aparentei. Este adevarat ca reprezentarea persoanelor morale prin organele lor, chiar pare mai artificial pentru reprezentarea incapabililor. Dar este protectia lor care justifica ca atunci cand sunt titulari de drept, nu le pot exersa decat prin intermediarul reprezentantilor lor.
In toate cazurile puterea de reprezentare este fondata si limitata pe consideratii de interese superioare conflictelor de interese individuale, care actioneaza din interes social, exprimat sau nu printro decizie majoritara incontestata, al interesului intreprinderii, al interesului copilului, protectiei incapabililor…al conformitatii actelor administrative si a interesului general… totul este plasat sub controlul judecatorului care ii revine aprecierea si sanctionarea, in ultima instanta, a abuzurilor de putere. Reprezentarea devine astfel o tehnica de reunire a intereselor divergente prin recunoasterea puterilor colective. In dreptul social, atat cat si democratia sociala lasa mult de dorit, puterea reprezentativa a organizatiilor isi asuma in special iar acest tip de functie….
|
