4.1. Obiectul si caracterele dreptului maritim
4.2. Izvoarele dreptului maritim
IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
În masura în care, în raporturile dintre state, o practica desi repetata, si constanta, nu este acceptata de state ca reprezentând o norma juridica, aceasta practica ramâne o simpla uzanta, moralei ori curtoaziei internationale, asa cum este de exemplu protocolul diplomatic.
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului international. Materii întregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiala (dreptul diplomatic, dreptul marii, legile si obiceiurile razboiului). Pe masura codificarii dreptului international si a cresterii numarului tratatelor international 727g67h e, cutuma pierde din importanta pe care a avut-o în trecut, în formarea si evolutia istorica a acestui drept.
În doctrina s-au exprimat si opinii controversate în legatura cu factorul timp, ce reprezinta un element constitutiv al cutumei. Crearea unei cutume necesita, mai ales în trecut, o practica îndelungata, constând din acte repetate si cu caracter de uniformitate, care sa duca la consolidarea cutumei. În prezent însa, când ritmul evolutiei relatiilor international 727g67h e s-a accelerat si nevoile reglementarii juridice devin adesea urgente, timpul si-a diminuat însemnatatea în procesul formarii unei cutume.
Într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian si în dreptul spatial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor spatiale prin spatiul aerian al altor state, admiterea satelitilor de recunoastere; în dreptul marii cât priveste platoul continental, zona economica exclusiva, libertatea cercetarii stiintifice, care în dreptul marii, ulterior, au fost codificate prin Conventia din 1982.
Ţinând seama de faptul ca si cutuma reprezinta o forma de exprimare a acordului de vointa al statelor, rezulta ca în general statele care nu au consimtit la crearea unei reguli cutumiare, nu pot fi obligate la respectarea unei astfel de norme.
În ceea ce priveste câmpul de aplicare al cutumei, se face distinctia între cutuma generala si regionala sau locala.
Generalitatea regulilor se poate întelege în doua feluri diferite: ori în ceea ce priveste obiectul - de exemplu determinarea competentelor statelor - sau în ceea ce priveste câmpul de aplicare.
Conditiile de aplicare a cutumelor generale pot fi formulate sub doua aspecte principale.
În primul rând se considera ca nu este necesar pentru ca un stat sa fie legat de cutuma sa fi participat prin comportarea sa la formarea acesteia. În acest sens, se intentioneaza ca treburile cutumiare ale dreptului marii au fost constituite în sec. XVII si XVIII în principal de catre statele europene dar considerate ca opozabile tuturor statelor.
În al doilea rând s-a sustinut ca nu trebuie ca statul sa fi acceptat expres (teoria acordului tacit).
Referitor la cutumele regionale sau locale care leaga un grup de state sau chiar numai doua state, participarea statelor la formarea acestor tipuri de cutuma este mai stricta decât în cazul cutumelor generale.
În esenta diferenta esentiala între cutumele generale si cutumele regionale sau locale, în ceea ce priveste câmpul lor de aplicare, ar parea sa rezide în faptul ca, cutumele speciale nu pot fi aplicate decât statelor care au participat efectiv la formarea lor. Aceasta participare permite sa se determine sfera statelor respective si deci gradul de specialitate a cutumei în cauza.
Un fenomen nou în legatura cu formarea cutumei rezida în participarea organizatiilor international 727g67h e la acest proces de formare a cutumei.
Aceasta participare se manifesta prin acte care desi emana de la organele organizatiilor reprezinta în ultima analiza pozitia adoptata de catre satele membre. Asadar, este vorba de o noua cale de manifestare a consimtamântului statelor în procesul cutumiar.
S-ar putea afirma ca, o rezolutie ar contine o opinie juridica colectiva si instantanee, în loc de a fi expresia unor acte unilaterale raspândite în spatiu si în timp. În plus, opinia juridica precede practica în loc de a o urma ca în cazul cutumei traditionale. Însa, ca sa exprime o opinie juridica, rezolutiile organizatiilor international 727g67h e trebuie sa fie adoptate cu o foarte mare majoritate de voturi, fara opozitie semnificativa.
Rezolutiile trebuie sa contina o formulare abstracta si generala sau sa fie întarite de o serie de alte rezolutii convergente care sa formuleze aceeasi regula.
Pe lânga acestea este indispensabila existenta unei practici care sa confirme si sa întareasca aceste rezolutii, ceea ce permite atestarea existentei regulii cutumiare.
Ca exemplu de rezolutii ale Adunarii Generale a O.N.U. care au impulsionat formarea unor reguli cutumiare de drept international pot fi citate:
- Declaratia universala a drepturilor omului [Rezolutia 217 (III), 1948];
- Declaratia cu privire la acordarea independentei tarilor si popoarelor coloniale [Rezolutia 15144 (XV), 1960];
- Declaratia privind suveranitatea permanenta asupra resurselor naturale [Rezolutia 1803 (XVII), 1962];
- Declaratia relativa la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala [Rezolutia 1904 (VIII), 1963];
- Carta drepturilor si îndatoririlor economice ale statelor [Rezolutia 3281 (XXIX), 1974].
O alta problema o constituie cutuma si codificarea dreptului international.
Fiind caracterizata prin incertitudine, cutuma nu permite sa se ajunga la o fixare clara a regulilor sale din punct de vedere al întinderii acesteia, precum si în ceea ce priveste continutul si durata sa, precum si al momentului aparitiei si disparitiei sale.
Ca urmare, în cadrul O.N.U. s-a procedat si continua sa se procedeze la o opera sustinuta de codificarea dreptului international prin conventii internationale având ca obiect domenii importante ale acestuia.
Se pot retine astfel 4 conventii asupra dreptului marii adoptate în 1958, la Geneva, privind marea teritoriala si zona contigua, platoul continental, marea libera, pescuitul si conservarea resurselor vii ale marii libere, înlocuite cu Conventia asupra dreptului marii, care cuprinde totalitatea aspectelor acestui drept, adoptata în 1982, Conventia asupra relatiilor diplomatice (1961) si Conventia asupra relatiilor consulare (1963), Conventia asupra reprezentarii statelor la organizatiile internationale (1975) si Conventia asupra succesiunii statelor la tratate (1978).
În privinta codificarii dreptului international, se pot mentiona existenta unor trasaturi caracteristice care o diferentiaza de codificarea interna, si anume:
- codificarea în dreptul international nu pune pe un plan inferior cutuma, care subzista ca factor formativ al dreptului international, fiind situata pe plan egal cu tratatele si deci nu transforma structura acestui drept;
- codificarea trebuie însotita, potrivit art. 13 din Carta O.N.U., de o dezvoltare progresiva a dreptului international. Participarea statelor noi la codificarea dreptului international accentueaza procesul de înnoire a dreptului international, de stabilire a unor reguli noi;
- codificarea dreptului international nu înlatura cutuma. Aceasta se substituie numai partial cutumei existente sau mai exact i se suprapune dar ea nu este totala.
c) Mijloace auxiliare.
În afara tratatului si cutumei ca izvoare principale ale dreptului international, exista si izvoare secundare sau mijloace auxiliare pentru determinarea, precizarea si interpretarea regulilor de drept. Art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie (C.I.J) se refera la "hotarârile judecatoresti si doctrina celor mai calificati specialisti în drept international public ai diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept".
Hotarârile instantelor judiciare si arbitrale internationale (ale C.I.J), ale Curtii de la Luxemburg si ale tribunalelor international 727g67h e arbitrale, nu au propriu-zis un rol creator în procesul normativ, însa ele pot servi ca mijloc de constatare si de interpretare a unor norme de drept international invocate de partile în litigiu. În acelasi sens pot fi mentionate si sentintele tribunalelor internationale de la Nurnberg (1946) si Tokio (1948) privind sanctionarea crimelor de razboi, a crimelor contra pacii si umanitatii.
Doctrina de drept international este constituita atât din lucrarile specialistilor de drept international, cât si ale organizatiilor stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul International de Drept Spatial, lucrari care au ca obiect si elaborarea unor proiecte de codificare a diferitelor probleme de drept international. În aceasta categorie pot fi incluse si lucrarile Comisiei de Drept International a O.N.U. Doctrina, nu are însa functie creatoare de drept, ci are rolul de a constata, sistematiza sau interpreta Dreptul international.
|
