Sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a lasat în urma sa o Europa distrusa din punct de vedere material, framântata de puternice crize politice si divizata prin "cortina de fier" în doua blocuri: Est si Vest.
A aparut, astfel, un puternic curent c 424b13e 59;tre o politica internationala care sa fie capabila sa opreasca un alt razboi mondial si sa consolideze Europa din punct de vedere economic.
Sunt, asadar, înfiintate o serie de organizatii internationale la nivel regional, european, dupa cum urmeaza:
|
Vest |
Est |
|
OECE (1947)/OCED (1960) |
CAER (1949) |
|
Uniunea vamala a statelor BENELUX (1948) | |
|
UO (1948)/UEO (1954) |
Pactul de |
|
NATO (1949) | |
|
CONSILIUL EUROPEI (1949) | |
|
CECO (1951) CEE si CEEA/EURATOM (1957) | |
|
AELS (1960) | |
|
CSCE (1975)/OSCE (1995) |
|
|
CSI (1991)[1] |
|
Robert Schuman - ministrul afacerilor externe al Frantei, cel care a facut public Planul care îi poarta numele.
Jean Monnet - comisarul Planului francez de reconstructie; alaturi de câtiva colaboratori, a elaborat "Planul Schuman"[2].
Planul/Declaratia Schuman (9 mai 1950) reprezinta actul politic care a condus la înfiintarea CECO[3] (dupa care au urmat CEE si CEEA/EURATOM).
Extrase din Planul Schuman[4]:
"Pacea mondiala nu poate fi asigurata fara a face eforturi creatoare, proportionale cu pericolele care o ameninta.
Contributia pe care o poate aduce civilizatiei o Europa organizata si activa este indispensabila mentinerii unor relatii pasnice. Asumându-si, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioana a unei Europe unite, Franta si-a pus dintotdeauna eforturile în slujba pacii. Nu am reusit sa realizam o Europa unita si ne-am confruntat cu razboaie.
Europa nu se va construi dintr-odata sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizari concrete care vor genera, în primul rând, o solidaritate reala. Alaturarea natiunilor europene implica eliminarea vechii opozitii dintre Franta si Germania.
Având în vedere acest obiectiv, guvernul francez propune actiuni imediate întreprinse într-o directie decisiva.
Guvernul francez propune ca productia franco-germana de carbune si otel sa fie plasata sub incidenta unei Înalte Autoritati , în cadrul unei organizatii deschise si altor state europene
Controlul productiei de carbune si otel ar trebui sa conduca imediat la construirea unei baze comune pentru dezvoltarea economica, ca prim pas în realizarea unei federatii europene, schimbând, în acelasi timp, destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricarii de munitie de razboi, ale carui victime s-au dovedit a fi în mod constant.
Solidaritatea în productie astfel stabilita va demonstra ca orice conflict între Franta si Germania devine nu doar inimaginabil, ci chiar imposibil. (.) aceasta productie va fi oferita lumii întregi, fara diferente sau exceptii, pentru a contribui la cresterea nivelului de trai si pentru a promova realizarile pasnice.
Prin controlul productiei de baza si prin instituirea unei Înalte Autoritati, ale carei decizii vor uni Franta, Germania si alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a federatiei europene indispensabile pentru mentinerea pacii
Înalta Autoritate comuna care se ocupa de administrarea acestei scheme va fi alcatuita din persoane independente numite de guverne, acordându-se o reprezentare egala. Guvernele vor alege, de comun acord, un Presedinte. Deciziile Autoritatii se vor aplica în Franta, Germania si în alte tari membre. În cazul în care deciziile Autoritatii vor fi contestate, se vor lua masuri de la caz la caz."
Ideea propusa prin Planul Schuman a fost acceptata de 6 state membre europene (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), astfel încât, în anul 1951, se semneaza Tratatul (actul juridic) constituind CECO, intrat în vigoare un an mai târziu (1958).
În anul 1954, multumite de sistemul de
integrare care functiona foarte bine, cele 6 state membre CECO doresc
extinderea lui si la domeniul apararii si la cel politic,
proiecte care, însa, esueaza. Din aceasta criza a
constructiei comunitare se desprinde un aspect important, si anume:
"integrarea economica trebuie sa preceada integrarii
politice"[8].
Astfel, în anul 1956 un Raport întocmit de politicianul belgian Paul
Henry Spaak propune înfiintarea a 2 noi Comunitati de
integrare economica: CEE si CEEA (EURATOM). Tratatele sunt semnate
în anul 1957
N.B.!
Tratatul instituind CECO (Paris) - tratat (lex specialis) vizând integrarea
economica sectoriala,
încheiat pentru o perioada de 50 de ani; a iesit din vigoare la 23
iulie 2002, iar Tratatul de
Tratatul instituind CEEA (Roma) - tratat (lex specialis) vizând integrarea economica sectoriala, încheiat pe durata nelimitata!
Tratatul instituind CEE (Roma) - tratat-cadru (lex generalis) vizând integrarea economica generala, încheiat pe perioada nedeterminata!
Sursa bibliografica pentru urmatoarele informatii:
https://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU.pdf
UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII,
PROCESE DECIZIONALE - IER: Lucrarea de fata a fost elaborata în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 - Formarea functionarilor publici din administratia locala în afaceri europene si managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizata.
Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de împarati si intelectuali deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente în domenii specifice, cum ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE)1, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au pus bazele unei solidaritati mai strânse între statele europene, dar înca manifestau trasaturile clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsa, comparativ cu formele traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrângere asupra membrilor sai. Initiativa a constat în integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, însa obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente între Franta si Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.
În 1951, negocierile desfasurate între sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii internationale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul
supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie (Înalta Autoritate3) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA)4, initiativa care a esuat însa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.
O relansare în forta a "initativei europene" a avut loc în anul 1955, în cadrul conferintei de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra înfiintarii unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul-Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor doua Tratate de la Roma - cel prin care se înfiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).
Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie supranationala - adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la SM la "Comunitate". În acest context, transferul de suveranitate înseamna o delegare - de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune - a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune" si de abordarea progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai strânse între SM.
Crearea unei piete comune nu înseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala); piata comuna înseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor,
serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura,
comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene în vederea cresterii
performantei activitatilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiata uniunea vamala si avea o piata agricola comuna. Începând cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic - prin aderari succesive - cât si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase membri, în momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 27 de tari (cu negocieri în plina desfasurare pentru admiterea de noi membri) si care va avea în curând o noua Constitutie.
* Tema:
Care sunt elementele constitutive ale unei organizatii internationale interguvernamentale?
Ce tip de organizatie internationala este CECO?
Ce principii ale viitoarei colaborari se desprind din Planul Schuman?
Ce solutii prevede Tratatul de
Raspunsuri:
|
|
|
N.B.! F CECO, CEE si CEEA = organizatii internationale interguvernamentale având caracter regional, economic! F CE = "Comunitatea Europeana" - noul nume al CEE, consacrat prin
Tratatul de F UE = NU
este organizatie internationala, neavând (deocamdata)
personalitate juridica; conceptul este introdus prin Tratatul de pilonul comunitar, alcatuit, în prezent, din cele 2 Comunitati Europene (CE si CEEA); pilonul PESC (politica externa si de securitate comuna); pilonul CPJMP (cooperarea politiei si a justitiei în materie penala), denumit, pâna în anul 1999, JAI (justitie si afaceri interne). |
* Tema:
1. Care este diferenta dintre pilonul 1, pe de o parte si pilonii 2 si 3, pe de alta parte?
2. Care este ratiunea pentru care Tratatul de
3. Care sunt prevederile Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa cu privire la statutul Uniunii Europene?
Raspunsuri:
În acelasi an, apare si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD), prima mare institutie financiara dupa Razboiul Rece, având drept scop oferirea unui ajutor financiar statelor membre ale CSI.
|
