1. Notiunea de izvor de drept
Analiza izvoarelor dreptului a pus īn lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni:
Izvor de drept īn sens material
Izvor de drept īn sens formal
Izvoarele materiale ale dreptului - denumite si izvoare reale, sunt concepute ca realitati exterioare dreptului si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorāte din necesitatile practice.
Sunt socotite izvoare reale ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului (analizati de noi la capitolul conceptul dreptului) cum ar fi:
cadrul natural si ratiunea umana;
constiinta juridica;
Dreptul pozitiv este produsul constiintei juridice a societatii respective, si aceasta constiinta se reflecta īn drept prin tehnica juridica.
Izvoarele formale sunt de fapt formele de exprimare ale normei de drept.
A. - obiceiul juridic (cutuma);
B. - practica judecatoreasca si precedentul judiciar;
C. - doctrina;
D. - contractul normativ;
E. - actul normativ
A. Obiceiul juridic (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptul si este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei practici. Oamenii aplica, īn procesul interactiunii lor, īn mod inconstient de multe ori unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva, este utila si necesar a fi urmata īn viata de toate zilele.
Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale, īn sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante:
1. fie ca statul, prin organele sale legislative, recunoaste un obicei si-l īncorporeaza īntr-o norma oficiala;
2. fie ca obiceiul este invocat de parti ca norma de conduita īn fata unei instante de judecata si aceasta īl valideaza ca regula judiciara.
Īn plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul cutumiar a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.
Īn timp, pe baza unor lente acumulari, aceasta etapa a fost depasita si perfectionata de activitatea specializata a unor organe tehnice legislative.
Cutumele reprezinta o practica atāt de īnradacinata, īncāt oamenii socotesc ca prin ele īsi exercita un drept pozitiv.
Cutuma de īntemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, sunt invocate ca precedente.
Se desprinde astfel, o notiune generala, alcatuita din ceea ce este comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma generala consacrata prin cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta.
Īn acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod spre exemplu) legiuitorul sa īnlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea, aratāndu-se despre aceasta īn mod expres. Este evident īnsa ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume.
Īn afara atitudinii legiuitorului si a legii scrise fata de obicei, instantele de judecata (jurisprudenta) sunt confruntate cu reguli statornicite pe baza obiceiului. Īn practica s-a ridicat problema daca judecatorul poate lua īn considerare o regula stabilita de obicei, la care īnsa nu face trimitere legea.
Īn dreptul vechi, judecatorul care cunostea un obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia. Daca regula era contestata īnsa de cealalta parte, regula trebuia dovedita.
Īn dreptul modern, situatia este analizata nuantat.
Astfel, īn dreptul public (drept constitutional si īn drept international public) sub forma uzantelor obiceiul joaca un rol important.
Īn dreptul privat, apelul la obicei nu poate fi facut decāt īn limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre lege).
Exemplu: Art.607 Cod civil: distanta dintre arborii ce se sadesc pe doua vecinatati se stabileste prin norme speciale sau se determina dupa "obiceiurile constante si recunoscute".
Sau art. 600 Cod civil. Īn privinta gardului sau zidului comun se precizeaza ca īnaltimea se hotaraste dupa regulamentele particulare.
Īn acest caz, este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si bunelor moravurilor si nici cutumei care ar abroga o lege īn vigoare.
Azi obiceiurile opereaza mai mult īn privinta interpretarii vointei partilor si chiar a legilor. Totusi, obiceiul este īnca prezent īn dreptul privat (civil si comercial) si īn dreptul public (constitutional, administrativ).
Īn dreptul constitutional el este prezent īn mod deosebit sub forma traditiilor (traditii constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ teritoriale).
Sistemele de drept apartinānd familiilor anglo-saxone (Common Law) mentin īn continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.
Īn dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat).
Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamāntului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli determinate ca norma de conduita obligatorie īn relatiile dintre ele.
Statutul Curtii Internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca "dovada a unei practici generale, acceptate ca drept".
Īn tara noastra, pozitia dreptului obisnuielnic s-a pastrat puternica pāna la īnceputul secolului al XIX-lea. El a alcatuit jus Valahicum sau jus Valachorum (dreptul romānilor) formānd legea tarii (lex terrae) sau obiceiul pamāntului.
Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiurilor se restrānge, codul facānd trimitere expres la anumite obiceiuri asa cum am aratat.
Īn dreptul penal, rolul obiceiului este exclus aici functionānd principiul legalitatii pedepsei si incriminarii, ceea ce presupune īntotdeauna legea scrisa.
B. Doctrina poate fi īnteleasa īntr-un sens larg (lato sensu) si īntr-un sens restrāns (stricto sensu).
Lato sensu - prin doctrina juridica se īntelege totalitatea lucrarilor care au fost publicate īn domeniul dreptului (tratate, monografii, articole, comunicari stiintifice, cursuri universitare).
Īn acest sens, orice lucrare juridica, indiferent de reputatia autorului si calitatea ei, ar putea fi citata ca izvor de drept.
Stricto sensu - parerile exprimate īn lucrari stiintifice de cei mai calificati si recunoscuti specialisti īn domeniul dreptului.
Īn aceasta lumina, trebuie privit foarte prudent īn ce masura doctrina este izvor de drept.
Legiuitorul este obligat de interpretarea data īntr-o opera stiintifica si tinut de solutia data de autor.
Parlamentul este obligat sa se investeasca cu dezbaterea unui proiect legislativ propus īntr-o lucrare stiintifica? Cu alte cuvinte, trebuie sa se recunoasca doctrinei valoarea de initiator legislativ?
Īn dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa.
Acest lucru nu īmpieteaza cu nimic asupra rolului indispensabil pe care īl are teoria stiintifica īn procesul legislativ si īn procesul practicii juridice.
Practica legislativa si practica dreptului (adica aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata), n-ar putea exista si cu atāt mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. Īn acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei sunt īntotdeauna formulate pentru cazuri practice, pornesc de la fapte reale, iar apoi pe cale de generalizare, le interpreteaza teoretic si le explica.
Desi doctrina nu este un izvor formal al dreptului intern, ea a avut si va continua sa aiba un rol semnificativ īn formarea si dezvoltarea acestuia, tocmai prin aria preocuparilor, si scopul de a clarifica din punct de vedere stiintific unele probleme ale vietii sociale, transpuse prin tiparul dreptului.
C. Practica judiciara si precedentul judiciar
Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta este alcatuita din totalitatea hotarārilor judecatoresti pronuntate de instantele de toate gradele.
Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc īn fata lor, si pronunta hotarāri, pe baza legii.
Cauzele judecate de catre instantele judecatoresti sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat prin actiune sau rechizitoriu, dupa caz, judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte hotarārea, īn urma interpretarii si aplicarii unei sau unor norme juridice.
Actele de autoritatea administrativa sunt si ele supuse controlului judecatoresc pe calea contenciosului administrativ.
Īn materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atāt sisteme de control parlamentar (prin organe special constituite cum ar fi Consiliul Constitutional īn Franta) cāt si sisteme de control judecatoresc (cum este Curtea Constitutionala la noi).
Deci, rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica īn cazuri concrete legea.
Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii:
1. El se pronunta īntotdeauna īn cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale īn afara spetei particulare ce se deduce īn fata sa.
2. Un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din Romānia, nu este, īn general legat de hotarārea, īntr-o cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici chiar de propriile sale hotarāri anterioare).
Īn aceasta lumina, practica judecatoreasca nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.
Totusi, īn practica se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare īn interpretarea si aplicarea unui text de lege.
Īn fixarea jurisprudentei, un rol important revine Īnaltei Curti de Casatie si Justitie, care au dreptul sa transeze īn mod suveran conflictele dintre instantele inferioare si sa impuna acestora o anumita interpretare.
Asemenea solutii constante si unitare sunt invocate uneori ca precedente judiciare īn activitatea judecatoreasca si pe baza lor se solutioneaza cauzele cu care au fost īnvestite instantele judecatoresti. Īn acest fel, practica judecatoreasca, poate deveni izvor de drept.
Solutiile degajate din practica judecatoreasca sau din cea administrativa, sunt avute īn vedere de legiuitor si īsi gasesc, adesea, loc īn rezolvarile legislative.
Atitudinea de rezerva fata de recunoasterea caracterului de izvor de drept jurisprudentei este fundamentata si pe principiul separatiei puterilor.
Īntr-un stat de drept crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor judecatoresti revenindu-le obligatia aplicarii legilor la cazuri concrete.
Daca s-ar recunoaste instantelor dreptul la elaborare normativa, s-ar perturba echilibrul puterilor.
Īn sistemele juridice conectate la bazinul de civilizatie anglo-saxon, jurisprudentei i se recunoaste rol de izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) este alcatuit din hotarāri judecatoresti si obiceiuri juridice.
D. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual, īn sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate.
Exista īnsa un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au īn vedere reglementari cu caracter generic.
De aceea, ele poarta denumirea de contracte normative si īn aceasta calitate ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.
Īn dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept īn materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, īn general, ca efect al īncheierii unor contracte (tratate) īntre statele care doresc sa compuna federatia.
Īn ramura dreptului muncii si securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, īn care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii īntr-o ramura determinata si pe baza carora sunt īncheiate contracte individuale de munca.
Īn dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept.
Īn dreptul international contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor, īn spiritul respectarii suveranitatii si independentei acestora.
Tratatul este īntotdeauna expresia consimtamāntului liber al statelor si numai īn aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare.
E. Actul normativ este uneori denumit si Legea ca izvor de drept.
Actul normativ ocupa locul proeminent īn sistemul izvoarelor de drept.
Atunci cānd se utilizeaza formula, "legea" ca izvor de drept, trebuie avuta īn vedere sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu sensul sau restrāns, (actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica, parlamentul).
Īntr-adevar, actul normativ cuprinde īn primul rānd, legea elaborata de Parlament (īnainte de toate Constitutia), dar nu se reduce la aceasta. Exista un sistem al actelor normative (despre care ne vom ocupa īn continuare).
Īn sensul larg si comun al termenului, legea - īnsemnānd orice regula de drept obligatorie - cuprinde orice izvor de drept.
Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus sccriptum).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, investite cu competente normative (parlament, guvern, organe ale administratiei locale).
Forma scrisa a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de certitudine a actului normativ, īn raport cu alte izvoare de drept.
Sistemul actelor normative juridice este compus din:
legi;
decrete;
hotarāri si ordonante ale guvernului;
regulamente si ordine ale ministerelor;
decizii ale organelor administratiei locale.
Locul central īn sistemul actelor normative īl ocupa legile, lucru firesc daca avem īn vedere faptul ca legea este elaborata de parlament, organul puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor.
Celelalte acte normative, elaborate īn conformitate cu competentele normative (cu puterea reglementara) repartizate prin Constitutie altor organe (organelor executive) trebuie sa se subordoneze legilor.
Ele sunt elaborate īn vederea executarii legilor.
Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice:
legea are o procedura aparte de elaborare;
legea are īntotdeauna caracter normativ, celelalte acte ale organelor executive, putānd avea atāt caracter normativ, cāt si individual;
legea are competenta de reglementare primara si originara īn sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa īn mod primordial īn continutul legilor si nu al altor acte normative; acestea nu fac altceva decāt sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse īn legi.
Exista un acord general, īn toate tarile, ca legile ordinare si decretele-lege trebuie sa se conformeze cu prevederile Constitutiei.
Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii īntr-un stat. Fiind ea īnsasi drept pozitiv, constitutia unui stat sta la baza acestuia, īn sensul ca īn constitutie este caracterizata valoarea absoluta - dreptatea - si īsi gasesc consacrarea majoritatea principiilor fundamentale politico-juridice.
Poporul trebuie sa aiba fata de Constitutia lui sentimentul dreptului sau si al starii sale de fapt, altfel, ea va exista īn chip exterior, ar ramāne fara semnificatie.
Īn acest sens, legile, īn general, dar īn mod special Constitutia trebuie sa fie oglinda starii unui popor, sa reflecte gradul sau de dezvoltare si de īntelegere.
|
