Romania tara asezata in sud – estul Europei, ca un zid despartitor intre doua mari civilizatii, orientala si occidentala, s-a mentinut si evoluat de-a lungul secolelor, impunandu-si un anumit mod specific de dezvoltare sociala, care a condus la aparitia unui sistem de drept propriu.

In functie de evolutia istorica a societatii romanesti sistemul de drept s-a perfectionat, cunoscand tot atatea etape de dezvoltare ca si societatea insasi.

In Romania, institutia notariala, cunoscuta sub varianta moderna, nu este o institutie veche. Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare inscrisa in documentele vechi ale vremii, decat foarete tarziu in Evul Mediu si atunci doar cu referire la Transilvania. Cu toate acestea, activitatea notariala a existat in provincile romanesti din cele mai vechi timpuri si pana astazi, rastimp in care distingem mai multe etape si anume cea scalavagista, feudala si moderna.

Notiunea si importanta dreptului notarial

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementeaza modul de organizare a activitatii notariale, statutul notarului public si procedura de intocmire a actelor notariale. Enuntarea acestei definitii sintetice releva existenta unor norme juridice cu caracter diferit : unele sunt norme ce privesc doar organizarea activitatii notariale si structura organelor care o exercita sau o coordoneaza; altele se refera la procedura de intocmire a diferitelor acte notariale.

Activitatea notariala asigura persoanelor fizice si juridice, astfel cum precizeaza chiar Art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum si exercitiul drepturilor si ocrotirea intereselor, in conformitate cu legea'. Din aceste dispozitii legale se poate desprinde si importanta deosebita a activitatii notariale si, implicit, a dreptului notarial. Intr-adevar, societatile moderne si cu o solida economie de piata se caracterizeaza printr-o multiplicare accentuata a raporturilor juridice la care participa persoanele fizice si tot mai multe persoane juridice. Participarea la viata juridica implica, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept si a valorilor ocrotite de aceasta.

Datorita acestui fapt actele juridice nu se pot intocmi fara respectarea unor conditii legale, fie ele de forma, fie de fond. Unul din marile principii ale dreptului civil este fara indoiala acela al consen-sualismului. Aceasta inseamna ca, in general, simplul acord de vointa al partilor este generator de drepturi si obligatii corelative.

Prin urmare, partile nu sunt tinute sa recurga la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act intocmit in fata unui notar public. Cu toate acestea, siguranta circuitului civil recomanda constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un inscris intocmit si autentificat de un specialist al dreptului, adica de un notar public. Intocmirea unui inscris autentic, care sa constate raportul juridic civil sau comercial realizat de parti, este dorit si solicitat adeseori de parti, ceea ce reprezinta o garantie solida a conservarii drepturilor lor.

Alteori, forma autentica a actului reprezinta chiar o conditie de valabilitate a contractului sau operatiei juridice intocmite de parti. Formalismul reprezinta o caracteristica a actelor notariale. Dar formele nu sunt un scop in sine ci o necesitate determinata de siguranta actelor notariale intocmite

Obiectul dreptului notarial

Din definitia deja enuntata si din ansamblul reglementarilor in vigoare se poate desprinde cu usurinta si obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice privitoare la organizarea activitatii notariale, statutul notarului public si la procedura de intocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit si din normele privitoare la procedura succesorala notariala.

Obiectul dreptului notarial coincide si cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu. Aceasta nu inseamna ca obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la institutiile deja enuntate si care au esentialmente un caracter organizatoric si procedural. Domeniul de interes al dreptului notarial este insa mult mai larg si cuprinde varii domenii juridice. Avem in vedere, in primul rand, institutii importante ale dreptului civil, cum sunt cele privitoare la: contracte civile si/sau comerciale, societati comerciale, asociatii, fundatii, succesiuni, drepturi reale si de creanta, si publicitate imobiliara. Dreptul familiei, indeosebi prin institutiile privitoare la capacitatea persoanelor fizice si juridice si la reprezentarea lor, este si el implicat in activitatea notariala.

1.3. Izvoarele dreptului notarial

Izvoarele dreptului notarial sunt diverse si sunt cuprinse in acte normative de natura diferita. In mod incontestabil, insa, principalul izvor al dreptului notarial este Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36 din 12 mai 1995. Ea a fost adoptata tinand seama atat de experienta dobandita de notarii din tara noastra, in perioada anterioara, cat si de evolutiile legislative din tarile democratice europene.
Legea nr. 36/1995 se completeaza in mod corespunzator cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila. Drept urmare, dispozitiile codurilor mentionate constituie si ele izvor de drept notarial, in materiile care intereseaza activitatea notariala.
Cu acelasi titlu de izvor de drept trebuie mentionata si Legea nr. 178 din 4 noiembrie 1997 pentru autorizarea si plata interpretilor si traducatorilor folositi de organele de urmarire penala, de instantele judecatoresti, de birourile notarilor publici, de avocati si de Ministerul Justitiei.

Ordonantele Guvernului pot constitui si ele izvor al dreptului notarial, cum ar fi de exemplu Ordonanta de urgenta nr. 166/2008 privind modificarea art. 16 lit. a) din Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995, si infiintarea Institutului Notarial Roman, ordonanta validata si aprobata prin Legea 298/2009; Ordonanta de urgenta nr. pentru modificarea art. 13 din Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995.

Un izvor de drept cu o valoare incontestabila este reprezentat de Regulamentul, adoptat in temeiul Art. 107 din Legea nr. 36/1995, de punere in aplicare a Legii notarilor publici si a activitatii notariale, nr. 36/1995, cu modificarile si completarile ulterioare. Regulamentul a fost adoptat prin Ordinul nr. 710/C din 5 iulie 19954.

Aparitia Legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995 a constituit, fara indoiala, un moment de rezonanta in implinirea reformei din domeniul institutiilor de profil juridic din Romania, fiind deja cunoscut faptul ca reforma Justitiei a reusit pe deplin si foarte repede in domeniul notarial. Ca efect al acestei legi, notarul public este investit cu competenta de a indeplini un serviciu de interes public, dar avand statutul unei functii autonome, caracteristic profesiunilor liberale. Astfel, notarul, desi este un liber profesionist, ca purtator al sigiliului de stat, indeplineste acte de autoritate publica, fapt ce confera o noua dimensiune acestei nobile profesii, dar care implica si raspunderi pe masura.

Modul de numire in functia de notar public, de suspendare si incetare a calitatii de notar public atesta caracterul dublu al acestei functii : notarul este titular al unui serviciu de interes public si, totodata, un liber profesionist, membru al unei organizatii profesionale.

Potrivit dispozitiilor Legii nr. 36/1995, notarul public este numit de ministrul Justitiei, la propunerea Consiliului Uniunii Nationale a Notarilor Publici. In mod simetric, suspendarea din functie se dispune de ministrul Justitiei, la solicitarea Consiliului Uniunii Nationale a Notarilor Publici, iar incetarea calitatii de notar public se constata sau se dispune, dupa caz, de ministrul Justitiei.

Cunoastem, foarte bine, ca interesele economice ale persoanelor fizice si juridice se reflecta, in numeroase cazuri, in acte juridice.

Tot atat de bine stim ca principiul consensualismului, sta la baza incheierii valabile a actelor juridice.

Astfel, in cele mai multe cazuri, acordul de vointa al partilor este suficient pentru incheierea valabila a actului, materializarea acestuia (instrumentum) fiind folosita doar ca o masura de prevedere, ca mijloc de proba, in cazul aparitiei unor litigii.

Totusi, datorita importantei lor, unele acte sunt cerute a fi incheiate in anumite forme sau indeplinind unele solemnitati, simpla manifestare de vointa nefiind o garantie suficienta pentru parti. Si atunci este necesar ca aceasta manifestare de vointa a partilor sa fie certificata cu o putere oficiala de catre o persoana investita cu autoritatea statului.

Pe langa situatiile prevazute expres de lege pentru valabila incheiere a actelor, partile, pentru o mai buna redactare a inscrisului sau pentru o certificare suplimentara a vointei lor apeleaza la forma autentica si la serviciile unui profesionist, in speta, a unui notar public.

Activitatea notarului se concentreaza pe mai multe repere si anume:

pe relatia dintre clienti, unde notarul se comporta ca un adevarat magistrat in necontencios, al cauzelor deduse in fata sa si

pe relatia dintre clienti si autoritatile statului, unde notarul prin autoritatea cu care este investit indeplineste, in numele clientilor sai, proceduri prealabile, la diverse institutii ale statului, in vederea aplicarii corecte a prevederilor legale in actele pe care le instrumenteaza. Pe langa responsabilitatile cu caracter profesional notarul are si o datorie speciala de loialitate si colaborare cu statul, superioara unui cetatean, el fiind cel care pune in aplicare si apara legea, fiind un garant al drepturilor cetatenilor si un liant intre cetateni si autoritatile statului.

Rolul notarului devine tot mai important deoarece, in afara autoritatii cu care este investit, acesta este si un aparator al intereselor cetatenilor.

Asistam, in prezent, in cadrul profesiei, la crearea unor legaturi mult mai stranse decat cele dintre client si prestatorul de servicii, notarul transformandu-se, dintr-un “partener al justitiei” intr-un “partener al familiei“, rolul sau devenind, alaturi de medic si avocat, de garant al linistii familiei, de confident in probleme de drept, si nu in ultimul rand de creator si conservator al titlurilor de proprietate, sfatuitor si redactor al actelor ce intereseaza familia, un doctor al proprietatii. Notarul este prin excelenta consilierul de proximitate al familiei. Este o trasatura identitara incontestabila. Aceasta trasatura este atat de naturala pentru notar, incat deseori o trecem, din pacate, cu vederea.

In acest context, notarul public poate fi definit ca fiind aceea persoana investita cu autoritatea statului in vederea autentificarii actelor juridice in scopul indeplinirii cerintelor solemne ale acestora, stabilirea si atestarea faptelor de insemnatate juridica, indeplinirea procedurii succesorale necontencioase, precum si alte atributii stabilite de lege.

Potrivit Legii nr. 36 / 1995, legea notarilor publici si a activitatii notariale, activitatea notariala asigura persoanelor fizice si juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale, precum si exercitiul anumitor drepturi si ocrotirea intereselor conforme cu legea. Aceste atributii se indeplinesc prin incheierea de acte notariale precum si prin consultatii neurmate, in mod obligatoriu de incheierea vreunui act.

Trebuie sa mentionam faptul ca din multitudinea de acte si proceduri intocmite de notar sunt excluse problemele de natura contencioasa. Nici unul din aspectele solutionate de notarul public nu presupune existenta vreunui litigiu intre parti, iar in cazul aparitiei acestuia (neintelegerea coindivizarilor cu ocazia partajului sau a mostenitorilor cu ocazia dezbaterii procedurilor succesorale) notarul va indruma partile in fata instantei de judecata in vederea solutionarii litigiului pe cale judecatoreasca.

Profesionalismul notarului consta atat in aceea ca prin actele sale acesta sa nu declanseze litigii cat si in arta sa de a armoniza dorinta partilor cu prevederile legii pentru obtinerea rezultatului urmarit de solicitantii actului notarial

Natura functiei de notar este definita, in primul rand, de principiile care guverneaza aceasta activitate cum ar fi legalitatea, egalitatea, impartialitatea, independenta.

Din Istoria Notariatului

Originea institutiei notariatului trebuie cautata in antichitate unde, in oranduirea sclavagista se regasesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existentei unor forme incipiente de exercitare a profesiei notariale. Aparitia notariatului este legata de inventarea si raspandirea scrisului de catre populatiile sumeniene.

Astfel, primele testamente, contracte de vanzare-cumparare de sau de inchiriere au fost scrise in Mesopotamia cu mii de ani in urma, deci nu intamplator se spune despre notariat ca ar fi o institutie milenara. Consemnarea in scris a operatiunilor juridice a contribuit la garantarea ordinii si pacii in cadrul conventiilor private.

Ulterior, in Roma antica cei ce se indeletniceau cu afaceri si diverse tranzactii comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau cu ocazia incheierii conventiilor. Astfel, “nota” scrisa de sclav si aprobata de parti constituia un inceput de dovada in cazul unui proces izvorat din conventie. Specializarea sclavilor le-a atras si denumirea de “notari” adica cei care iau notite.

Adeseori originea notariatului este legata de institutia “tabelionilor”, desi nu exista suficiente probe pentru considerarea sfarsitului epocii republicane ca detinatoare a tuturor conditiilor social-economice pentru transformarea unui simplu scrib intr-un adevarat functionar public. In dreptul roman, mult timp inscrisurile au constituit doar un simplu mijloc probator al unor acte ce se indeplineau dupa un anumit ceremonial. Propagarea treptata a documentelor scrise a determinat aparitia unei profesii liberale, a tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind specializate in redactarea documentelor juridice.

Tabelionii au devenit treptat experti in cunoasterea legilor si a formei juridice, functiile lor depasind pe acelea de simpla redactare a unor documente juridice. Astfel, au devenit adevarati asesori juridici ai partilor, nu doar in materia conventiilor private ci si in privinta redactarii unor petitii, atestari sau certificari solicitate de tribunale.

Dupa destramarea Imperiului roman, cresterea influentei bisericii a facut ca activitatea notariala sa se desfasoare in cadrul institutiilor clericale, actele acestora fiind intocmite de laici sau clerici ce purtau denumirea de notari.

Odata cu dezvoltarea oraselor medievale si inflorirea comertului, conventiile private au inceput sa fie redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzatoare, calificare ce se putea obtine in diverse scoli ale vremii. Astfel, dezvoltarea comertului a dus la transformarea scribului (scriptor sau notarius) in notar public.

O contributie de seama se regaseste in activitatea Universitatii din Bologna in cadrul careia trei juristi si-au pus amprenta pe dezvoltarea institutiei notariale. Primul autor in domeniul dreptului notarial a fost profesorul Rainiero de Perugia care intre 1222-1234 a elaborat un tratat in aceasta materie intitulat “Ars notariae” cuprinzand trei parti : contractele, dispozitii de ultima vointa si inscrisuri procesuale.

Odata cu cresterea puterii monarhice la sfarsitul oranduirii feudale notariatul devine organ al statului, cu drept exclusiv de a redacta si autentifica actele juridice pe teritoriul unde functioneaza, contra unei taxe ce devenea venit al statului. Secolul al XVII-lea a adus si instituirea primelor proceduri notariale, semnatura notarului avand o forta probanta deosebita, fiind intarita cu un sigiliu.

In tara noastra institutia notariala, in acceptiunea moderna, nu este foarte veche. Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare inscrisa in documente decat tarziu in Evul Mediu si doar in Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc in toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.

In perioada sclavagista anterior cuceririi romane, in Dacia dreptul cutumiar era omniprezent si se manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la aparitia unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei administratia romana a impus unele legi ce vor coexista cu dreptul autohton ; incep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand “tablitele cerate de la Rosia Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce au drept obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un contract de societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti in Roma notari sa fi existat si in Dacia romana.

In spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al XII-lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale maghiare functiona notarul special care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul acestuia. Cancelaria voievozilor Transilvaniei era organizata dupa aceleasi principii ca si cea maghiara, lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca notarii “nu-si pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.

Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in “locuri de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de sarbatoare, iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in fata membrilor Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa manastiri. Acest concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se trecea in registru dupa ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau recunoscute de partea adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa inceapa sa foloseasca formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al XIV-lea.

Actele notariale se incheiau cu semnul notarului o figura stilizata desenata de mana, reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice la locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.

Astfel, in 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea i-a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.

Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea. Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di Ponzo (originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea acestora se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De exemplu, notarul consemna un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se preciza suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea navei in portul de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial interzisa in lumea occidentala.

Dupa anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele de gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine un atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor sale acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau transcriau in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul pastrator al acestuia, actele capatau forta juridica.

In consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al Notarului Public.

O imagine elocventa a evolutiei institutiei notariale satesti in Ardeal in perioada secolului al XVI-lea si pana in anul 1848, o dovedeste atestarea a 1300 de notari. Numarul redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune, imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea numarului de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si dispozitiile organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara), dar si romana, spre a se intelege cu taranii.

La inceputul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea dreptul obstii de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si a-l salariza cu o suma potrivita. In anul 1808, apar Instructiunile notarilor satesti unde sarcina notarilor era sa-i ocroteasca pe tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu taranii” si sa raporteze orice abuz autoritatilor superioare.

In Tarile Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar in Moldova prin Codul Callimachi, activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea legislativa, cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul domniei Principelui Alexandru Ioan Cuza.

O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX-lea. In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1 septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.

In Transilvania notarul public functiona in baza Legii ungare nr. 35 / 1874, mentinuta in vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina isi gasea aplicare Legea austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 / 1918. Aceste legi au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele sale fiind comparabile cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga intr-o asemenea pozitie notarul public trebuia sa dovedeasca “diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire”. El era considerat “consultator, sfatuitor si scriitor al poporului”. Autentificarea si validitatea unui act nu puteau fi puse in discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act notarial era scutit ipso facto de procese. Puterea actelor notariale era conferita si de profesionalismul notarului care, inainte de intocmirea actului, trebuia sa se convinga de dorinta adevarata a partilor, sa le explice textele de lege. El trebuia sa redacteze actul clar, fara formulari dubioase sau cuvinte cu doua intelesuri.

Prin Legea nr. 358 / 1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor, investirea cu data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana in anul 1960 s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notariala, s-a imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a inscrisurilor autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru reprezentantele diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si investi cu data certa inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.

Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine organizata decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip socialist. Prin Decretul nr. 79 / 1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a functionat, experimental in Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta reglementare notarul este asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie sovietica.

Pana la aparitia Legii nr. 36 / 1995 activitatea notariata a fost reglementata prin Decretul nr. 377 / 1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului justitiei nr. 96 / C / 1973.

In prezent activitatea notariala este reglementata de Legea nr. 36 / 1995, cu modificarile si completarile prin Legile nr. 267 / 2003 si nr. 178 / 2005, dispozitiile sale fiind completate de Regulamentul de punere in aplicare a legii (aprobat prin Ordinul Ministrului Justitiei nr. 710 / C / 1995 si completat cu Ordinele Ministrului Justitiei nr. 233 / C / 1996 si nr. 1410 / C / 1996), de Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania (U.N.N.P.R.) si de Codul deontologic al notarilor publici.

Principiile Activitatii Notariale

Principiile de baza ale activitatii notariale pot fi desprinse din chiar prevederile primului capitol al Legii nr. 36/1995. Unele din aceste principii deriva din prevederile constitutionale, reprezentand o aplicare particulara a acestora. Alte principii sunt, desigur, specifice activitatii notariale. Vom examina, pe scurt, principiile de baza ale activitatii notariale.

3.1. Notarul public in functie isi exercita activitatea si are statutul unei functii autonome (art. 3 din Legea nr. 36 / 1995).

Activitatea si solutiile date de notar nu pot fi controlate pe cale ierarhica, acestea putand fi atacate numai in fata instantei (in speta a judecatoriei).

Autonomia profesiei se manifesta se manifesta cel putin pe doua coordonate :

actele intocmite de notarul public sunt valabile pana la anularea/desfiintarea acestora printr-o hotarare judecatoreasca, definitiva si irevocabila
notarul public are stabilitate in functie. Notarul nu poate fi mutat din localitatea unde isi desfasoara activitatea, fara acordul sau, eliberarea din functie putandu-se face doar in cazurile expres prevazute de Lege si Statut.

In ceea ce privesc problemele profesional disciplinare, notarul poate fi tras la raspundere pentru actiuni sau inactiuni ce stirbesc prestigiul profesiei sau nu asigura buna functionare a serviciului.

Actiunea disciplinara se exercita de Colegiul director al Camerei Notarilor, din oficiu, la sesizarea Ministrului Justitiei sau al Biroului Executiv al Consiliului Uniunii si se judeca de catre Consiliul de disciplina constituit in cadrul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania, consiliu compus din cate un reprezentant al fiecarei Camere, ales de Adunarea generala pentru un mandat de patru ani.

Consiliul de disciplina isi desfasoara activitatea in mod independent si nu se subordoneaza nici un organ de conducere al uniunii si functioneaza potrivit unui Regulament propriu adoptat de Consiliul Uniunii in conditiile legii de organizare a activitatii notariale.

Consiliul de disciplina judeca in complet de trei membrii. Notarul public, sanctionat disciplinar, nu poate exercita functii eligibile, pe o perioada de patru ani, de la data ramanerii definitive a masurii de sanctionare.

Competenta Consiliului de disciplina este prevazuta in Lege si Regulament, acesta putand trage la raspundere notarul public pentru urmatoarele abateri:

intarzieri sau neglijenta in efectuarea lucrarilor ;

lipsa nejustificata de la birou ;

nerespectarea secretului profesional ;

comportament care aduce atingere onoarei sau probitatii profesionale.

Potrivit Statutului, notarul public raspunde si pentru modul in care isi indeplineste atributiile, cu privire la legalitatea raporturilor juridice pe care le constata si la exercitarea drepturilor si ocrotirea, in conditiile legii, a intereselor persoanelor care solicita incheierea actelor notariale, precum si de incalcarea dispozitiilor Legii, Regulamentului si Statutului.

Deci, dupa cum se poate observa, cu exceptia unor probleme strict disciplinare, activitatea notarului in domeniul competentelor sale nu se supune nici unui control ierarhic, acestea fiind prezumate a fi exercitate cu respectarea legii pana la desfiintarea printr-o hotarare judecatoreasca.

3.2. Potrivit Art. 4 din Legea nr. 36 / 1995 a notarilor publici si a activitatii notariale “actul indeplinit de notarul public, purtand sigiliul si semnatura acestuia este de autoritate publica si are forta probanta prevazuta de lege”. Notarul public este investit prin numirea sa de Ministrul Justitiei, cu autoritate de stat, are statutul unei functii autonome, actul sau fiind de autoritate publica si are, asa cum am precizat, forta probanta prevazuta de lege.

Inaintea inceperii activitatii sale, notarul va depune juramantul in fata ministrului justitiei si a presedintelului Uniunii Nationale a Notarilor Publici sau reprezentantilor acestora, prin care “jura sa respecte Constitutia si legile tarii, sa-si indeplineasca cu onoare si credibilitate publica, cu constiinta si fara partinire atributiile ce-i revin si sa pastreze secretul profesional”.

Puterea conferita de legea actului notarial atrage dupa sine pozitia de “judecator in necontencios” al notarului si ca o consecinta a acestui fapt obligatia sa de a fi independent in limitele functiei sale autonome.

In activitatea sa notarul este investit cu autoritate publica Pentru sublinierea acestui principiu intrarea in profesie se face numai prin numire de catre ministrul justitiei. In cadrul acestei caracteristici se regaseste principalul scop al existentei institutiei notariale : autentificarea actelor si desfasurarea procedurii succesorale. In lipsa investirii cu autoritate publica, notarul nu ar fi decat un particular, neputand intocmi acte din care sa emane solemnitatile cerute de lege. Totodata, prin inserarea autoritatii publice in actele incheiate de parti, acestor acte li se confera o forta probanta superioara celei de drept comun.

In afara fortei probante legea confera actului autentic si forta executorie. Aceasta rezulta din textul art. 66 din Legea nr. 36 / 1995 “ Actul autentificat de notarul public care constata o creanta certa si lichida are putere de titlu executoriu la data exigibilitatii acesteia. In lipsa actului original, titlul executoriu il poate constitui duplicatul sau copia legalizata de pe exemplarul din arhiva notarului public”.

3.3. Notarul desfasoara o profesiune liberala.

Potrivit acestui principiu notarul, in exercitarea si organizarea profesiei sale, se bucura de libertate, avand responsabilitatea alegerii sediului, in limitele Legii, sau a angajarii personalului administrativ.

Acesta nu poate fi asimilat functionarilor publici.

Principala deosebire (pe langa lipsa controlului ierarhic) dintre notar si functionarul public consta in dreptul notarului la onorariu pentru activitatea desfasurata. Acest drept la onorariu isi gaseste expresia in organizarea financiar – administrativa a birourilor notariale, organizare care cade in sarcina fiecarui notar public in parte. Astfel, onorariul devine elementul principal, pe langa desfasurarea serviciului de interes public, mobilul fiecarui notar public de a-si exercita profesia. Drept urmare, sumele cuvenite notarului public pentru prestatiile sale sunt stabilite de catre acesta in functie de principiile concurentei (pregatirea si prestigiul profesional al acestuia, locatia biroului, posibilitatea clientilor de a suporta plata onorariului etc.) cu respectarea baremelor minimale stabilite de Consiliul Uniunii si aprobate prin ordin al ministrului de justitie.

In sprijinul celor de mai sus sta si prevederea dintr-un Regulament al Curtii de Justitie a Comunitatii Europene care prevede “Notarii nu au nici o legatura de subordonare ierarhica fata de autoritatile publice, deoarece ei nu fac parte din administratia publica. Ei isi desfasoara activitatile independent si pe proprie raspundere, isi organizeaza liber modul in care isi desfasoara activitatea, in limitele stabilite de lege si isi colecteaza personal onorariile care alcatuiesc venitul lor”.

3.4. Notarul indeplineste un serviciu de interes public pentru a asigura securitatea legala a partilor contractante. El este un profesionist in domeniul dreptului, numit de autoritatea statului pentru a autentifica si certifica actele pe care le intocmeste. Acest principiu se afla in stransa legatura cu cel al legalitatii actului notarial, precum si cu cel al egalitatii persoanelor in fata notarului public. Interesul public se manifesta prin obligatia notarului ca la cererea partii, daca sunt respectate conditiile legale si morale, sa incheie actul cerut. Deci, incheierea actului nu poate fi refuzata in mod arbitrar. In orice caz incheierea de respingere a notarului de a autentifica actul poate fi atacata in instanta, prin aceasta aducandu-se o garantie suplimentara servirii interesului public.

In activitatea sa notarul are obligatia sa verifice actele pe care le instrumenteaza, sa nu cuprinda cauze contrare legii si bunurilor moravuri, sa ceara si sa dea lamuriri partilor asupra continutului acestor acte spre a se convinge ca le-au inteles sensul si le-au acceptat efectele, in scopul prevenirii litigiilor.

In cazul in care actul solicitat este contrar legii si bunurilor moravuri, notarul public va refuza intocmirea lui (art. 6 alin. 1 si 2 din Legea nr. 36 / 1995).

Totusi, in alineatul urmator al articolului 6 este prevazuta situatia conform careia “daca inscrisul prezentat are un continut indoielnic, iar notarul nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atentia partilor asupra consecintelor juridice la care se expun si va face mentiune expresa in act”.

Numai in situatia in care partea se opune la inserarea mentiunii, notarul public va refuza intocmirea actului.

Aceasta prevedere a legii este aspru criticata de corpul notarilor, considerandu-se inacceptabil faptul ca un notar care are cunostinta despre un act cu continut “indoielnic” sa indeplineasca procedura notariala expunand partile semnatare la pericolul anularii actului incheiat.

Scopul acestei activitati este, asa cum rezulta si din art. 1 din Legea nr. 36/1995, constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase' ale persoanelor fizice si juridice. Prin intermediul notarilor publici persoanele interesate (fizice sau juridice) isi pot satisface unele necesitati determinate de inevitabilitatea participarii lor la viata juridica. De aceea, activitatea notariala este organizata pentru satisfacerea unor interese private.
Ordinea de drept nu poate fi indiferenta fata de modul de efectuare a operatiilor juridice notariale. Legea confera actului notarial forta probanta si caracterul unui act de autoritate publica' (art. 4 din Legea nr. 36/1994).

In aceste conditii, este firesc ca activitatea notariala sa fie considerata ca intruneste caracteristicile unui serviciu de interes public. Acest principiu este consacrat, in mod expres, in art. 3 din Legea nr. 36/1995, text care dispune explicit ca: Notarul public este investit sa indeplineasca un serviciu de interes public si are statutul unei functii autonome'.

3.5. Principiul legalitatii. In intreaga sa activitate notarul trebuie sa respecte legea. Acest principiu general, existent in orice sistem de drept, respectiv cel al legalitatii actului si activitatii notariale, se regaseste, dupa cum era si de asteptat, in organizarea activitatii notariale. Acestui principiu i se subscriu cel al cautarii adevarului, al echitatii si al bunei credinte, toate acestea creind cadrul sub auspiciile caruia se desfasoara activitatea notariala. Ca o reflectare a acestor cerinte, notarul, precum si celelalte organe cu atributii notariale, este obligat sa verifice ca actele ce le instrumenteaza sa nu contina clauze contrare legii sau bunelor moravuri, sa se asigure de identitatea partilor si de respectarea celorlalte conditii prevazute de lege. Buna credinta a solicitantului unui act notarial este prezumata pana la proba contrarie. In cazul constatarii existentei unei clauze nelegale notarul va refuza intocmirea actului.

Respectarea principiului legalitatii de catre notar in activitatea sa este aproape sinonima cu respectarea ordinii contractuale, ca ansamblu de reguli juridice referitoare la un contract. Aceasta are doua surse : legea (in sens larg) si vointa partilor contractante.

Cu alte cuvinte, respectarea vointei participantilor la actul notarial si incadrarea acestei vointe in cerintele legii dau sens legaturii dintre notar si ordinea contractuala.

Legalitatea constituie un principiu de valoare constitutionala a carei importanta si semnificatie intr-un stat de drept nici nu trebuie sa mai fie demonstrata. Aplicarea acestui principiu implica, in primul rand, constituirea birourilor notariale in conformitate stricta cu legea, precum si respectarea tuturor normelor de competenta statornicite de reglementarile in vigoare. Respectarea formelor procedurale este, de asemenea, deosebit de importanta in activitatea notariala, caci numai actul ce intruneste toate cerintele legale se bucura de autoritate publica.

O aplicatie particulara a principiului legalitatii este facuta in art. 6 din Legea nr. 36/1995. Dispozitiile inscrise in acest text sunt deosebit de sugestive pentru intreaga activitate notariala si nu doar sub aspectul analizat. Ele reprezinta si veritabile norme de deontologie notariala. De aceea le si reproducem in cele ce urmeaza: Notarii publici si celelalte institutii prevazute la art. 5, care desfasoara activitate notariala, au obligatia sa verifice ca actele pe care le instrumenteaza sa nu cuprinda clauze contrare legii si bunelor moravuri, sa ceara si sa dea lamuriri partilor asupra continutului acestor acte spre a se convinge ca le-au inteles sensul si le-au acceptat efectele, in scopul prevenirii litigiilor.
In cazul in care actul solicitat este contrar legii si bunelor moravuri, notarul public va refuza intocmirea lui.

Daca inscrisul prezentat are un continut indoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atentia partilor asupra consecintelor juridice la care se expun si va face mentiune expresa in act.

Daca partea se opune la inserarea mentiunii, notarul public va refuza intocmirea actului'.
Asadar, textul citat consacra indatorirea notarului de a verifica legalitatea actelor pe care le instrumenteaza. Art. 6 din Legea nr. 36/1995 confera notarului public si un rol activ. Aceasta regula poate fi desprinsa din indatoririle pe care textul mentionat le impune notarului public.

Respectarea legalitatii si rolul activ al notarului public sunt de natura sa infaptuiasca functia preventiva a activitatii notariale. Aceasta functie este enuntata, in mod expres, in art. 6 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.

3.6. Principiul tratamentului egal, al echidistantei si al impartialitatii fata de solicitantii intocmirii actului notarial. Potrivit art. 7 al Legii nr. 36 / 1995 “activitatea notariala se infaptuieste in mod egal pentru toate persoanele, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenta politica, de avere sau origine sociala“. Consacrarea acestui principiu apare drept o consecinta fireasca a dispozitiilor constitutionale inscrise in art. 16 alin 1 din Constitutie, potrivit caruia cetatenii sunt egali “in fata legii si autoritatilor publice“.

Ca subtext al acestui principiu, introducerea in Codul deontologic al notarilor publici din Romania (art. 3) a conceptului de echidistanta fata de partile actului si al impartialitatii in exercitarea profesiei este de natura a consolida conceptul constitutional. Totusi, notarul trebuie sa urmeze spiritul legii pentru ca nu intotdeauna egalul tratament, din punct de vedere al explicatiilor sau al posibilitati de intelegere al partii, duce la finalitatea dorita de legiuitor. Astfel, in cazul minorilor sau al persoanelor susceptibile de nu a avea o capacitate de intelegere suficienta, notarul public trebuie sa dea dovada de staruinta si sa se asigure de acceptarea, in cunostinta de cauza, a continutului si a efectelor actului intocmit.

Valoarea principiului egalitatii de tratament este incontestabila. Asa fiind, un notar public nu ar putea refuza intocmirea actului notarial prezentat de parti pe vreunul din motivele enuntate in art. 6 din Legea nr. 36/1995 (rasa, nationalitate, origine etnica etc).

3.7. Notarul indeplineste solitar si personal actele ce intra in competenta sa, prin aceasta intelegandu-se solutionarea de catre un singur notar a problemelor asupra carora este sesizat. Intradevar, actele date de Lege in competenta sa nu suscita conlucrarea mai multor notari publici, pregatirea teoretica precum si calificarea in functie fiind suficienta din partea unui singur notar.

Posibilitatea angajarii unui personal de specialitate sau administrativ, precum si delegarea notarului stagiar de a efectua anumite lucrari cu caracter notarial nu presupune o exceptie de la acest principiu, intrucat incredintarea acestor lucrari precum si delegarea, emana de la notarul public, acesta fiind singurul investit cu autoritate publica si fiind competent a rezolva problemele respective.

Ca un element subsidiar trebuie mentionata raspunderea notarului public care este personala indiferent daca actul respectiv a fost intocmit in mod fizic de notar, pe personalul angajat sau de notarul stagiar, intrucat notarul public este obligat sa exercite un control calitativ asupra actelor incheiate sub titulatura sa.

In final, ca un ultim aspect, relatia client / notar are un caracter intuitu personae, alegerea acestuia din urma facandu-se pe baza increderii si in consideratia calitatilor profesionale, onorariului, dupa cum se apreciaza in doctrina, nefiind doar un mijloc de plata al unui serviciu, ci si echivalentul increderii in actul notarial.

3.8. Confidentialitatea sau principiul pastrarii secretului profesional. Cu ocazia exercitarii atributiilor sale, notarul public intra in contact si ia cunostinta de fapte sau imprejurari pe care partile, din motive variate, nu doresc sa le faca publice. Astfel, se consacra principiul constitutional al dreptului la o viata intima. Din aceste motive, notarul este indatorat sa respecte confidentialitatea lucrarilor intocmite si sa nu divulge informatiile ce i-au fost incredintate in exercitiul profesiei sale. Aceasta obligatie are un caracter viager, subzistand si dupa incetarea activitatii, cu exceptia cazurilor in care legea sau partea interesata il elibereaza pe notar de aceasta indatorire.

Potrivit prevederilor din Lege si Regulament obligatia de confidentialitate se intinde si asupra personalului birourilor notariale fara a se face diferenta daca acesta este de specialitate sau pur administrativ.

Acest principiu impune notarilor “interdictia de a da informatii, precum si de a permite accesul la actele notariale altor persoane in afara partilor, succesorilor si reprezentantilor acestora, precum si a celora care justifica un drept sau un interes legitim” (art. 29 alin.1 din Regulament). Trebuie aratat ca interesul legitim al unui tert, fiind lasat la aprecierea notarului, trebuie verificat de acesta pentru a se putea aprecia daca nu lezeaza drepturile partilor sau daca incalcarea acestor drepturi este justificata prin urgenta si prin lipsa unui alt mijloc de afirmare al drepturilor tertului.

Obligatia de pastrare a secretului profesional functioneaza si in cazul in care notarul este chemat in fata unui organ judiciar pentru a depune marturie. in acest sens, art. 29 alin. (3) din Regulament precizeaza ca notarul chemat ca martor in fata unei instante sau a unui organ de urmarire penala poate fi scutit de pastrarea secretului profesional doar de cei interesati in apararea secretului.

O alta componenta de o importanta practica deosebita este regasita in cazul cercetarii arhivei biroului notarial in scopuri jurisdictionale. Aceasta se poate face numai de catre un magistrat delegat in acest scop de autoritatea judiciara competenta. In cazul cercetarii pentru fals actele ce compun dosarele notariale sunt retinute doar daca sunt declarate false, cu obligatia comunicarii hotararii instantei sau a ordonantei procurorului, in caz contrar acestea fiind restituite (art. 29 alin 4 din Regulament).

Potrivit art. 36 din Legea nr. 36/1995 aceeasi obligatie de a pastra secretul profesional revine si personalului birourilor notariale. Regulamentul de punere in aplicare a Legii notarilor publici si a activitatii notariale consacra aceasta obligatie in art. 29. Potrivit acestui text, obligatia de a pastra secretul profesional le impune notarilor interdictia de a da informatii, precum si de a permite accesul la actele notariale altor persoane in afara partilor, succesorilor si reprezentantilor acestora, precum si acelora care justifica un drept sau un interes legitim'.

Dispozitiile legale cuprinse in art. 29 alin. (1) din Regulament au un caracter extrem de restrictiv, dar intru totul justificat. In opinia noastra un tert nu ar putea justifica, in principiu, un drept sau un interes legitim pentru cunoasterea continutului actelor intocmite de catre parti.

3.9. Disponibilitatea intocmirii actelor notariale. Fiind un organ cu atributii eminamente in domeniul dreptului privat, institutia notarului isi indeplineste atributiile doar in masura in care este sesizata de partea interesata. Asa cum este statuat si in Lege (art. 43 alin 1) “toate actele notariale se indeplinesc la cerere“, notarul public neputandu-se sesiza din oficiu cu privire la intocmirea unui act. Consider ca acest principiu isi gaseste aplicare nu numai in domeniul declansarii procedurii notariale ci si pe tot parcursul exercitarii acesteia, partea putandu-se razgandi si solicita incetarea procedurii respective, fara a fi necesara justificarea unei astfel de hotarari.

3.10. Principiul libertatii contractuale. Asa cum se regaseste acesta in Codul deontologic (art. 3) presupune posibilitatea partilor de a insera orice clauze ce nu contravin ordinii de drept sau bunelor moravuri, precum si de a redacta inscrisurile in orice mod sau alcatuire le face suficient de explicite pentru a le exprima neindoielnic vointa. Notarul public nu poate interveni in redactarea sau in obiectul unui inscris decat daca i se solicita acest lucru de catre parti.

Manifestarea unei libertati in afara legii de catre parti, ca si acceptarea sau asumarea de notar a unei asemenea libertati, atrag invaliditatea actului si raspunderea notarului (art. 11 alin. 4 din Codul deontologic).

3.11. Rolul activ al notarului se manifesta pe tot parcursul activitatii sale acesta fiind un participant la indeplinirea actului si nu un simplu constatator. Rolul activ se manifesta prin :

deslusirea raporturilor reale dintre parti si explicarea acestora a consecintelor actelor juridice ce doresc a le incheia (art. 11 alin. 3 din codul deontologic) ;

grija notarului ca in cuprinsul actului sa fie reprezentata vointa partilor si respectarea si impunerea de catre notarul public a principiului legalitatii in cadrul incheierii actelor juridice de catre parti.

Activitatea notariala constituie monopol al notarilor publici

In majoritatea statelor occidentale activitatea notariala se realizeaza de catre birourile notarilor publici. Notarii indeplinesc imensa majoritate a actelor cu caracter notarial.
Situatia este similara si in sistemul legislatiei noastre. Principiul potrivit caruia activitatea notariala constituie monopol al notarilor publici comporta unele exceptii importante.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 36/1995 : “Actele notariale pot fi efectuate si de misiunile diplomatice si oficiile consulare ale Romaniei, precum si de alte institutii, in conditiile si limitele prevazute de lege”. La randul sau, art. 12 din acelasi act normativ determina competenta notariala a secretarilor consiliilor locale ale comunelor si oraselor unde nu functioneaza birouri ale notarilor publici.

In considerarea acestor prevederi legale s-ar putea sustine ca notarii publici nu beneficiaza de un veritabil monopol asupra activitatii notariale. Sustinerea nu ar fi totusi, dupa parerea noastra, pertinenta. Intr-adevar, art. 10 din Legea nr. 36/1995 recunoaste notarilor publici o competenta generala. Pe de alta parte, activitatea notariala a organelor administrative si a misiunilor diplomatice ori a oficiilor consulare este limitata, astfel cum rezulta chiar din prevederile art. 12-13 din Legea nr. 36/1995. De asemenea, anumite proceduri notariale pot fi realizate numai in cadrul birourilor notarilor publici (procedura succesorala notariala etc).

Notar Public,

Coste Stefan

Document Info

Accesari: 5974
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare