ISTORIA GÂNDIRII JURIDICE EUROPENE - RENAsTEREA sI REFORMA
A. CONTEXTUL ISTORIC
Evul Mediu târziu se caracterizeaza prin doua mari evenimente care i-au conditionat decisiv viata intelectuala: renasterea traditiei greco-romane în arta si literatura, precum si ruperea unitatii lumii catolice prin Reforma protestanta. Ele aduc în prim plan factorii din care s-a nascut lumea moderna: secularizarea vietii publice si emanciparea laicilor de autoritatea spirituala. Toate aceste elemente si-au gasit reflectarea în gândirea juridica.
Istoria perioadei este marcata de conturarea tot mai puternica a statelor natiuni conduse de regi nationali, tinzând sa elimine independenta cetatilor si a altor mici entitati politice. Exceptie faceau Germania si Italia ce cunosteau în continuare farâmitarea. În schimb, în Anglia, Franta si Spania, un nou tip de regat apare. Anglia si Franta devin puternice regate nationale în urma razboiului de 100 de ani(1337-1453) dintre ele, conduse de regi autoritari: de ex. Henry VIII(1509-1547) si Elisabeta I(1558-1547) în Anglia si Louis XI(1461-1483) si Francisc I(1515-1547) în Franta. Ultimul este considerat fondatorul monarhiei absolutiste franceze. Statul si imperiul spaniol apar si ele în urma casatoriei din 1469 a regelui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia. Cea mai socanta figura a acestui nou imperiu a fost Philip II(1556-1598), considerat campion al Contrareformei, cap al celebrei Armada(1558) si agresor al olandezilor protestanti.
În timp ce în vest stafia Imperiului Roman era înlaturata de lupta dintre puternicele state natiuni, în est Imperiul Bizantin îsi încheia existenta în 1453, moment în care turcii captureaza Constantinopolul. Din anul 1550, acestia controleaza cea mai mare parte a Greciei, Bulgariei, României si Ungariei moderne, precum si estul Mediteranei. Desi înfrânti în lupta de la Lepanto(1566) de catre flotele reunite ale Spaniei, Venetiei si papalitatii, ei se vor mentine mult timp ca un factor politic important în Europa.
Din punct de vedere economic, dupa doua sec. de dezvoltare continua, sf. sec. XIV cunoaste o perioada de stagnare. Acest lucru s-a datorat atât ciumei bubonice(moartea neagra) ce a ucis, se pare, o treime din populatia Europei, precum si razboaielor-de ex. Razboiul de 100 de ani. Recesiunea economica, sub aspectul ei agrar, a determinat aparitia sistemului de succesiune bazat pe dreptul primogeniturii( inexistent în dreptul roman sau germanic vechi); farâmitarea pamântului între numerosii fii, determinând o baza de productie redusa, a determinat transmiterea pamântului doar celui mai în vârsta dintre fii. Odata cu sec. XV, activitatea economica începe sa ia avânt, populatia, orasele, comertul se dezvolta, însa pe fondul unor puternice nemultumiri populare soldate cu razboaie(Jaquerie în Franta-1358; cele conduse de Wat Tyler-1381 si Jack Cade-1450, în Anglia), manifestari anticlericaliste, iar în sec. XVI, razboiul taranesc în Germania anului 1 323e47d 525.
Epoca se remarca si prin evidente schimbari tehnologice, atât în domeniul militar, cât si al navigatiei, fapt ce a deschis lumea corbiilor europene. În 1498 portughezii descopera India, trecând pe la Capul bunei sperante. În 1492, genovezul Cristofor Columb descopera lumea noua traversând Atlantilul. În 1520, Magellan face înconjurul lumii. Se nasc, în consecinta, vastele imperii coloniale portughez si spaniol. În sec XIV se foloseste pe larg praful de pusca, iar Gutemberg descopera tiparul. Faptul acesta a dat nastere unui avânt cultural deosebit, fiind propice si dezvoltarii protestantismului. Conceptia veche, aristoteliana despre univers este rasturnata de cercetarile lui Copernicus, Brake si Kepler. Aceasta noua viziune despre univers a fost, alaturi de luptele interne dintre papi, unul dintre puternicele crize suferite de Biserica catolica. Acestora li se alatura miscarile rebele ale lui John Wycliffe(1330-1384) în Anglia si Ian Hus(1372-1415) în Boemia, cauzate de lacomia, lipsa de scrupule si abuzurile clerului.
Deasupra tuturor acestor evenimente se situeaza însa trezirea unui nou spirit laic si unui nou interes pentru civilizatia clasica greco-romana, ce a purtat numele de Renastere. Noua miscare s-a nascut în orasele din nordul si centrul Italiei, unde prosperitatea a creat bazele materiale ale aparitiei unei noi clase având inteligenta de fructificat. Noul curent se va extinde rapid peste Alpi în Franta, Germania si Olanda. Acest spirit clasic ce se infiltreaza în Europa vestica s-a numit umanist, în centrul sau aflându-se judecata calma, critica si independenta, libertatea intelectuala si autosuportul, opus vechii mentalitati medievale obisnuita sa accepte în orice autoritatea Bisericii. Raspândirea umanismului a influentat puternic Reforma protestanta si, în particular, a determinat multi cugetatori luminati s-o accepte.
Ceea ce caracterizeaza protestantismul este nu doar respingerea autoritatii papale ci si accentul pus pe completa dependenta a individului de Dumnezeu si expunerea sa la eternul destin pe care i L-a trasat Acesta, pe care nici influenta sfintilor, nici a preotilor nu-l poate modifica. Trebuie remarcata, de asemenea, legatura dintre morala protestanta, ce accentueaza raportul direct al omului cu Dumnezeu si ridicarea capitalismului modern.
Raspunsul Bisericii catolice nu s-a lasat mult timp asteptat. Contrareforma, condusa de Ordinul iezuitilor, înfiintat în 1540, a oprit raspândirea protestantismului. De asemenea, Conciliul de la Trent(1545-1563) a stabilit o serie de reforme în disciplina Bisericii, în scopul de a-i readuce pe rebeli la Biserica mama.
B. TEORIA DESPRE STAT
În aceasta epoca, vechiul conflict privind statutul regilor vis a vis de papalitate s-a încheiat. Reflectia asupra rostului si originii statului continua însa, reluând tema mai veche a lui Manegold de Lautenbach, conform careia guvernamântul laic îsi are originea într-un fel de conventie. Trebuie amintit în acest context cardinalul german Nicholas de Cusa care, scriind în vremea Conciliului de la Basle(1431), atribuie institutia guvernamântului lui Dumnezeu, dar, practic, acesta este pus în miscare de consensul comun, de întelegerea guvernantului cu supusii sai. Viziunea are la baza conceptia egalitatii originare a oamenilor. Aceeasi teorie o dezvolta pe la 1477 germanul Wessel de Groningen. El adauga faptul ca, în cazul în care conducatorul nu-si respecta partea sa de contract, supusii sai nu mai sunt obligati fata de el. În Anglia, scriitorul John Fortescue aseaza originea statului în asa numitul proces de unire într-un regat a oamenilor aflati într-o stare naturala, prin alegerea unui rege. În Italia sec.XVI, Marius Salamonius vede statul ca un fel de parteneriat civil "civilis quaedun societas", ce apare ca urmare a unui pact mutual. În Spania, o serie de scriitori clerici au prezentat statul ca pe un produs al unui contract mutual ce confera puteri unui conducator. Dintre acestia amintim pe Luis de Moliva(1535-1600) si pe Francesco de Suarez(1548-1617), ambii accentuând caracterul voluntarist al aparitiei statului. În plus, Suarez accentueaza bilateralitatea obligatiilor ce revin poporului, pe de o parte si suveranului, pe de alta parte. În cazul în care acesta din urma nu-si respecta obligatiile, încalcând conditiile alegerii sale, el poate fi înlaturat.
În toata aceasta literatura a sec. XIV, XV si XVI, este clar ca, în ciuda influentei conceptiei lui Aristotel, conform careia statul a rezultat din instinctul omului de a se asocia, traditia contractualista medievala a fost prea puternica pentru a fi înlaturata. Faptul ca omul este un zoon politikon era general admis, dar accentul cadea pe originea voluntara a statului, în baza unui contrat de supunere. Traditia contractualista se va mentine si în sec. XVII, unde-si va gasi cei mai renumiti reprezentanti, în ciuda aparitiei unor dificultati de logica inerente: de ex. cum poate obliga un contract originar de guvernamânt generatiile viitoare?
Cu toate ca aceasta perioada nu a adus nimic nou în materia originii statului, profilul acestuia devine mult mai puternic. Acest lucru se datoreaza teoriei sferelor separate ale statului si bisericii a lui Marsilius, dar, mai ales, doctrinei lui Nicolo Machiavelli(1469-1527). Modelul sau de stat ideal se inspira mai curând din republica romana decât din comunitatea crestina, iar virtutile pe care le sustine sunt ale antichitatii pagâne si nu cele ale societatii crestine. Teoria sa a devenit prototipul diplomatiei lipsite de scrupule a statului, recomandata conducatorilor prin opera sa celebra Principele(1513). Pentru Machiavelli, legitimitatea activitatilor statale nu depinde de conformitatea lor cu dreptul dumnezeiesc sau dreptul natural sau alt standard transcendent. Chiar daca se pronunta pentru o forma de guvernamânt în care conducatorii sunt supusi legilor, aceasta nu este pentru el o regula ce trebuie neaparat respectata; interesele de stat pot în mod legitim presupune încalcarea lor. Machiavelli este astfel o figura semnificativa în marsul intelectual ce a condus prin Hobbes si Rouseau spre totalitarismul sec. XX.
C. SURSELE sI VALIDITATEA DREPTULUI
Ideea conform careia noile legi presupun consimtamântul guvernatilor, exprimat într-un fel sau altul, se mentine în aceasta perioada. Mai mult, elementele unei oarecare reprezentari parlamentare îsi fac aparitia în Anglia, Spania, Franta si, în parte, în Germania. Principiul democratiei îsi face loc si în viata Bisericii catolice, având un oarecare succes în sec. XV prin asa numita miscare conciliara. Din sec. XIV, tendinta europeana spre o împartire institutionalizata a guvernarii între rege si adunarile poporului începe însa sa slabeasca datorita transformarilor violente cât si razboaielor ce au marcat epoca respectiva. Vechea conceptie a caracterului nonabsolutist al guvernarii si al necesitatii consensului popular în momentul edictarii unei legi este tot mai diluat exprimata. Apar si voci ce proclama dreptul absolut al regelui de a legifera, în sensul pe care Ulpian îl revendica pentru împaratii germani.
Vechea conceptie apare înca în operele autorilor din mai toata Europa vestica. În Germania, la Nicolas de Cusa, în opera sa De concordatia catolica( quod omnes tangit ab obnimus approbari debet); în Franta, la Jean Gerson(1363-1429): o lege este lipsita de forta daca nu este aprobata prin uzaj de cei carora le este adresata; în Anglia sir John Fortescue: regele enlez nu poate face o lege fara încuviintarea a trei regiuni din regatul sau; în Spania, la Cortes de Castilio si Leon: legea presupune consimtamântul magnatilor si cetatilor.
În epoca se fac însa auzite si opinii contrare vechii conceptii germane conform careia consimtamântul poporului are un rol esential în legiferare. Astfel, se remarca în Anglia John Wycliffe, ce considera ca poporul trebuie sa se supuna regelui ca alesului lui Dumnezeu, chiar daca se manifesta tiranic. Aeneas Silvius Picolomini(1405-1464)-papa din 1458-scriind despre imperiul roman, prezinta împaratii romani ca având puterea atât de a face cât si de a abroga legi. Martin Luther, în timpul razboiului taranesc, sustinea ca autoritatea terestra este de origine divina, ca regii au un drept neclintit de a a fi ascultati, oricum s-ar comporta.
Cea mai importanta si completa teoretizare a drepturilor regelui este cea a lui Jean Bodin(1530-1596), evanghelistul absolutismului pe care regii Frantei îl etaleaza în aceasta perioada. În lucrarea sa De la Republique(1576), el prezinta ideea conform careia un stat trebuie sa contina o putere suverana, cu adevarat suverana în fiecare ramura a dreptului pozitiv, supusa doar legilor lui Dumnezeu, ale naturii si ale natiunii. Suveranul lui Bodin este practic absolut, sursa dreptului, nefiind obligat sa-si asigure consimtamântul celorlalti. El a dobândit aceasta pozitie deoarece originile statului constau în forta si violenta ce au determinat subordonarea oamenilor, initial liberi, statului, iar a fi cetatean propriu-zis, înseamna a fi supus puterii unui suveran. El considera eronata ideea aristoteliana conform careia a fi cetatean înseamna a avea dreptul sa participi la guvernarea statului. Dimpotriva, cea mai importanta caracteristica a suveranitatii este capacitatea de a edicta legi pentru cetateni, iar aceasta trebuie facuta fara a avea nevoie de consimtamântul superiorilor, egalilor si inferiorilor. Orice comanda sau decreteaza un astfel de rege are forta dreptului. Opinia conform careia regele ar fi limitat de suveranitatea poporului trebuie înlaturata, deoarece alimenteaza proiectele revolutionare si produce tulburari în viata statului.
D. DOMNIA LEGII
Strâns legat de teoriile expuse mai sus, conform carora pentru a guverna si a edicta legi, suveranul nu are nevoie de consimtamântul celor guvernati, transformându-se într-un monarh absolut, este respinsa în aceasta epoca, teoria conform careia regele este tinut sa respecte legea tarii sale. Exista însa si opinii ce se pronunta în acest sens. Astfel, Jean Greson sustine ca atât regii cât si prelatii, chiar daca se considera liberi de forta obligatorie a legilor, trebuie, ca un exemplu pentru supusi, sa se supuna legilor pe care ei le edicteaza. Judecatorul englez, sir Fortescue, arata ca regele nu poate nesocoti legea, asa cum judecatorii trebuie sa decida în acord cu legea chiar daca regele le-a cerut sa faca altfel. Germanul Nicholas de Cusa care, dupa cum am vazut, deriva toata autoritatea de la popor, prezinta imaginea lui Hristos ca un exemplu pentru conducatori, deoarece Hristos a fost supus legilor. Chiar si Machiavelli, în Discursurile sale, arata ca o Franta fericita ar exista în momentul în care poporul ar sti ca regele lor nu ar încalca în nici o circumstanta legea. Contemporanul sau, Baltasare Castiglione, gândea de asemenea ca un principe trebuie sa respecte legea. scoala teologico-juridica spaniola, se pronunta, de asemenea, prin reprezentantii ei, Vitoria si Suarez, în favoarea acestei teorii.
În epoca se remarca, dupa cum am vazut, si opinii contrare. Astfel, Aeneas Silvius, deja mentionat, sustine ca, desi ar frumos sa spunem ca regele este supus legilor, acest lucru nu poate fi retinut ca ceva serios, deoarece regele este deasupra legii. Elvetianul Ulrich Zasius(1461-1535) arata ca puterea împaratilor romani, asumata acum de regii moderni, era nelimitata si nesupusa legilor. Faimosul umanist francez Guillaume Bude(1467-1540) în comentariile sale asupra Digestelor lui Justinian, sustine de asemenea ca regele este exceptat de la obligatiile legii, chiar daca el poate ceda privilegiul sau, si, preluând spiritul unui simplu cetatean, poate accepta jurisdictia parlamentului invocata împotriva lui. Martin Luther, în lucrarea sa Despre autoritatea terestra(1523), afirma autoritatea absoluta a regelui, hotarâta de Dumnezeu pentru a proteja binele si a înlatura raul. Legea nu este deasupra regelui deoarece acesta, ca si Solomon, poate cauta îndrumare direct de la Dumnezeu. În mod natural, Jean Bodin, considera si el ca este de esenta suveranitatii ca suveranul sa nu fie supus legilor. Dar, pâna si acest apostol al absolutismului, gândea ca un regat ar trebui sa fie guvernat, pe cât este posibil, de legi, decât de vointa arbitrara a regelui.
E. DEZVOLTARE DREPTULUI ÎN EVUL MEDIU TÂRZIU
Secole de-a rândul, sistemul de drept european a fost determinat de diviziunea lumii juridice civilizate în doua familii: cea a dreptului civil si cea a lui common law. La baza diferentierii lor a stat penetrarea dreptului european de dreptul roman-jus civile-si esecul permanent al acestuia de a penetra sistemul englez, ce a persistat în normele sale traditionale. Deoarece a fost aplicat în întregul regat englez de un singur corp de judecatori, el s-a numit common law.
Pe continent s-a dezvoltat, de asemenea, ceea ce am putea numi jus commune. Acesta difera însa complet de cel englezesc. El nu reprezinta, ca în Anglia, un sistem uniform si inteligibil de legi impus de un corp uniform de judecatori, ci mai curând acele parti ale dreptului roman revitalizat care, în forme variate, a fost încorporat în sistemele de drept locale si aplicat în instantele locale în paralel cu vechiul drept cutumiar germanic. Acest drept roman erudit, deoarece era cultivat de noile tipuri de programe scolare universitare si de civilisti, tinde sa joace un rol important în materia obligatiilor, proprietatii, procedurii, mai putin în materia familiei si succesiunii, unde, vechile reguli tind sa se mentina. Aceasta generalizare a fost însa foarte relativa si nu a reusit sa anuleze diferentele existente de la regat la regat, de la regiune la regiune, în gradul si formele de absorbtie a materialului juridic roman. Totusi, putem spune ca acest element roman a constituit din Anglia pâna în Polonia, de la Hamburg la Palermo, o parte a sistemului de drept local si a construit un soi de limbaj conceptual pentru juristii diverselor natiuni, permitându-le sa-si înteleaga unii altora formularile. Acest proces neexistând în Anglia, deducem ca juristii englezi nu participau la acest limbaj comun, înstrainând common low-ul de dreptul civil romanizat continental.
Dezvoltarea Germaniei în aceste secole, impune mentiuni speciale. Aici dreptul cutumiar german a fost îndeajuns de puternic pentru a se ridica la nivelul unei bariere culturale un fata dreptului roman, mai puternica decât cele din Italia, Franta sau Spania. Se poate spune, în consecinta ca, mai sus amintitul jus commune nu s-a extins si în Germania de la început. Dintr-odata însa, la sf. sec. XV, Germania a primit dreptul roman, încurajata, probabil, de spiritul Renasterii. Ceea ce a determinat însa fragmentatul teritoriu german în numeroase principate si cetati, în contextul unei puternice revigorari economice, sa accepte dreptul roman, a fost puternicul contrast între greoaiele si vechile instante locale si procedurile clare, inteligibile de origine romana ale instantelor canonice. Cel ce a încercat sa impuna o jurisdictie uniforma asupra întregii Germanii a fost împaratul Maximilian I care, în 1453, a reconstruit vechea instanta imperiala cu un nou nume( Rechskammergericht) în care jumatate din judecatori erau profesori universitari. Curând, întreaga instanta a fost alcatuita din profesori universitari. Curând, alte instante romane îsi fac aparitia. Mai mult, vechile instante fac apel la universitati pentru a obtine solutii în diverse cazuri concrete. În mod normal acestea din urma au propus un mod roman de a rezolva lucrurile. Astfel ca, desi s-a raliat mai târziu dreptului roman revitalizat, dreptul german a facut aceasta mult mai temeinic, astfel încât, Codul civil german, desi promulgat peste 400 de ani, este, în unele parti ale sale, mai roman decât orice alta codificare din lume.
Pe când acestea se întâmplau în Germania, în Franta ceva nou se nastea. Aici spiritul renascentist a cuprins mai întâi nordul Alpilor. Profesorii de aici, ghidati de exemplul profesorului italian Lorenzo Valla, au aplicat tehnica criticii psihologice si istorice textelor dreptului roman, mai ales Digestelor. Astfel, în loc sa priveasca acest material ca pe un vast câmp de inspiratie, ei l-au privit ca pe o culegere de texte probabil compilate de-a lungul sec. de copiere manuala, independent de modificarile deliberate facute de compilatorii lui Justinian. Aceste compilatii trebuiau înlaturate cu instrumentele studierii stiintifice a limbii si istoriei, iar textul originar redat. De asemenea, ei au privit textele romane ca pe un depozit al anilor si societatii în care au fost realizate si ca pe un tablou al vechii lumi romane care i-a fascinat atât de profund. Studiile facute de apostolii asa numitei jurisprudente umaniste, erau departe de a fi o jurisprudenta istoricista în sensul sec. XIX, încarcata de sentimente fata de natura si natiune. pentru prima oara, dreptul era studiat ca un fenomen în sine si nu pentru a administra un regat, a pleda o cauza în instanta sau a raspunde unui adversar public. Printre acesti pionieri putem aminti pe Andrea Alciato sau Alciatus (1492-1550)-profesor de drept civil la Avignon.; Ulrich Zasius, profesor la Freibuig; Guillaume Bude-interesat de influenta dreptului grec asupra dreptului roman; Jaques Cujas (1522-1590) si Hugues Doneau sau Donellus (1527-1591) ce a aratat un interes major pentru aranjarea ordonata a textelor si pentru posibila lor utilizare ca baza a unui sistem de lucru modern
F. NATURA sI SCOPUL DREPTULUI
Sfârsitul Evului Mediu se remarca si el prin emiterea unor multiple definitii ale dreptului. În Anglia, Sir John Fortescue(1394-1476), urmând glosa lui Accursius, numeste dreptul " o sanctiune sacra ce comanda ceea ce este drept si interzice ceea ce este contrar". Juristul teolog Juan Mariana(1536-1624) construieste si el o definitie asemanatoare: "dreptul, liber de orice pasiune si izvorând din Dumnezeu, statueaza acele lucruri ce sunt drepte si interzice pe cele opuse". Englezul Richard Hooker remarca si el în Laws of Ecclesiastical Polity ca ...legile nu numai ca învata ce e drept dar contin si o constrângere...". Atât catolicii cât si protestantii vad dreptul la sf. sec.XVI în acelasi fel ca si în trecut, în termenii imperativi ai comenzii si prohibitiei.
Evul Mediu târziu a impus mai departe cerintele traditionale pentru existenta unui drept valid. În general, el trebuie sa corespunda dreptului lui Dumnezeu si celui natural, trebuie sa fie just. Conform juristului englez Christopher St. Germain(1460-1540) dreptul uman este just daca: a) din punct de vedere al finalitatii sale, el e destinat binelui comun; b) din punct de vedere al legiuitorului, când nu excede puterile celui ce-l edicteaza; c) din punct de vedere al formei, când sarcinile sunt impuse subiectelor într-o forma proprie, corespunzatoare. În Franta, Donellus a insistat asupra binelui comun, o lege tinzând sa-l prejudicieze pe acesta necuvenindu-se a fi impusa de juristi. La începutul sec. XVII, avocatul englez Sir Eduard Coke sustinea ca în timpul sau instantele tratau ca nule legile care erau împotriva ratiunii comune sau care erau imposibil de îndeplinit.
G.CUTUMĂ sI LEGISLAŢIE
În ceea ce priveste raportul dintre cutuma si dreptul pozitiv, opiniile Evului Mediu târziu oscileaza între a sustine ca normele dreptului pozitiv trebuie acceptate prin cutuma si opinia ca cutuma nu mai ocupa locul de altadata.
În sistemul englez, cutuma în vechiul sens se bucura de o pozitie institutionalizata speciala. Exista cutume ce stau la baza întregului sistem de drept englez numit common law, din care alte cutume, principii si maxime au aparut.
În Franta, cea mai mare parte a umanistilor, acorda o pozitie înalta cutumei. Cannon atribuie o egala autoritate legii si cutumei, la fel Donellus. Altii aseaza cutuma mult deasupra dreptului statutar pe care-l poate abroga, în sensul ca daca o practica contrara legii devenea cutumiara, legea era respinsa. La rândul sau, Jaques Cujas sustine posibilitatea ca o cutuma bazata pe ratiune, interes comun, aplicare îndelungata în timp si pe hotarâri judiciare sa abroge o lege lipsita de ratiune si de beneficii.
Pe de alta parte, apostolul absolutismului, Jean Bodin, are o viziune total diferita: pentru el dreptul statutar are o forta mult mai mare decât a cutumei, pe care are posibilitatea s-o abroge.
H. DREPTUL NATURAL
Conceptul unui drept natural transcendent nu a patruns în Evul Mediu târziu doar în forma data de Toma d'Aquino. Ea a îmbraca pentru unii filosofi si forma voluntarismului lui Ockham conform caruia radacinile obligatiilor umane nu se afla în ceea ce ratiunea percepe ca just, ci ceea ce comanda Dumnezeu.
Trebuie amintit aici numele lui Gregory de Rimini, General al Ordinului augustinian. Urmas al lui Ockham, el a încercat o punere de acord între vointa lui Dumnezeu si ratiune pentru a justifica bazele obligatiilor umane si a oferi o masura raului uman. El considera pacatul o ofensa împotriva dreptului etern. Dar acesta are doua aspecte: unul indicativ, altul imperativ. Lex indicativa arata omului ceea ce este bine si rau; lex imperativa ordona omului sa faca ceva si sa se abtina de la altceva. Dar pacatul, ca o ofensa adusa dreptului etern, are loc atunci când se aduce o ofensa dreptului indicativ. Ofensa adusa acestuia este pacat chiar daca Dumnezeu nu a emis nici o comanda conforma cu el. Dreptul etern este ratiune divina si ratiune dreapta; ofensa împotriva ratiuni este pacat deoarece aceasta este dreapta si nu pentru ca este divina. Daca nu ar exista ratiune divina sau chiar daca Dumnezeu n-ar exista, ofensa împotriva oricarei ratiuni ar fi accesibila omului ar fi pacat.
În Spania, filosoful si juristul Fernando de Vazquez, propune o viziune care, desi pleaca de la Ockham, se potriveste schemei tomiste. Dreptul natural este just deoarece este impus de Dumnezeu. Dar calea prin care oamenii percep acest drept este facultatea ratiunii pe care Dumnezeu a asezat-o în ei. Astfel , orice este adevarat despre o existenta cu privire la care nu avem nici o idee, în masura în care suntem interesati, dreptul natural pe care îl percepem prin ratiunea daruita de Dumnezeu, este o simpla forma în care binele si raul ni se prezinta. Mai târziu, teologul spaniol Gabriel Vasquez scrie ca nici ratiunea nici vointa lui Dumnezeu nu sunt standardul binelui si raului, ci simpla natura a lucrurilor, incluzând natura rationala a omului.. În concluzie, Dumnezeu devine doar un ghid a ceea ce este corect si nu un creator de standard. Dreptul natural este eliberat de originea sa dumnezeiasca.
Rolul dreptului natural în cadrul dreptului pozitiv este asemanator cu cel din epoca anterioara: dreptul uman contradictoriu dreptului natural este respins. Sir John Fortescue scrie ca dreptul natural, paralel cu dreptul dumnezeiesc sunt suprema autoritate. Daca dreptul cutumiar si cel statutar nu concorda cu ele, pot fi considerate o corupere a dreptului iar nu drept. Christopher Saint Germaine, în timpul lui Henric VIII, sustinea acelasi lucru.
La sfârsitul sec. XVI, dreptul natural nu apare doar în hainele ratiunii, dar si fara atributul de suprematie asupra dreptului uman. Hooker, în Laws of Ecclesiastical Polity, vorbeste despre dreptul rational pe care oamenii îl numesc dreptul naturii, întelegând prin aceasta dreptul pe care natura umana îl recunoaste în ratiunea universala si care, pentru acest motiv, poate fi numit dreptul ratiunii. Principiul sau este: investigabil de ratiune fara ajutorul revelatiei supranaturale sau divine.
O teorie a drepturilor naturale nu s-a dezvoltat în aceasta epoca. Dar samânta acesteia este prezenta printre juristii teologi spanioli ce erau îngroziti de cruda exploatare a lumii noi de catre contemporanii lor. Dintre ei, Vitoria sustine dreptul popoarelor de a nu fi înrobite si jefuite pentru ca nu-L accepta pe Hristos, precum si dreptul la organizare politica a acestora.
I. ECHITATEA
De-a lungul acestei epoci se mentine vechea problema a relatiei dintre stricta aplicare a dreptului si ameliorarea sa echitabila în anumite circumstante. Problema a fost accentuata de practica instantelor ecleziastice ce au introdus în aplicarea dreptului canonic valorile teologiei morale si atentia acordata intentiei mai curând decât literei. În Anglia, echitatea chiar a dat nastere unei jurisdictii separate în cadrul aceluiasi sistem de drept sau, s-ar putea spune, unui sistem de drept secundar în acelasi regat.
Juristul Christopher Saint-Germain se arata familiar cu conceptia greco-romana a echitatii. În opera sa Doctor si student, el sustine ca "echitatea este justitia ce ia în considerare toate circumstantele particulare ale actiunii, care este temperata de asemenea cu dulceata milei. Asemenea echitate trebuie întotdeauna observata în fiecare lege...Iar omul întelept spune: nu impune legea prea strict deoarece legalitatea extrema presupune justitie extrema( summa justitia summa iniustitia fit)...echitatea urmareste sa amelioreze rigoarea legii." Astfel, ideile lui Aristotel si ale celorlaltor oratori romani( summum jus, summa iniustitia-Cicero) se mentin în viata, atât prin civilisti si umanisti cât si prin canonisti.
Întrebarea cui îi este îngaduit sa depaseasca normele formale, s-a nascut în contextul domniei legii si a primit un raspuns de la spaniolul iezuit Mariana(1536-1623). Dupa el, regii nu au voie sa înlature legile în scopuri personale dar le este permis, când este necesar, sa faca schimbari în lege, sa aplice legi vechi într-un mod nou, sa amelioreze aplicarea lor, sa acopere lipsurile daca ceva nu este reglementat de lege.
J. EGALITATEA
În anii de sfârsit ai acestei epoci, putem vedea inteligenta europeana cautând o formula pentru bazele morale si logice ale celor trei aspecte esentiale ale problemei libertatii.
Subordonarea politica prezinta câteva probleme. Mai întâi, institutia guvernamântului a fost expres aprobata de Hristos si de Sf. Pavel( cu toate ca acesta din urma a fost si teoreticianul crestin al egalitatii). Mai mult, ratiunea comuna vine în sprijinul sau. Teoreticieni, filosofi si teologi, i-au explicat necesitatea: natura umana cere societatea iar societatea presupune autoritate-vezi Wycliffe, Vitoria, Hooker. Opiniile difera în ceea ce priveste originea guvernamântului: pentru unii acesta îsi are originea în dreptul natural(Hooker), pentru altii în dreptul uman(Vitoria). Specific teologilor si filosofilor spanioli a fost ca guvernamântul trebuie sa fie liber acceptat de catre cei ce se supun lui. Deoarece omul este liber de la natura, nimeni nu are dreptul de a impune cu forta legi asupra altora, sustine Vitoria. La fel, Fernando Vazquez sustine ideea ca, deoarece oamenii sunt egali, orice raport de subordonare politica trebuie sa se bazeze, în consecinta, pe consimtamântul supusilor.
Scriitorii traditiei voluntariste, pentru care vointa lui Dumnezeu era suficienta si singura justificare pentru orice ea autoriza, nu aveau nevoie de o baza atât de rationala, precum contractul. Astfel, Martin Luther scria ca autoritatea politica este expresia vointei lui Dumnezeu pe pamânt si este un pacat a te opune regelui, indiferent daca acesta este opresiv sau si-a încalcat promisiunile. Acest fapt se datoreaza existentei raului, care necesita controlul autoritatii politice.
În consecinta, ori consimtamântul explicit ori comanda lui Dumnezeu explica în mod suficient, subordonarea politica ce modifica egalitatea naturala a omului.
K. SCLAVIA
În aceasta epoca, sclavia, un alt aspect al problemei libertatii, dispare. Mai existau câtiva sclavi casnici în sec. XV în sudul Italiei, al Frantei, în Spania si Portugalia. Sclavia, ca vânzare-cumparare de oameni neliberi, va dispare între 1400 si 1500, în parte din cauza considerentelor economice si, pe de alta parte, datorita influentei Bisericii catolice care, desi nu a condamnat expres sclavia si a detinut ea însasi sclavi, a predicat ca virtute eliberarea sclavilor în baza egalitatii dintre oameni. Nici nu a disparut bine sclavia de pe vechiul continent, ca un salbatic comert cu sclavi a luat nastere pentru a asigura forta de munca în minele si plantatiile coloniilor de peste mari. O serie de proteste s-au facut auzite împotriva teoriilor ce justificau sclavia, respingând egalitatea naturala a oamenilor.
În Anglia, Wycliffe si-a manifestat îndoiala ca institutia sclaviei poate fi reconciliata cu învatatura crestina. Libertatea umana este parte atât a dreptului lui Dumnezeu cât si a dreptului natural. Asa cum fiecare om nu vrea sa fie transformat în sclav, nici el nu trebuie sa-i transforme pe ceilalti în sclavi.
Desi teoria lui Aristotel revine în actualitate ici colo în opera lui Castiglione si chiar la Francesco de Vitoria, începând cu sf. sec. XVI, lupta împotriva acesteia este evidenta. În conformitate cu teoria lui De Soto, nici o lege nu poate înlatura dreptul natural, iar dupa dreptul natural toti oamenii sunt liberi. Nici o lege nu permite rasei umane sa admita sclavia. Pe de alta parte, atât legea naturala cât si cea umana permit unui om sa fie dominus al altuia. Acest lucru trebuie înteles într-o maniera care sa nu vina în contact cu principiile de baza ale libertatii naturale. Asfel, cel prin natura stapân nu trebuie sa se poarte cu cel prin natura servitor asemenea cu o posesie oarecare, ci trebuie sa-l antreneze spre virtute; iar acesta trebuie sa-l slujeasca pe primul corect si onest.
L. PROPRIETATEA
Desi gasise justificari juridice înca din zilele Parintilor Bisericii, proprietatea privata era privita cu circumspectie de catre Biserica., ce considera ca, totusi, un comunism inocent este conditia originara a omului, un nivel spre care omul ar trebui acum sa aspire. Tulburarile sociale din sec. XIV-XV determinate de diferentierile de avere, l-au determinat pe Wycliffe sa declare în 1376 ca proprietatea privata este consecinta pacatului. Doar comportarea cinstita ar justifica, dupa el, proprietatea. 200 de ani mai târziu, Fernando Vasquez sustine si el ca, într-o stare primordiala, oamenii nu aveau nevoie de legi sau regi si detineau bunurile lumii în comun, neexistând proprietate privata, nici proprietari, nici contracte sau comert. La fel Thomas Morus(1478-1535) descrie în Utopia sa un stat în care toate lucrurile fiind comune, fiecare om are din abundenta fiecare lucru. În schimb, lacomia particulara este cauza saraciei. Iar o distributie egala si justa a lucrurilor ar putea fi facuta doar daca proprietatea este exilata. Exista totusi o problema: când toate lucrurile sunt detinute în comun niciodata nu va fi prosperitate deoarece cum poate fi abundenta acolo unde fiecare om îsi retrage mâinile de la munca? Fiecare ar putea sustine ca treaba tuturor nu e si treaba lui. Astfel, natura umana, care nu se poate bizui pe altruismul si simtul civic al ei ca pe o regula cotidiana, impune vietuirea într-o alta lume, oricât de nostalgic ar privi înapoi spre Utopia.
Contemporanul lui More, spaniolul Dominico de Sato, departe de a gândi ca dreptul natural presupune proprietate comuna, a gândit mai mult sau mai putin opusul, desi motivul sau era excentric. Generozitatea, împartirea bogatiei unuia cu mai multi, presupune existenta proprietatii private. Desi nu e cea mai importanta dintre virtuti, daca nimic nu ar apartine individual nimanui si totul ar fi detinut în comun, nu ar mai exista loc pentru aceasta virtute. În consecinta, a afirma justetea proprietatii private este corect, iar a o combate este o erezie.
M. DREPTUL PENAL sI PEDEAPSA
Aceasta epoca nu arata nici un avans în ceea ce priveste interesul stiintific asupra teoriei crimei sau a valorilor ce trebuie avute în vedere în reprezentarea ei. De Soto si Molina au dat o forma teoretica dreptului penal, punându-l în legatura cu dreptul naturii si cu necesitatea de a-l completa pe acesta cu dreptul uman. Una din caracteristicile corpului politic era pentru De Soto controlul asupra îndraznelii raufacatorilor. Dreptul natural nu poate impune o pedeapsa, dar ea este necesara pentru om în starea sa de natura cazuta. În consecinta, rolul regelui este de a folosi legile penale. Molina atribuie dreptului natural principiul conform caruia raufacatorii trebuie pedepsiti de autoritatea publica pentru ca pacea, justitia, binele comun sa poata fi mentinute sau prin înlaturarea criminalilor sau prin a preveni imitarea sau repetarea acestor fapte de catre altii. De asemenea, el sustine ca hotii nu trebuie neaparat spânzurati sau biciuiti, deoarece dreptul natural este suficient ocrotit daca li se aplica alte pedepse.
De alta parte, De Soto si Vitoria sfatuiesc amândoi a nu se fixa standarde prea înalte pentru slaba omenire. Viciile antisociale, ca si ofense împotriva lui Dumnezeu, trebuie pedepsite. Daca toate viciile omului ar fi pedepsite, scrie Molina, rasa umana ar fi în asemenea masura oprimata încât instantele si închisorile ar fi incapabile sa judece sau sa cuprinda toate crimele. La fel, Thomas Morus, în Utopia, se pronunta pentru o proportie umana a pedepsei.
Problema elementului mental al criminalului si relevanta sa pentru pedeapsa sau cuantumul acesteia, este scurt tratata de Hooker în Laws of ecclesiasttical Polity. El sustine ca relele savârsite din constrângere, nebunie sau de copii sunt mai putin condamnabile. Dar ofensa nu este de iertat daca necesitatea sau gravitatea ei provine din noi însine. De aceea, Hooker sustine ideea atribuita lui Pittacus, care dubleaza pedeapsa daca ofensa a fost comisa la betie. General vorbind, relatia dintre intentie si vina este conturata: raul facut dinadins e mai putin scuzabil si, în consecinta, este demn de o pedeapsa mai severa.
N. DREPTUL INTERNAŢIONAL
Acum, la sf. sec. XVI, apare un drept guvernând relatiile dintre state, odata cu scoala scolastica spaniola târzie, care va fi edificat într-un sistem de catre Grotius, în sec. XVII. În sec. XVI a avut loc atât contactul spaniol cu popoarele Lumii Noi, fapt ce a ridicat probleme intelectualitatii europene, care a creat, în consecinta, primele argumente ele dreptului popoarelor, cât si exprimarea clara a unui model al statului puternic si suveran.
Spre sf. sec. XV, vechea conceptie ce subordona statele unui singur împarat si papei, începe sa fie înlaturata. Concret, acest moment ar putea fi anul 1494, când Franta invadeaza Italia, pentru a carei dominare intra în razboi cu Spania. Din acel moment, natiunile se manifesta ca personalitati bine conturate si, în consecinta, se naste un drept international bine conturat. Cea mai semnificativa trasatura a acestei noi Europe a fost rapida raspândire a practicii mentinerii unor ambasade permanente la curtile straine, ce a înlocuit sistemul de scrisori oficiale trimise cu diverse ocazii.
Expresia dreptul natiunilor este o redare a lui jus gentium roman. Dar jus gentium nu înseamna pentru societatea romana sau cea medievala dreptul international în sensul modern al cuvântului. Acest fapt dovedeste aparitia graduala si pe jumatate inconstienta a dreptului international modern. Când Vitoria scrie despre dreptul de a calatori si de a face comert în mod pasnic, ca facând parte din jus gentium, el întelege în mod evident ca aceste activitati erau legale în ochii întregii umanitati. În 1532 el foloseste expresia jus inter gentes si chiar daca nu întelege în mod necesar prin ea dreptul ce guverneaza relatiile dintre natiuni, explorarea acestui nou teritoriu conceptual l-a îndreptatit la titlul de fondator al dreptului international public.
Un alt pionier al acestui nou domeniu a fost italianul protestant Alberico Gentili(1552-1608), profesor de drept civil la Oxford. El a fost primul ce a scris un tratat despre ambasade De legationibus si o carte despre razboi intitulata De jure belli(1598). Aceasta din urma contine capitole despre tratatele de pace, care trebuie respectate chiar daca sunt impuse prin constrângere. Titlul cartii implica o ordine normativa ce transcende ambele parti beligerante. Însa, doar la sf. sec. si putin dupa aceea, ideea unei ordini careia statele i se supun este teoretic dezvoltata.
Cea mai clara baza doctrinara a oferit-o însa iezuitul Suarez în opera sa De legibus ac Deo legislatore. Într-o fraza ce nu poate fi gresit înteleasa, el relateaza despre dreptul pe care toate popoarele si diversele natiuni trebuie sa-l respecte. El nu este parte a dreptului natural ci a celui uman, fiind stabilit prin cutuma si transmis oral.
|
