4.1. Obiectul si caracterele dreptului maritim
4.2. Izvoarele dreptului maritim
IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC
Īn masura īn care, īn raporturile dintre state, o practica desi repetata, si constanta, nu este acceptata de state ca reprezentānd o norma juridica, aceasta practica ramāne o simpla uzanta, moralei ori curtoaziei internationale, asa cum este de exemplu protocolul diplomatic.
Cutuma este izvorul cel mai vechi al dreptului international. Materii īntregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiala (dreptul diplomatic, dreptul marii, legile si obiceiurile razboiului). Pe masura codificarii dreptului international si a cresterii numarului tratatelor international 727g67h e, cutuma pierde din importanta pe care a avut-o īn trecut, īn formarea si evolutia istorica a acestui drept.
Īn doctrina s-au exprimat si opinii controversate īn legatura cu factorul timp, ce reprezinta un element constitutiv al cutumei. Crearea unei cutume necesita, mai ales īn trecut, o practica īndelungata, constānd din acte repetate si cu caracter de uniformitate, care sa duca la consolidarea cutumei. Īn prezent īnsa, cānd ritmul evolutiei relatiilor international 727g67h e s-a accelerat si nevoile reglementarii juridice devin adesea urgente, timpul si-a diminuat īnsemnatatea īn procesul formarii unei cutume.
Īntr-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare īn dreptul aerian si īn dreptul spatial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor spatiale prin spatiul aerian al altor state, admiterea satelitilor de recunoastere; īn dreptul marii cāt priveste platoul continental, zona economica exclusiva, libertatea cercetarii stiintifice, care īn dreptul marii, ulterior, au fost codificate prin Conventia din 1982.
Ţinānd seama de faptul ca si cutuma reprezinta o forma de exprimare a acordului de vointa al statelor, rezulta ca īn general statele care nu au consimtit la crearea unei reguli cutumiare, nu pot fi obligate la respectarea unei astfel de norme.
Īn ceea ce priveste cāmpul de aplicare al cutumei, se face distinctia īntre cutuma generala si regionala sau locala.
Generalitatea regulilor se poate īntelege īn doua feluri diferite: ori īn ceea ce priveste obiectul - de exemplu determinarea competentelor statelor - sau īn ceea ce priveste cāmpul de aplicare.
Conditiile de aplicare a cutumelor generale pot fi formulate sub doua aspecte principale.
Īn primul rānd se considera ca nu este necesar pentru ca un stat sa fie legat de cutuma sa fi participat prin comportarea sa la formarea acesteia. Īn acest sens, se intentioneaza ca treburile cutumiare ale dreptului marii au fost constituite īn sec. XVII si XVIII īn principal de catre statele europene dar considerate ca opozabile tuturor statelor.
Īn al doilea rānd s-a sustinut ca nu trebuie ca statul sa fi acceptat expres (teoria acordului tacit).
Referitor la cutumele regionale sau locale care leaga un grup de state sau chiar numai doua state, participarea statelor la formarea acestor tipuri de cutuma este mai stricta decāt īn cazul cutumelor generale.
Īn esenta diferenta esentiala īntre cutumele generale si cutumele regionale sau locale, īn ceea ce priveste cāmpul lor de aplicare, ar parea sa rezide īn faptul ca, cutumele speciale nu pot fi aplicate decāt statelor care au participat efectiv la formarea lor. Aceasta participare permite sa se determine sfera statelor respective si deci gradul de specialitate a cutumei īn cauza.
Un fenomen nou īn legatura cu formarea cutumei rezida īn participarea organizatiilor international 727g67h e la acest proces de formare a cutumei.
Aceasta participare se manifesta prin acte care desi emana de la organele organizatiilor reprezinta īn ultima analiza pozitia adoptata de catre satele membre. Asadar, este vorba de o noua cale de manifestare a consimtamāntului statelor īn procesul cutumiar.
S-ar putea afirma ca, o rezolutie ar contine o opinie juridica colectiva si instantanee, īn loc de a fi expresia unor acte unilaterale raspāndite īn spatiu si īn timp. Īn plus, opinia juridica precede practica īn loc de a o urma ca īn cazul cutumei traditionale. Īnsa, ca sa exprime o opinie juridica, rezolutiile organizatiilor international 727g67h e trebuie sa fie adoptate cu o foarte mare majoritate de voturi, fara opozitie semnificativa.
Rezolutiile trebuie sa contina o formulare abstracta si generala sau sa fie īntarite de o serie de alte rezolutii convergente care sa formuleze aceeasi regula.
Pe lānga acestea este indispensabila existenta unei practici care sa confirme si sa īntareasca aceste rezolutii, ceea ce permite atestarea existentei regulii cutumiare.
Ca exemplu de rezolutii ale Adunarii Generale a O.N.U. care au impulsionat formarea unor reguli cutumiare de drept international pot fi citate:
- Declaratia universala a drepturilor omului [Rezolutia 217 (III), 1948];
- Declaratia cu privire la acordarea independentei tarilor si popoarelor coloniale [Rezolutia 15144 (XV), 1960];
- Declaratia privind suveranitatea permanenta asupra resurselor naturale [Rezolutia 1803 (XVII), 1962];
- Declaratia relativa la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala [Rezolutia 1904 (VIII), 1963];
- Carta drepturilor si īndatoririlor economice ale statelor [Rezolutia 3281 (XXIX), 1974].
O alta problema o constituie cutuma si codificarea dreptului international.
Fiind caracterizata prin incertitudine, cutuma nu permite sa se ajunga la o fixare clara a regulilor sale din punct de vedere al īntinderii acesteia, precum si īn ceea ce priveste continutul si durata sa, precum si al momentului aparitiei si disparitiei sale.
Ca urmare, īn cadrul O.N.U. s-a procedat si continua sa se procedeze la o opera sustinuta de codificarea dreptului international prin conventii internationale avānd ca obiect domenii importante ale acestuia.
Se pot retine astfel 4 conventii asupra dreptului marii adoptate īn 1958, la Geneva, privind marea teritoriala si zona contigua, platoul continental, marea libera, pescuitul si conservarea resurselor vii ale marii libere, īnlocuite cu Conventia asupra dreptului marii, care cuprinde totalitatea aspectelor acestui drept, adoptata īn 1982, Conventia asupra relatiilor diplomatice (1961) si Conventia asupra relatiilor consulare (1963), Conventia asupra reprezentarii statelor la organizatiile internationale (1975) si Conventia asupra succesiunii statelor la tratate (1978).
Īn privinta codificarii dreptului international, se pot mentiona existenta unor trasaturi caracteristice care o diferentiaza de codificarea interna, si anume:
- codificarea īn dreptul international nu pune pe un plan inferior cutuma, care subzista ca factor formativ al dreptului international, fiind situata pe plan egal cu tratatele si deci nu transforma structura acestui drept;
- codificarea trebuie īnsotita, potrivit art. 13 din Carta O.N.U., de o dezvoltare progresiva a dreptului international. Participarea statelor noi la codificarea dreptului international accentueaza procesul de īnnoire a dreptului international, de stabilire a unor reguli noi;
- codificarea dreptului international nu īnlatura cutuma. Aceasta se substituie numai partial cutumei existente sau mai exact i se suprapune dar ea nu este totala.
c) Mijloace auxiliare.
Īn afara tratatului si cutumei ca izvoare principale ale dreptului international, exista si izvoare secundare sau mijloace auxiliare pentru determinarea, precizarea si interpretarea regulilor de drept. Art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie (C.I.J) se refera la "hotarārile judecatoresti si doctrina celor mai calificati specialisti īn drept international public ai diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept".
Hotarārile instantelor judiciare si arbitrale internationale (ale C.I.J), ale Curtii de la Luxemburg si ale tribunalelor international 727g67h e arbitrale, nu au propriu-zis un rol creator īn procesul normativ, īnsa ele pot servi ca mijloc de constatare si de interpretare a unor norme de drept international invocate de partile īn litigiu. Īn acelasi sens pot fi mentionate si sentintele tribunalelor internationale de la Nurnberg (1946) si Tokio (1948) privind sanctionarea crimelor de razboi, a crimelor contra pacii si umanitatii.
Doctrina de drept international este constituita atāt din lucrarile specialistilor de drept international, cāt si ale organizatiilor stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de Drept International, Institutul International de Drept Spatial, lucrari care au ca obiect si elaborarea unor proiecte de codificare a diferitelor probleme de drept international. Īn aceasta categorie pot fi incluse si lucrarile Comisiei de Drept International a O.N.U. Doctrina, nu are īnsa functie creatoare de drept, ci are rolul de a constata, sistematiza sau interpreta Dreptul international.
|
