ISTORIA GÂNDIRII JURIDICE EUROPENE LA ROMANI
A. ROMANII sI ITALIA
La începuturile Romei, romanii ocupau doar cele 7 coline situate lânga gura de varsare a râului Tibru în Mediterana, precum si împrejurimile acestora. În peninsula existau, însa, si alte comunitati de sânge similar sau înrudit cu al romanilor( apartinând ramurii italice a familiei indo-europene ), precum si puternice civilizatii individuale. Astfel, tarmul sudic al Italiei si Sicilia fiind populat de colonisti greci care construisera aici înca din sec. VII îHr. puternice orase, faceau parte din lumea greaca. Centrul Italiei( Toscana de astazi ), era ocupat de misteriosii etrusc, probabil de origine feniciana, a caror cultura a fost puternic influentata de civilizatia greaca. Puterea etruscilor s-a întins si asupra Romei, unde, se pare, ca acestia si-au instaurat dinastia regala al carei ultim reprezentant - Tarquinius Superbus- a fost expulzat in 509 îHr.. În nordul Italiei, locuiau celtii, mai apropiati din punct de vedere lingvistic de popoarele italice decât altii, si a caror neliniste agresiva i-a purtat spre Roma, pe care au devastat-o în anul 390 îHr..
În cursul sec. IV-III îHr., puterea Romei creste de la începuturile modeste, pâna la a deveni forta dominanta în peninsula italica. Dezvoltarea sa a avut la baza crearea unei retele de aliante cu popoarele vecine, implantarea de colonii si asezari, precum si progresiva extensie a cetateniei romane. Aceasta dezvoltare a fost punctata si cu razboaie contra acestor popoare ce se revoltau împotriva unei aliante ce era mai mult o dependenta. Per ansamblu, însa, accesul Romei spre suprematie în Italia, n-a fost doar o simpla campanie de cucerire militara. O generoasa politica în ceea ce priveste oferirea cetateniei romane si o prudenta restrângere a exercitiului autoritatii la ceea ce era necesar pentru mentinerea securitatii militare ( neexistând nici o încercare de a impune un sistem uniform de guvernamânt local, de justitie si religie ), au condus la aparitia unei Italii armonioase, romana în limba, sentimente si preocupari. La jum. sec. III îHr., Roma intra în razboi cu Cartagina- puternic oras fenician din nordul Africii. Când, peste 150 de ani, razboiul ia sfârsit prin distrugerea Cartaginei, Roma devine cea mai mare putere nu doar în Italia ci si în întregul bazin mediteranean. În urma acestui razboi, Sicilia devine provincie romana. Sunt create, mai apoi, provincii în nordul Africii, Spania si sudul Galiei. Urmeaza cucerirea nordului Galiei, Ţarilor de Jos, peninsulei Balcanice, si a teritoriilor de dincolo de Bosfor, în Asia mica, pâna la Marea Neagra si Eufrat. În timpul lui Caesar, este cucerit Egiptul, în sec I dHr. Bretania, apoi, în sec. II, Dacia. Singurul loc din Europa, unde romanii n-au stapânit, au fost pamânturile popoar 111f56b elor germanice- nordul Dunarii si estul Rinului. Aceste popoare, în sec. urmatoare, vor rasturna ordinea Imperiului Roman si vor pune fundatia principalelor natiuni- state ale Europei moderne.
B. STATUL ROMAN
Statul roman timpuriu a fost, din punct de vedere al formei de guvernamânt, o republica: nu o democratie egalitariana ca în zilele noastre, ci una puternic marcata de dominatia unei aristocratii. Republica însemna faptul ca functia publica era electiva, ca adunarile legiuitoare cuprindeau pe toti cetatenii barbati adulti, iar magistratii se schimbau anual, chiar daca înauntrul aceleiasi clase dominante. Modelul general pe care-l implica aceasta constitutie republicana ne este bine cunoscut; chiar daca nu a fost niciodata încorporata într-o forma juridica scrisa (constitutie în acest sens este o inventie moderna ) si, chiar daca, conceptia unei constitutii, asa cum o întelegem noi ( sau pe care grecii o numesc politeia ), nu a fost, probabil, o notiune distincta pentru romani, în ciuda sintagmei jus publicum, aceasta sintagma a înlocuit în mod adecvat ideea de constitutie în diverse contexte.
Cele mai multe informatii le avem despre sf. Republicii, epoca lui Caesar si a lui Cicero (sec. I îHr. ). Suprema autoritate în stat o detine Senatul, un corp compus la origine din capii familiilor conducatoare (senatus vine de la senis, ce înseamna om batrân); micsorarea în mod natural a numarului membrilor, era compensata prin recrutari în rândul clasei conducatoare si anual suplimentata prin includerea fiecarei persoane ce era aleasa într-o înalta magistratura. El nu era, strict vorbind, un corp legislativ, dar, se bucura de o virtuala autoritate legislativa. Puterea de a edicta legi, legi propriu-zise, apartine poporului, adunat în diferite tipuri de adunari, destinate unor scopuri diverse, însa era exercitata cu intermitente. O adunare romana, are un caracter diferit de un parlament modern: ea nu putea initia, dezbate sau amenda un proiect de lege; ea putea doar sa accepte sau sa respinga o lege propusa de un magistrat (care trebuia sa aiba aprobarea anterioara a Senatului pentru ea ). Puterea executiva era exercitata de magistrati alesi. Cursus honorum începea cu magistratura de aedil, în atributiile careia intrau un soi de sarcini politienesti pe strazi si în piete; urma magistratura de questor, care era functionar al trezoreriei; apoi pretorul, a carui principala responsabilitate a fost coordonarea si administrarea justitiei; în vârful piramidei se aflau cei doi consuli, alesi anual; culmea demnitatii era functia de cenzor, ce era ales din 5 în 5 ani.
Populatia distincta de patriciat, plebea, avea si ea proprii ei magistrati numiti tribuni. Acestia puteau exercita o considerabila influenta politica. Provinciile erau conduse de guvernatori, ce fusesera înainte consuli sau praetori, trimisi, dupa încheierea anului lor de magistratura la Roma, sa le conduca pentru mai multi ani. Ei erau considerati ca guverneaza în calitate de consul sau praetor- pro consule sau pro praetore- si, în consecinta, erau numiti proconsuli si propraetori.
Justitia era administrata dupa un model de judecata ce contrasteaza puternic cu tipurile moderne. În materie civila existau câteva jurisdictii distincte care nu erau în competitie si nu se suprapuneau, dar a caror existenta nu poate fi explicata teoretic decât prin referire la originea lor si la cadrul specific în care acestea operau. În al doile-a rând, judecatorii nu erau, atât în materie civila cât si penala, magistrati permanenti si salariati, ci membrii ai clasei avute, actionând onorific. Ei erau selectati de la caz la caz, ad hoc; în litigiile civile, puteau fi desemnati doar cu acordul partilor; în consecinta, un judecator unic ce judeca o actiune dintr-un contract, era mai mult un arbitru modern decât un judecator. Rolul pretorului, pe de alta parte, dupa cum vom vedea, - de o importanta cardinala în dezvoltarea dreptului roman, a fost mai degraba reformator, regulator si supervizor decât judiciar.
Rivalitatile politice, rasarind în contextul unor disputate reforme sociale, au devenit violente în sec. II îHr., si s-au situat într-o perioada de aprox. 90 de ani de continuu razboi civil si haos, în care, anormala prelungire a conducerii militare, detinerea în mod repetat de catre aceeasi persoana a demnitatii de consul si cvasidictaturile au semnalat dereglarea si apropiatul colaps al vechii constitutii. Aceasta era de lupte si de succesive autocratii- ale lui Marius si Sulla, Pompei si Caesar, Antoniu si Octavian a fost numita era revolutiei romane. Republica, asa cum în mod conventional o întelegem, se sfârsise, iar epoca împaratilor (Imperiul roman mai curând în sensul de forma de guvernamânt decât în sensul întinderii dominatiei teritoriale) i-a succedat. A fost însa un foarte special sfârsit, în primul rând, un foarte subtil fel de revolutie. Deoarece fantoma si imaginea Imperiului Roman au exercitat o influenta puternica asupra gândirii juridice si politice europene în sec. urmatoare, ea, revolutia, e în mod gresit considerata geneza si natura acestei forme de guvernamânt, evenimentele de la Roma având o semnificatie aparte.
Cele doua revolutii semnificative ale modernitatii: cea franceza, la sf. sec. XVIII, si cea rusa, la începutul sec. XX, se caracterizeaza prin distrugerea totala a sistemului si a simbolurilor vechiului regim. Acelasi lucru este valabil pentru revolutia americana (1776-1787) si pentru cea irlandeza (1916-1922); acestea fiind mai putin totalitare în spirit si metoda, contin în mod deliberat, indiciul unei constiente rupturi cu trecutul si repudierea vechilor suveranitati. Revolutia romana, pe de alta parte, s-a consumat în spiritul unei anxietati dureroase, care sugereaza ca nimic esential nu s-a schimbat. Acest fapt se datoreaza caracterului si politicii noului sef de stat, nepotul lui Caesar- Caius Octavius, numit mai târziu Caius Iulius Caesar Octavianus sau simplu Octavian, care, dupa ce a dobândit suprematia politica, primeste din partea Senatului în 27 îHr. titlul ce implica numirea divina si cel prin care e consacrat în istorie: Augustus.
Augustus, socotit de noi primul împarat al Romei ( desi în timpul sau era denumit cu un nume mai putin formal-principe), apare ca având un respect real fata de legile si obiceiurile ancestrale ale Romei, acest lucru conducându-l, se pare, la a mentine în vigoare vechea constitutie. Dar, chiar daca era asa, aceasta atitudine era un curs pe care calculul politic îl putea oricum sugera. Usoara aparenta a restauratiei putea efectiv sa ascunda realitatea perturbatoare a revolutiei. La suprafata, într-adevar, nimic nu s-a schimbat: Senatul înca se reuneste- pentru el începe o epoca de prestigiu aparte; magistratii erau înca anual alesi; adunarile poporului, care fusesera absente o buna vreme ca si corpuri legiuitoare, erau revitalizate, probabil, ca urmare a existentei unei picaturi de romantic interes pentru vechi din partea lui Augustus, în scopul de a edicta câteva legi în domeniul moralei si obiceiurilor familiale, precum si pentru a împiedica diluarea rasiala a corpului cetatenesc prin excesive emancipari de sclavi; vechiul sistem de judecata functioneaza ca în trecut, procedurile sale fiind actualmente rationalizate. Cu toate acestea, o tacuta, greu vizibila transformare, chiar transsubstantiere, are loc în fapt, deoarece fiecare parte a constitutiei contine acum ceva nou, subtil sugerat: supunerea fata de vointa unui singur individ. Augustus însusi a lasat o relatare a vietii sale publice, înca pastrata în doua inscriptii oficiale din Ancyria si Antiohia. În mod elegant si franc, el prezinta pozitia sa prin cuvintele:" dupa acel timp (restaurarea statului facuta de el), eu îi depasesc pe toti ceilalti în autoritate personala, dar nu dispun de mai multa putere publica decât alte persoane care-mi erau colegi într-o magistratura oarecare". Faptul crucial exprimat prin aceasta declaratie, este ca exista o schimbare a centrului de greutate al puterii, pe baze constitutionale, de la magistrat la nedefinita putere a unui individ, bazându-se pe propria autoritate personala: cu alte cuvinte, de la republica la monarhie.
Aceasta ciudata revolutie, vazuta din punct de vedere politic, a fost un virtual total succes. Vechile sentimente republicane au supravietuit ici-colo, dar minima suspiciune ca ele ar contine germenul unei active opozitii a condus la o nemiloasa represiune. În acelasi timp, o populatie obosita de trei generatii de razboi civil, a fost dornica sa accepte o noua ordine; teatrele romane, care cultivau literatura, în particular, au suportat revolutia augustiniana, iar figuri precum Virgiliu si Horatiu si-au asezat geniul poetic în slujba sa. În sfârsit, împaratii romani n-au revendicat niciodata titlul de rege, aparent pentru ca el era asociat în memoria populara cu dinastia Tarquiniana, expulzata în 509 îHr. Însa, din scopuri practice, aceasta aversiune a cedat aprecierii ordinii pe care monarhia o poate asigura.
Vazut ca un experiment de guvernare, noua ordine romana a avut o permanenta semnificatie pentru Europa. Augustus si succesorii, sai au evitat demolarea vechii structuri republicane, dar, au creat efectiv si una noua, paralela cu cea veche, dependenta de aceasta, asigurându-si forta prin autoritatea personala a împaratului- auctoritas principis. Prin crearea noii institutii a prefecturii, nu prin legislatie, ci prin introducerea ei direct de catre împarat, bazele unei administratii moderne au fost asezate; si pentru ca împaratii, în mod treptat, au dezvoltat ( sau mai curând uzurpat- deoarece dezvoltarea trebuia facuta într-o atmosfera neprielnica si fara baza legala în constitutia republicana) noi grade de jurisdictie în administrarea justitiei civile si penale, ceva semanând cu o ierarhie de instante, cu un sistem de apel a aparut pentru prima oara. Singurul domeniu în care se poate spune ca noua ordine în mod repetat a esuat, în acord cu un standard pe care lumea moderna l-ar considera vital, a fost problema succesiunii la tron. În timpuri de pace, în general se urmau dorintele împaratului defunct, carora el le dadea viata adoptând un succesor personal. Acesta era un sistem inerent vulnerabil disputelor, iar originile militare ale revolutiei, niciodata pe deplin înlaturate, au tentat multi comandanti sa aduca oameni proprii, de regula promitându-le recompense banesti, pentru a-i prezenta ca pretendenti, aclamându-i imperator. Succesiunea la tron, disputata în acest mod, a fost motivul neîncetatelor razboaie civile din sec. III îHr., si au contribuit, alaturi de alti factori, la decaderea finala a imperiului vestic si distrugerea sa de catre popoarele nordice.
C. ROMA ÎN CONTACT CU CULTURA GREACĂ
În vremea în care romanii avansau în dominarea Italiei, Grecia cunostea culmea dependentei si declinului. Acest fapt s-a datorat si cuceririlor lui Filip si Alexandru, care au redus cetatile libere ale Greciei la sf. sec IV si în sec. III îHr. la o supunere din care nu si-au mai revenit. Împreuna cu declinul politic, s-a manifestat si o decadere a civilizatiei grecesti.
Aceasta a fost oarecum epoca în care vigurosul stat roman a deveni capabil sa aprecieze lumea intelectului grec. Romanii erau, într-adevar, de mult timp constienti de civilizatia greaca, deoarece fusesera într-un strâns si constant contact cu ea prin vecinii lor din cetatile grecesti situate pe coasta sudica a Italiei si în Sicilia. Astfel, o veche traditie romana sustine ca, în 450 îHr., comisia ce trebuia sa formuleze un cod scris de legi, cunoscut mai târziu ca Legea celor XII table, a calatorit de la Roma la Atena pentru a studia Legile lui Solon si chiar a încorporat unele din ele în munca ei . În sec II îHr., romanii patrund militar în Grecia. Prima lor aparitie victorioasa a îmbracat vesmântul eliberarii, astfel ca, generalul filoelen Flaminius a proclamat libertatea Greciei (sub protectie romana). Cincizeci de ani mai târziu, dupa o serie de provocari, un alt general roman, Mummius, a distrus Corintul si a transformat Grecia într-o provincie romana.
În timp ce aceste evenimente se desfasurau pe plan militar si politic, ceva semanând cu o cucerire în sens invers, a avut loc în sfera spiritului. Romanii educati puteau vedea ca propria lor literatura si arta erau primitive comparativ cu cultura greaca. Modelele grecesti în materie de epica, lirica, istoriografie, tragedie si comedie, filosofie si retorica, arte vizuale si arhitectura, erau studiate si admirate. Ele au gasit simpatizanti în asa numitul " teatru Scipionic", ce reprezenta un grup de aristocrati influenti, numit asa dupa figura sa centrala: Scipio Aemilianus Africanus (185-129 îHr.). Imitarea modelelor grecesti a transformat curând fiecare departament al vietii intelectuale romane: poetului sau sculptorului roman îi apartinea geniul, dar cadrul în care lucra, standardele ce si le fixa, erau oferite de greci. Aceasta perceptie a culturii grecesti la Roma, ne permite sa vorbim despre lumea clasica ca despre o continuitate greco-romana. Horatiu pomenea într-o epigrama:" Graecia capta ferum victorem cepit", adica, Grecia captiva a capturat salbaticul ei cuceritor. Gasind în publicul roman un bun auditoriu, o serie de filosofi atenieni au emigrat spre capitala lumii romane. Printre acestia se afla si Panaetius, un adept al filosofiei stoice, care a devenit companionul lui Scipio. Filosofia stoica a devenit astfel influenta în rândul clasei romane educate si al juristilor (în masura în care ei au fost receptivi la influentele externe, fapt ce este înca disputat), si prin asta au contribuit la teoria dreptului pe care au oferit-o lumii. Filosofia stoica a gasit un sol propice în temperamentul roman: austeritatea, simplicitatea, indiferenta fata de soarta buna sau rea propovaduite de stoici, pe care romanii le admirau la ei însisi si la strabunii lor, reprezinta o similara disciplinare a sinelui. Alte doctrine de origine stoica, si-au gasit locul în textele legale romane sau în filosofia dreptului romana. În orice caz, filosofia stoica, a cucerit mintea romanului din epoca sf. Republicii si din Imperiul timpuriu. Aproape toti juristii romani, a caror profesie începe sa se contureze în epoca cercului Scipionic, urmeaza învatatura stoica. Asa au facut si acei romani care ei însisi au scris filosofie: Cicero, spre sf. Republicii; Seneca în sec. I dHr.; împaratul Marcus Aurelius, în sec. II dHr..
D. IMPACTUL GREC ASUPRA DREPTULUI ROMAN
Independent de familiarizarea cu temele filosofice de relevanta juridica, romanii au obtinut de la instructorii lor greci importante învataminte în ceea ce priveste organizarea materialului juridic. Cu toate acestea, impactul modelului grec asupra " dreptului practic" roman, a fost nul sau virtual nul. A fost un domeniu în care grecii nu i-au învatat nimic pe captivii lor romani. Desi cetatile grecesti aveau legi si traditie în legiferare, nicaieri nu gasim acolo o stiinta a dreptului sau vreo tehnica legislativa sofisticata. Grecii nu aveau nici un jurist profesionist care sa ghideze, organizeze sau sa dezvolte propriile coduri de legi. De asemenea, nu întâlnim aici nici un nume de persoana care sa fi lucrat ca si consilier juridic ci doar ca orator( chiar si litigiile lor erau rezolvate mai putin în spiritul unei lupte legate de aplicabilitatea obiectiva a normelor legale, ci ca o disputa oratorica), de persoana care sa fi predat dreptul studentilor ori vreun titlu de carte de drept.
La Roma, pe de alta parte, înaintea intensificarii influentei grecesti, îsi face aparitia profesiunea de jurist, într-o forma ce n-a existat niciodata la greci si care a ramas, într-adevar, unica în lume pâna la aparitia jurisconsultilor Evului Mediu timpuriu. Aceasta profesie, practicata în spiritul datoriei publice de catre aristocratie, a fost în întregime laica, desi originile ei pot fi gasite, în parte, în atributiile preotilor romani, într-o vreme când ritualul de cult, magic în esenta si viata juridica, erau aspecte ale aceluiasi complex de idei, si anume implicarea divinitatii în activitatea umana. În perioada Republicii, toate urmele acestei asociatii primitive dispar. Juristii, care de la jum. sec II îHr. ne devin nominal cunoscuti, si-au continuat activitatea, consiliind pe magistrati, transmitând stiinta lor studentilor si publicând comentarii, monografii, colectii de opinii, precum si manuale pentru studenti.
Acesti juristi au urmat o stiinta care a fost opusul teoreticului. Formularea unor mari principii si sinteze le-a fost straina. Ei au fost exclusiv practici, concentrându-se asupra cazurilor concrete în legatura cu care au fost consultati în materie juridica( de aici si numele lor juris consulti ce înseamna persoana consultata în legatura cu legea), dând raspunsuri clare si succinte, fara înflorituri filosofice s-au oratorice. Oricine cauta principii generale ale muncii lor în domeniul dreptului, trebuie s-o faca printr-o atenta cernere a materialului cazuistic si a comentariilor perpetuate peste secole în Digestele lui Justinian. Aceasta stiinta le-a fost necunoscuta grecilor, contributia lor la dreptul roman fiind aproape inexistenta, independent de traditie sau de putinele aspecte în mod constient împrumutate cu ocazia edictarii LXIIt. Ar fi, cu toate acestea, nedrept sa nesocotim aportul grec la cuceririle romane în materie juridica, deoarece juristii romani datoreaza grecilor importante elemente ale metodei lor pe care le-au întâlnit în filosofia, gramatica si retorica greaca. Cea mai importanta dintre acestea a fost asa numita metoda dialectica, ce reprezinta organizarea materialului de lucru într-un sistem ordonat printr-un proces de diviziune si subdiviziune în genuri si specii, la care se ajunge stabilind distinctii si afinitati( diairesis si synthesis). Pe lânga dialectica, romanii au mai preluat, probabil, si metodele de interpretare a textelor legale. Unele aspecte ale interpretarii par a-si avea locul natural în ideea romana de echitate, dar , la un nivel pur tehnic, putem retine ca romanii, foarte adesea, au recurs la etimologie-reala sau presupusa derivatie a unui cuvânt- în scopul de a explica forta sa legala. Aceasta tehnica ar fi putut, probabil, sa fie gasita, în mod spontan, si de romani, dar ea a re prezentat o idee comuna stoicismului grec, de la care romanii l-au împrumutat. O alta regula de interpretare pretindea ca cuvintele sa fie întelese în sensul în care în mod regulat sunt folosite iar nu într-un sens particular. Aceasta regula poate avea, partial, o origine romana, desi unii au sustinut contrariul, însa, cu toate avantajele sale practice, nu se potriveste usor cu insistenta grecilor pentru primatul spiritului asupra literei. Jurisconsultii romani nu au tratat interpretarea cuvintelor ca pe un departament distinct al dreptului: nici Institutiile lui Gaius, nici Epitomul Ulpian-manuale pentru începatori într-ale dreptului din epoca clasica- nu au de-a face cu acest subiect.
E. FILOSOFIA GREACĂ sI ECHITATEA ROMANĂ
Ideea greaca a superioritatii spiritului asupra literei, a avut un puternic impact asupra teoriei si practicii juridice romane. Epieikeia greaca romanii au preluat-o ca aequitas, însemnând ceea ce e drept sau moral, precum si o valoare co-ordonata lui jus, dreptul pozitiv. E mai usor sa se traseze influenta greaca în interiorul acestor aspecte, decât în activitatea pretorului, deoarece începuturile jurisdictiei acestuia sunt anterioare momentului receptarii filosofiei grecesti la Roma, si alte forte ar fi putut impulsiona activitatea acestuia pe bazele echitatii.
Distinctia între cuvânt(verba) si intentie(voluntas), este un loc comun filosofiei stoice si este adesea enuntata de romani în favoarea ultimei. Astfel, jurisc. Papinian a stabilit un principiu conform caruia, în conventiile între partile contractante, trebuie sa se acorde atentie intentiei si nu cuvintelor. Trei luari de pozitie favorabile intentiei, a avut si jurisconsultul Celsus (aprox. 120 îHr.): a) a cunoaste legile, nu înseamna doar a întelege cuvintele ci si forta si scopul lor; b) legile trebuie interpretate cu generozitate, pentru ca, în final, scopul lor sa fie retinut; c) daca textul unei legi este ambiguu, el ar trebui înteles de o maniera care nu e criticabila, mai ales când intentia legii poate fi culeasa din el.
Accentul pus de stoici pe primatul intentiei a jucat, probabil, la romani, un rol clar în edictarea unor norme de drept concrete; de exemplu, aceasta intentie determina daca un caz particular de control fizic asupra unui lucru reprezinta posesie sau doar detentie-simplu control fizic. De asemenea, conceptia aristoteliana si stoica asupra vointei si intentiei, a determinat introducerea, în ultimul sec. al Republicii a actiunii bazate pe metus si dolus (frauda si violenta) în scopul dea împiedica efectuarea de tranzactii prin aceste doua moduri de viciere a vointei. Rolul lui epieikeia-equitas la romani, este însa mult diferit în practica. Conceptia echitatii ca un standard coexistând cu dreptul si având rolul sa-l ajusteze sau sa-l completeze, era cunoscuta de la Aristotel; dar asa cum epieikeia nu avea nici un rol în practica curenta a instantelor ateniene, asa aequitas nu reprezinta nici un standard separat, recunoscut de romani ca limitare a dreptului. Cuvântul equum, cum a fost folosit de juristi, nu implica un contrast cu dreptul pozitiv, pe care-l limiteaza. Într-adevar, "equum est", poate uneori însemna nu mai mult decât "lucrurile merg corect".
Desi distinctia aristoteliana între drept strict si echitate, a fost o idee larg raspândita în antichitate. La Roma, ea a servit, însa, mai ales ca o tema obisnuit folosita în scopuri de antrenament în scolile de retorica. Esenta echitatii, chiar daca nu a fost ridicata la rangul unei doctrine legale, putea fi respectata totusi în instanta romana, în care, avocatii, în mod natural, foloseau armele cu care educatia lor greaca, filosofica si oratorica, îi înarmase.
O teorie a echitatii facea, deci, parte din armura intelectuala romana, chiar daca într-o forma ce nu era admisa printre normele explicite ale dreptului roman. A existat, cu toate acestea, o cale formala prin care, ceea ce numim azi valori echitabile, au fost de fapt introduse în drept, si anume jurisdictia pretorului, desi, aceasta jurisdictie nu a existat doar pentru acest scop. Trebuie remarcata si în acest caz influenta filosofiei grecesti, dar nu atât prin preluarea constienta de idei, ci, mai ales, prin sfaturile primite de acest magistrat, de regula un politician lipsit de cunostinte juridice, de la jurisconsulti. Având în vedere rolul pretorului în organizarea instantei de judecata (l-am putea numi chiar un stapân absolut si necontrolat al acesteia), precum si realele sale puteri legislative, exercitate în acest cadru, ne putem explica numeroasele noi reglementari aparute care, sunt denumite generic: drept pretorian. Dintre acestea putem aminti: recunoasterea de noi drepturi prin crearea unor noi actiuni care sa le ocroteasca, de ex. actio Publiciana în favoarea proprietarului pretorian deposedat de bunul abia cumparat; din sec. I îHr., o aparare speciala, bazata pe dovada relei intentii a reclamantului, numita exceptio doli, a aparut, fiind menita sa blocheze actiunea reclamantului ce avea litera legii de partea sa; s-a reglementat, de asemenea, gestiunea de afaceri. Cu privire la activitatea pretorului, Papinian concluzioneaza: Jus pretorium est quod ad pretorem introduxerunt adjuvandi vel corigendi vel supleandi juris civilis propter gratia utilitatem publicam.
F. TEORIA ROMANĂ A DREPTULUI NATURAL
Ceea ce poate fi numit vocabularul doctrinei dreptului natural a Bisericii catolice medievale si secularizatului drept natural de mai târziu, a fost conturat în lumea romana precrestina, fiind datorat atât filosofilor cât si juristilor acestei lumi. Cu toate acestea ,filosofii romani foloseau termenul de natura într-un sens total diferit de al juristilor. Iar acestia, la rândul lor, întelegeau prin acest termen lucruri diferite. Toate aceste diverse întelesuri, reprezinta în acelasi timp, tot atâtea teorii ale dreptului, care trebuie distinse una de alta. La Cicero, care a scris cu o detasare academica, întâlnim o conceptie a dreptului natural care nu seamana cu cea crestina, dar care a contribuit esential la conturarea teologiei acesteia. În lucrarea sa De legibus, puternic influentata de Aristotel si stoici, el prezinta natura ca pe o suma de reguli destinate individului uman, o sursa accesibila pentru ceea ce fiecare considera a fi propria sa justificare. Toate aceste reguli îsi au originea în zei. El sustine ca: "legea e suprema ratiune implantata în natura care determina ceea ce e bine si rau; aceeasi ratiune, sadita si desavârsita în mintea omului, este legea....întelepciunea este legea, iar forta ei consta în faptul ca ne porunceste sa procedam corect si ne interzice sa ne abatem de la aceasta cale."(1.6.18-19). Gândirea sa este, însa, cel mai bine sintetizata în urmatorul pasaj din Republica: "Adevarata lege este desigur întelepciunea dreapta, conforma cu natura, prezenta în toti oamenii, consecventa, eterna, care ne cheama la datorie si ne da porunci interzicându-ne sa comitem fraude si îndepartându-ne astfel de la ele; efectul poruncilor si interdictiilor ei nu este niciodata zadarnic în ceea ce-i priveste pe cei cinstiti, dar nu produce nici o impresie asupra celor necinstiti. Divinitatea ne interzice sa modificam în vreun fel aceasta lege, sa procedam la vreo derogare sau s-o abrogam integral; nu putem fi exceptati de la ea nici prin interventia Senatului, nici prin cea a poporului, nici nu este nevoie de vreun Sextus Aelius care s-o aplice sau s-o interpreteze. Ea nu va fi una la Roma, alta la Atena, una acum, alta în viitor, ci toate popoarele din toate vremurile vor fi stapânite de o singura lege, eterna si fixa, si va exista un singur zeu pentru toti, învingator si conducator al tuturor; cine n-o respecta, se evita pe sine si dispretuind astfel natura umana va avea de ispasit cele mai grele pedepse, chiar daca va ocoli alte suplicii demne de acest nume."(3.22.33). Lactantiu(250-317dHr.), caruia îi datoram acest pasaj, îl considera "aproape divin".
Cicero filosoful confera, pe de alta parte, dreptului pozitiv uman cu care a avut de-a face în calitate de avocat, un loc specific, subordonat dreptului natural. Simplul fapt ca o regula a fost edictata printr-un proces legislativ general acceptat, nu o îndreptateste sa fie respectata ca fiind justa sau chiar sa i se acorde titlul de drept daca ea defineste principii: "Cea mai nebuneasca idee dintre toate, este sa se creada ca e just tot ceea ce e asezat în legile sau cutumele natiunilor. Ar fi acest lucru adevarat chiar daca aceste legi ar fi edictate de tirani ?...(D.L.1.15.42). El prezinta, de asemenea, câteva principii esentiale de drept ca derivând din dreptul natural: dreptul de autoaparare; interdictia de a însela sau pagubi pe altul; obligatia de a-l apara pe altul de prejudiciu.
Privind acum spre juristii romani, vedem ca desi ei vorbesc frecvent despre drept natural si ratiune naturala (jus naturale; naturalis ratio) si folosesc cuvântul natural pentru a justifica concepte ca posesie si obligatie, ei înteleg prin aceasta ceva diferit de acceptiunea de drept superior a lui Cicero. Când ei pomenesc despre acestea ca fundamentând niste reguli sau institutii, ei nu se refera la vointa lui Dumnezeu, ci la natura lucrurilor în general, lucrurile asa cum sunt, lucruri pentru care bunul simt, faptele de viata, esenta relatiilor de afaceri etc., în mod natural presupun un tratament legal potrivit. Natural era pentru ei nu doar ceea ce rezulta din calitatile fizice ale omului si lucrurilor dar, de asemenea, în cadrul aceluiasi sistem, pare a se potrivi cu ordinea normala si rezonabila a intereselor umane si, din acest motiv, nu era nevoie de nici o alta dovada pentru aceasta. Ar putea sa nu fie o prea exagerata comparatie a spune ca relatia dintre dreptul divin, inspirat, al lui Cicero si dreptul natural practic, al aceluiasi, se aseamana cu relatia ce se va ivi la începuturile epocii moderne între dreptul natural de inspiratie divina al lui Toma De Aquino si al Bisericii catolice si secularizatul, rationalul drept natural pe care Grotius l-a cladit pe dreptul natiunilor si care a dominat teoria dreptului sec. XVII si XVIII.
Acest drept natural practic, le-a sugerat juristilor ca de la sine evidente, reguli ca: ocrotirea proprietatii, a copiilor si nebunilor; chemarea tuturor rudelor de sânge la succesiunea legala; dreptul de auto aparare; anulabilitatea promisiunii contractuale de a presta ceea ce e fizic imposibil. O oarecare categorie de reguli era centrata nu atât pe natura fizica a lucrurilor si pe instinctul uman, cât pe o generala perceptie a ceea ce era o corecta si simpla regula de folosit în acest cadru legal, natura reprezentând aici ordinea inerenta conditiilor de viata asa cum le vedeau romanii. Acestei categorii îi apartin principii ca: pozitia unui om poate fi îmbunatatita fara consimtamântul sau cunostinta sa, dar nu facuta mai rea; cineva ce devine detentorul unui lucru ce nu a apartinut niciodata cuiva, devine proprietarul acelui lucru.
Întreaga utilizare practica a termenului de natura de catre juristi, se leaga în mintile lor de un element din sistemul de drept roman ce apare în domeniul comertului cu strainii pe teritoriul roman sau chiar între strainii însisi. Acest element se numeste ius gentium si reprezinta dreptul tuturor natiunilor, distinct de dreptul civil (ius civile) ce apartinea doar romanilor ( Institutiile lui Gaius). Aceasta institutie nu dovedeste vreun interes stiintific al romanilor pentru dreptul altor popoare, nespecific antichitatii, ci reprezinta un grup de norme juridice, romane prin nastere, cu caracter exceptional, deoarece normele dreptului roman se aplicau doar cetatenilor romani, ce erau aplicate în raporturile juridice dintre romani si straini sau între strainii aflati pe teritoriu roman. Acest lucru se întâmpla în cursul sec. III si II îHr., când, extinderea dominatiei politice romane conduce la multiplicarea raporturilor comerciale dintre romani si peregrini, fapt ce necesita o rapida reglementare. Necesitatea a fost satisfacuta nu prin reflectie asupra ceea ce ratiunea naturala sugera, în scopul de a compune o ordine comerciala internationala, ci prin simpla aplicare a unor norme romane ce pareau potrivite, adica simple si de o minima tehnicitate: transferul prin simpla traditie a proprietatii asupra bunurilor mobile; împrumutul de bani neformal; contractul verbal (stipulatio); contractele consensuale (elementul lor esential era consensul partilor) -vânzarea-cumpararea, mandatul, societatea.
Aceasta dezvoltare în plan practic nu a primit doar turnura falsa a dreptului comparat, conferita de Gaius, ci i-a fost conferit si un întâmplator ton filosofic de catre juristii ce au fost tentati sa identifice dualismul ius civile-ius gentium cu contrastul, preluat de la greci, între dreptul pozitiv ( to nomikon dikaion ) si dreptul natural ( to physicon dikaion ).
Singura exceptie de la identificarea lui ius gentium cu ius naturale, a fost sclavia. Cu toate ca trebuia admis ca prin natura oamenii se nasteau liberi, practica generala a lumii vechi era contrara acestei doctrine, iar utilizarea generala a cuvântului natural ca opus lui civil în descrierea cvasiposesiei si cvasidrepturilor de tip contractual ce puteau fi imputate unui sclav, au fost sacrificate. Când dreptul civil si cel natural veneau în conflict, ca aici, avocatii romani nu aveau nici un dubiu ca primul are întâietate si ca cel de al doilea trebuie pus la zid.
G. CONCEPŢIA ROMANĂ DESPRE STAT
Grecii nu aveau un concept abstract pentru ceea ce noi numim STATUL. Singurul cuvânt legat de el era polis (cetatea ), reprezentând singurul cadru în care organizarea politica le era familiara. Cuvântul roman civitas, pare a tinde spre abstract, asa cum o face si sintagma mult mai comuna, folosita în acest context: res publica, în care publica e un simplu adjectiv provenind de la populus-popor. Spre sf. Republicii a existat si o fraza oficiala, abreviata pe inscriptii si monede: SPQR-SENATUS POPULUSQUE ROMANUS, ce servea ca un nume constitutional al statului, evidentiind originea puterii în Senat si în popor.
Avocatii romani, în concordanta cu preocuparile lor practice, nu s-au preocupat de speculatii privind bazele istorice si morale ale statului si societatii din care faceau parte. Filosofia romana, lipsita de originalitate aici, ca si în alta parte, a mentinut vie teoria greaca asupra acestui subiect. În acest sens, cel mai reprezentativ scriitor a fost Lucretius (99-55îHr.). Ucenic al lui Epicur, el a expus în lucrarea sa De rerum natura pe lânga filosofia epicureana, si o teorie a aparitiei societatii si statului, stabilind legi asemanatoare cu cele expuse de Platon în Protagoras si Legile. Traind la origini separati unii de altii si hranindu-se cu roadele pamântului, oamenii, din prietenie, s-au adunat laolalta, în baza a ceea ce Lucretius numeste foedera-angajament. Descoperirea aurului, dând nastere lacomiei si ambitiei, a impus, în baza unor reguli, alegerea unui conducator si stabilirea de legi, iar cresterea violentei i-a determinat sa devina dornici a se supune legilor. Cicero, în a sa opera De republica, expune si el o teorie despre originea societatii politice, având la baza o idee contractualista, ca si Lucretius. Ca si acesta, Cicero prezinta mai întâi statul ca fiind expresia finala a instinctului uman de a se asocia cu semenii sai, dincolo de casatorie si familie. Odata explicat acest instinct social natural al omului, poate fi descoperita si sursa legilor si a dreptului însusi:"...poporul nu este orice ceata de oameni adunati la întâmplare, ci o multime unita într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilitatii comune."(1.25.39). Cicero pare aici influentat de ideea aristoteliana ca omul este un zoon politikon, exprimând, în acelasi timp si o viziune contractualista, tot de origine greaca:"...fundamentul unui popor îl constituie o comunitate întemeiata pe consimtamântul si alianta tuturor"(3.31.43). În acest stat bazat pe contract este, spre deosebire de cetatea imaginata mai târziu de Hobbes ca aflându-se sub o conducere absolutista a carui autoritate toti au acceptat-o, respins orice tiran. Cicero prezinta tirania ca pe o negare a statului:"...trebuie spus ca acolo unde un tiran guverneaza, statul nu e atât defect cât inexistent". Seneca, mai târziu, a avut o gândire similara, când si-a imaginat o era de aur utopica erodata de viciu si tiranie. El propune, spre vindecare, aparitia legilor.
H NATURA IDEALĂ A DREPTULUI
Asa cum s-a vazut, filosoful Cicero a scris despre drept într-un mod idealizat, ca fiind inseparabil de ratiunea implantata de natura în umanitate. Juristii, pe de alta parte, au gasit o utilizare practica a cuvântului de natural, însemnând ceea ce este simplu si evident, având legatura cu conditiile actuale ale vietii si societatii. Dar, ocazional, juristii, de asemenea, în încercarile lor rare de defini sau descrie ceea ce ei practicau, au atins planul idealului. Un exemplu celebru, este pasajul de deschidere al Digestelor lui Justinian, unde Ulpian îl citeaza pe Celsus, definind dreptul ca fiind "ars boni et aequi". Aici este citat si Ulpian cu o definitie a justitiei: "constans et perpetua voluntas suum quique tribuere". Influenta greaca asupra acestor maxime este de neconfundat.
I.IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
Formele în care dreptul roman a subzistat au variat de la o epoca la alta. Strict vorbind, ele au inclus forme statutare, comparabile functional cu codurile moderne ca responsa prudentium si într-o pozitie mai modesta, cutuma. În epoca Republicii, aceasta forma statutara este reprezentata de legile propriu-zise-adica reguli edictate de adunarile poporului, de legi impropriu numite astfel-plebis scita-masuri adoptate de concilium plebis, carora le era conferita forta legilor, senatus-consulte- acte ale Senatului, menite doar sa coordoneze activitatea magistratilor. În perioada Imperiului, acestora li se adauga constitutiile imperiale-acte ale împaratului ce luau diverse forme, toate fiind acceptate ca legi, înlocuind de fapt toate celelalte izvoare.
Teoria romana despre sursele de validitate ale dreptului are, în mod curios, doua fete. Pe de o parte, mai mult în felul în care Cicero a gândit statul ca necesitând sustinerea consensului popular, îl întâlnim pe jurisconsultul Julian, scriind în timpul împaratului Hadrian, accentuând legatura democratica dintre drept si subiectele carora acesta li se aplica (D.1.3.32). Câteva generatii mai târziu, o nuanta diferita este evidentiata de Ulpian (aprox. 215 îHr.), reflectând, probabil, rapida alunecare de la Principat la Dominat. Într-o fraza, ce era de neconceput pentru Cicero, dar care va deveni mai târziu, pâna la revolutia franceza, cea mai veche axioma a absolutismului, el afirma: quod principi plaquit, legis habet vigorem. Digestele, redau acest pasaj amintind si justificarea rationala a acestui principiu, si anume faptul ca autoritatea împaratului are la baza transmiterea de catre popor împaratului, printr-un statut regal, a întregii puteri constitutionale ce o detinea. Statutul regal invocat, presupus ar fi fost edictat de vechile adunari populare romane pentru primul principe- Augustus, este cunoscut ca fiind o veche fictiune construita pentru a legitima prin trecut actuala putere a împaratului.
J. CONCEPŢIA ROMANĂ DESPRE DREPTUL STATUTAR
Dreptul statutar roman vechi, dominat de LXIIt, s-a bucurat, probabil de aceeasi prezumtie de semipermanenta ca si vechile legi ateniene. În orice caz, el nu a fost des modificat, ci doar partial îmbunatatit. Dar ce putea sa fie acest drept statutar? Lex, printr-un termen mai apropiat decât jus, îl gasim definit în termeni pe care jurisprudenta analitica moderna iar putea gasi inadecvati. Cicero numeste conceptul de lex ratiunea justa în a comanda si prohibi. Modestinus( sec.III), este citat în Digeste ca spunând: "Efectul unui cod este de a comanda, interzice, permite sau pedepsi". Mai putin clara, si, de asemenea nesatisfacatoare, este definitia lui Papinian: "Un cod este un ordin general, fructul sfatului juristilor, represiunea ofenselor aduse deliberat sau din neglijenta sau un angajament general al încrederii publice în stat".
În final, trebuie notat faptul ca, desi Ulpian de ex. vede avocatii si preotii dedicati transformarii în bine a poporului, nici Cicero, nici vreun alt scriitor roman nu l-au urmat pe Platon în a întelege sa participe la modelarea statului sau cetatenilor în concordanta cu un plan detaliat. În aceasta omisiune putem vedea înclinatia spre practic si superficial a mentalitatii juridice romane.
K. DOMNIA LEGII
Idealul unui stat guvernat în concordanta cu niste reguli cunoscute care sa oblige atât pe legiuitori cât si pe cei guvernati, a aparut printre scriitorii romani într-o forma mai plapânda decât la greci. Pâna la instaurarea definitiva a autocratiei imperiale, tema se face rar auzita. Cel mai bun si mai vechi exemplu îl gasim la Cicero în Pro Cluentio unde, respingând cerinta reclamantului ca distinctia formala între senatori si cei de rang inferior sa fie ignorata, el spune ca, chiar daca aceasta delimitare este gresita, nu reprezinta o mare nenorocire, într-un stat ce se bazeaza pe lege, faptul ca acest lucru ar putea sa fie o abatere de la drept. Iar aceasta, deoarece dreptul garanteaza aceste privilegii ale noastre, este baza libertatii noastre, izvorul justitiei...Statul fara drept este asemenea corpului uman fara cap...Magistratii ce aplica legea, judecatorii ce o interpreteaza, respecta legea cu scopul de a putea fi liberi. În sec. urmator, Seneca, cel mai mare reprezentant al stoicismului roman, în tratatul sau despre clementa, îi cere lui Nero sa se comporte ca si cum ar fi raspunzator de propriile legi. Dupa ce autoritatea imperiala s-a transformat în absolutism formal, a aparut o noua doctrina, necunoscuta Republicii, ce sustinea ca împaratul este mai presus de lege: principus legibus salutus est, enuntata de Ulpian pe la 200îHr.. Dio Casius, în a sa Istorie romana (53.18.1), întelege prin acest lucru faptul ca împaratul este liber de toate constrângerile legilor, nefiind obligat de nici o norma scrisa. Acest tip de autoritate romana, a fost chemata mai târziu, sa justifice absolutismul regal pâna în vremea regelui Louis al XIVlea si chiar mai departe. Principiul domniei legii, dupa cum vom vedea, va avea câstig de cauza mult mai târziu în Europa.
L. EGALITATEA ÎN FAŢA LEGII
În timp ce Cicero putea sa stabileasca în mod elocvent principiul suveranitatii legii, el a trait într-un sistem care recunostea prin lege un grad înalt de diferentiere între diverse ranguri sociale. Nici el, nici alti juristi, nu au explicat ideea egalitatii în fata legii în sensul refuzarii unei asemenea discriminari. Dimpotriva, Cicero credea ca reglementarea prin lege a rangurilor sociale era necesara pentru buna functionare a statului. El declara în De Republica (1.27.43) ca, într-o democratie, oricât de dreapta si de moderata ar fi, egalitatea însasi este inechitabila din moment ce nu exista nici un fel de ierarhie a demnitatilor. El credea ca democratia ateniana de dupa caderea lui Aeropagus, a diminuat în splendoare din cauza faptului ca poporul nu a mai respectat diferenta de rang.
În viata juridica de zi cu zi, ideea lui Cicero o putem descoperi în câteva forme. Astfel, pe când inculpatii bogati si de rang social înalt erau judecati de instantele numite questiones (de ex. procesul lui Verres-fost guvernator al Siciliei), delicventii provenind din clasa de jos erau judecati de magistrati minori în mod superficial. În domeniul dreptului civil, existau contexte în care diferentele de clasa erau expres recunoscute ca justificând tratamentul diferit al partilor: de ex. delictul iniuria ce se referea la ultraj si insulta, devenea agravat -iniuria atrox- daca partea prejudiciata era de rang înalt. De asemenea, nu se permitea oricui sa introduca actiunea de dolo-imputarea unei înselaciuni pârâtului, având drept rezultat si pecetea infamiei asupra acestuia, daca actiunea avea succes-de ex. unui plebeu împotriva unui consul.
Cu toate acestea, într-un mod curios, idealul egalitatii în fata legii coexista cu realitatea descrisa mai sus. Cicero, ce propovaduia un sistem de drept discriminator, ofera într-o schema a codului de drept ideal, o apreciere filosofica a principiului egalitatii. El propune introducerea în acest cod a ceea ce LXIIt cuprindea deja, si anume principiul privilegia ne inroganto, ce înseamna ca magistratii nu vor putea propune legi directionate împotriva unui singur individ. Acest principiu pare a se referi aici la condamnarea penala a unei persoane prin lege. În De Legibus (3.19.44), el justifica astfel interdictia lui privilegia:"...strabunii nostri au edictat o admirabila regula pentru viitor: ei n-au admis legile referitoare la persoanele particulare, acesta este un privilegiu; daca forta legii consta în faptul ca este adoptata si aplicata tuturor, ce este mai nedrept decât un privilegiu?". În Pro Milone, el pare a combina cele doua perspective teoretice:"...lasati sa existe o diferenta între clasele de sus si cele de jos ale societatii, dar lasati un criminal sa fie guvernat de aceleasi legi si aceleasi pedepse". În fine, în tratatul sau de retorica, el defineste aequitas ca ceva ce, în aceleasi circumstante, pretinde un tratament egal. Mai târziu, Marcus Aurelius, în Meditatiile sale, propune un stat cu o singura lege pentru toti, bazat pe egalitatea între indivizi si libertatea cuvântului (1.14).
M. TEORIA PEDEPSEI
La fel ca alte aspecte ale gândirii juridice romane, si aceasta problema a fost influentata de filosofia greaca. Astfel, în tratatul sau despre mila, Seneca enumera trei temeiuri în favoarea pedepsei. El considera ca injuriile aduse altora ar trebui pedepsite de împarat pentru aceleasi motive pentru care sunt pedepsite de lege, si anume: reeducarea delicventului, oferirea unui exemplu concludent pentru altii si îndepartarea criminalului pentru ca ceilalti sa poata trai în siguranta.
Un secol mai târziu, Aulus Gellius, discutând temeiurile pedepsei stabilite de Platon în Gorgias-corectia si preventia, se întreaba de ce vindecarea onoarei terfelite nu se regaseste printre ele. Acesteia îi da numele de timoria, asociind-o cu cuvântul grec pentru onoare- time; însa, timoria este cuvântul grec general pentru pedeapsa, iar sensul în care este folosit de greci, nu pare a reflecta vreo constienta asociere cu ideea lui Gellius. Cu toate acestea, cautarea unei etimologii plauzibile, a dat, probabil, forma la ceea ce într-adevar era o trasatura romana-sensibilitatea la atingerea demnitatii-, care, dupa cum am vazut, putea agrava iniuria în iniuria atrox.
În ceea ce priveste relatia dintre aplicarea pedepsei si intentia raufacatorului, putem aminti mai întâi o lege atribuita regelui Numa, edictata în sec. VIIîHr., citata de gramaticianul Festus, ce califica drept criminal doar pe acela care, cu rea intentie, a cauzat moartea unui om liber. Mai târziu, LXIIt, este creditata ca reglementând distinctia dintre facerea voluntara si involuntara a raului. Pedeapsa de ardere pe rug în caz de incendiere era aplicata conform LXIIt doar daca incendiatorul a actionat constient si prevazând efectele; daca incendierea a fost un accident, ne spune Gaius, trebuia doar acoperita paguba sau, daca vinovatul nu era capabil sa o faca, sa primeasca o bataie usoara. De asemenea, conform lui Cicero, LXIIt continea o clauza referitoare la omorul prin aruncarea unei arme: daca vinovatului i-a scapat mâna, mai curând decât sa arunce arma, un berbec era asezat în locul lui si astfel suporta razbunarea familiei victimei. Tot Cicero, în De inventione, emite principiul conform caruia intentia este cea care trebuie cautata în toate lucrurile, nimic nefiind mai rau decât a pedepsi pe cineva ce nu era vinovat. Acest principiu pare a-si fi gasit, mai târziu, ecoul într-un rescript al lui Hadrian: în caz de crima, atentia nu trebuie îndreptata spre evenimente, ci spre intentie. Este posibil ca ambele aceste opinii sa fie rodul unui efort teoretic influentat de filosofia greaca, în care primatul intentiei este un lucru comun. General vorbind, în dreptul roman clasic, starea mentala a raufacatorului era centrala doar în dreptul civil; textele juridice abunda aici în distinctii legate de acest element, redate printr-o serie de cuvinte ca: dolus, fraus, culpa, animus, mens, voluntas, consilium, sponte.
N. TEORIA PROPRIETĂŢII
Înca din vremea când romanii au lasat primele urme în istorie, institutia proprietatii apare ca deja clar stabilita, desi într-un sistem social ce recunostea capacitatea de a fi proprietar doar lui pater familias. Într-o prima faza, a existat doar o forma de proprietate colectiva sau tribala, iar, în epoca regatului, doar un numar redus de terenuri au fost repartizate indivizilor, putând fi lasate mostenire. Date despre o teorie a proprietatii, indiferent de originea si de justificarea ei avem putine în literatura romana. Astfel, Lucretius, în teoria sa asupra originii societatii si dreptului, deja amintita, arata ca, dupa descoperirea aurului de catre oameni, noua ordine instaurata pentru a evita haosul implica protectia particularilor în scopul de a se bucura de ceea ce le apartine. Cicero, în singura teorie explicita despre stat pe care o avem la romani, compara bunurile lumii cu un teatru: asa cum, desi un teatru este un bun public, se poate spune ca locul pe care sta o persoana este al ei , asa în stat sau în lume, desi acestea sunt proprietate comuna, nici un argument nu poate fi opus ideii ca bunurile fiecarui om trebuie sa fie ale sale.
O. TEORIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
Romanii, în perioada Republicii, aveau un tip special de preoti, fetiales, care exercitau atributii legate de relatiile cu alte popoare: declaratiile de razboi, facerea unor tratate de pace, si asa mai departe. Aparte de acest jus feciale, gasim la Cicero conceptul unui drept guvernând la modul general raporturile dintre popoare, cel putin în domeniul razboiului. El face distinctie între juramântul dat unei natiuni inamice si promisiunea de rascumparare facuta unor pirati, deoarece piratul nu intra înauntrul conceptului de dusman legal. Mai curând decât a vedea în cele spuse de Cicero un drept international comun ce ar fi trebuit sa se raspândeasca în acelasi fel la Cartagina ca si la Roma, ar fi mai bine sa le întelegem ca pe o doctrina pur romana. Sacralitatea juramântului oferit de romani unui inamic, desi uneori era împotriva propriilor interese, reflecta propria lor conceptie despre fides, valoare care, în cadrul conduitei statului sau cetatenilor, nu depinde de reciprocitate.
|
