Încalcarea obligatiilor de catre un stat membru
Hotarârea Curtii din 12 martie 1987, în cauza Commission c. Allemagne, 178/84, Rec. p. 1227
Încalcarea obligatiilor de catre un stat membru - Cerinta puritatii berii
Având ca obiect aplicarea «legii puritatii» în cazul berilor importate din alte state membre,
Prin cererea înregistrata la grefa Curtii la data de 6 iulie 1984, Comisia Comunitatilor Europene a introdus, în temeiul art. 169 din Tratatul CEE, o actiune pentru recunoasterea faptului ca, interzicând comercializarea berilor fabricate si comercializate în mod legal într-un alt stat membru, atunci când aceste beri nu sunt în conformitate cu art. 9 si 10 din Biersteuergesetz (legea din 14 martie 1952, BGB1. I, p. 149), Republica Federala Germania si-a încalcat obligatiile ce îi incumba în temeiul art. 30 din Tratat.
În Ceea ce priveste situatia de fapt retinuta, desfǎsuarea procedurii si sustinerile partilor, se face trimitere la raportul cauzei. Aceste elemente din dosar nu vor fi reluate în cele ce urmeaza decât în masura în care ele sunt necesare deliberarii Curtii.
Cu privire la legislatia interna aplicabila
În cadrul procedurii în fata Curtii, guvernul german a facut urmatoarea prezentare referitoare la legislatia sa privind berea, prezentare care nu a fost contestata de catre Comisie si care trebuie retinuta în scopul solutionǎrii cauzei de fata.
Biersteuergesetz (legea fiscala a berii) stabileste, în Ceea ce priveste prezenta actiune, pe de o parte, regulile de fabricatie care nu se aplica decât fabricilor de bere stabilite în Republica Federala Germania, si, pe de alta parte, o reglementare privind utilizarea denumirii de «Bier» (bere) care este valabila atât pentru berea fabricata în Republica Federala a Germania, cât si pentru berea din import.
Regulile de fabricatie sunt enuntate în art. 9 din Biersteuergesetz. Alin. 1 din aceasta dispozitie prevede ca, pentru prepararea berii de fermentatie scazuta, nu se poate utiliza decât malt din orz, hamei, drojdie si apa. Alin. 2 din acelasi articol supune prepararea berii de fermentatie ridicata acelorasi cerinte mentionate anterior, însa cu toate acestea autorizeaza utilizarea altor malturi si a zaharului din trestie, zaharului din sfecla sau zaharului invertit, pure din punct de vedere tehnic, ca si a glucozei si a colorantilor obtinuti din zahar de toate tipurile. În art. 9 alin. 3 se precizeaza ca prin malt trebuie sa se înteleaga orice cereala facuta sa germineze în mod artificial. Trebuie subliniat faptul ca, în aceasta privinta, în conformitate cu art. 17 alin. 4 din regulamentul privind normele de aplicare a Biersteuergesetz (Durchführungsbestimmungen zum Biersteuergesetz din 14 martie 1952) (BGB1. I, p. 153), orezul, porumbul si sorgul nu sunt cereale în sensul art. 9 alin. 3 din Biersteuergesetz. Derogarile de la regulile de fabricatie din art. 9 alin. 1 si 2 din Biersteuergesetz, în conformitate cu alin. 7 din aCeeasi dispozitie, se pot acorda, la cerere, în cazuri concrete pentru prepararea berilor speciale si a berii destinate exportului sau cercetarilor stiintifice. De asemenea, alin. 8 din acelasi articol face inaplicabile alin. 1 si 2 în cazul fabricilor de bere care nu produc bere decât pentru consumul propriu (Hausbrauer). Nerespecatarea regulilor de fabricatie din art. 9 din Biersteuergesetz atrage raspunderea penala potrivit prevederilor art. 18 alin. 1 pct. (1) din aCeeasi lege.
Regula privind utilizarea în comert a denumirii de «Bier» (bere) este continuta în art. 10 din Biersteuergesetz. În conformitate cu acest articol, nu pot fi comercializate sub denumirea de «Bier» (bere) - separat sau ca element al unei denumiri compuse - sau sub alte denumiri sau reprezentari grafice care ar putea sugera ca este vorba de bere, decât bauturile fermentate care sunt în conformitate cu prevederile art. 9 alin. 1, 2, 4, 5 si 6 din Biersteuergesetz. Aceasta regula nu implica decât o interdictie relativa de comercializare, în sensul ca bauturile neconforme cu regulile de fabricatie enuntate mai sus pot fi vândute sub alte denumiri, cu conditia ca aceste denumiri sa nu cada sub incidenta restrictiilor prevazute de art. 10. Nerespecatarea regulii privind denumirea atrage raspunderea penala potrivit prevederilor art. 18 alin. 1 pct. (4) din Biersteuergesetz.
Daca berile contin aditivi, atunci importul lor în Republica Federala Germania este împiedicat, în plus, de interdictia de comercializare absoluta prevazuta de o alta dispozitie legislativa interna, si anume art. 11 alin. 1 pct. (2) din legea privind comertul cu produse alimentare, produse pe baza de tutun, produse cosmetice si alte bunuri de consum (Gesetz über den Verkehr mit Lebensmitteln, Tabakerzeugnissen, kosmetischen Mitteln und sonstigen Bedarfsgegenständen), Lebensmittel-und Bedarfgegenständegesetz, din 15 august 1974 (BGB1. I, p. 1945) (în continuare denumit LMBG).
Adoptata din consideratii de preventie sanitara, aceasta ultima lege se sprijina, în materie de aditivi, pe un principiu de interdictie, sub rezerva autorizarii. În art. 2, aceasta lege defineste aditivii ca fiind «substante destinate sa fie adaugate produselor alimentare pentru a le influenta caracteristicile sau pentru a obtine proprietati sau efecte speciale» si exclude de la aceasta definitie «substantele de origine naturala sau identice din punct de vedere chimic cu substantele naturale si care, conform uzantelor, sunt utilizate în special din cauza valorii lor nutritive, olfactive sau gustative, ori pentru stimulare si, de asemenea, apa potabila si apa de masa».
În art. 11 alin. 1 pct. (1), LMBG interzice utilizarea de aditivi neautorizati, în stare pura sau în asociere cu alte substante, pentru fabricarea sau prelucrarea profesionala a produselor alimentare destinate comercializarii. Legea respectiva precizeaza, în alin. 2 pct. (1) si alin. 3 din acelasi articol, ca adjuvantii tehnici si enzimele nu intra sub incidenta acestei interdictii. Conform alin. 2 pct. (1) din acelasi articol, legea întelege prin adjuvanti tehnici «aditivii care sunt separati de produsul alimentar, fie în totalitate, fie în asa fel încât acestia sa nu fie continuti în produsul destinat consumatorului decât sub forma de reziduuri inevitabile din punct de vedere tehnic si lipsite de efect din punct de vedere tehnologic, în proportii neglijabile din punctul de vedere al sanatatii, mirosului si gustului».
În art. 11 alin. 1 pct. (2), LMBG interzice comercializarea cu titlu profesional a produselor care au fost fabricate sau prelucrate fara respectarea interdictiei de fabricare prevazute la alin.1 pct. (1), ori care nu sunt conforme cu regulamentul adoptat în temeiul art. 12 alin. 1. În temeiul acestei ultime dispozitii, un regulament ministerial aprobat de Bundesrat poate autoriza utilizarea anumitor aditivi în mod general, ori pentru anumite produse alimentare sau pentru anumite întrebuintari, în masura în care o astfel de autorizare este compatibila cu protectia consumatorului, tinând cont de nevoile tehnologice, nutritionale si dietetice. Aceste autorizari sunt continute în anexele la regulamentul privind autorizarea utilizarii de aditivi în produsele alimentare (Verordnung über die Zulassung von Zusatzstoffen zu Lebensmitteln) din 22 decembrie 1981 (BGB1., P. 1633) (în continuare denumit ZZULV).
Ca produs alimentar, berea intra sub incidenta legislatiei referitoare la aditivi, însa este supusa unui regim special în aceasta privinta. Regulile de fabricatie continute în art. 9 din Biersteuergesetz exclud utilizarea oricaror substante, altele decât cele enumerate acolo, inclusiv aditivii. Din acest motiv, ele constituie dispozitii speciale în materie de aditivi în sensul art. 1 alin. 3 din ZZULV. Aceasta dispozitie rezerva aplicarea regulilor care interzic, limiteaza sau autorizeaza utilizarea aditivilor pentru anumite produse alimentare în conditii diferite de cele din ZZULV. Utilizarea aditivilor din anexele la ZZULV autorizati în mod general sau pentru anumite întrebuintari este în consecinta exclusa în cazul berii. Aceasta excludere nu este cu toate acestea valabila decât pentru substantele care constituie aditivi în sensul LMBG si pentru utilizarea carora LMBG însasi, în calitate de lege ulterioara celei din Biersteuergesetz, nu prevede nici un fel de derogare. Interdictia privind aditivii în bere nu o include asadar nici pe cea referitoare la adjuvantii tehnici si nici pe cea referitoare la enzime.
Rezulta astfel ca art. 11 alin. 1 pct. (2) din LMBG, coroborat cu art. 9 din Biersteuergesetz, are ca efect interzicerea importului în Republica Federala Germania a berilor ce contin substante care intra sub incidenta interdictiei de utilizare a aditivilor prevazuta de art. 11 alin. 1 pct. (1) din LMBG.
Cu privire la obiectul litigiului
Trebuie sa se stabileasca daca litigiul poarta doar asupra interdictiei de comercializare sub denumirea de «Bier» (bere) a berilor care au fost fabricate în alte state membre în conformitate cu reguli care nu corespund celor din art. 9 din Biersteuergesetz sau daca litigiul poarta si asupra interdictiei de importare a berilor care contin aditivi autorizati în statul membru din care provin, însa care sunt interzisi în Republica Federala Germania.
În scrisoarea de înstiintare pe care a adresat-o Republicii Federale Germania, Comisia si-a îndreptat criticile spre dispozitiile art. 9 si 10 din Biersteuergesetz prin faptul ca interzic importul în Republica Federala Germania a berilor fabricate în mod legal în alte state membre, datorita faptului ca acestea nu au fost fabricate în conformitate cu dispozitiile aplicabile în Republica Federala Germania. Comisia a estimat ca aceasta interdictie de comercializare nu poate fi justificata de motive de interes general ce tin de protectia consumatorilor sau de protectia sanatatii publice.
În raspunsul la aceasta scrisoare, guvernul german a argumentat ca dispozitiile legislative privind puritatea berii sunt indispensabile pentru protectia sanatatii publice pentru ca fabricarea berii numai pe baza materiilor prime enumerate în art. 9 din Biersteue 727j96h rgesetz permite evitarea recurgerii la aditivi. Într-o scrisoare suplimentara din 15 decembrie 1982, adresata unui membru al Comisiei, guvernul german a reiterat acest argument, precizând ca prevederea de a nu utiliza decât materiile prime enumerate în art. 9 din Biersteuergesetz include interdictia privind aditivii, interdictie menita sa apere sanatatea publica.
În avizul sau motivat, Comisia si-a mentinut punctul de vedere. Potrivit acestuia, faptul ca berea fabricata conform traditiei germane a regulii puritatii poate fi fabricata fara aditivi nu permite sa se excluda la modul general necesitatea tehnologica de utilizare a aditivilor pentru berea fabricata în conformitate cu alte traditii sau plecând de la alte materii prime. Comisia estimeaza ca problema necesitatii tehnologice a utilizarii de aditivi nu poate fi transata decât tinând cont de metodele de fabricatie utilizate si având în vedere anumiti aditivi determinati.
În raspunsul la acest aviz motivat, guvernul german si-a reiterat motivatiile de preventie sanitara care justifica, din punctul sau de vedere, dispozitiile art. 9 si 10 din Biersteuergesetz. Cu toate acestea, nu a oferit explicatii privind sfera exacta de cuprindere a acestei legislatii si nici privind raporturile ei cu regimul aditivilor.
În motivele cererii sale, Comisia a denuntat obstacolele în calea importurilor care iau nastere prin aplicarea Biersteuergesetz berilor fabricate în alte state membre pe baza altor materii prime sau cu aditivi autorizati în aceste state.
Abia în apararea sa guvernul german a argumentat ca regimul de puritate a berii se bazeaza pe doua legislatii distincte, însa complementare, si a oferit descrierea legislatiei prezentata mai sus.
În replica, Comisia a prezentat în mod distinct obiectiile pe care le formuleaza împotriva regulii de denumire continuta în art. 10 din Biersteuergesetz si obiectiile pe care trebuia sa le formuleze fata de interzicerea absoluta a aditivilor în bere. Potrivit Comisiei, prezentarea completa a legislatiei aplicabile furnizata de catre guvernul german nu modifica fundamental datele prezentului litigiu. Comisia a insistat în aceasta privinta asupra faptului ca ea nu si-a îndreptat actiunea exlusiv împotriva art. 9 si 10 din Biersteuergesetz, ci ca a vizat în general interdictia de comercializare a berii provenind din alte state membre care nu este conforma cu criteriile de fabricatie continute în aceste dispozitii, iar, în plus, fundamentul legislativ exact al acestei interdictii nu are importanta.
În aceste conditii, trebuie sa se aiba în vedere, din doua motive, faptul ca actiunea se îndreapta în acelasi timp împotriva interdictiei de comercializare sub denumirea de «Bier» (bere) a berilor care au fost fabricate în alte state membre conform unor reguli care nu corespund celor din art. 9 din Biersteuergesetz si împotriva interdictiei de import a berilor ce contin aditivi a caror întrebuintare este autorizata în statul membru de provenienta, însa este interzisa în Republica Federala Germania.
În primul rând, Comisia a identificat fondul încalcarii înca de la începutul procedurii precontencioase privind interdictia de comercializare de care se loveste în Republica Federala Germania importul de beri de provenienta din alte state membre, din cauza faptului ca nu au fost fabricate în temeiul unor reguli în conformitate cu cele în vigoare în Republica Federala Germania. Ea nu a avut în vedere art. 9 din Biersteuergesetz decât pentru a preciza aceste reguli. Din expunerea guvernului german, domeniul de aplicare al acestei dispozitii nu se limiteaza, de altfel, la materii prime, ci se refera si la aditivi. Argumentele dezvoltate de catre Comisie în cursul procedurii precontencioase cu privire la caracterul nepotrivit al unei interdictii absolute privind aditivii demonstreaza cu prisosinta faptul ca ea avea intentia de a o include în obiectul actiunii pe care a intentat-o.
În al doilea rând, este important de subliniat faptul ca, înca de la începutul procedurii, guvernul german însusi s-a aparat - în esenta - în contextul aditivilor si al protectiei sanatatii publice, Ceea ce, pe de o parte, implica faptul ca el a înteles si recunoscut ca obiectul litigiului cuprinde si interdictia absoluta privind utilizarea aditivilor si, pe de alta parte, exclude posibilitatea de a i se fi adus atingere dreptului la aparare.
Cu privire la interdictia de comercializare sub denumirea de «Bier» (bere) a berilor ce nu raspund cerintelor art. 9 din Biersteue 727j96h rgesetz
Trebuie sa se sublinieze mai întâi ca regula de fabricatie continuta în art. 9 din Biersteuergesetz nu trebuie sa constituie ea însasi o masura cu efect echivalent unei restrictii cantitative interzise prin art. 30 din Tratat, întrucât ea nu se aplica decât fabricilor de bere stabilite în Republica Federala Germania. Art. 9 din Biersteuergesetz nu este pus în discutie aici decât în masura în care art. 10 din Biersteuergesetz, care vizeaza si el atât produsele importate din alte state membre cât si produsele fabricate pe teritoriul national, se refera la acest lucru pentru a stabili bauturile pentru comercializarea carora se poate utiliza denumirea de «Bier» (bere).
În Ceea ce priveste aceasta regula de denumire, Comisia admite ca, atâta timp cât nu s-a realizat o armonizare la nivel comunitar, statele mebre au în principiu competenta de a determina regulile privind fabricarea, compozitia si comercializarea bauturilor. Cu toate acestea, ea subliniaza incompatibilitatea cu dreptul comunitar a unui sistem care, precum art. 10 din Biersteuergesetz, interzice utilizarea unei denumiri generice pentru comertul cu produse fabricate în parte cu materii prime cum sunt orezul si porumbul, altele decât cele prevazute pe teritoriul national. O astfel de reglementare ar merge în orice caz dincolo de Ceea ce este necesar pentru protectia consumatorului german, care poate fi foarte bine asigurata prin etichetare sau prin anunturi. Aceasta ar constitui deci un obstacol interzis prin art. 30 din Tratat.
Guvernul german a încercat mai întâi sa îsi justifice reglementarea prin motive ce tin de sanatatea publica. Potrivit acestuia, utilizarea de materii prime diferite de cele admise de art. 9 din Biersteuergesetz implica neaparat utilizarea de aditivi. Cu toate acestea, pe parcursul audierii, guvernul german a recunoscut ca art. 10 din Biersteuergesetz, care se reduce la o regula de denumire, nu are alt obiectiv decât protectia consumatorilor. Acestia ar asocia denumirea «Bier» (bere) cu o bautura fabricata plecând doar de la materiile prime enumerate în art. 9 din Biersteuergesetz. Ar fi asadar vorba despre împiedicarea inducerii în eroare a consumatorilor cu privire la natura produsului, acestia fiind facuti sa creada ca o bautura denumita «Bier« (bere) corespunde cerintelor legii puritatii atunci când nu este cazul. Guvernul german a sustinut ca reglementarea sa nu are nici un scop protectionist. El a subliniat în aceasta privinta ca materiile prime a caror utilizare este prevazuta de art. 9 alin. 1 si 2 din Biersteuergesetz nu sunt neaparat de origine nationala si ca utilizarea denumirii de «Bier» (bere) îi este permisa oricarui agent economic care comercializeaza produse fabricate în conformitate cu regulile prescrise, reguli care pot fi respectate cu usurinta si în alta parte decât în Republica Federala Germania.
Trebuie reamintita jurisprudenta constanta a Curtii (în primul rând hotarârea din 11 iulie 1974, Procureur du roi/Dassonville, 8/74, p. 837) conform careia interzicerea masurilor cu efect echivalent restrictiilor cantitative prevazuta în art. 30 din Tratat include orice «reglementare comerciala a statelor membre care poate constitui un obstacol direct sau indirect, în prezent sau în viitor, în calea comertului intracomunitar».
Trebuie subliniat apoi ca rezulta din jurisprudenta constanta a Curtii (în special hotarârea din 20 februarie 1979, Rewe, 120/78, Culegere, p. 649 si hotarârea din 10 noiembrie 1982, Rau, 261/81, Culegere, p. 3961) «ca, în absenta unei reglementari comune a comercializarii produselor despre care este vorba, obstacolele în calea liberei circulatii intracomunitare care rezulta din diferentele reglementarilor nationale trebuie sa fie acceptate în masura în care o astfel de reglementare, aplicabila nediferentiat produselor nationale si produselor din import, poate fi justificata ca fiind necesara satisfacerii cerintelor imperative, tinând, între altele, de protectia consumatorilor. De asemenea, o astfel de reglementare trebuie sa fie proportionala cu obiectivul vizat. Daca un stat membru are posibilitatea de a opta între mai multe mijloace în vederea atingerii aceluiasi scop, el este obligat sǎ ia o mǎsurǎ care sǎ ridice un numǎr minim de obstacole în calea libertatii de circulatie a mǎrfurilor».
Nu se contesta faptul ca aplicarea art. 10 din Biersteuergesetz berilor provenind din alte state membre pentru fabricarea carora au fost utilizate în mod legal alte materii prime decât maltul de orz, în special orez si porumb, poate împiedica importul lor în Republica Federala Germania.
Ramâne asadar de verificat daca aplicarea acestor dispozitii poate fi justificata de cerinte imperative tinând de protectia consumatorilor.
În aceasta privinta, trebuie respins argumentul guvernului german, conform caruia regula din art. 10 din Biersteuergesetz ar fi indispensabila pentru protectia consumatorilor germani pentru ca, pentru acestia, denumirea de «Bier» (bere) ar fi indisociabila de o bautura fabricata plecând doar de la ingredientele prevazute de art. 9 din Biersteuergesetz.
În primul rând, reprezentarile consumatorilor, care pot sa difere de la un stat membru la altul, pot si ele sa evolueze odata cu trecerea timpului, chiar si în interiorul aceluiasi stat membru. Instituirea pietei comune este de altfel unul dintre factorii esentiali care pot contribui la aceasta evolutie. În timp ce un regim de protectie a consumatorilor împotriva inducerii în eroare permite sa se tina cont de aceasta evolutie, o legislatie de genul art. 10 din Biersteuergesetz împiedica ca acest fapt sa se produca. Asa dupa cum Curtea a subliniat deja într-un alt context (hotarârea din 27 februarie 1980, Comisie/Regatul Unit, 170/78, Culegere, p. 417), legislatia unui stat membru nu trebuie sa serveasca la «cristalizarea anumitor obiceiuri ale consumatorilor în scopul mentinerii avantajelor dobândite de industriile nationale care se straduiesc sa le satisfaca».
În al doilea rând, în celelalte state membre ale Comunitatii, denumirile care corespund denumirii germane «Bier» (bere) au un caracter generic pentru a desemna o bautura fermentata fabricata pe baza de malt din orz, indiferent daca acesta este folosit separat sau împreuna cu orez sau porumb. Acelasi lucru este valabil si în dreptul comunitar, dupa cum rezulta din pozitia 22.03 din tariful vamal comun. Legiuitorul german însusi a utilizat denumirea «Bier» (bere) în acest mod în art. 9 alin. 7 si 8 din Biersteuergesetz pentru a se referi la bauturi care nu corespund regulilor de fabricatie din alin. 1 si 2 din acelasi articol.
Denumirea germana «Bier» (bere) si denumirile corespunzatoare din limbile celorlalte state membre ale Comunitatii nu ar trebui asadar sa fie rezervate pentru berile fabricate în conformitate cu regulile în vigoare în Republica Federala Germania.
Este cu siguranta legitim sa existe dorinta de a oferi consumatorilor care atribuie calitati speciale berilor fabricate pe baza unor materii prime determinate posibilitatea de a alege în functie de acest element. Cu toate acestea, dupa cum Curtea a subliniat deja (în hotarârea din 9 decembrie 1981, Comisia/Italia, 193/80, Culegere, p. 3019), o astfel de posibilitate poate fi asigurata prin mijloace care sa nu ridice obstacole în calea importului de produse fabricate si comercializate în mod legal în alte state membre, în special prin «aplicarea obligatorie a unor etichete corespunzatoare cu privire la natura produsului vândut». Indicând materiile prime utilizate în fabricarea berii, «un astfel de procedeu i-ar permite consumatorului sa aleaga în deplina cunostinta de cauza si ar asigura transparenta tranzactiilor comerciale si a ofertelor adresate publicului». Trebuie adaugat ca acest sistem de informare obligatorie nu trebuie sa implice aprecieri negative pentru berile care nu sunt conforme cerintelor art. 9 din Biersteuergesetz.
Contrar celor sustinute de guvernul german, un
astfel de sistem de informare poate functiona perfect chiar si pentru
un produs care, precum
Din motivatiile precedente rezulta ca aplicarea regulii de denumire, continuta în art. 10 din Biersteuergesetz, în cazul berilor importate din alte state membre care au fost fabricate si comercializate în mod legal în aceste state, constituie o încalcare de catre Republica Federala Germania a obligatiilor ce îi revin în temeiul art. 30 din Tratat.
Cu privire la interdictia absoluta de comercializare a berilor care contin aditivi
Pentru Comisie, interdictia absoluta de comercializare a berilor care contin aditivi nu este justificata de motive ce tin de protectia sanatatii publice. Potrivit institutiei reclamante, celelalte state membre dau dovada de o mare severitate în Ceea ce priveste utilizarea aditivilor în produsele alimentare, si nu autorizeaza asadar utilizarea unui aditiv determinat decât dupa ce în urma unor analize minutioase s-a stabilit ca acesta nu este daunator. Berea fabricatǎ în aceste state si care contine aditivi autorizati în tarile respective trebuie, potrivit Comisiei, sa fie consideratǎ ca nereprezentând nici un pericol pentru sanatatea publica. Daca Republica Federala Germania vrea sa se opuna importului lor, atunci, potrivit Comisiei, îi revine sarcina de a dovedi ca aceste beri sunt periculoase pentru sanatatea publica. Comisia considera ca, în cazul de fata, nu s-a adus o astfel de dovada. Regimul aditivilor aplicabil berii în Republica Federala Germania ar fi în orice caz disproportionat prin aCeea ca exclude complet utilizarea aditivilor, în timp ce regimul aplicabil altor bauturi, de genul bauturilor racoritoare, este cu mult mai flexibil.
În Ceea ce îl priveste, guvernul german considera ca, în privinta pericolelor ce rezulta din utilizarea aditivilor, ale caror efecte pe termen îndelungat înca nu sunt cunoscute, si având în vedere în special riscurile pe care le prezinta acumularea de aditivi în organism si interactiunea lor cu alte substante precum alcoolul, este necesar sa se limiteze cât mai mult cantitatea de aditivi absorbiti. Cum berea este un aliment consumat pe scara larga în Germania, guvernul german considera ca este în special indicat sa se excluda utilizarea oricarui aditiv în fabricarea ei. O astfel de alegere s-ar impune cu atât mai mult cu cât utilizarea aditivilor nu este necesara din punct de vedere tehnologic întrucât utilizarea exclusiva a ingredientelor prevazute de Biersteuergesetz permite evitarea acesteia. În aceste conditii, regimul german al aditivilor aplicabil berii ar fi pe deplin justificat de nevoia de aparare a sanatatii publice si nu ar încalca principiul proportionalitatii.
Nu se contesta ca interdictia de comercializare a berilor care contin aditivi împiedica importul de beri provenind din alte state membre care contin aditivi autorizati în aceste state si, din acest punct de vedere, sunt incidente prevederile art. 30 din Tratat. Cu toate acestea, trebuie verificat daca încalcarea acestei din urma dispozitii poate fi justificata, în temeiul art. 36 din Tratat, de motive de protectie a sanatatii publice.
Dupa cum rezulta din jurisprudenta constanta a Curtii (în special hotarârea din 14 iulie 1983, Sandoz, 174/82, Culegere, p. 2445), «în masura în care în etapa actuala a cercetarilor stiintifice persista incertitudinile, le revine statelor membre, în absenta armonizarii, sa hotarasca nivelul la care considera necesar sa asigure protectia sanatatii si vietii persoanelor, tinând cont de cerintele liberei circulatii a marfurilor în interiorul Comunitatii».
Din jurisprudenta Curtii (în special din hotarârile din 14 iulie 1983, Sandoz, mentionata mai sus; din 10 decembrie 1985, Motte, 247/84, Culegere, p. 3887; si din 6 mai 1986, Muller, 304/84, Culegere, p. 1511), rezulta de asemenea ca, în aceste conditii, dreptul comunitar nu se opune ca statele membre sa adopte o legislatie care supune utilizarea aditivilor unei autorizari prealabile acordata printr-un act de aplicabilitate generala pentru anumiti aditivi determinati, fie pentru toate produsele, fie doar pentru unele dintre acestea, fie în vederea anumitor utilizari. O legislatie de acest gen raspunde unui obiectiv legitim de politica sanitara, si anume acela de restrângere a consumului necontrolat de aditivi alimentari.
Aplicarea în cazul produselor de import a unor interdictii de comercializare a produselor care contin aditivi autorizati în statul membru producator, dar interzisi în statul membru în care sunt importate nu este, cu toate acestea, admisibila decât în masura în care ea este în conformitate cu cerintele art. 36 din Tratat, asa cum acesta a fost interpretat de catre Curte.
Trebuie reamintit, în primul rând, ca în hotarârile sale Sandoz, Motte si Muller mentionate anterior, Curtea a dedus din principiul proportionalitatii, care sta la baza ultimei teze din art. 36 din Tratat, ca interdictiile de comercializare a produselor care contin aditivi autorizati în statul membru în care au fost produse, dar care sunt interzisi în statul membru importator trebuie sa fie limitate la Ceea ce este efectiv necesar pentru a asigura protectia sanatatii publice. Curtea a statuat, de asemenea, ca utilizarea unui anumit aditiv, admis într-un alt stat membru, trebuie sa fie autorizata în cazul unui produs importat de acest stat membru, din moment ce, tinând cont, pe de o parte, de rezultatele cercetarilor stiintifice internationale si în special de lucrarile Comitetului stiintific comunitar pentru alimentatie umana, ale Comisiei Codex Alimentarius a FAO si ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii si, pe de alta parte, de obiceiurile alimentare în statul membru importator, acest aditiv nu prezinta un pericol pentru sanatatea publica si raspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic.
Trebuie reamintit, în al doilea rând, ca, dupa cum Curtea a constatat prin hotarârea din 6 mai 1986 (Muller, mentionata anterior), principiul proportionalitatii impune de asemenea ca agentii economici sa poata solicita, printr-o procedura accesibila si care sa poata fi parcursa într-un termen rezonabil, ca utilizarea unor aditivi determinati sa fie autorizata printr-un act de aplicabilitate generala.
Trebuie precizat ca refuzul nejustificat al unei asemenea autorizari poate fi atacat în justitie de catre agentii economici. Dupa cum Curtea a statuat deja în hotarârea din 6 mai 1986 (Muller, mentionata anterior), sub rezerva posibilitatii acestora de a solicita agentilor economici datele de care dispun si care pot fi utile în stabilirea situatiei de fapt, sarcina probei ca interdictia este justificata de motive de protectie a sanatatii publice le revine autoritatilor nationale competente din statul membru importator.
Este important de subliniat ca regimul german al aditivilor aplicabil berii, pe de o parte, duce la excluderea tuturor aditivilor autorizati în celelalte state membre, si nu la excluderea unora dintre acestia justificata concret de pericolele pe care aditivii le-ar reprezenta cu privire la obiceiurile alimentare ale populatiei germane si, pe de alta parte, nu implica nici o procedura care sa permita agentilor economici sa obtina ca un astfel de aditiv determinat sa fie admis printr-un act de aplicabilitate generala în fabricarea berii.
În Ceea ce priveste în special nocivitatea aditivilor, guvernul german a facut trimitere, bazându-se pe expertize, la pericolele inerente ale absorbtiei de aditivi în general. Acesta a subliniat ca, din motive de preventie generala, este important sa se limiteze cât mai mult posibil cantitatea de aditivi absorbiti si ca este în special indicat sa se excluda cu desavârsire întrebuintarea lor în fabricarea berii, care este un aliment consumat pe scara larga de populatia germana.
Rezulta, cu toate acestea, din tabelele aditivilor admisi pentru diverse alimente, prezentate de guvernul german însusi, ca anumiti aditivi autorizati în fabricarea berii în alte state membre sunt în egala masura admisi prin reglementarea germana, în special de ZZULV, pentru fabricarea tuturor sau a aproape a tuturor bauturilor. Simpla invocare a riscurilor potentiale care ar rezulta din absorbtia de aditivi în general si a faptului ca berea ar fi un aliment consumat pe scara larga nu sunt suficiente pentru a justifica instituirea unui regim mai sever în cazul acestui produs.
În Ceea ce priveste nevoia, în special tehnologica, de a utiliza aditivi, guvernul german a argumentat ca aceasta nu exista daca berea este fabricata în conformitate cu dispozitiile art. 9 din Biersteuergesetz.
În aceasta privinta, trebuie sa se sublinieze ca nu este suficient, pentru a exclude posibilitatea ca anumiti aditivi sa fie folositi potrivit unei nevoi tehnologice, sa se invoce faptul ca berea poate fi fabricata fara aditivi daca este fabricata din materiile prime prevazute în Republica Federala Germania. O astfel de interpretare a notiunii de nevoie tehnologica, care duce la privilegierea metodelor nationale de productie, constituie un mijloc de restrângere în mod deghizat a comertului între statele membre.
Notiunea de nevoie tehnologica trebuie sa fie apreciata în functie de materiile prime utilizate si tinând cont de aprecierea facuta în acest sens de autoritatile statului membru în care a fost fabricat si comercializat în mod legal produsul respectiv. Trebuie avute în vedere, de asemenea, rezultatele cercetarilor stiintifice internationale, în special lucrarile Comitetului stiintific comunitar pentru alimentatie umana, ale Comisiei Codex Alimentarius a FAO si ale Organizatiei Mondiale a Sanatatii.
În consecinta, în masura în care regimul german al aditivilor cu privire la bere implica o excludere generala a aditivilor, aplicarea lui în cazul berilor importate din alte state membre nu este conforma cu cerintele dreptului comunitar asa cum acestea au fost evidentiate în jurisprudenta Curtii, întrucât ea este contrara principiului proportionalitatii si nu este, asadar, acoperita de exceptia prevazuta la art. 36 din Tratat.
Fata de cele expuse mai sus, rezulta ca prin interzicerea comercializarii berii fabricate si comercializate în mod legal într-un alt stat membru, atunci când aceasta nu este în conformitate cu art. 9 si 10 din Biersteuergesetz, Republica Federala Germania si-a încalcat obligatiile care îi incumba în temeiul art. 30 din Tratat.
Cu privire la cheltuielile de judecata
În temeiul art. 69 alin. 2 din Regulamentul de procedura, partea care cade în pretentii este obligata la plata cheltuielilor de judecata. Republica Federala Germania cazând în pretentii este obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
hotaraste:
Prin interzicerea comercializarii berii fabricate si comercializate în mod legal într-un alt stat membru, atunci când aceasta nu este în conformitate cu art. 9 si 10 din Bierstezergesetz, Republica Federala Germania si-a încalcat obligatiile care îi incumba în temeiul art. 30 din Tratat.
Republica Federala Germania este obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Raspunderea non-contractuala a Comunitatii
Hotarârea Tribunalului din 28 aprilie 1998, in cauza Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH c. Consiliului Uniunii Europene si Comisiei Comunitatilor Europene T-184/95 Rec. p. II-00667
Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH, în calitate de recurent,
împotriva
Consiliului Uniunii Europene
si
Comisia Comunitatilor Europene, în calitate de intimati,
având ca obiect o cerere de despagubire a prejudiciului pretins suferit de societatea recurenta în urma adoptarii Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2340/90 din 8 august 1990, împiedicând schimburile Comunitatii cu Irakul si Kuweitul (JO L 213, p. 1),
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ
AL COMUNITĂŢILOR EUROPENE (a doua camera),
având în vedere procedura scrisa si în urma procedurii orale din 19 iunie 1997,
Hotaraste
Faptele ce stau la originea actiunii
Recurentul, Dorsch Consult Ingenieurgesellschaft mbH (numit în continuare "Dorsch Consult"), este o societate cu raspundere limitata de germana, cu sediul la München (Germania) si care are ca activitate principala consultanta în inginerie în diferite tari.
La data de 30 ianuarie 1975, recurentul a încheiat cu Ministry of Works and Housing al Republicii Irak (numit în continuare "ministerul irakian") un contract prin care acesta se angajeaza sa presteze servicii privind organizarea si continuarea lucrarilor legate de Iraq Express Way nr. 1. Acest contract, încheiat pentru o durata minima de sase ani, a fost, în continuare, reînnoit în mai multe rânduri, pentru necesitati de executie si de continuare a lucrarilor mentionate anterior. Art. X din acest contract prevede, între altele, ca, în caz de divergente privind interpretarea prevederilor sale sau de neexecutare a îndatoririlor care decurg din acesta, partile contractante trebuie sa încerce sa gaseasca o solutie acceptata de comun acord (art. X alin. (1)). În cazul în care aceste divergente persista, diferendul trebuie prezentat la Planning Board, a carui decizie va fi definitiva si obligatorie. Totusi, nici o decizie luata în cadrul contractului în cauza nu va putea împiedica partile contractante sa prezinte diferendul lor si în fata tribunalelor irakiene competente (art. X alin. (2)).
Dupa cum reiese din dosar, creantele, neplatite înca, pe care recurentul le detinea, la începutul anului 1990, asupra autoritatilor irakiene cu titlu de prestari efectuate în cadrul contractului mentionat anterior, au fost recunoscute în doua scrisori, datate 5 si 6 februarie 1990, adresate de catre ministerul irakian bancii irakiene Rafidian Bank (numita în continuare "Banca Rafidian"), privind ordinul de transfer în contul recurentului a sumelor datorate acestuia.
La data de 2 august 1990, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat Rezolutia nr. 660 (1990), prin care a constatat întreruperea pacii si securitatii internationale, ca urmare a invaziei Kuweitului de catre Irak si a solicitat retragerea imediata si neconditionata a fortelor irakiene de pe teritoriul Kuweitului.
La data de 6 august 1990, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a adoptat Rezolutia nr. 661 (1990), prin care, declarându-se "constient de responsabilitatile care îi incumba în temeiul Cartei Organizatiei Natiunilor Unite în ce priveste mentinerea pacii si securitatii internationale" si constatând ca Republica Irak (numita în continuare "Irak") nu a respectat Rezolutia nr. 660 (1990), a hotarât instituirea unui embargo comercial împotriva Irakului si Kuweitului.
La data de 8 august 1990, Consiliul, facând trimitere la "grava situatie care [rezulta] din invazia Kuweitului de catre Irak" si la Rezolutia Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite nr. 661 (1990), a adoptat, la propunerea Comisiei, Regulamentul (CEE) nr. 2340/90 nepermitând schimburile Comunitatii cu Irakul si Kuweitul (JO L 213 p. 1, numit în continuare "Regulamentul nr. 2340/90").
Art. 1 din Regulamentul nr. 2340/90 a interzis, începând cu data de 7 august 1990, introducerea pe teritoriul Comunitatii a oricarui produs originar sau provenind din Irak sau Kuweit, precum si exportul catre aceste tari a oricarui produs originar sau provenind din Comunitate. Art. 2 din acelasi regulament a interzis, începând cu 7 august 1990, a) orice activitate sau tranzactie comerciala, inclusiv orice operatie legata de tranzactiile deja încheiate sau efectuate partial, care au ca obiect sau ca scop favorizarea exportului oricarui produs originar sau provenind din Irak sau Kuweit, b) vânzarea sau aprovizionarea cu orice produs, indiferent de origine sau provenienta, vreunei persoane fizice sau juridice aflate în Irak sau Kuweit, sau vreunei persoane fizice sau juridice în scopul desfasurarii de activitati comerciale pe sau de pe teritoriul Irakului sau Kuweitului si c) orice activitate având ca obiect sau ca scop favorizarea acestor vânzari sau aprovizionari.
Dupa cum reiese din dosar, la data de 16 februarie 1990, "Consiliul Superior al Revolutiei Republicii Irak", invocând "deciziile arbitrare ale unor guverne", a adoptat, cu efect retroactiv la 6 august 1990, Legea nr. 57 privind protectia patrimoniului, a intereselor si drepturilor irakiene în interiorul si în exteriorul Irakului (numita în continuare "Legea nr. 57"). Art. 7 din aceasta lege a blocat toate bunurile si toate capitalurile, precum si veniturile pe care acestea le produceau, de care dispuneau în acea perioada guvernele, întreprinderile, societatile si bancile statelor care au adoptat numitele "decizii arbitrare" împotriva Irakului.
Neprimind plata creantelor sale de la autoritatile irakiene, recunoscute în scrisorile mentionate anterior ale ministerului irakian din 5 si 6 februarie 1990 (a se vedea pct. 3), recurentul s-a adresat, prin scrisorile din data de 4 august 1995, Consiliului si Comisiei, cerându-le sa-l despagubeasca de prejudiciul pe care l-a avut ca urmare a faptului ca respectivele creante au devenit nerecuperabile din cauza aplicarii Legii nr. 57, în masura în care aceasta lege ar fi adoptata ca o contramasura la adoptarea de catre Comunitate a Regulamentului nr. 2340/90. În aceste scrisori, recurentul sublinia ca legiuitorul comunitar era obligat sa despagubeasca factorii prejudiciati de instituirea embargoului împotriva Irakului si ca faptul de a fi omis acest lucru angaja responsabilitatea Comunitatii în sensul art. 215 al doilea paragraf din Tratatul CE. Recurentul adauga ca, cu titlu de masura de precautie, si-a înregistrat creantele sale fata de Irak pe lânga United Nations Iraq Claims Compensation Commission.
Prin scrisoarea din 20 septembrie 1995, Consiliul a refuzat sa dea câstig de cauza cererii de despagubire a recurentului.
În aceste circumstante, recurentul a înaintat prezenta actiune, prin cerere depusa la grefa Tribunalului la data de 6 octombrie 1995.
În urma raportului judecatorului raportor, Tribunalul (a doua camera) a hotarât sa deschida procedura orala fara a recurge la masuri de instruire. În cadrul masurilor de organizare a procedurii, partile au fost invitate sa raspunda unor întrebari scrise.
S-au audiat pledoariile partilor si raspunsurile lor la întrebarile Tribunalului în sedinta publica din 19 iunie 1997
Recurentul solicita Tribunalului :
sa oblige Comunitatea sa-i plateasca 2 279 859,69 DEM, majorate cu o rata a dobânzii de 8 % pe an, începând cu 9 august 1990, cu titlu de contravaloare a cesiunii creantei aceleiasi sume pe care aceasta o detine fata de Irak ;
sa oblige intimatul la plata cheltuielilor de judecata ;
sa declare decizia executorie ;
cu titlu subsidiar, sa declare decizia executorie provizorie, cu conditia prezentarii unei garantii bancare.
Consiliul solicita Tribunalului:
sa respinga actiunea, ca inadmisibila;
în subsidiar, sa o respinga, ca nefondata;
sa oblige recurentul la plata cheltuielilor de judecata.
Comisia solicita Tribunalului:
sa respinga actiunea, ca nefondata;
sa oblige recurentul la plata cheltuielilor de judecata.
În ceea ce priveste admisibilitatea
Motivele si argumentele partilor
Consiliul, fara a înlatura categoric exceptia de inadmisibilitate în sensul art. 114 alin. (1) din Regulamentul de procedura, sustine ca actiunea este inadmisibila, deoarece responsabilitatea Comunitatii nu se poate angaja pentru pretinsul prejudiciu suferit de catre recurent (Decizia Curtii din 26 noiembrie 1975, Grands moulins des Antilles/Commission, 99/74, Rec. p. 1531).
În primul rând, Consiliul sustine ca nu Regulamentul nr. 2340/90 este la originea prejudiciului invocat, ci Legea nr. 57. Contrar sustinerii recurentului, adoptarea acestei legi nu ar fi o "reactie directa" la adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, ci, dupa cum rezulta din preambulul sau, o reactie împotriva "deciziilor arbitrare" adoptate de "unele guverne". Conform Consiliului, Rezolutiile Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite nr. 660 (1990) si 661 (1990) au dus, în realitate, la adoptarea Legii nr. 57. În aceste conditii, faptul ca embargoul decretat de Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite împotriva Irakului a fost justificat de atitudinea ilegala a acestuia din urma (invazia Kuweitului) ar interzice stabilirea unei relatii obiective între adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 si adoptarea de catre Irak, ca o contramasura, a Legii nr. 57 si, în consecinta, admiterea existentei unei raport de cauzalitate între regulamentul comunitar si prejudiciul invocat de c recurent.
În al doilea rând, Consiliul ridica problema de a sti daca creantele recurentului asupra autoritatilor irakiene constituie "capitaluri" care au fost blocate în temeiul art. 7 din Legea nr. 57 (a se vedea pct. 8). Îndeosebi, recurentul nu a demonstrat ca Banca Rafidian a refuzat executarea ordinelor de plata date de ministerul irakian în temeiul Legii nr. 57. Consiliul subliniaza ca ordinele de plata în cauza s-au efectuat prin scrisori ale ministerului irakian la datele de 5 si 6 februarie 1990, adica, cu mult înaintea adoptarii Legii nr. 57, intervenita în septembrie 1990.
În al treilea rând, Consiliul sustine ca, si în ipoteza în care autoritatile irakiene au refuzat în temeiul Legii nr. 57, sa-si onoreze datoriile fata de recurent, în lipsa oricarei masuri comunitare sau nationale care interzicea transferul fondurilor catre Germania din Irak, numai aceasta lege este la originea prejudiciului invocat de catre recurent. Situatia recurentului ar fi astfel diferita de situatia altor factori germani care au suferit un prejudiciu, ca urmare a masurilor nationale germane de interzicere, în conformitate cu Regulamentul nr. 2340/90, a oricarei tranzactii comerciale cu Irakul.
Comisia, la rândul sau, considera ca jurisprudenta Curtii în domeniul responsabilitatii necontractuale nu permite, în principiu, înaintarea, în temeiul art. 178 si 215 al doilea paragraf din Tratat, a unui recurs cu responsabilitate delictuala a Comunitatii în urma unui act licit. Totusi, aceasta considera ca ar trebui sa existe o baza juridica în Tratat care sa permita unui particular sa angajeze raspunderea Comunitatii fata de savârsirea unui act licit.
Recurentul sustine ca recursul sau este admisibil si ca aceste consideratii de drept si de fapt dezvoltate de catre Consiliu, în special cele care tin de lipsa raportului de cauzalitate între adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 si imposibilitatea sa de a-si redobândi creantele fata de autoritatile irakiene, apartin de fondul cauzei, iar nu de admisibilitatea recursului.
Aprecierea Tribunalului
Tribunalul subliniaza ca recurentul prezinta în cererea sa în mod clar caracterul si întinderea prejudiciului invocat, precum si motivele pentru care acesta considera ca exista o raport de cauzalitate între prejudiciu si adoptarea Regulamentului nr. 2340/90. Ca urmare, cererea cuprinde elemente suficiente pentru a îndeplini normele admisibilitatii cerute în acest caz de art. 44 alin. (1) lit. (c) din Regulamentul de procedura si jurisprudenta, argumentele Consiliului privind existenta si natura prejudiciului invocat si raportul de cauzalitate care depinde de evaluarea legitimitatii recursului si care trebuie, ca urmare, sa se examineze în cadrul acestei cereri. Rezulta ca recursul trebuie sa fie declarat admisibil (Deciziile Tribunalului din 16 aprilie 1997, Saint et Murray/Conseil si Commission, T-554/93, Rec. p. II-563, pct. 59 si din 10 iulie 1997, Guérin automobiles/Commission, T-38/96, Rec. p. II-1223, pct. 42).
Recurentul sustine ca, în masura în care Legea nr. 57 îsi are originea în adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, care a instaurat un embargo împotriva Irakului, Comunitatea este obligata sa-l despagubeasca pentru prejudiciul suferit, ca urmare a refuzului autoritatilor irakiene de a-si onora datoriile fata de acesta. Recurentul sustine ca raspunderea Comunitatii pentru prejudiciul astfel suferit trebuie angajata, în mod special, pe baza principiului raspunderii Comunitatii fata de savârsirea unui act licit, ca urmare a prejudiciului drepturilor sale patrimoniale echivalente cu o expropriere, si, în mod subsidiar, pe baza principiului raspunderea Comunitatii fata de savârsirea unui act ilicit, ilegalitatea în cauza constând, în cauza, din omisiunea legiuitorului comunitar sa prevada, în cursul adoptarii Regulamentului nr. 2340/90 o despagubire pentru prejudiciile cauzate de acest regulament societatilor avute în vedere.
Argumentele partilor
În ce priveste temeiul raspunderii Comunitatii pentru savârsirea unui act licit
Recurentul sustine, preliminar, ca, în baza art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 anexat la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (numita în continuare "CEDO"), precum si în conformitate cu principiile generale ale dreptului international privind obligativitatea la despagubirea prejudiciilor aduse proprietatii, art. 14 alin. (3) din Grundgesetz (Constitutia germana) prevede ca o expropriere hotarâta în interes public se poate efectua numai în schimbul unei drepte despagubiri. Conform recurentului, aceeasi norma se aplica în cazul "unui prejudiciu echivalent cu o expropriere" în care, conform jurisprudentei germane, exista obligativitatea platii unei despagubiri atunci când actiuni statale licite au, totusi, ca o consecinta suplimentara prejudicierea drepturilor patrimoniale, fara a constitui masuri formale de expropriere.
Pe de alta parte, din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului rezulta ca aceste creante tin, de asemenea, de notiunea de proprietate protejata de prejudiciile echivalente cu o expropriere în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO (Decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului din 9 decembrie 1994, Rafinariile grecesti Stan et Stratis Andreadis/Grecia). Aceeasi solutie s-ar consacra, pe de alta parte, de jurisprudenta în domeniul dreptului international public, precum si de dreptul statelor membre.
Pe baza acestor considerente, recurentul sustine ca toate creantele sale preexistente si necontestate au devenit nerecuperabile conform Legii nr. 57, adoptata cu titlu de masura de retorsiune la instituirea embargoului împotriva Irakului prin Regulamentul nr. 2340/90, i-au cauzat un prejudiciu "trecut si actual" care trebuie despagubit de Comunitate.
Recurentul justifica cererea sa de despagubire pentru prejudiciul licit al drepturilor sale patrimoniale se justifica prin considerentul ca participarea sa la costurile politicii de embargo aplicata de catre Comunitate nu trebuie sa fie mai consistenta decât aceea a contribuabililor comunitari care ar trebuie sa suporte aceste costuri, în conformitate cu principiul egalitatii de tratare (Decizia Curtii din 5 martie 1980, Ferwerda, 265/78, Rec. p. 617, 628).
În motivarea intimatului, conform careia ar fi vorba, în cauza, de o masura comunitara tinând de optiunile de politica economica, astfel încât prejudiciul pe care-l invoca nu ar depasi limitele inerente riscurilor activitatilor economice din domeniul în cauza si nici nu i-ar ameninta existenta în calitate de întreprindere, acesta arata ca problema de a sti daca embargoul instituit împotriva Irakului constituie o masura de politica economica sau de politica de securitate, amenintându-i securitatea, este fara importanta pentru ca nu este vorba în cauza de pierderi economice viitoare, ci de un prejudiciul drepturilor de proprietate preexistente. În ce priveste problema de a sti daca, prestând servicii Irakului, acesta si-a asumat în mod constient riscul de a nu-si putea redobândi, în timp, creantele sale reaminteste ca acel contract pe care l-a încheiat în 1975 cu autoritatile irakiene este anterior cu patru ani venirii la putere a actualului regim din Irak si cu cinci ani razboiului care a opus Irakul Iranului
Consiliul sustine, preliminar, ca aceste conditii ale angajarii raspunderii Comunitatii fata de savârsirea unui act licit trebuie sa fie mai stricte decât conditiile aplicabile în cadrul responsabilitatii fata de savârsirea unui act ilicit.
Acesta remarca ca, în conformitate cu jurisprudenta în domeniu, angajarea responsabilitatii cu siguranta presupune fie ca o persoana particulara îsi asuma, în folosul interesului general, o sarcina care în mod normal nu îi revine (Decizia Curtii din 24 iunie 1986, Développement SA si Clemessy/Commission, 267/82, Rec. p. 1907), fie ca un grup privat de întreprinderi specializate în anumite produse îsi asuma o parte disproportionata de sarcini care decurg din adoptarea de catre Comunitate a unor masuri economice (Decizia Curtii din 29 septembrie 1987, De Boer Buizen/Conseil si Commission, 81/86, Rec. p. 3677).
Dar, potrivit Consiliului, nici una din aceste masuri nu se va împlini în acest caz. Fiind vorba de afirmatia recurentului, conform careia nu este admisibil ca acesta sa contribuie mai mult decât ceilalti factori economici la costurile politicii de embargo împotriva Irakului, pentru simplul motiv ca toate creantele sale nu au fost înca reglate în momentul punerii în aplicare a acestei politici, Consiliul replica ca nu Comunitatii îi revine sarcina sa repare "nesansa" factorilor angajati în tranzactiile care comporta riscuri economice.
Comisia sustine ca acel concept de drept german de "sacrificiu particular" ("Sonderopfer"), pe care recurentul îsi bazeaza cererea de despagubire, presupune ca o persoana particulara a suferit un prejudiciu particular si nu poate fi transpus, ca atare, în drept comunitar. Pe de alta parte, ar fi îndoielnic ca recurentul sa poata fi considerat ca facând parte dintr-un grup de societati suficient definit ca ar fi facut un "sacrificiu particular", în sensul acestei teorii.
Comisia subliniaza ca trimiterile facute de catre recurent la jurisprudenta germana privind prejudiciile aduse proprietatii funciare sau comerciale ca urmare a adoptarii de masuri statale în domeniul constructiei sau comasarii terenurilor nu sunt comparabile cu situatia în cauza. Tot asa cum, jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în domeniul protectiei dreptului de proprietate, citata de catre recurent (a se vedea pct. 29) cuprindea, de fapt, privatiunea directa a proprietatii prin acte ale autoritatii publice si nu consecintele indirecte de acte juridice licite adoptate de catre Comunitate, dupa cum este cazul în speta.
Pe de alta parte, astfel dupa cum reiese din jurisprudenta în domeniu, raspunderea Comunitatii fata de savârsirea unui act licit nu va putea fi angajata decât daca dauna invocata nu este previzibila sau nu se poate evita de catre un factor economic diligent. Dar, prognozarea insolvabilitatii si/sau refuzul platii de catre Irak ar fi, în acest caz, evident, tinând seama, pe de o parte, de contextul general si, pe de alta parte, de situatia deosebita a acestei tari. Conform Comisiei, societati precum recurentul, care nu au putut obtine garantii oferite de organismele publice sau de companiile de asigurare care vizeaza recuperarea riscurilor ce decurg din tranzactii comerciale cu tarile considerate ca "tari cu risc înalt", nu au facut decât sa accepte constient riscurile crescânde care decurg din aceasta.
Recurentul nu ar fi invocat nici o circumstanta de natura sa afecteze în mod grav functionarea sa si sa puna în cauza supravietuirea sa în calitate de societate (a se vedea concluziile avocatului general Dl. Lenz din Decizia Curtii din 11 martie 1987, Rau s.a./Commission, 279/84, 280/84, 285/84 si 286/84, Rec. p. 1069, 1084, 1114).
În ce priveste raportul de cauzalitate
Recurentul sustine ca prejudiciul invocat este determinat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 care a instituit un embargo împotriva Irakului, pentru ca refuzul autoritatilor irakiene de a-i plati creantele i-ar fi contrar în conformitate cu Legea nr. 57, adoptata cu titlu de contramasura la adoptarea regulamentului mentionat anterior. Contrar la ceea ce sustine Consiliul, adoptarea de catre Irak a Legii nr. 57 nu ar constitui o consecinta "îndepartata" în sensul jurisprudentei (Decizia Curtii din 4 octombrie 1979, Dumortier Frères/Conseil, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 si 45/79, Rec. p. 3091), ci o consecinta tipica si previzibila a unui act privind punerea în aplicare a unui embargo.
În aceasta privinta, recurentul sustine ca, în cazul adoptarii Regulamentului nr. 2340/90, atât Comisia cât si Consiliul ar fi luat în considerare efectiv costurile si celelalte consecinte rezultate din eliminarea eventuala de catre Irak a platii creantelor sale scadente detinute de societatile comunitare. În sprijinul acestei afirmatii, recurentul citeaza ca martori pe fostul presedinte al Comisiei, J. Delors si fostul presedinte al Consiliului, De Michelis si cere Tribunalului sa dispuna Consiliului si Comisiei sa prezinte ansamblul actelor premergatoare ale Regulamentului nr. 2340/90 (Decizia Tribunalului din 19 octombrie 1995, Carvel si Guardian Newspapers/Conseil, T-194/94, Rec. p. II-2765).
Conform recurentului, argumentarea intimatului conform careia prejudiciul invocat nu ar fi fost determinat de adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, ci numai de faptul ca, înca înainte de adoptarea regulamentului respectiv si chiar înainte de invadarea Kuweitului la 2 august 1990, Irakul nu era în masura sa-si plateasca datoriile, ar fi contrazis prin faptul ca, în aprilie si în mai 1990, autoritatile irakiene i-au platit deja o suma de aproximativ 200 000 DEM pentru serviciilor prestate. Tot asa cum, întârzierea cu care autoritatile irakiene ar fi procedat la reglarea în devize a diverselor facturi s-ar explica numai prin dificultatile birocratice întâmpinate de administratia irakiana si nu de pretinsa insolvabilitate a Irakului.
Recurentul respinge argumentul Consiliului conform caruia imposibilitatea de a recupera creantele sale nu s-ar datora Regulamentului nr. 2340/90, ci unei cauze mai îndepartate, si anume invadarea Kuweitului de catre Irak, prin încalcarea dreptului public international. Faptul ca embargoul comunitar împotriva Irakului s-a justificat printr-o atitudine în prealabil ilicita a acestui stat nu exclude obligatia Comunitatii de a despagubi persoanele terte în urma unei încalcari echivalente cu o expropriere. Existenta relatiei directe invocata în speta nu va mai fi pusa în cauza de faptul ca prejudiciul suferit se datoreaza unei cauze nelegale, si anume Legea nr. 57, adoptata, ca o contramasura la un act prealabil licit, si anume adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 (Decizia Curtii din 7 noiembrie 1985, Adams/Commission, 145/83, Rec. p. 3539).
În ce priveste argumentul Consiliului, conform caruia, în ultima analiza, rezolutiile adoptate de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite ar fi la originea prejudiciului, recurentul raspunde ca rezolutiile Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite sunt lipsite de efect direct în ordinea juridica a statelor membre.
Fiind vorba despre problema ridicata de partea intimata de a sti daca, pe de o parte, creantele recurentului constituie într-adevar un "capital" în sensul Legii nr. 57 si, pe de alta parte, daca aceasta lege este tot în vigoare, recurentul sustine ca numai ceea ce conteaza este faptul ca autoritatile irakiene continua sa refuze onorarea datoriilor lor.
Recurentul sustine ca, împotriva celor afirmate de Consiliu, faptul ca Regulamentul nr. 2340/90 cuprindea numai exporturile si importurile de marfuri nu si prestarile de servicii, este fara consecinta în aprecierea existentei raportului de cauzalitate, ca urmare a faptului ca din cauza adoptarii acestui regulament autoritatile irakiene au refuzat sa-si plateasca creantele.
Consiliul subliniaza ca, desi creantele pe care le detine recurentul asupra Irakului ar trebui considerate ca fiind nerecuperabile si daca, în consecinta, acesta a suferit un prejudiciu, nu ar exista nici un raport sau, cel putin, nici o relatie "suficient de directa" între acest prejudiciu si adoptarea Regulamentului nr. 2340/90.
Conform Consiliului, refuzul Irakului de a efectua plata creantelor recurentului nu s-ar datora aplicarii Legii nr. 57, drept contramasura a Regulamentului nr. 2340/90, ci dificultatilor financiare pe care Irakul le întâmpina din cauza politicii sale de agresiune fata de statele vecine. În afara de aceasta, în masura în care, în cazul adoptarii Legii nr. 57, autoritatile irakiene nu au efectuat înca transferul fondurilor într-un cont bancar al recurentului, nici un "bun" sau "capital" apartinând recurentului nu ar fi blocat în sensul strict al dispozitiilor acestei legi.
În ipoteza în care prejudiciul invocat de catre recurent ar trebui considerat ca datorându-se aplicarii Legii nr. 57, Consiliul considera ca, contrar afirmatiei recurentului, nu Regulamentul nr. 2340/90 ar fi la originea adoptarii acestei legi, ci Rezolutiile Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite nr. 660 (1990) si 661 (1990), care au decretat instituirea embargoului împotriva Irakului pe care Comunitatea era obligata din punct de vedere juridic sa-l puna în aplicare. Ar rezulta din aceasta ca adoptarea Legii nr. 57 nu ar putea fi considerata o consecinta "suficient de directa" a adoptarii Regulamentului nr. 2340/90, în sensul jurisprudentei în domeniu.
Pe de alta parte, raportul de cauzalitate invocata lipseste, întrucât, într-o perspectiva istorica a faptelor, legea nr. 57 nu ar putea fi considerata ca o "reactie" a Irakului la masurile de embargo decretate de catre Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite si puse în aplicare de Comunitate prin Regulamentul nr. 2340/90, fiindca masurile împotriva Irakului au fost adoptate ca urmare a încalcarilor anterioare ale dreptului public international comise de catre aceasta tara.
În sfârsit, Consiliul sustine ca, întrucât obiectul Regulamentului nr. 2340/90 era interzicerea importurilor si exporturilor de marfuri si nu de a interzice participantilor economici comunitari sa primeasca plata creantelor pe care le detineau deja asupra autoritatilor irakiene, nu ar exista nici un raport de cauzalitate suficient de direct între adoptarea acestui regulament si prejudiciul invocat.
Comisia sustine ca prejudiciul invocat de recurent decurge numai din Legea nr. 57, si nu din adoptarea Regulamentului nr. 2340/90, acesta neservind decât ca pretext Irakului la plata datoriilor sale, din cauza dificultatilor pe care le întâmpina si a proastei situatii financiare în care se afla din cauza activitatilor sale de razboi din regiune si a politicii sale de înarmare.
În afara de aceasta, ar rezulta din art. 5 si art. 7 din Legea nr. 57 ca Irakul nu a refuzat, definitiv, sa efectueze plata creantelor recurentului, ceea ce ar explica motivul pentru care recurentul a propus partii intimate sa-i cedeze creantele sale în schimbul unei despagubiri, astfel încât, pentru acelasi motiv, nu ar exista nici o relatie directa între prejudiciul invocat si Regulamentul nr. 2340/90. În orice caz, chiar daca existenta unui raport de cauzalitate indirect ar fi suficient pentru a angaja raspunderea delictuala a Comunitatii, nu este mai putin adevarat ca o astfel de relatie ar fi lipsita de pertinenta în cazul în care, precum cazul în speta, aceasta se bazeaza pe o atitudine licita (adoptarea de catre Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90) care a dat nastere, în continuare, unei atitudini ilicite din partea unei parti terte (adoptarea de catre Irak a Legii nr. 57).
Comisia adauga ca, prin scrisoarea înaintata presedintelui Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite din 28 februarie 1991, Irakul a recunoscut categoric legalitatea Rezolutiei Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite nr. 660 (1990), precum si pe cea a celorlaltor rezolutii care au dus la adoptarea Legii nr. 57 si faptul ca aceasta lege s-a abrogat în sfârsit la data de 3 martie 1991, astfel încât recurentul ar fi, începând cu aceasta data, în masura de a cere autoritatilor irakiene plata creantelor sale.
În ce priveste cererea de audiere în calitate de martori a fostului sau presedinte si a fostului presedinte al Consiliului, Comisia subliniaza ca aceasta va fi lipsita de interes, întrucât probele care urmeaza a fi prpusee de recurent nu vor putea consta în declaratiile persoanelor în cauza.
În ce priveste prejudiciul
Recurentul sustine ca a suferit un prejudiciu "trecut si actual" în sensul jurisprudentei în domeniul raspunderii delictuale a Comunitatii, ca urmare a faptului ca aceste creante ale sale au devenit nerecuperabile în urma adoptarii Regulamentului nr. 2340/90. Faptul de a propune intimatului cedarea creantelor, în compensatia despagubirii cerute, nu ar scadea cu nimic existenta prejudiciului, dar ar viza numai evitarea unei îmbogatiri fara cauza în virtutea drepturilor sale. În cazul în care intimatul ar implica atât existenta creantelor sale fata de Irak, cât si imposibilitatea recuperarii lor, recurentul propune ca proba a atestarilor pe care le-ar putea furniza directorul sau comercial, Hartwig von Bredow si reprezentatul sau în acea perioada la Bagdad, Wolfang Johner. Acesta precizeaza ca, daca nu a furnizat explicatii privind motivele pentru care autoritatile irakiene au refuzat sa efectueze plata creantelor sale, este pentru ca nu a primit nici o explicatie, cu atât mai mult cu cât embargoul comunitar asupra prestarii de servicii în Irak [Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3155/90 din 29 octombrie 1990 de extindere si de modificare a Regulamentului nr. 2340/90, JO L 304, p. 1, numit în continuare "Regulamentul nr. 3155/90"] îi interzicea sa dea orice împuternicire reprezentantilor juridici în Irak.
Recurentul evalueaza prejudiciul sau la 2 279 859,69 DEM, suma care ar corespunde creantelor pe care ministerul irakian le-a recunoscut prin scrisorile sale din 5 si 6 februarie 1990, dispunând plata lor, pe care înca nu i-a încasat.
Acesta sustine ca, în conformitate cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea sumei pentru despagubire ar trebui sa stabileasca un echilibru corect între cerintele interesului general al Comunitatii, pe de o parte, si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului, pe de alta parte. Recurentul considera ca aceasta nu exclude ca despagubirea poate sa acopere suma totala a creantelor devenite nerecuperabile din cauza adoptarii unei masuri a statului, inclusiv ansamblul intereselor datorate de la data aparitiei lor (Decizia Rafinariile grecesti Stan et Stratis Andreadis/Grèce, mentionata anterior). Dreptul german ar permite obtinerea despagubirii întregii pierderi financiare cauzate de un "prejudiciu echivalent cu o expropriere". Aceeasi situatie ar fi si pentru jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Comunitatea ar trebui sa fie obligata sa-i plateasca în schimbul cesiunii creantelor pe care le detine asupra Irakului, o despagubire care sa corespunda sumei creantelor sale, inclusiv dobânzile datorate. Totusi, aceasta nu exclude ca despagubirea ceruta poata sa fie redusa în functie de circumstantele cauzei.
Consiliul sustine ca masurile luate de Irak, în special Legea nr. 57, au avut ca efect întârzierea numai a platii creantelor recurentului, astfel încât, din punct de vedere juridic, recurentul nu ar avea de suferit un prejudiciu "trecut si actual" în sensul jurisprudentei în domeniu, ceea ce ar rezulta, pe de alta parte, din faptul ca acesta ar fi gata sa-si cedeze creantele institutiilor comunitare în schimbul unei despagubiri a prejudiciului suferit pe nedrept.
În afara de aceasta, reiese din scrisoarea pe care recurentul i-a înaintat-o la data de 4 august 1994 ca acesta din urma si-a înregistrat creantele la autoritatile administrative din Germania, pentru a le putea scoate în evidenta pe lânga Claims Commission, instituita de Organizatia Natiunilor Unite (numita în continuare "ONU") în vederea reglementarii problemei daunelor economice suferite de participanti ca urmare a instituirii embargoului împotriva Irakului, ceea ce ar sublinia faptul ca existenta unei daune în virtutea drepturilor recurentului va depinde în final de ridicarea eventuala, de catre ONU, a embargoului împotriva Irakului.
Comisia sustine ca suma precisa a prejudiciului suferit nu este stabilita în prezent, pentru ca, din punct de vedere juridic, creantele recurentului continua sa existe si respinge propunerea recurentului de a-si ceda creantele în compensatia unei despagubiri acordate de catre Comunitate.
Aprecierea Tribunalului
Preliminar, Tribunalul aminteste, în primul rând, ca angajarea raspunderii delictuale a Comunitatii fata de savârsirea unui act ilicit sau licit presupune, în orice ipoteza, stabilirea realitatii daunei suferite pe nedrept si existenta unei raporttii de cauzalitate între acest prejudiciu si acest act (Deciziile Curtii din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, Rec. p. 3057, pct. 16 si a Tribunalului din 13 decembrie 1995, Exporteurs in Levende Varkens e.a./Commission, T-481/93 si T-484/93, Rec. p. II-2941, pct. 80 din 11 iulie 1996, International Procurement Services/Commission, T-175/94, Rec. p. II-729, pct. 44 din 16 octombrie 1996, Efisol/Commission, T-336/94, Rec. p. II-1343, pct. 30 din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Commission, T-267/94, Rec. p. II-1239, pct. 20 si din 29 ianuarie 1998, Dubois et Fils/Conseil et Commission, T-113/96, Rec. p. II-0000, pct. 54). În al doilea rând, fiind vorba ca în cauza, de angajarea responsabilitatii Comunitatii fata de savârsirea unui act licit, Tribunalul subliniaza ca din jurisprudenta în domeniu rezulta ca, în ipoteza admiterii în dreptul comunitar a unui astfel de principiu, angajarea unei astfel de responsabilitati ar presupune, în orice caz, existenta unui prejudiciu "anormal" si "special" (Deciziile Curtii din 13 iunie 1972, Compagnie d'approvisionnement si Grands Moulins de Paris/Commission /Commission, 9/71 si 11/71, Rec. p. 391, pct. 45 si 46, din 6 decembrie 1984, Biovilac/CEE, 59/83, Rec. p. 4057, pct. 28, Développement SA si Clemessy/Commission, mentionat anterior, pct. 33, si De Boer Buizen/Conseil et Commission, mentionat anterior, pct. 16 si 17). Trebuie, ca urmare, sa se examineze daca prejudiciul invocat exista, în sensul ca este vorba despre un prejudiciu "real si cert", daca acest prejudiciu rezulta direct din adoptarea de catre Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90 si daca prejudiciul invocat este de natura sa angajeze responsabilitatea Comunitatii fata de savârsirea unui act licit, în sensul jurisprudentei mentionata anterior.
În ce priveste existenta prejudiciului invocat
Fiind vorba de problema de a sti daca recurentul a suferit efectiv un prejudiciu "real si cert", în sensul jurisprudentei în domeniu (Deciziile Curtii din 27 ianuarie 1982, Birra Wührer s.a./Conseil si Commission, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80 si 5/81, Rec. p. 85, pct. 9, si De Franceschi/Conseil et Commission, 51/81, Rec. p. 117, pct. 9; Deciziile Tribunalului din 16 ianuarie 1996, Candiotte/Conseil, T-108/94, Rec. p. II-87, pct. 54, din 12 decembrie 1996, Stott/Commission, T-99/95, Rec. p. II-2227, pct. 72 si din 11 iulie 1997, Oleifici Italiani/Commission, mentionat anterior, pct. 74), adica, daca creantele pe care le detine împotriva Irakului au devenit definitiv nerecuperabile, Tribunalul aminteste, preliminar, ca, în conformitate cu jurisprudenta constanta, îi revine recurentului sa probeze în fata judecatorului comunitar, pentru a stabili existenta prejudiciului, pe care acesta pretinde ca l-a suferit (Decizia Tribunalului din 9 ianuarie 1996, Koelman/Commission, T-575/93, Rec. p. II-1, pct.
Dar, trebuie sa se constate ca, în acest caz, daca nu s-a contestat între parti ca aceste creante ale recurentului nu sunt înca platite, nu este mai putin adevarat ca elementele de proba aduse de aceasta din urma nu sunt de natura sa demonstreze, în conformitate cu dispozitiile legale, ca acestuia i s-a opus un refuz definitiv din partea autoritatilor irakiene de a se achita de datoriile lor, fapt motivat prin adoptarea Regulamentului nr. 2340/90. Într-adevar, recurentul nu a adus elemente de proba din care ar reiesi ca acesta ar fi contactat efectiv, sau cel putin ar fi încercat sa contacteze, fie autoritatile de stat irakiene în cauza, fie Banca Rafidian, în vederea lamuririi motivelor pentru care ordinele de plata ale creantelor sale, date de Banca Rafidian prin scrisorile din 5 si 6 februarie 1990 de catre ministerul irakian, nu au fost înca efectuate.
În aceasta privinta, Tribunalul, în cadrul masurilor de organizare a procedurii, a invitat recurentul sa prezinte corespondenta pe care ar fi întretinut-o eventual cu autoritatile irakiene în legatura cu plata creantelor sale. În raspunsurile sale scrise la întrebarile Tribunalului, recurentul a admis ca nu a schimbat corespondenta cu autoritatile irakiene, subliniind ca nu a fost în interesul sau sa "puna în discutie printr-o noua corespondenta caracterul obligatoriu al ordinelor date la data de 5 si 6 februarie de catre Ministry of Housing and Reconstruction si Banca Rafidian" si ca "ar fi fost, pe de alta parte, inadmisibil si neproductiv, sa caute sa accelereze prin luarile de pozitie scrise punerea în aplicare interna a ordinelor ministerului". Dar, faptul ca recurentul nu a considerat util si indicat sa încerce "accelerarea punerii administrative în aplicare interna a ordinelor ministerului irakian" nu i-ar fi de ajuns, lui singur, sa-si sustina afirmatia conform careia autoritatile irakiene au refuzat definitiv plata creantelor sale. Ca urmare, nu ar fi exclus ca neplata creantelor sale sa se datoreze unei simple întârzieri administrative, unui refuz temporar de plata sau unei insolvabilitati temporare sau permanente a Irakului.
Aceasta concluzie nu a putut fi pusa în cauza prin scrisoarea din 10 octombrie 1990, trimisa de ministrul irakian recurentului si pe care acesta din urma a prezentat-o în cursul audierii din 19 iunie 1997, din care reiesea, conform recurentului, ca ministrul irakian a lasat sa se înteleaga, "într-un limbaj diplomatic", ca aceste creante nu se vor plati atâta timp cât embargoul comunitar împotriva Irakului va ramâne în vigoare. Într-adevar, aceasta scrisoare trimisa recurentului "cu ocazia Declaratiei de unire a Republicii Federale Germania cu Republica Democrata Germania" nu face trimitere la raporturile contractuale ale recurentului cu autoritatile irakiene rezultate din contractul din 1975 nici, a fortiori, la soarta creantelor acestuia din urma, ci se limiteaza la declaratii de natura generala privind contributia pe care întreprinderile germane ar putea sa o aduca "dezvoltarii unei cooperari bilaterale fructuoase" între Germania si Irak si daunele cauzate acestor raporturi de embargoul si "amenintarile asupra Irakului".
În afara de aceasta, daca recurentul a facut referire, în raspunsurile sale scrise la întrebarea Tribunalului mentionata anterior, la unele rapoarte confidentiale întocmite de directorul adjunct al sucursalei sale din Irak, din care reiese ca autoritatile irakiene refuza în continuare plata creantelor sale ca urmare a mentinerii embargoului comunitar, trebuie sa se sublinieze ca recurentul nu a prezentat copii ale acestor rapoarte în fata Tribunalului.
În orice caz, presupunând ca, astfel dupa cum subliniaza recurentul în cererea sa, refuzul platii de catre Irak a creantelor sale rezulta din adoptarea Legii nr. 57, care a blocat toate capitalurile întreprinderilor stabilite în state a caror guverne au adoptat "decizii arbitrare" împotriva sa, precum Regulamentul nr. 2340/90, aceasta lege, dupa cum a subliniat intimatul în memoriul sau, s-a abrogat în final la data de 3 martie 1991. Rezulta ca, cel putin de la aceasta data, nu ar trebui sa existe, în principiu, obstacole juridice care sa împiedice autoritatile irakiene sa procedeze la plata creantelor recurentului. Tribunalul, în cadrul masurilor de organizare a procedurii pe care le-a dispus, a invitat recurentul sa precizeze daca acesta a efectuat demersurile necesare, ca urmare a abrogarii Legii nr. 57, pentru a obtine plata creantelor sale si motivele pentru care acestea ramâneau neplatite în ciuda acestei abrogari. În raspunsul sau scris, recurentul a precizat, asa dupa cum a facut-o de altfel pentru prima data în replica sa, ca Legea nr. 57 nu se va putea considera drept o cauza a refuzului platii opus de catre Irak, ci mai degraba ca un indice a acestui refuz, în sensul ca, în calitate de debitor, Irakul nu avea nevoie de o baza legala pentru a nu se conforma obligatiilor sale contractuale. Dar, presupunând ca nu din cauza adoptarii Legii nr. 57 Irakul a refuzat plata creantelor recurentului, ceea ce este în contradictie cu teza pe care a dezvoltat-o în cererea sa, nu este mai putin adevarat ca este vorba în speta de o afirmatie nesustinuta, în masura în care, astfel dupa cum s-a aratat, aceasta nu stabileste întotdeauna caracterul definitiv al refuzului platii si nu explica motivele care justifica acest refuz, în ciuda abrogarii Legii nr. 57.
În afara de aceasta, Tribunalul mentioneaza ca, asa cum reiese din dosar, recurentul nu a încercat sa recurga la caile contractuale stipulate în acest scop de contractul pe care l-a semnat cu ministerul irakian la data de 30 ianuarie 1975, pentru a obtine o luare de pozitie definitiva din partea autoritatilor irakiene în legatura cu neplata creantelor sale. Într-adevar, conform art. X din contractul mentionat (a se vedea pct. 2), în caz de divergente privind interpretarea dispozitiilor sale sau în caz de neefectuare a obligatiilor care decurg din acesta, partile contractante trebuiau sa încerce sa gaseasca o solutie acceptata de comun acord si, în lipsa unei astfel de solutii, sa înainteze litigiul lor în fata la Planning Board, fara ca aceasta sa le priveze, totusi, de dreptul lor de a prezenta acelasi diferend în fata tribunalelor irakiene competente (art. X alin. (1) si (2) din contractul mentionat anterior). Astfel dupa cum a explicat recurentul în cursul sedintei din 19 iunie 1997, embargoul comunitar privind prestarea de servicii în Irak si Kuweit, instituit de Regulamentul nr. 3155/90 îl împiedica sa recurga la avocati sau la reprezentanti juridici irakieni. Dar, daca nu s-ar exclude ca, tinând seama de situatia interna a Irakului dupa sfârsitul razboiului din Golf, recurgerea societatilor straine la avocati irakieni pentru a rezolva litigiile care le opun autoritatilor irakiene este dificila, nu ar însemna ca, contrar sustinerii recurentului, o astfel de dificultate nu rezulta din Regulamentul nr. 3155/90, caci acesta a interzis numai, în Comunitate sau în afara teritoriului sau, prestarea de servicii aduse persoanelor fizice în Irak sau întreprinderilor înregistrate în aceasta tara, având ca obiect sau ca scop favorizarea economiei Irakului si nu prestarea de servicii aduse în Irak unor terti prin persoane fizice sau juridice stabilite în aceasta tara (art. 1 din Regulament).
Faptul ca recurentul propune intimatului sa-i cedeze creantele pe care le detine asupra Irakului în schimbul platii sumei corespunzatoare, împiedica, în lipsa de probe contrare, sa considere ca aceste creante au devenit definitiv nerecuperabile.
Rezulta din ceea ce precede ca recurentul nu a putut demonstra potrivit dispozitiilore legale, ca a suferit un prejudiciu real si cert, în sensul jurisprudentei mentionata anterior (a se vedea pct. 60).
Totusi, presupunând ca prejudiciul invocat de catre recurent se poate considera "real si cert", raspunderea Comunitatii fata de savârsirea unui act licit nu ar putea fi angajata decât daca exista un raport de cauzalitate directa între Regulamentul nr. 2340/90 si prejudiciul mentionat. Ţinând seama de aspectele deosebite ale prezentului recurs, Tribunalul considera ca este cazul sa se examineze aceasta ipoteza si sa se verifice existenta, în speta, a unui astfel de raport de cauzalitate.
În ce priveste raportul de cauzalitate
Reiese din argumentele recurentului ca, în masura în care creantele sale au devenit nerecuperabile, ca urmare a adoptarii de catre Irak a Legii nr. 57, ca o contramasura, previzibila si directa, a adoptarii Regulamentului nr. 2340/90 aplicându-i un embargo comercial, prejudiciul pe care pretinde ca l-a suferit trebuie imputat Comunitatii. Ca urmare, este cazul sa se examineze, mai întâi, daca aceste creante, pe care recurentul le are asupra Irakului au devenit nerecuperabile din cauza adoptarii Legii nr. 57 si, în caz de raspuns afirmativ, daca adoptarea acestei legi precum si refuzul ulterior al autoritatilor irakiene de a plati creantele respective rezulta direct din adoptarea Regulamentului nr. 2340/90 (a se vedea Decizia International Procurement Services/Commission, mentionata anterior, pct. 55).
În aceasta privinta, Tribunalul subliniaza, în primul rând, ca din preambulul la Legea nr. 57 rezulta ca adoptarea acesteia era justificata prin adoptarea de "unele guverne" de "decizii arbitrare" împotriva Irakului. Dar, trebuind sa constate ca Legea nr. 57 nu contine nici o referire nici la Comunitatea Europeana, nici la Regulamentul nr. 2340/90. Presupunând numai ca Legea nr. 57 vizeaza într-un mod implicit guvernele tuturor statelor membre, nu s-ar putea contesta ca nu aceste guverne ci Comunitatea este aceea care a adoptat Regulamentul nr. 2340/90, împiedicând schimburile comerciale între Comunitate si Irak.
Chiar în ipoteza în care adoptarea de catre Consiliu a Regulamentului nr. 2340/90 ar trebui interpretata ca o "decizie arbitrara" luata de "anumite guverne" în sensul Legii nr. 57, Tribunalul considera ca recurentul, care are sarcina probei (Decizia Curtii din 21 ianuarie 1976, Produits Bertrand, 40/75, Rec. p. 1 si cea a Tribunalului din 24 septembrie 1996, Dreyfus/Commission, T-485/93, Rec. p. II-1101, pct. 69), nu stabileste în conformitate cu dispozitiile legale ca adoptarea acestei legi ar constitui, ca o replica, o consecinta previzibila în mod obiectiv conform cursului normal al lucrurilor în adoptarea regulamentului în cauza. De altfel, chiar daca un astfel de raport de cauzalitate directa ar exista între prejudiciul suferit pe nedrept si adoptarea Legii nr. 57, reiese din dosar ca aceasta lege, intrata în vigoare la 6 august 1990, s-a abrogat la 3 martie 1991. Rezulta ca de la aceasta data cel putin Legea nr. 57 nu se va mai putea considera ca fiind la originea refuzului platii creantelor recurentului.
În orice caz, presupunând ca Legea nr. 57 se poate considera ca o consecinta previzibila a adoptarii Regulamentului nr. 2340/90 si/sau ca, în ciuda abrogarii acestei legi, cu titlu de replicare la mentinerea embargoului comunitar autoritatile irakiene refuza plata creantelor recurentului, Tribunalul considera ca prejudiciul invocat nu va putea fi atribuit, în ultima analiza, Regulamentului nr. 2340/90, ci mai degraba, dupa cum a subliniat Consiliul, Rezolutiei Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite nr. 661 (1990), care a decretat embargo împotriva Irakului.
În aceasta privinta, Tribunalul considera ca, în conformitate cu art. 25 din Carta Natiunilor Unite, numai "[statele] membre ale Organizatiei" sunt obligate sa accepte si sa aplice rezolutiile Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite. Dar, daca este adevarat ca statele membre ale ONU trebuiau, în aceasta calitate, sa ia toate masurile necesare pentru a pune în aplicare embargoul comercial împotriva Irakului decretat prin Rezolutia nr. 661 (1990), nu este mai putin adevarat ca acelea dintre statele care aveau calitatea de state membre ale Comunitatii nu puteau actiona, din aceasta cauza, decât numai în cadrul Tratatului, ca urmare a faptului ca orice masura de politica comerciala comuna, precum instituirea unui embargo comercial, apartine, în temeiul art. 113 din Tratat, de competenta exclusiva a Comunitatii. Pe baza acestor considerente a fost adoptat Regulamentul nr. 2340/90, al carui preambul expune ca "atât Comunitatea cât si statele membre au convenit sa recurga la un document comunitar pentru a asigura o punere în aplicare uniforma în Comunitate a masurilor privind schimburile cu Irakul si Kuweitul, hotarâte de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite". Tribunalul considera, ca urmare, ca, în ipoteza aflata în cercetare, prejudiciul invocat nu ar putea fi atribuit adoptarii Regulamentului nr. 2340/90, ci Rezolutiei Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite nr. 661 (1990), care a decretat embargoul împotriva Irakului. Rezulta din afirmatiile precedente ca recurentul nu a demonstrat existenta unui raport de cauzalitate directe între prejudiciul invocat si adoptarea Regulamentului nr. 2340/90.
Ţinând seama de circumstantele deosebite în speta, Tribunalul considera ca trebuie sa examineze problema de a sti daca, în ipoteza în care conditiile care tin de existenta unui prejudiciu si a unui raport de cauzalitate directa au fost îndeplinite, prejudiciul s-ar putea califica drept "special" si "anormal", în sensul jurisprudentei, evocata în continuare (pct. 59), privind responsabilitatea Comunitatii fata de savârsirea unui act licit.
În ce priveste natura prejudiciului suferit
Tribunalul aminteste ca, în Decizia sa Compagnie d'approvisionnement si Grands Moulins de Paris/Commission, mentionata anterior, Curtea a respins o cerere de reparare a unui prejudiciu "anormal si special", formulata de recurenti pe baza raspunderii Comunitatii fata de savârsirea unui act licit pentru "casarea egalitatii în fata învinuirilor publice", pe motiv "ca o raspundere eventuala a obiectului principal al unui act normativ legal nu ar putea fi avut în vedere într-o situatie asemanatoare celei în speta, tinând seama de faptul ca masurile luate de Comisie nu vizau, într-un interes economic general, decât atenuarea consecintelor care rezultau, în special pentru totalitatea importatorilor francezi, din Decizia nationala de a produce o devalorizare a francului" (pct. 45 si 46 din Decizie).
Astfel cum, în Decizia sa Biovilac/CEE, mentionata anterior, Curtea a declarat ca masura conform careia responsabilitatea Comunitatii fata de savârsirea unui act normativ ilegal nu poate fi angajata decât daca dauna pretextata depaseste limitele riscurilor economice inerente activitatilor din sectorul în cauza "ar trebui a fortiori puse în practica în ipoteza în care ar fi admis în dreptul comunitar un sistem de raspunderea fara vinovatie" (pct. 28 din Decizie). În dosarul care a fost la originea acestei decizii, recurentul îsi baza cererea sa de despagubire ca urmare a savârsirii unui act licit pe conceptele de drept german de "sacrificiu special" (Sonderopfer) si de drept francez de "casare a egalitatii în fata învinuirilor publice", principii invocate de asemenea de catre recurent în prezentul recurs.
În Decizia sa Développement SA et Clemessy/Commission, mentionata anterior, Curtea a respins de asemenea cererea de despagubire bazata pe principiul raspunderii fara vinovatie declarând ca acest principiu, asa cum este descris de catre recurent, presupune "ca o persoana particulara suporta, în interesul general, o învinuire care nu-i revine", ceea ce, totusi, nu era cazul în speta (pct. 33 din Decizie).
În sfârsit, în Decizia sa De Boer Buizen/Conseil et Commission, mentionata anterior, Curtea, dupa ce a apreciat ca sistemul instaurat de institutiile comunitare pentru punerea în aplicare a aranjamentului între Comunitate si Statele Unite ale Americii privind schimburile de tuburi si tevi din otel nu prezenta nici o discriminare fata de producatorii comunitari ai acestor produse, în raport cu distribuitorii si ca, în consecinta, conditiile pentru angajarea raspunderii Comunitatii fata de savârsirea unui act ilegal nu erau întrunite, a adaugat, totusi, ca lipsa unei astfel de discriminari între producatorii si distribuitorii comunitari ai produselor în cauza nu va putea exclude "o anumita raspundere" a institutiilor daca se dovedea ca unele întreprinderi "în calitate de categorie, trebuiau sa suporte o parte disproportionata a învinuirilor" care rezultau din punerea în aplicare a aranjamentului comercial respectiv. Conform Curtii, într-o astfel de ipoteza, "institutiilor comunitare le revine sarcina de remediere" (pct. 16 si 17).
Rezulta din jurisprudenta Curtii mentionata anterior ca, în ipoteza în care principiul raspunderii Comunitatii fata de savârsirea unui act licit ar trebui recunoscut în dreptul comunitar, o astfel de raspundere nu ar putea fi angajata decât daca prejudiciul invocat, presupunându-l "trecut si actual", afecteaza o categorie speciala de factori economici într-un mod disproportionat în raport cu alti factori (prejudiciu special) si depaseste limitele riscurilor economice inerente activitatilor din sectorul în cauza (prejudiciu anormal), fara ca actul reglementar aflat la originea daunei invocate sa fie justificat printr-un interes economic general (Deciziile De Boer Buizen/Conseil si Commission, Compagnie d'approvisionnement si Grands Moulins de Paris/Commission /Commission, si Biovilac/CEE, mentionate anterior).
Privind caracterul special al prejudiciului invocat, în sensul, ca acesta afecteaza o categorie speciala de factori economici într-un mod disproportionat în raport cu alti factori, Tribunalul sustine, în primul rând, ca adoptarea Legii nr. 57, în care, potrivit motivarii recurentului, ar trebui asimilata orice masura de replicare a autoritatilor irakiene care au aceleasi scopuri, avea ca obiect blocarea "capitalurilor" pe care le posedau în Irak întreprinderile stabilite în Comunitate, precum si "veniturile" pe care aceste "capitaluri" le produceau. Rezulta din aceasta ca nu au fost afectate numai creantele recurentului, dar si creantele oricarei întreprinderi comunitare care, atunci când a fost aplicat embargoul împotriva Irakului de Regulamentul nr. 2340/90 nu erau înca platite. Dupa cum a subliniat recurentul în cursul audierii, creantele pe care întreprinderile comunitare le detineau asupra Irakului si care, ca urmare a instituirii embargoului comunitar împotriva acestei tari, au devenit nerecuperabile si au trebuit acoperite prin garantii ale statului se ridicau, într-adevar, la 18 miliarde USD.
În aceste conditii, recurentul nu poate fi considerat ca facând parte dintr-o categorie de factori economici care sunt prejudiciati în interesele lor patrimoniale într-un mod care i-ar distinge de orice alt factor economic a caror creante ar fi devenit nerecuperabile, ca urmare a instituirii embargoului comunitar. Recurentul nu ar putea, ca urmare, sa pretinda ca a suferit un prejudiciu special sau ca a facut un sacrificiu deosebit. Este necesar sa se adauge faptul ca creantele sale nu au putut fi acoperite de garantii ale statului, pentru ca acestea decurgeau din efectuarea unui contract încheiat înaintea punerii în aplicare în Germania a unui sistem de garantii împotriva riscurilor comerciale asumate în tari ca Irakul, astfel dupa cum acesta a explicat în raspunsurile sale scrise la întrebarile Tribunalului si în cursul audierii, nu este de natura sa-l distinga de întreprinderile care au beneficiat efectiv de aceste garantii. Într-adevar, recurentul nu a putut stabili care este singura întreprindere sau care apartine unei singure categorii restrânse de factori economici care nu au putut beneficia de garantia oferita de acest tip de asigurare.
În al doilea rând, privind caracterul anormal al prejudiciului invocat, în sensul ca acesta depaseste riscurile economice inerente activitatilor economice din sectorul în cauza, Tribunalul considera ca, în cauza, aceste limite nu au fost depasite. Într-adevar, nu se contesta faptul ca Irakul, din cauza angajarii sale în operatiuni de razboi cu Iranul, cu mult înaintea invadarii Kuweitului la 2 august 1990, era deja considerat, dupa cum a sustinut intimatul fara a fi contrazis de recurent, o "tara cu un risc înalt". În aceste conditii, riscurile economice si comerciale care decurg dintr-o eventuala implicare a Irakului în noi operatiuni de razboi cu tarile vecine si din întreruperea platii datoriilor sale din motive care tin de politica sa externa constituiau riscuri previzibile, inerente oricarei activitati de prestare de servicii în Irak. Faptul ca Irakul reusea, dupa cum sustinea recurentul, sa-si plateasca creantele, în ciuda unei întârzieri considerabile, nu însemna ca riscurile mentionate anterior disparusera.
Aceasta concluzie este, pe de alta parte, coroborata cu scrisoarea din 28 noiembrie 1995, adresata Comisiei de Ministerul Federal al Finantelor, din care reiese ca sistemul de garantii instaurat în Germania între 1980 si 1990 pentru garantarea creantelor care decurg din exporturile germane catre Irak a fost, în mai multe rânduri, suspendat ca urmare a deteriorarii situatiei politice în Irak.
Rezulta din aceasta ca riscurile pe care le prezenta prestarea de servicii de catre recurent în Irak faceau parte din riscurile inerente activitatilor din sectorul în cauza.
În sfârsit, trebuie sa se precizeze, pe de o parte, ca Regulamentul nr. 2340/90, presupunând, dupa cum sustine recurentul, este la baza prejudiciului invocat, constituie, asa dupa cum s-a aratat (a se vedea pct. 74), punerea în aplicare în Comunitate a obligatiei care apasa asupra statelor membre ale ONU de a da efect, prin intermediul unui act comunitar, Rezolutiei Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite nr. 661 (1990), care a decretat un embargo comercial împotriva Irakului. Pe de alta parte, trebuie sa se precizeze ca, asa dupa cum reiese, în special, din Rezolutia nr. 661 (1990), embargoul comercial împotriva Irakului a fost hotarât în cadrul "mentinerii pacii si securitatii internationale" si pe baza "dreptului natural de legitima aparare, individuala sau colectiva, în fata atacului armat dirijat de Irak împotriva Kuweitului, consacrat de art. 51 din Carta [Natiunilor Unite]".
Dar, dupa cum a apreciat Curtea în Decizia sa din 30 iulie 1996, Bosphorus (C-84/95, Rec. p. I-3953), daca, este adevarat ca o reglementare vizând, prin instituirea unui embargo comercial împotriva unei tari terte, la mentinerea pacii si securitatii internationale, cuprinde, prin definitie, efecte care afecteaza libera exercitare a activitatilor economice, cauzând astfel prejudicii partilor care nu au nici o raspundere în situatia care a dus la adoptarea masurilor de sanctionare, nu este mai putin adevarat ca importanta obiectivelor urmarite de o astfel de reglementare este, totusi, de natura sa justifice consecintele negative, chiar considerabile, pentru unii factori.
Ca urmare, având în vedere un obiectiv de interes general la fel de fundamental pentru comunitatea internationala ca si cel constând în a da un termen invadarii si ocuparii Kuweitului de catre Irak si mentinerii pacii si securitatii internationale în regiune, prejudiciul invocat de catre recurent, chiar daca acesta trebuia calificat ca si considerabil, în sensul Deciziei Bosphorus, mentionata anterior, nu ar putea angaja, raspunderea Comunitatii (a se vedea de asemenea Decizia Compagnie d'approvisionnement si Grands Moulins de Paris/Commission /Commission, mentionata anterior, pct. 46, si concluziile avocatului general Mayras din aceasta Decizie, Rec. p. 417, 425 si 426).
Cererea de despagubire a recurentului, bazata pe principiul raspunderii Comunitatii fata de savârsirea unui act licit, este nefondata si trebuie, ca urmare, sa fie respinsa.
În ce priveste cererea subsidiara de despagubire a prejudiciului pretins suferit ca urmare a unui act ilicit
Argumentele partilor
În ce priveste nelegalitatea Regulamentului nr. 2340/90
Recurentul prezinta faptul ca întelege sa angajeze, cu titlu subsidiar, raspunderea Comunitatii fata de savârsirea unui act ilicit, în cazul în care Tribunalul ar considera ca aceasta ar avea dreptul nu la o despagubire corespunzatoare valorii estimata în bani a creantelor sale, ci la stabilirea de catre legiuitorul comunitar a unei despagubiri forfetare pentru prejudiciul suferit. Recurentul sustine în aceasta privinta ca, în masura în care, adoptând Regulamentul nr. 2340/90, legiuitorul comunitar nu a prevazut un mecanism de despagubire a factorilor economici a caror creante asupra Irakului vor deveni nerecuperabile, ca urmare a instituirii embargoului împotriva acestei tari, conditia ceruta pentru ca raspunderea Comunitatii sa fie angajata, si anume existenta unui act nelegal, ar fi, în cauza, îndeplinita, aceasta nelegalitate constând în încalcarea obligatiei de despagubire sau de prevedere a despagubirii victimelor unui prejudiciu fara vinovatie al drepturilor patrimoniale, care constituie un principiu general de drept. Conform recurentului, Consiliul si Comisia si-au încalcat, în speta, obligatia de a exercita atributia de apreciere în domeniu pentru a stabili o despagubire de 100 %, de 50 % sau alt procent, comitând astfel o eroare de apreciere, dupa cum a constatat, de altfel, Tribunalul în Decizia Carvel si Guardian Newspapers/Conseil, mentionata anterior.
Consiliul considera ca pretinsa inactiune ilegala a legiuitorului comunitar de a dispune, în cazul adoptarii Regulamentului nr. 2340/90, un mecanism de despagubire al factorilor economici afectati de masurile de embargo împotriva Irakului ridica, în substanta, aceeasi problema de fond precum cererea de despagubire a recurentului ca urmare a unui prejudiciu patrimonial licit echivalent cu o expropriere. În amândoua cazurile ar fi vorba de a sti daca încalcarea dreptului de proprietate, invocata de recurent, constituie o încalcare a unei norme superioare de drept angajând responsabilitatea Comunitatii în sensul art. 215 al doilea paragraf din Tratat. Consiliul considera ca raspunsul la aceasta problema este negativ.
Conform Consiliului, întrucât Regulamentul nr. 2340/90 este un act normativ cu caracter economic, raspunderea Comunitatii nu ar trebui angajata decât în prezenta unei încalcari suficient caracterizata de o norma superioara de drept care protejeaza persoanele particulare, inaplicabil în speta. Consiliul aminteste ca, potrivit jurisprudentei, exercitarea dreptului de proprietate poate sa fie supus unor limitari, cu conditia ca acestea sa se înscrie în obiectivele Comunitatii si sa nu constituie o interventie exagerata si intolerabila aducând atingere substantei însasi a drepturilor garantate (Decizia Curtii din 11 iulie 1989, Schräder HS Kraftfutter, 265/87, Rec. p. 2237). Dar, chiar daca creantele recurentului asupra autoritatilor irakiene au devenit definitiv irecuperabile, dauna pe care recurentul ar fi suferit-o nu ar constitui un prejudiciu disproportionat si grav în fondul dreptului sau de proprietate.
În afara de aceasta, conform Consiliului, în caz de prejudiciu de natura economica, raspunderea delictuala a Comunitatii nu poate, mai mult, sa fie angajata daca, pe de o parte, institutia în cauza, fara a face caz de interes economic public superior, a omis complet sa ia în considerare situatia deosebita a unei categorii distincte de factori economici (Decizia Curtii din 19 mai 1992, Mulder s.a./Conseil, C-104/89 si C-37/90, Rec. p. I-3061), si, pe de alta parte, dauna invocata depaseste limitele riscurilor economice inerente activitatilor din sectorul economic în cauza. Dar, în speta, recurentul a fost prejudiciat în interesele sale comerciale în acelasi mod ca oricare alt factor economic detinator de creante asupra Irakului sau asupra unei societati stabilita în aceasta tara. În afara de aceasta, Irakul se afla invariabil în acea perioada într-o situatie financiara de asa natura încât nerecuperarea creantelor aparute din tranzactiile cu aceasta tara facea parte din riscurile inerente activitatilor comerciale respective. În sfârsit, fiind vorba despre domeniul politicii economice a Comunitatii, persoanele particulare ar trebui, în limite rezonabile, sa suporte consecintele prejudiciabile pe care le poate avea un act normativ asupra intereselor economice fara sa le fie recunoscut un drept la despagubire (Deciziile Curtii din 25 mai 1978, Bayerische HNL s.a./Conseil si Commission, 83/76 si 94/76, 4/77, 15/77 si 40/77, Rec. p. 1209, pct. 6, si a Tribunalului din 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills e.a./Commission, T-480/93 si T-483/93, Rec. p. II-2305).
Comisia sustine ca legitimitatea argumentelor recurentului reiesite din caracterul pretins ilicit al Regulamentului nr. 2340/90 depinde de existenta dreptului la despagubire pe care aceasta îl subliniaza în cadrul cererii sale principale, astfel încât inexistenta unui astfel de drept atrage dupa sine obligatoriu respingerea cererii sale subsidiare de daune-interese.
În ce priveste raportul de cauzalitate si prejudiciul suferit
Recurentul Consiliul si Comisia prezinta aceleasi motive si argumente privind prejudiciul invocat si existenta unui raport de cauzalitate între acest prejudiciu si Regulamentul nr. 2340/90 ca si în cadrul cererii principale de despagubire, ca urmare a savârsirii unui act licit (a se vedea pct. 42 la 57 si 58 la 63).
Aprecierea Tribunalului
Tribunalul prezinta, preliminar, ca, asa cum recurentul a subliniat în replica sa si în cursul sedintei din 19 iunie 1997, cererea sa subsidiara de despagubire nu este invocata decât în cazul în care Tribunalul nu ar fi recunoscut unor factori economici, precum acesta, ale caror creante au devenit nerecuperabile din cauza instituirii embargoului comercial împotriva Irakului, un drept de despagubire forfetara si nu un drept de despagubire corespunzator unei sume cu valoarea estimata în bani a creantelor sale (a se vedea pct. 90), care face obiectul cererii sale de despagubire principala ca urmare a savârsirii unui act licit.
În cadrul acestei cereri subsidiare, recurentul sustine, îndeosebi, ca masurile cerute pentru angajarea raspunderii Comunitatii datorita caracterului ilegal al Regulamentului nr. 2340/90 sunt, în cauza, îndeplinite ca urmare a faptului ca legiuitorul comunitar ar fi omis, în cazul adoptarii acestui regulament, exercitarea atributiei de apreciere de care dispunea pentru a prevedea despagubirea prejudiciului pe care factorii economici urmau sa-l suporte, ca urmare a instituirii embargoului comercial împotriva Irakului.
Tribunalul considera ca aceasta cerere subsidiara de despagubire a recurentului, formulata în termenii mentionati anterior, presupune, astfel dupa cum intimatul a subliniat, existenta în obiectul principal a unui drept la despagubire, astfel cum acesta îl revendica ca titlu principal în cadrul cererii sale de despagubire ca urmare a savârsirii unui act licit.
Dar rezulta din examinarea cererii principale a recurentului ca nu i se va putea recunoaste un drept oarecare de despagubire, cât timp acesta nu a reusit sa stabileasca ca a suferit un prejudiciu real si cert. În aceste circumstante, oricare ar fi pertinenta distinctiei stabilite de catre recurent între un drept eventual la o despagubire corespunzatoare valorii sale în bani a creantelor sale si un drept eventual la o despagubire forfetara, pe de o parte si în masura în care cele doua cereri reclama despagubirea unuia si aceluiasi prejudiciu, pe de alta parte, cererea sa subsidiara trebuie de asemenea sa fie respinsa. În aceste conditii, în lipsa unui drept la despagubire, recurentul nu va putea demonstra ca legiuitorul comunitar a omis exercitarea unei atributii de apreciere pentru a adopta masuri de despagubire în favoarea întreprinderilor care se afla în aceeasi situatie ca si recurentul. În ce priveste Decizia Carvel si Guardian Newspapers/Conseil, mentionata (pct. 78), citata în aceasta privinta de catre recurent, Tribunalul considera ca este lipsita de pertinenta întrucât, în acest dosar, contrar cazului din prezenta speta, o dispozitie a dreptului derivat comunitar invita efectiv Consiliul sa-si exercite atributia sa de apreciere privind problema de a sti daca trebuia sau nu sa faca dreptate cererilor în cadrul competentelor sale în domeniul accesului la documentele sale.
Ca atare, cererea subsidiara de despagubire a recurentului pentru prejudiciul suferit ca urmare a unui act ilicit trebuie sa fie respinsa.
Recursul va fi respins în întregime .
În ce priveste cheltuielile de judecata
În conformitate cu art. 87 alin. (2) din regulamentul de procedura, partea cazuta în pretentii este obligata sa suporte cheltuielile de judecata, daca se hotaraste în acest sens. Deoarece intimatul a solicitat aceasta, iar recurentul este partea cazuta în pretentii, este obligat sa suporte cheltuielile de judecata.
Pentru aceste considerente,
TRIBUNALUL (a doua camera)
hotaraste:
Respinge recursul.
Obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecata.
Pronuntata în sedinta publica la Luxemburg, la data de 28 aprilie 1998.
Hotarârea preliminara
Hotarârea Curtii din 26 ianuarie 1993 în cauza Telemarsicabruzzo SpA Circostel et Ministero delle Poste e Telecomunicazioni et Ministero della Difesa, C-320/90, C-321/90 si C-322/90, Rec. p. I-00393[3]
Actiune în pronuntarea unei hotarâri preliminare în temeiul art. 177 din Tratatul CEE
Conditii
În cauzele conexate C-320/90, C-321/90 si C-322/90,
având ca obiect cererile adresate Curtii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de catre Pretura di Frascati (Italia), ce urmaresc pronuntarea, în litigiile aflate pe rolul acestei instante, între
si
Circostel, Ministero delle Poste e Telecomunicazioni si Ministero della Difesa,
si între
si
Circostel, Ministero delle Poste e Telecommunicazioni si Ministero della Difesa,
si între
si
Circostel, Ministero delle Poste e Telecommunicazioni si Ministero della Difesa,
a unei hotarâri preliminare privind interpretarea art. 85, 86 si 90 din Tratatul CEE în legatura cu comportamentul guvernului italian în materia atribuirii canalelor UHF destinate transmisiunilor de televiziune,
CURTEA,
având în vedere observatiile scrise prezentate,
având în vedere raportul cauzei,
dupa ascultarea observatiilor orale ale guvernului italian si ale Comisiei în sedinta din 9 iunie 1992,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în sedinta din 6 octombrie 1992,
pronunta prezenta
Prin ordonantele din 4 septembrie 1990, înregistrate la Curte la 22 octombrie, Vice Pretore di Frascati (Italia) a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, doua întrebari preliminare privind interpretarea dispozitiilor Tratatului în materie de concurenta, pentru a aprecia compatibilitatea cu dreptul comunitar a anumitor aspecte ale unui sistem national de repartizare a frecventelor în beneficiul serviciului de radiodifuziune televizata.
Aceste întrebari au fost adresate în cadrul litigiilor dintre societatile Telemarsicabruzzo, Telaltitalia si Telelazio, proprietare ale emitatoarelor de radiodifuziune televizata, respectiv, Circostel (Circolo Costruzioni Telegrafiche e Telefoniche din Roma, serviciul de construire a retelelor telegrafice si telefonice din Roma), si Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor, respectiv Ministerul Apararii.
Pentru explicarea acestor întrebari, în cauzele C-320/90 si C-322/90, Vice-Pretore di Frascati se limiteaza, dupa ce a reamintit importanta art. 86 din Tratatul CEE, sa scoata în evidenta faptul ca aceasta dispozitie interzice orice forma de monopol. În cauza C-321/90, instanta nationala precizeaza ca în fata ei a fost invocata o exceptie de necompetenta. Totusi, ea considera ca, data fiind suprematia dreptului comunitar, aceasta nu poate fi examinata înainte de a fi adresat Curtii întrebari preliminare. În plus, ea precizeaza ca, chiar daca nu este competenta, întrebarile respective se justifica din ratiuni de celeritate procesuala.
Întrebarile preliminare adresate de Vice Pretore di Frascati sunt formulate dupa cum urmeaza:
"1) Faptul ca guvernul italian si-a rezervat folosirea anumitor canale pentru radiodifuziunea televizata, împiedicând sectorul privat sa dispuna de canalele cuprinse între frecventele de 67 si 99 UHF si, în special de canalele 67, 68 si 69, fara sa enunte reguli de coordonare privind utilizarea acestor canale, constituie o încalcare a art. 85 alin. (3) si a art. 86 din Tratat ?
2) Este un astfel de comportament compatibil cu Tratatul de la Roma si cu regulile de concurenta ?"
Cu titlu preliminar, Comisia atrage atentia ca ordonantele de trimitere sunt extrem de laconice si lipsite de precizari privind elementele de fapt si de drept care ar permite identificarea obiectului întrebarilor adresate si, în consecinta, întelegerea sensului si sferei acestora.
Trebuie reamintit faptul ca, pentru a se ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care sa fie utila instantei nationale, este necesar ca aceasta din urma sa precizeze situatia de fapt si de drept care se circumscrie întrebarilor formulate sau, cel putin, sa expuna elementele de fapt pe care se întemeiaza întrebarile respective.
Aceste exigente trebuie complinite în special în domeniul concurentei, care se caracterizeaza prin situatii complexe de fapt si de drept.
Or, ordonantele de trimitere nu contin nici o precizare în acest sens.
Evident, dosarul transmis de catre instanta nationala si observatiile scrise au furnizat Curtii anumite informatii, dupa cum rezulta din raportul cauzei si din concluziile puse de parti în sedinta. Totusi, acestea sunt fragmentare si nu permit Curtii, ca urmare a unei cunoasteri insuficiente a faptelor aflate la originea actiunii principale, sa interpreteze regulile comunitare de concurenta cu referire la situatia care face obiectul acestui litigiu, cum ar dori instanta de trimitere.
În aceste conditii, nu se poate pronunta o hotarâre preliminara privind întrebarile adresate de catre Vice Pretore di Frascati.
Cheltuielile pretinse de guvernul italian, precum si de catre Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei rambursari. Întrucât procedura are, în ceea ce priveste partile în actiunea pricipala, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instantei nationale, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
pronuntându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de catre Vice Pretore di Frascati, prin ordonanta din 4 septembrie 1990, hotaraste:
Nu se poate pronunta o hotarâre preliminara cu privire la întrebarile adresate.
Pronuntata în sedinta publica la Luxemburg, 26 ianuarie 1993.
Hotarârea Curtii din 6 octombrie 1982, in cauza Srl CILFIT et Lanificio di Gavardo SpA/Ministère de la santé, 283/81, Rec. p. 631
Cerere de pronuntare a unei hotarâri preliminare: Corte Suprema di Cassazione - Italia. Obligatia de a solicita o hotarâre preliminara. Interpretarea art. 177 alin. (3) din Tratatul CEE,
Prin ordonanta din 27 martie 1981, înregistrata la Curte la data de 31 octombrie 1981, Corte suprema di Cassazione a înaintat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, o cerere de pronuntare a unei hotarâri preliminare privind interpretarea art. 177 alin. (3) din Tratatul CEE.
Aceasta întrebare a fost formulata în cadrul unui litigiu ivit între societatile importatoare de lâna si Ministerul Italian al Sanatatii cu privire la plata unei taxe fixe de control sanitar pentru lâna importata din tari nemembre ale Comunitatii. Aceste societati au invocat Regulamentul nr. 827/68 din 28 iunie 1968 (JO L 151, p. 16) privind organizarea comuna a pietei pentru anumite produse enumerate în anexa II la Tratat, regulament care, în art. 2 alin. (2), interzice statelor membre sa perceapa taxe cu efect echivalent unei taxe vamale asupra «produselor de origine animala» importate, nespecificate în alta parte, indicate la pozitia tarifara 05.15 din Tariful Vamal Comun. Ministerul Sanatatii s-a opus acestei sustineri, afirmând ca lâna nu este inclusa în anexa II la Tratat. Prin urmare lâna nu ar fi supusa unei organizari comune a pietelor agricole.
Din aceste împrejurari, Ministerul Sanatatii a concluzionat ca solutia la cererea de interpretare a actului institutiilor comunitare este atâtde evidenta încât înlatura posibilitatea oricǎrui dubiu în acest sens fiind deci de natura sa excluda formularea unei cereri de pronuntare a unei hotarâri preliminare la Curtea de Justitie. Dimpotriva, societatile comerciale interesate sustin ca, având în vedere ca s-a ridicat o întrebare privind interpretarea unui regulament la Corte Suprema di Cassazione, organ de jurisdictie ale carui decizii nu sunt supuse unui recurs jurisdictional de drept intern, aceasta, conform termenilor art. 177 alin. (3), nu se poate sustrage obligatiei de a sesiza Curtea de Justitie.
Constatând aceste doua puncte de vedere contrare, Corte Suprema di Cassazione a sesizat Curtea în legatura cu urmatoarea întrebare:
«Alin. (3) din art. 177 din Tratat, care prevede ca, atunci când se ridica o chestiune de genul celor enumerate la alin. (1) din acelasi articol într-un litigiu pendinte în fata unui organ national de jurisdictie ale carui decizii nu pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern, acest organ are obligatia de a sesiza Curtea de Justitie, stabileste o obligatie de trimitere care nu îi permite judecatorului national sa mai faca vreo apreciere asupra temeiului întrebarii ridicate sau subordoneaza - si între ce limite - aceasta obligatie la existenta prealabila a unei îndoieli rezonabile de interpretare?»
Pentru rezolvarea problemei puse pe aceasta cale trebuie sa se tina seama de sistemul art. 177 care confera competenta Curtii de Justitie pentru a hotarî, între altele, asupra interpretarii Tratatului si a actelor adoptate de institutii si Comunitate.
În temeiul alin. (2) din acest articol, orice organ de jurisdictie dintr-unul din statele membre, daca apreciaza ca este necesara pronuntarea unei hotarâri preliminare cu privire la o chestiune de interpretare, în vederea solutionarii actiunii principale, «poate» cere Curtii de Justitie sa pronunte o hotarâre. Conform alin. (3), atunci când se ridica o chestiune de interpretare într-o cauza aflatǎ pe rolul unui organ jurisdictional de drept intern ale carui decizii nu pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern, acest organ are obligatia de a sesiza Curtea de Justitie.
Aceasta obligatie de sesizare se înscrie în cadrul cooperarii, instituite în vederea asigurarii bunei aplicari si a interpretarii uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, între organele nationale de jurisdictie, în calitatea lor de judecatori însarcinati cu aplicarea dreptului comunitar, si Curtea de Justitie. Art. 177 alin. (3) are în vedere în special evitarea aparitiei unei jurisprudente neunitare în cadrul Comunitatii asupra unor chestiuni de drept comunitar. Întinderea acestei obligatii trebuie sa fie în concordanta cu aceste scopuri, în functie de competentele ce revin organelor nationale de jurisdictie si Curtii de Justitie, atunci când se ridica o astfel de chestiune de interpretare în sensul art. 177.
În acest cadru trebuie precizata semnificatia comunitara a sintagmei «când se ridica o asemenea chestiune» pentru a stabili în ce conditii un organ jurisdictional de drept intern ale carui decizii nu pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern are obligatia de a sesiza Curtea de Justitie.
În aceasta privinta este bine sa se sublinieze, în primul rând, ca art. 177 nu constituie o cale de recurs deschisa partilor într-un litigiu pendinte în fata unui judecator national. Prin urmare nu este suficient ca o parte sa sustina ca litigiul pune o chestiune de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanta de judecata respectiva sa fie obligata sa considere ca este vorba de chestiunea ridicata în sensul art. 177. Pe de alta parte, daca este cazul, instanta nationala respectiva poate sesiza Curtea de Justitie din proprie initiativa.
În al doilea rând, rezulta din raportul dintre alin. (2) si (3) din art. 177 ca organele jurisdictionale de drept intern avute în vedere de alin. (3) beneficiaza de aCeeasi putere de apreciere ca toate celelalte organe jurisdictionale de drept intern în Ceea ce priveste evaluarea necesitatii pronuntarii unei decizii de interpretare de drept comunitar pentru a le permite pronuntarea deciziei lor. Prin aceasta, organele de jurisdictie respective nu sunt obligate sa trimita o cerere de interpretare de drept comunitar ridicata în fata lor daca respectiva chestiune nu este pertinenta, adica în cazul în care raspunsul la întrebarea respectiva, indiferent care ar fi el, nu ar putea avea nici o influenta asupra solutionarii litigiului.
Dimpotriva, daca organele jurisdictionale respective constata ca recurgerea la dreptul comunitar este necesara în vederea de a se ajunge la solutia unui litigiu cu care au fost sesizate, atunci art. 177 le impune obligatia de sesizare a Curtii de Justitie cu privire la orice chestiune de interpretare care se pune.
Întrebarea formulata de Corte di Cassazione are obiectivul de a afla daca, în anumite împrejurari, obligatia formulata de art. 177 alin. (3) ar putea, totusi, cunoaste anumite limite.
Trebuie reamintit în aceasta privinta faptul ca, în hotarârea din 27 martie 1963 (28 pâna la 30/1962, Da Costa, Culegere, p. 75) Curtea a declarat ca daca art. 177, alineatul ultim, obliga fara nici o restrictie organele jurisdictionale de drept intern ale caror decizii nu pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern sa supuna Curtii de Justitie orice chestiune de interpretare formulata în fata lor, autoritatea de interpretare data de aceasta în baza art. 177 poate totusi sa lipseascǎ aceasta obligatie de cauza sa, golind-o astfel de continut; aceasta este situata în special atunci când întrebarea formulata este în esentǎ identica cu o chestiune care a facut deja obiectul unei hotarâri preliminare într-o cauza similara.
Acelasi efect, în Ceea ce priveste limitele obligatiei formulate de art. 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudenta constanta a Curtii privind solutionarea problemei de drept respective, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudenta respectiva, chiar si atunci când cele doua chestiuni în litigiu nu sunt perfect identice.
Nu trebuie totusi uitat faptul ca, în toate aceste situatii, organele jurisdictionale de drept intern, inclusiv cele prevazute la art. 177 alin. (3), îsi pastreaza întreaga libertate de sesizare a Curtii daca ele considera acest lucru oportun.
În fine, aplicarea corecta a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât sa nu mai lase loc de nici o îndoiala rezonabila privind modul de rezolvare a problemei puse. Înainte de a lua act de existenta unei astfel de situatii, instanta nationala trebuie sa fie convinsa ca modul de soluionare a problemei respective este în mod vadit acelasi pentru organele de jurisdictie ale celorlalte state membre si Curtea de Justitie. Numai daca sunt îndeplinite aceste conditii organul jurisdictional de drept intern poate sa se abtina de la a mai supune aceasta chestiune Curtii de Justitie, procedând el însusi la solutionarea ei.
Cu toate acestea, existenta unei astfel de posibilitati trebuie evaluata în functie de caracteristicile dreptului comunitar si de dificultatile specifice pe care le prezinta interpretarea sa.
În primul rând trebuie sa se tina seama de faptul ca textele de drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi si ca diversele versiuni lingvistice au aceeasi valoare juridicǎ; astfel, o interpretare a unei dispozitii de drept comunitar implica o comparare a acestor versiuni lingvistice.
Apoi trebuie retinut faptul ca dreptul comunitar utilizeaza o terminologie proprie, chiar si atunci când exista o concordanta exacta a versiunilor lingvistice. De altfel, trebuie subliniat ca notiunile juridice nu au în mod necesar acelasi continut în dreptul comunitar si în diferitele sisteme de drept intern.
În sfârsit, fiecare dispozitie de drept comunitar trebuie plasata în contextul sau si interpretata în lumina ansamblului dispozitiilor acestui drept, a finalitatilor sale si a stadiului evolutiei sale la data la care trebuie facuta aplicarea dispozitiei respective.
Fatǎ de aceste considerente, raspunsul la întrebarea formulata de Corte Suprema di Cassazione va fi în sensul ca art. 177 alin. (3) trebuie interpretat în sensul ca un organ jurisdictional de drept intern ale carui decizii un pot face obiectul unei cai de atac potrivit dreptului intern este obligat, atunci când în fata lui se formuleazǎ o întrebare privind dreptul comunitar, sa sesizeze Curtea de Justitie, cu exceptia cazului în care constata ca întrebarea formulata nu este pertinenta sau dispozitia comunitara în cauza a facut deja obiectul unei interpretari din partea Curtii, sau modul corect de aplicare a dreptului comunitar este atât de evident încât nu lasa loc nici unui dubiu rezonabil; existenta unei asemenea situatii trebuie apreciata în functie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultatile specifice pe care le pune interpretarea sa si de riscul aparitiei unei jurisprudente neunitare în cadrul Comunitatii.
Cu privire la cheltuielile de judecata
Cheltuielile pretinse de catre guvernul Republicii Italiene, guvernul olandez si de Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei rambursari.
Întrucât procedura are, în ceea ce priveste partile în actiunea principala, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul Corte Suprema di Cassazione, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata
Pentru aceste motive,
CURTEA,
Ca raspuns la întrebarea care i-a fost adresata de catre Corte Suprema di Cassazione, prin ordonanta din 27 martie 1981, hotaraste:
Art. 177 alin. (3) trebuie interpretat în sensul ca un organ jurisdictional de drept intern ale carui decizii un pot face obiectul unei cai de atac potrivit dreptului intern este obligat, atunci când în fata lui se formuleazǎ o întrebare privind dreptul comunitar, sa sesizeze Curtea de Justitie, cu exceptia cazului în care constata ca întrebarea formulata nu este pertinenta sau dispozitia comunitara în cauza a facut deja obiectul unei interpretari din partea Curtii, sau modul corect de aplicare a dreptului comunitar este atât de evident încât nu lasa loc nici unui dubiu rezonabil; existenta unei asemenea situatii trebuie apreciata în functie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultatile specifice pe care le pune interpretarea sa si de riscul aparitiei unei jurisprudente neunitare în cadrul Comunitatii.
Hotarârea Curtii din 22 octombrie 1987 în cauza Foto - Frost c. Hauptzollamt Lübeck-Ost, 314/85, Rec. p. 4199
Necompetenta instantelor nationale de a constata nulitatea actelor comunitare - Legalitatea unei decizii în materia recuperarii a posteriori a drepturilor de import
Cerere adresata Curtii, în aplicarea art.177 din Tratatul CEE, de catre Finanzgericht Hamburg (Republica Federala Germania), ce vizeaza pronuntarea, în cadrul unui litigiu aflat pe rolul acestei instante între
Foto-Frost, cu sediul la Ammersbek,
si
Hauptzollamt Lübeck-Ost,
unei hotarâri preliminare privind interpretarea art.177 din Tratat, a art.5 alin.(2) din Regulamentul Consiliului nr.1697/79 din 24 iulie 1979 privind recuperarea a posteriori a drepturilor de import sau a drepturilor de export care nu au fost percepute contribuabilului pentru marfurile plasate sub un regim vamal care prevede obligatia de a plati astfel de drepturi (JO L 197, p. 1), precum si a protocolului referitor la comertul intern german si la problemele conexe din 25 martie 1957, precum si privind legalitatea unei decizii adresate la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia a stabilit ca trebuia sa se procedeze la recuperarea a posteriori a drepturilor de import într-un anumit caz,
CURTEA,
având în vedere observatiile prezentate,
având în vedere raportul cauzei completat în urma procedurii orale din 16 decembrie 1986,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general prezentate în sedinta din 19 mai 1987,
pronunta prezenta
Hotarâre
1 Prin ordonanta din 29 august 1985, înregistrata la Curte la data de 18 octombrie 1985, Finanzgericht Hamburg a adresat Curtii mai multe întrebari, în temeiul art.177 din Tratatul CEE, privind, pe de o parte, interpretarea art. 177 din Tratat, a art. 5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr.1697/79 din 24 iulie 1979 privind recuperarea a posteriori a drepturilor de import sau a drepturilor de export (JO L 197, p. 1), precum si a protocolului referitor la comertul intern german si problemele conexe din 25 martie 1957, si, pe de alta parte, privind legalitatea unei decizii, adresate la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia a stabilit ca trebuia sa se procedeze la recuperarea a posteriori a drepturilor de import într-un anumit caz.
2 Aceste întrebari au fost adresate în cadrul litigiului având ca obiect cererea prin care Foto-Frost, cu sediul la Ammersbek (Republica Federala Germania), cu profil de import, export si comert en gros cu articole fotografice (denumita în continuare Foto-Frost), a solicitat anularea unui aviz de recuperare a posteriori a drepturilor de import emis de Hauptzollamt Lübeck-Ost dupa ce Comisia, prin decizia din 6 mai 1983 adresata Republicii Federale Germania, stabilise ca nu era permis sa se procedeze la recuperarea drepturilor de import în cazul respectiv.
3 Operatiunile asupra carora purta recuperarea au fost importul si punerea în libera circulatie în Republica Federala Germania de catre Foto-Frost de binocluri prismatice originare din Republica Democrata Germania. Foto-Frost achizitionase aceste marfuri de la comercianti din Danemarca si Regatul Unit al Marii Britanii, care i le expediasera în regim de tranzit comunitar extern din antrepozitele vamale din Danemarca si respectiv Olanda.
4 Birourile vamale competente au permis initial intrarea marfurilor scutindu-le de plata drepturilor de import, deoarece s-a considerat ca acestea erau originare din Republica Democrata Germania. În urma unui control, Hauptzollamt Lübeck-Ost, biroul vamal principal, a considerat ca, în temeiul legislatiei vamale germane, trebuia percepute taxe vamale. Aceasta autoritate a apreciat însa ca, în cazul respectiv, nu era necesar sa se procedeze la recuperarea a posteriori, deoarece Foto-Frost îndeplinea conditiile impuse de art. 5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 1697/79, potrivit caruia "autoritatile competente pot sa nu procedeze la recuperarea a posteriori a sumei reprezentând drepturi de import sau drepturi de export care nu au fost colectate ca urmare a unei erori comise de chiar autoritatile competente, eroare care nu putea fi în mod rezonabil detectata de contribuabil, acesta din urma actionând cu buna credinta si respectând toate dispozitiile prevazute de reglementarile în vigoare referitoare la declaratia sa vamala". Din ordonanta de trimitere rezulta ca Hauptzollamt a considerat ca Foto-Frost completase în mod corect declaratia sa vamala si ca nu i se putea pretinde sa detecteze eroarea comisa, atât timp cât alte birouri vamale apreciasera, cu ocazia unor operatiuni anterioare similare, ca în cazul unor astfel de operatiuni nu trebuiau platite drepturi.
5 Dat fiind ca valoarea drepturilor respective depasea 2 000 Ecu, în conformitate cu Regulamentul Comisiei nr. 1573/80 din 20 iunie 1980 de stabilire a dispozitiilor de aplicare a art. 5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr.1697/79 mentionat anterior (JO L 161, p. 1), Hauptzollamt nu era totusi competent sa decida singur sa nu recupereze a posteriori acele drepturi. La solicitarea Hauptzollamt, ministrul federal de finante a cerut Comisiei sa decida, în temeiul art.6 din Regulamentul nr. 1573/80 mentionat anterior, daca era permis sa nu se procedeze la recuperarea a posteriori a drepturilor în cauza.
6 La 6 mai 1983, Comisia a adresat Republicii Federale Germania o decizie negativa în acest sens. Comisia si-a motivat decizia afirmând ca "birourile vamale în cauza nu au facut o eroare atunci când au aplicat dispozitiile care reglementeaza comertul intern german, ci doar au acceptat ca fiind corecte, fara a le contesta imediat, informatiile din declaratiile prezentate de importator; aceasta modalitate de a proceda nu împiedica câtusi de putin autoritatile în cauza sa faca o rectificare în Ceea ce priveste taxarea, dupa cum prevede în mod expres art.10 din Directiva Consiliului nr. 79/695/CEE din 24 iulie 1979 privind armonizarea procedurilor de punere în libera circulatie a marfurilor (JO L 205, p. 19). În plus, Comisia a considerat ca "importatorul era în masura sa faca o legatura între dispozitiile care reglementeaza comertul intern german, a caror aplicare o solicita, si circumstantele în care se derulau importurile în cauza; de aCeea, importatorul putea sa detecteze orice eroare în aplicarea acestor dispozitii; în plus, s-a stabilit ca acesta nu respectase toate dispozitiile prevazute în reglementarile în vigoare cu privire la declaratiile vamale".
7 Ca urmare a acestei decizii, Hauptzollamt a emis un aviz de recuperare a posteriori, ce a fost atacat de Foto-Frost prin actiunea principala.
8 Foto-Frost a solicitat Finanzgericht Hamburg sa hotarasca suspendarea executarii avizului de recuperare. Finanzgericht a admis cererea, motivând ca operatiunile în cauza pareau sa apartina domeniului comertului intern german si, prin urmare, erau scutite de taxe vamale, în temeiul protocolului privind acest comert.
9 Foto-Frost a sesizat apoi Finanzgericht Hamburg printr-o cerere în care solicita, pe fond, anularea avizului de recuperare a posteriori. Finanzgericht a considerat ca validitatea deciziei Comisiei din 6 mai 1983 era discutabila, dat fiind ca toate conditiile enuntate la art. 5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 1697/79 privind recuperarea a posteriori a drepturilor erau îndeplinite în cazul respectiv. Deoarece avizul de recuperare atacat era întemeiat pe decizia Comisiei, Finanzgericht a apreciat ca nu poate sa îl anuleze decât daca si decizia comunitara era invalidata. În consecinta, Finanzgericht a adresat Curtii urmatoarele patru întrebari preliminare:
1) Poate instanta nationala sa se pronunte asupra validitatii unei decizii a Comisiei, adoptata conform art. 6 din Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 1573/80 din 20 iunie 1980 (JO L 161, p. 1), privind hotarârea de a nu proceda la recuperarea a posteriori a drepturilor de import în conformitate cu art.5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr.1697/79 din 24 iulie 1979 (JO L 197, p. 1) si prin care se stabileste ca decizia de a nu proceda la recuperarea a posteriori a drepturilor de import în cauza nu se justifica, si, daca este cazul, poate instanta nationala sa hotarasca în cadrul unei actiuni aflate pe rolul sau ca trebuie sa se renunte la recuperarea a posteriori, contrar deciziei sus-mentionate a Comisiei?
2) În cazul în care instanta nationala nu ar fi competenta sa se pronunte asupra legalitatii deciziei adoptate de Comisie, este decizia Comisiei din 6 mai 1983, REC 3/83, valabila?
3) În cazul în care instanta nationala ar fi competenta sa aprecieze legalitatea unei decizii adoptate de Comisie, trebuie ca art.5 alin.(2) din Regulamentul (CEE) nr. 1697/79 sa fie interpretat în sensul în care acesta confera o putere discretionara de decizie, a carei exercitare se supune strict controlului instantei nationale numai pentru a stabili daca decizia nu constituie un abuz de putere, în caz afirmativ, specificându-se natura abuzului, fara ca instanta nationala sa aiba posibilitatea adoptarii unei decizii discretionare, sau este vorba despre competenta de a adopta o masura echitabila, a carei legalitate poate fi supusa în întregime aprecierii instantei?
4) În cazul în care nu era permis, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din Regulamentul (CEE) nr.1697/79, sa renunte la recuperarea taxelor vamale, marfurile originare din Republica Democrata Germania, introduse în Republica Federala Germania în regim de tranzit extern comunitar (procedura externa), printr-un stat membru altul decât Germania, se încadreaza în comertul intern german în sensul protocolului privind comertul intern german si problemele conexe din 25 martie 1957, astfel încât la importul în Republica Federala Germania aceste marfuri sa nu fie supuse nici taxelor vamale, nici impozitului pe cifra de afaceri la import, sau drepturile mentionate anterior trebuie percepute la fel ca si în cazul importurilor originare din tari terte, în sensul ca trebuie sa se perceapa, pe de o parte, taxele vamale comunitare, în conformitate cu dispozitiile din legislatia vamala, si pe de alta parte, impozitul pe cifra de afaceri la import, în conformitate cu art.2 alin. (2) din a sasea directiva comunitara privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la impozitul pe cifra de afaceri?
10 Pentru o descriere mai cuprinzatoare a faptelor si a dispozitiilor de drept comunitar aplicabile, precum si pentru expunerea observatiilor prezentate de Foto-Frost, Hauptzollamt Lübeck-Ost, guvernul Republicii Federale Germania si Comisie, se face trimitere la raportul cauzei.
Cu privire la prima întrebare
11 Prin prima întrebare, Finanzgericht a solicitat Curtii sa stabileasca daca are competenta sa se pronunte asupra legalitatii unei decizii a Comisiei, de tipul celei din 6 mai 1983. Finanzgericht contesta legalitatea acestei decizii, pe motiv ca toate conditiile impuse de art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1679/79, privind renuntarea la recuperarea a posteriori, par a fi îndeplinite în cazul de fata. Acesta apreciaza totusi ca, data fiind împartirea competentelor între Curte si instantele nationale, asa cum rezulta aceasta din art.177 din Tratat, Curtea este singura abilitata sa constate legalitatea actelor institutiilor comunitare.
12 Trebuie reamintit ca art. 177 din Tratat confera competenta Curtii de a pronunta o hotarâre preliminara privind interpretarea tratatelor si a actelor institutiilor comunitare, precum si legalitatea acestor acte. În conformitate cu alin. (2) din acest articol, instantele nationale pot adresa întrebari Curtii, iar potrivit alin.(3) din acelasi articol aceste instante sunt chiar obligate sa procedeze astfel atunci când hotarârile lor nu pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern.
13 Chiar daca se confera instantelor nationale ale caror hotarâri pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern posibilitatea sa adreseze Curtii întrebari preliminare privind interpretarea sau legalitatea unor acte, art. 177 nu clarifica aspectul competentei acestor instante de a constata ele însele nulitatea unor acte ale institutiilor comunitare.
14 Aceste instante pot analiza legalitatea unui act comunitar si, daca apreciaza ca nefondate motivele de nulitate invocate de parti, le pot respinge, constatând ca actul în cauza este legal. Printr-o asemenea actiune, instantele nu pun în discutie existenta actului comunitar.
15 Pe de alta parte, aceste instante nu au competenta de a constata nulitatea actelor adoptate de institutiile comunitare. Dupa cum s-a subliniat în hotarârea din 13 mai 1981 (International Chemical Corporation, 66/80, Culegere, p. 1191), competentele recunoscute Curtii în temeiul art.177 vizeaza în principal asigurarea aplicarii uniforme a dreptului comunitar de catre instantele nationale. Aceasta cerinta de uniformitate este imperativa atunci când este vorba de legalitatea unui act comunitar. Divergentele între instantele statelor membre cu privire la legalitatea actelor comunitare ar fi de natura sa compromita însasi unitatea ordinii juridice comunitare si ar aduce atingere cerintei fundamentale a securitatii juridice.
16 La aCeeasi concluzie se poate ajunge si cu privire la necesitatea de a asigura coerenta sistemului de protectie jurisdictionala, instituit prin Tratat. Trebuie reamintit în acest sens ca actiunea pentru pronuntarea unei hotarâri preliminare cu privire la legaltate constituie, ca si actiunea în anulare, o modalitate de control al legalitatii actelor adoptate de institutiile comunitare. Dupa cum a evidentiat Curtea în hotarârea sa din 23 aprilie 1986 (Partidul ecologist les Verts/Parlamentul European, 294/83, Culegere, p. 1339), prin dispozitiile art.173 si 184, pe de o parte, si prin art.177, pe de alta parte, Tratatul a instituit un sistem complet de cai de atac si de proceduri cu scopul de a încredinta Curtii controlul de legalitate a actelor adoptate de institutii.
17 Dat fiind ca art.173 confera Curtii competenta exclusiva de a anula un act al unei institutii comunitare, coerenta sistemului impune sa fie rezervata tot Curtii competenta de a constata nulitatea aceluiasi act, daca aceasta este invocata înaintea instantei nationale.
18 Trebuie de asemenea subliniat ca tot Curtea este cea mai în masura sa se pronunte asupra legalitatii actelor comunitare. În temeiul art. 20 din Protocolul privind Statutul Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, institutiile comunitare ale caror acte sunt contestate au dreptul sa intervina în fata Curtii pentru a sustine legalitatea acestor acte. Mai mult, în temeiul art. 21 alin. (2) din acelasi protocol, Curtea poate cere institutiilor comunitare care nu sunt parte la proces orice informatii pe care le considera necesare pentru solutionarea cauzei aflate pe rolul sau.
19 Trebuie adaugat ca principiul potrivit caruia instantele nationale nu sunt competente ele însele sa constate nulitatea actelor comunitare cunoaste si exceptii în anumite conditii, în cazul unei proceduri de urgenta, situatie la care nu se face însa trimitere în întrebarea adresata de instanta nationala.
20 În consecinta, Curtea va raspunde la prima întrebare în sensul ca instantele nationale nu sunt ele însele competente sa constate nulitatea actelor emise de institutiile comunitare.
Cu privire la a doua întrebare
21 A doua si a treia întrebare pornesc de la premisa ca operatiunile în cauza erau de fapt supuse taxelor vamale. În cazul în care Curtea era singura competenta sa se pronunte asupra legalitatii deciziei adoptate de Comisie, prin a doua întrebare formulata Finanzgericht solicita Curtii acest lucru.
22 Trebuie subliniat ca dispozitiile art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1697/79 formuleaza trei conditii precise care trebuie îndeplinite pentru ca autoritatile competente sa renunte la recuperarea a posteriori. Dispozitiile articolului mentionat trebuie interpretate în sensul ca, în cazul în care toate aceste conditii sunt îndeplinite, contribuabilul are dreptul sa fie scutit de recuperarea taxelor în cauza.
Urmeaza sa se analizeze în continuare daca cele trei conditii specificate la art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1697/79 sunt îndeplinite în cauza de fata. Curtea poate într-adevar sa verifice materialitatea faptelor care stau la baza unui act comunitar si calificarile juridice pe care institutia comunitara le-a realizat în temeiul acestuia, în situatia în care, într-o actiune pentru pronuntarea unei hotarâri preliminare privind legalitatea, se sustine ca acestea sunt incorecte.
24 Prima conditie enuntata prin dispozitia mentionata anterior este ca taxele sa nu fi fost percepute ca urmare a unei erori comise de chiar autoritatile competente. În aceasta privinta, trebuie respins argumentul Comisiei potrivit caruia autoritatile vamale nu au comis ele însele o eroare, ci au plecat initial de la premisa ca datele incluse în declaratia completata de Foto-Frost sunt exacte, asa cum erau îndreptatite sa o faca în temeiul art.10 din Directiva Consiliului 79/695/CEE mentionata mai sus. În conformitate cu dispozitia mentionata, în cazul în care taxele au fost calculate pe baza datelor neverificate cuprinse în declaratia vamala, se poate proceda ulterior la o verificare a acestei declaratii si la o rectificare a valorii taxelor calculate. În cauza de fata, asa cum a recunoscut însasi Comisia în observatiile sale si în raspunsul la o întrebare adresata de Curte, declaratia Foto-Frost continea toate datele obiective necesare pentru aplicarea dispozitiei în cauza, iar aceste informatii erau corecte. În aceste conditii, verificarea a posteriori pe care au efectuat-o autoritatile vamale germane nu a evidentiat nici un element nou. În consecinta, taxele la importul marfurilor respective nu au fost de fapt percepute ca urmare a unei erori a autoritatilor vamale în aplicarea initiala a dispozitiei.
25 A doua conditie este ca contribuabilul sa fi actionat cu buna credinta, cu alte cuvinte acesta sa nu fi fost în masura sa detecteze eroarea autoritatilor vamale. În aceasta privinta, trebuie reamintit ca judecatorii specializati de la Finanzgericht Hamburg, în ordonanta de suspendare a executarii din 22 septembrie 1983, au apreciat ca perceperea unor taxe în cazul unor operatiuni ca cea în cauza este discutabila. Finanzgericht a considerat ca asemenea operatiuni par sa tina de domeniul comertului intern german si, în consecinta, sunt scutite de taxele vamale în temeiul protocolului privind acest comert. Totusi, Finanzgericht a evidentiat faptul ca situatia este incerta atât în Ceea ce priveste jurisprudenta Curtii, cât si în Ceea ce priveste jurisprudenta nationala. În aceste conditii, nu se poate considera în mod rezonabil ca Foto-Frost, o societate comerciala, ar fi putut sa detecteze o eroare comisa de autoritatile vamale. În plus, cu atât mai putin ar fi trebuit Foto-Frost sa suspecteze ca s-a comis o eroare cu cât operatiunile similare anterioare fusesera scutite de plata unor astfel de taxe.
26 A treia conditie este respectarea de catre contribuabil a tuturor dispozitiilor cuprinse în reglementarile în vigoare în Ceea ce priveste declaratia sa vamala. În aceasta privinta, trebuie subliniat ca însasi Comisia, în raspunsul la o întrebare adresata Curtii, a admis, contrar celor afirmate în decizia sa din 6 mai 1983, ca Foto-Frost completase în mod corect declaratia vamala. În plus, nici un element din dosarul prezentat Curtii nu este de natura sa probeze contrariul.
27 Din cele de mai sus, rezulta ca toate conditiile specificate la art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1697/79 au fost îndeplinite în acest caz. În consecinta, Foto-Frost avea dreptul sa fie scutita de recuperarea a posteriori a drepturilor în cauza.
28 În aceste conditii, decizia adresata la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia constata ca trebuie sa se procedeze la recuperarea a posteriori a drepturilor de import într-un anumit caz este nula.
Cu privire la a treia întrebare
29 În a treia întrebare adresata Curtii, Finanzgericht întreaba daca, în situatia în care ar avea chiar ea competenta sa declare nulitatea deciziei adoptate de Comisie, aplicarea art.5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1697/79 depinde de o decizie discretionara pe care instanta nationala poate sa o controleze numai în Ceea ce priveste abuzul de putere (Ermessensfehler) sau ea depinde de o masura echitabila, verificabila în toate privintele.
30 Date fiind raspunsurile la prima si a doua întrebare, a treia întrebare a ramas fara obiect.
Cu privire la a patra întrebare
31 A patra întrebare este adresata Curtii din perspectiva în care nu ar rezulta din raspunsurile la primele întrebari ca Foto-Frost are dreptul sa fie scutita de recuperarea a posteriori. Finanzgericht întreaba daca într-o astfel de situatie operatiunile în cauza tin de domeniul comertului intern german în sensul protocolului referitor la acest comert, Ceea ce ar implica, potrivit opiniei sale, ca acestea sunt scutite de taxe vamale.
32 Având în vedere raspunsul la a doua întrebare, a patra întrebare a ramas fara obiect.
Cu privire la cheltuielile de judecata
33 Cheltuielile pretinse de guvernul Republicii Federale Germania si de catre Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei rambursari. Întrucât procedura are, în Ceea ce priveste partile în actiunea principala, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instantei nationale, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
pronuntându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de Finanzgericht Hamburg, prin ordonanta din 29 august 1985, hotaraste:
1) Instantele nationale nu sunt ele însele competente sa constate nulitatea actelor emise de institutiile comunitare.
2) Declara nula Decizia adresata la 6 mai 1983 Republicii Federale Germania, prin care Comisia constata ca trebuie sa se procedeze la recuperarea a posteriori a drepturilor de import într-un anumit caz.
Pronuntata în sedinta publica la Luxemburg, 22 octombrie 1987.
Hotarârea Curtii din 21 februarie 1991 în cauza Zuckerfabrik Süderdithmarschen AG c. Hauptzollamt Itzehoe et Zuckerfabrik Soest GmbH c. Hauptzollamt Paderborn, Cauzele conexate C-143/88 si C-92/89, Rec.p.I-00415[6]
"Competenta organelor nationale de jurisdictie, hotarând în cadrul unei proceduri de urgenta, de a suspenda executarea unui act national întemeiat pe un regulament comunitar - Valabilitatea cotizatiei speciale de eliminare în sectorul zaharului"
În cauzele conexe C-143/88 si C-92/89,având ca obiect cererile adresate Curtii, în aplicarea art. 177 din Tratatul CEE, de catre Finanzgericht Hamburg (Republica Federala Germania) si Finanzgericht Düsseldorf (Republica Federala Germania), ce urmarete pronuntarea, în litigiile deduse judecatii acestor instante între
Zuckerfabrik Süderdithmarschen AG
si
Hauptzollamt Itzehoe
si între
Zuckerfabrik Soest GmbH
si
Hauptzollamt Paderborn,
a unei hotarâri preliminare privind interpretarea art. 189 din Tratat (cauza C-143/88), precum si privind valabilitatea Regulamentului Consiliului nr. 1914/87 din 2 iulie 1987 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 (JO L 183, p. 5) (cauzele C-143/88 si C-92/89),
CURTEA,
având în vedere observatiile scrise prezentate:
având în vedere raportul cauzei,
dupa ascultarea observatiilor orale ale Zuckerfabrik Süderdithmarschen si Zuckerfabrik Soest, ale guvernului italian, ale guvernului Regatului Unit, în calitate de agent, ale Consiliului si ale Comisiei, în sedinta din 20 martie 1990,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general în sedinta din 8 noiembrie 19990,
pronunta prezenta
Hotarâre
1 Prin ordonanta din 31 martie 1988, înregistrata la Curte la 20 mai 1988, Finanzgericht (Curtea financiara) Hamburg a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, doua întrebari privind, pe de o parte, competenta organelor nationale de jurisdictie, hotarând în cadrul unei proceduri de urgenta, suspendarea executarii unui act national edictat în baza unui regulament comunitar, si, pe de alta parte, valabilitatea Regulamentului Consiliului nr. 1914/87 din 2 iulie 1987 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 (JO L 183, p. 5).
2 Aceste întrebari au fost adresate în cadrul unui litigiu între societatea Zuckerfabrik Süderdithmarschen, care produce zahar, societatea Hauptzollamt Itzehoe (Biroul vamal principal din Itzehoe). Prin decizia din 19 octombrie 1987, Hauptzollamt Itzehoe a solicitat Zuckerfabrik Süderdithmarschen plata sumei de 1 982 942,66 DEM cu titlu de cotizatie speciala de eliminare pentru anul de comercializare a zaharului 1986-1987.
3 Aceasta cotizatie care a fost introdusa de Regulamentul nr. 1914/87, mentionat anterior, adoptat în temeiul art. 43 din Tratat, are ca obiect eliminarea integrala a pierderilor suferite de Comunitate în sectorul zaharului în anul de comercializare 1 iulie 1986 - 30 iunie 1987. Aceste pierderi fusesera provocate de restituirile la export foarte ridicate pe care Comunitatea a trebuit sa le finanteze în acest an, cu scopul de a asigura desfacerea în tarile terte a excedentelor productiei comunitare de zahar.
4 Zuckerfabrik Süderdithmarschen a introdus împotriva deciziei luate de Hauptzollamt Itzehoe o contestatie, care a fost respinsa. Apoi Zuckerfabrik a sesizat Finanzgericht Hamburg cu o cerere de suspendare a executarii acestei decizii. Totodata, a introdus o actiune în anularea acestei decizii pe rolul aceleiasi instante. În sprijinul celor doua actiuni, Zuckerfabrik a pretins ca Regulamentul nr. 1914/87, temei juridic al deciziei luata de Hauptzollamt, nu este valabil.
5 Finanzgericht Hamburg a admis cererea de suspendare a executarii deciziei Hauptzollamt Itzehoe si a adresat Curtii urmatoarele întrebari preliminare:
1)a) Art. 189 alin. (2) din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul ca aplicabilitatea generala a regulamentelor în statele membre nu exclude, pentru autoritatile nationale judecatoresti, puterea de a suspenda, în cadrul protectiei judiciare provizorii, efectele unui act administrativ adoptat în temeiul unui regulament, în asteptarea pronuntarii hotarârii cu privire la litigiul în actiunea principala?
b) Daca raspunsul la întrebarea 1 lit. (a) este afirmativ: în ce conditii autoritatile nationale judecatoresti pot efectua o protectie judiciara provizorie? Exista conditii de drept comunitar aplicabile în materie si, daca este cazul, care sunt aceste conditii? Sau aceasta protectie judiciara provizorie trebuie stabilita în functie de dreptul national?
2) Regulamentul Consiliului nr. 1914/87 din 2 iulie 1987 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 este valabil? În special, respectivul regulament este nelegal din cauza nerespectarii principiului neretroactivitatii regulamentelor care impun sarcini fiscale?
6 Printr-o alta ordonanta, Finanzgericht Hamburg a decis sa amâne pronuntarea hotarârii în ce priveste fondul cauzei pâna ce Curtea se va pronunta cu privire la aceste doua întrebari preliminare.
7 Pe de alta parte, prin ordonanta din 19 octombrie 1988, primita la Curte la 20 martie 1989, Finanzgericht Düsseldorf a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, cinci întrebari privind legalitatea aceluiasi Regulament al Consiliului nr. 1914/87.
8 Aceste cinci întrebari au fost adresate într-un litigiu între Zuckerfabrik Soest GmbH, producator, de asemenea, zahar, si Hauptzollamt Paderborn (Biroul vamal principal din Paderborn). Prin decizia din 20 octombrie 1987, Hauptzollamt Paderborn a pretins de la Zuckerfabrik Soest plata unei sume de 1 675 013,71 DEM cu titlu de cotizatie de eliminare.
9 Zuckerfabrik Soest a introdus împotriva acestei decizii o contestatie, care a fost respinsa. Zuckerfabrik Soest a sesizat atunci Finanzgericht Düsseldorf cu o cerere privind suspendarea executarii deciziei luate de Hauptzollamt Paderborn. În afara de aceasta, ea a introdus o actiune în anularea acestei decizii la aCeeasi instanta. În sprijinul acestei cereri si al acestei actiuni, Zuckerfabrik Soest a aratat, ca si Zuckerfabrik Süderdithmarschen în cealalta instanta, ca regulamentul de introducere a cotizatiei de speciale de eliminare, temei al deciziei luata de Hauptzollamt Paderborn nu era valabil.
10 Printr-o ordonanta din 10 februarie 1988, Finanzgericht Düsseldorf, hotarând în procedura de urgenta, a admis cererea de suspendare a executarii deciziei Hauptzollamt Paderborn pe motivul ca avea serioase îndoieli cu privire la valabilitatea regulamentului de instituire a cotizatiei speciale de eliminare.
11 Prin ordonanta din 19 octombrie 1988, aCeeasi Finanzgericht a amânat pronuntarea hotarârii pe fond si a cerut Curtii sa se pronunte cu titlu preliminar cu privire la urmatoarele întrebari:
1) Regulamentul nr. 1914/87 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 (JO L 183, 03.07.1987, p. 5) nu este valabil deoarece cotizatia de eliminare reprezinta o taxa de finantare a carei percepere nu ar trebui introdusa decât în temeiul art. 201 din Tratatul CEE?
În subsidiar
2) Introducerea cotizatiei speciale de eliminare prin Regulamentul Consiliului nr. 1914/87 pentru anul de comercializare 1986-1987 este compatibila cu limitarea autofinantarii mentionata în art. 28 din Regulamentul nr. 1785/81, precum si cu principiul securitatii sistemului normativ în cadrul Comunitatii?
În subsidiar
3) Introducerea cotizatiei speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 este compatibila cu interdictia de a expune o ramura a economiei unor riscuri care, în cadrul unei organizari de piata, reprezinta riscuri externe acesteia, precum si cu principiul interdictiei sarcinilor financiare exagerate?
În subsidiar
4) Art. 1 din Regulamentul nr. 1914/87 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 încalca interdictia de discriminare [art. 40 alin. (3) paragraful al doilea] impunând pentru zaharul B o taxa considerabil mai mare decât cea pentru zaharul A?
În subsidiar
5) Regulamentul nr. 1914/87 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987 încalca în conditiile sus-mentionate principiile protectiei dreptului de proprietate si a dreptului la libera exercitare a activitatilor economice, aplicabile în dreptul comunitar, atunci când aceste activitati nu mai pot fi finantate din beneficiile realizate, ci numai din rezerve, astfel încât este amenintata existenta însasi a întreprinderilor?
12 Pentru o prezentare mai ampla a elementelor de fapt din cele doua cauze principale, a dispozitiilor comunitare în cauza, precum si a desfasurarii celor doua proceduri si a observatiilor scrise prezentate Curtii, se face trimitere la rapoartele cauzelor. Aceste elemente din dosare nu sunt reluate în continuare decât în masura necesara întelegerii rationamentului Curtii.
13 Având în vedere similitudinea de obiect si conexitatea acestor doua cauze, confirmate de dezbaterile orale, este necesara reunirea lor, în conformitate cu art. 43 din Regulamentul de procedura, pentru a se pronunta hotarârea.
Cu privire la suspendarea executarii unui act national întemeiat pe un regulament comunitar
Cu privire la principiu
14 Finanzgericht Hamburg întreaba mai întâi, în esenta, daca art. 189 alin. (2) din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul ca exclude atributia, pentru organele nationale de jurisdictie, de a dispune o suspendare a aplicarii unui act administrativ national adoptat în temeiul unui regulament comunitar.
15 În favoarea puterii de a dispune o astfel de suspendare, Finanzgericht Hamburg argumenteaza ca aceasta masura nu face decât sa amâne aplicarea eventuala a unei decizii nationale si nu pune în discutie valabilitatea regulamentului comunitar. Totusi, pentru a explica ratiunea întrebarii sale, ea subliniaza, împotriva competentei judecatorului national, ca dispunerea unei astfel de suspendari, care poate avea efecte de o amploare considerabila, poate, încalcând art. 189 alin. (2) din Tratat, sa împiedice deplina eficienta a regulamentelor în toate statele membre.
16 Trebuie subliniat mai întâi ca dispozitiile art. 189 alin. (2) din Tratat nu pot împiedica protectia judiciara de care se bucura justitiabilii prin dreptul comunitar. Atunci când aplicarea pe cale administrativa a regulamentelor comunitare revine organelor nationale de jurisdictie, protectia judiciara garantata de dreptul comunitar cuprinde dreptul justitiabililor de a contesta, incidental, legalitatea acestor regulamente înaintea judecatorului national si de a-l determina pe acesta sa sesizeze Curtea cu privire la întrebari preliminare.
17 Acest drept ar fi compromis daca, în asteptarea unei hotarâri a Curtii, singura competenta sa constate nevalabilitatea unui regulament comunitar (vezi hotarârea din 22 octombrie 1987, Foto-Frost, consid. 20, 314/85, Rec. p. 4189), justitiabilul nu ar fi în masura, atunci când anumite conditii sunt îndeplinite, sa obtina o decizie de suspendare care sa permita, în Ceea ce-l priveste, blocarea efectelor regulamentului criticat.
18 Asa cum Curtea a subliniat în hotarârea din 22 octombrie 1987, Foto-Frost, citata anterior (consid. 16), actiunea pentru pronuntarea unei hotarâri preliminare cu privire la validitate constituie, ca si actiunea în anulare, o modalitate de control al legalitatii actelor adoptate de institutiile comunitare. Or, în cadrul actiunii în anulare, art. 185 din Tratatul CEE da reclamantului posibilitatea de a cere suspendarea executarii actului atacat, iar Curtii îi da competenta de a o dispune. Coerenta sistemului de protectie provizorie cere deci ca judecatorul national sa poata totodata dispune suspendarea executarii unui act administrativ national întemeiat pe un regulament comunitar a carui legalitate este contestata.
19 Pe de alta parte, în hotarârea din 19 iunie 1990, Factortame (C-213/89, Rec. p. I-2433), pronuntata într-o cauza în care se dezbatea compatibilitatea unei legi nationale cu dreptul comunitar, Curtea a apreciat, referindu-se la efectul util al art. 177, ca instanta nationala, care o sesizase cu privire la întrebarile preliminare de interpretare pentru a fi în masura sa solutioneze aceasta problema de compatibilitate, trebuia sa aiba posibilitatea de a dispune masuri provizorii si de a suspenda aplicarea legii nationale criticate, pâna ce va pronunta o hotarâre în considerarea interpretarii formulate în temeiul art. 177.
20 Protectia provizorie pe care dreptul comunitar le-o asigura justitiabililor înaintea organelor nationale de jurisdictie nu poate varia dupa cum acestia contesta compatibilitatea dispozitiilor de drept national cu dreptul comunitar sau valabilitatea actelor comunitare de drept derivat, din moment ce, în cele doua cauze, contestatia are ca temei însusi dreptul comunitar.
21 Având în vedere consideratiile precedente, trebuie sa se raspunda la prima parte a primei întrebari ca art. 189 din Tratat trebuie interpretat în sensul ca nu exclude, pentru organele nationale de jurisdictie, puterea de a dispune o suspendare a executarii unui act administrativ national adoptat în temeiul unui regulament comunitar.
Cu privire la conditiile de suspendare
22 Finanzgericht Hamburg întreaba apoi în ce conditii pot organele nationale de jurisdictie sa dispuna suspendarea executarii unui act administrativ national întemeiat pe un regulament comunitar din cauza îndoielilor pe care le pot avea cu privire la valabilitatea acestui regulament.
23 Trebuie mai întâi sa se observe ca nu pot fi luate masuri de suspendare a executarii unui act atacat decât daca circumstantele de fapt si de drept invocate de reclamanti conduc organul national de jurisdictie la convingerea ca exista îndoieli serioase cu privire la valabilitatea regulamentului comunitar pe care este întemeiat actul administrativ atacat. Numai posibilitatea unei constatari a lipsei de valabilitate, rezervata Curtii, poate, într-adevar, sa justifice acordarea unei suspendari.
24 Apoi, suspendarea executarii trebuie sa aiba un caracter provizoriu. Organul national de jurisdictie care hotaraste în procedura de urgenta nu poate sa dispuna suspendarea decât pâna în momentul în care Curtea a hotarât cu privire la chestiunea aprecierii valabilitatii. În consecinta, este de competenta acestui organ, în cazul în care Curtea nu ar fi deja sesizata, sa-i trimita aceasta întrebare, expunând motivele lipsei de valabilitate care i se par demne de a fi retinute.
25 În ce priveste alte conditii referitoare la suspendarea executarii actelor administrative, trebuie sa se constate ca regulile de procedura sunt stabilite de legislatiile nationale si ca aceste legislatii prezinta divergente cu privire la conditiile de dispunere a suspendarii, divergente care sunt susceptibile de a compromite aplicarea uniforma a dreptului comunitar.
26 Or, aceasta aplicare uniforma este o cerinta fundamentala a ordinii juridice comunitare; ea implica deci faptul ca suspendarea executarii actelor administrative întemeiate pe un regulament comunitar, desi intra sub incidenta regulilor de procedura nationale, în special cu privire la depunerea si instrumentarea cererii, sa fie supusa în toate statele membre, cel putin, unor conditii care sa fie uniforme în ce priveste dispunerea suspendarii.
27 Deoarece puterea organelor nationale de jurisdictie de a dispune o astfel de suspendare corespunde competentei rezervate Curtii de art. 185 în cadrul actiunilor introduse în temeiul art. 173, trebuie ca aceste organe sa nu dispuna aceasta suspendare decât în conditiile procedurii de urgenta înaintea Curtii.
28 În aceasta privinta, din jurisprudenta constanta a Curtii reiese ca nu se pot lua masuri de suspendare a executarii unui act atacat decât daca sunt urgente, altfel spus daca este necesar ca ele sa fie dispuse si sa-si produca efectele înainte de hotarârea pe fond, pentru a evita ca partea care le solicita sa suporte un prejudiciu grav si ireparabil.
29 În ce priveste urgenta, trebuie sa se precizeze ca prejudiciul invocat de reclamant trebuie sa fie susceptibil de a se concretiza înainte chiar ca Curtea sa fi putut hotarî cu privire la valabilitatea actului comunitar atacat. În Ceea ce priveste natura prejudiciului, asa cum Curtea s-a pronuntat de mai multe ori, un prejudiciu exclusiv material nu poate, în principiu, sa fie considerat ca ireparabil. Totusi, este de competenta instantei care dezbate cauza în procedura de urgenta sa examineze împrejurarile specifice fiecarei cauze. În aceasta privinta, ea trebuie sa aprecieze elementele care permit sa se stabileasca daca executarea imediata a actului care face obiectul cererii de suspendare ar fi de natura sa provoace reclamantului prejudicii ireversibile care nu ar putea fi reparate daca actul comunitar ar trebui invalidat.
30 Pe de alta parte, trebuie adaugat ca judecatorul national însarcinat sa aplice, în cadrul competentei sale, dispozitiile de drept comunitar are obligatia sa asigure deplina eficienta a dreptului comunitar si deci, în caz de dubiu cu privire la valabilitatea regulamentelor comunitare, obligatia de a lua în considerare interesul Comunitatii ca aceste regulamente sa nu fie eliminate fara o garantie serioasa.
31 Pentru a îndeplini aceasta obligatie, organul national judecatoresc, sesizat cu o cerere de suspendare, trebuie mai întâi sa verifice daca actul comunitar în cauza nu ar fi lipsit, în absenta unei aplicari imediate, de orice efect util.
32 Atunci când suspendarea executarii este susceptibila sa expuna Comunitatea unui risc financiar, organul national de jurisdictie trebuie, pe de alta parte, sa poata impune reclamantului garantii suficiente, cum ar fi constituirea unei cautiuni sau aplicarea unui sechestru.
33 Din consideratiile precedente rezulta ca la a doua parte a primei întrebari formulate de Finanzgericht Hamburg trebuie sa se raspunda ca suspendarea executarii unui act national adoptat în aplicarea unui regulament comunitar nu poate fi dispusa de un organ national de jurisdictie decât:
- daca acest organ are dubii serioase cu privire la valabilitatea actului comunitar si daca, în cazul în care Curtea nu ar fi deja sesizata cu întrebarea privind valabilitatea actului contestat, i-o trimite el însusi;
- daca este o urgenta si daca reclamantul este amenintat cu un prejudiciu grav si ireparabil;
- daca acest organ ia în considerare pe deplin interesul Comunitatii.
Cu privire la valabilitate
34 Finanzgericht Hamburg a pus la îndoiala valabilitatea Regulamentului nr. 1914/87 mentionat anterior, pe motiv ca ar contraveni principiului neretroactivitatii si, prin aceasta, ar încalca principiul certitudinii juridice.
35 Finanzgericht Düsseldorf a exprimat îndoieli cu privire la valabilitatea aceluiasi regulament, punând cinci întrebari care dezvaluie obiectii ce tin de temeiul juridic adecvat pentru introducerea cotizatiei speciale de eliminare, compatibilitatea acestui regulament cu Regulamentul de baza al Consiliului (CEE) nr. 1785/81 din 30 iunie 1981 privind organizarea comuna a pietelor în sectorul zaharului (JO L 177, p. 4), de încalcarea principiilor care interzic sa se expuna o ramura a economiei unor riscuri externe acesteia, precum si unor sarcini financiare exagerate, si de încalcarea principiilor de protectie a dreptului de proprietate si a dreptului la libera exercitare a activitatilor profesionale.
36 Întrucât întrebarile formulate în aceste doua cauze constituie doar unghiuri diferite din care acelasi act poate fi criticat, este necesar sa fie examinate împreuna.
Cu privire la obiectia referitoare la nerespectarea procedurii instituite prin art. 201 din Tratat
37 Finanzgericht Düsseldorf considera, în esenta, ca, pentru a putea fi adoptata în temeiul art. 43 din Tratatul CEE, în cadrul organizarii comune a pietelor agricole, o cotizatie trebuie sa urmareasca reglementarea pietei respective. Or, o astfel de masura nu poate produce decât efecte prezente si viitoare. Nu acesta ar fi si cazul cotizatiei speciale de eliminare de vreme ce ea ar urmari sa elimine pierderile unui an de comercializare trecut. În plus, numai producatorii de zahar ar fi obligati la plata acestei cotizatii, în timp ce o masura de reglementare a pietei ar trebui sa fie impusa în primul rând producatorilor de sfecla de zahar. În opinia Finanzgericht Düsseldorf, cotizatia în litigiu ar avea caracterul unei taxe de finantare care nu ar fi putut sa fie introdusa în mod valabil decât în temeiul art. 201 din Tratat.
38 Pentru a raspunde la aceasta obiectie, trebuie subliniat ca art. 2 din Decizia Consiliului 85/257/CEE din 7 mai 1985 privind sistemul de resurse proprii ale Comunitatilor (JO L 128, p. 15), care era în vigoare în momentul adoptarii regulamentului contestat, face distinctie, pe de o parte, între "cotizatii si alte taxe prevazute în cadrul organizarii comune a pietelor în sectorul zaharului" care constituie deja resurse proprii si, pe de alta parte, "veniturile provenind din alte taxe care ar fi instituite în cadrul unei politici comune", în conformitate cu dispozitiile din Tratate, si care, în ce le priveste, nu devin resurse proprii decât în masura în care a fost încheiata procedura prevazuta de art. 201 din Tratatul CEE si de dispozitiile corespunzatoare din celelalte Tratate de instituire.
39 Ţinând seama de evolutiile pe care productia si piata comunitara a zaharului nu puteau sa nu le cunoasca, decizia din 7 mai 1985, mentionata anterior, în art. 2 alin. (1) lit. (a), nu a înteles sa-si limiteze aplicarea doar la cotizatiile care erau prevazute atunci când a fost adoptata, adica la cotizatiile stabilite atunci de Regulamentul Consiliului nr. 1785/81 mentionat anterior (denumit în continuare "regulament de baza"). Deoarece cotizatia speciala de eliminare are un caracter complementar în raport cu cotizatiile care existau deja la adoptarea deciziei din 7 mai 1985, ea trebuie înteleasa ca facând parte dintre "cotizatiile si alte taxe prevazute în cadrul organizarii comune a pietelor în sectorul zaharului", în sensul acestei decizii.
40 În orice caz, trebuie sa se sublinieze ca, asa cum s-a pronuntat Curtea în hotarârea din 30 septembrie 1982, Amylum (108/81, Rec. p. 3107), în legatura cu Decizia Consiliului din 21 aprilie 1970 privind înlocuirea contributiilor financiare ale statelor membre cu resursele proprii Comunitatilor (JO L 94, p. 19), decizia din 7 mai 1985, ca masura de drept bugetar, are ca obiect definirea resurselor proprii înscrise în bugetul Comunitatilor, si nu specificarea institutiilor comunitare competente sa stabileasca taxe, impozite, contributii, cotizatii si alte forme de venit.
41 Rezulta ca nu mai trebuia sa se recurga la procedura din art. 201 pentru adoptarea unei masuri cum este cotizatia speciala de eliminare prevazuta de Regulamentul nr. 1914/87, chiar daca aceasta avea caracterul unei taxe de finantare.
42 A sti daca art. 43 din Tratatul CEE poate servi ca baza legala pentru introducerea unei cotizatii care urmareste sa impuna operatii economice pentru o situatie trecuta înseamna a stabili daca o cotizatie poate fi introdusa cu efect retroactiv în conformitate cu acest articol. Aceasta obiectie se confunda deci cu cea referitoare la ignorarea principiului neretroactivitatii, care va fi examinata în continuare.
Cu privire la obiectia referitoare la compatibilitatea Regulamentului nr. 1914/87 cu regulamentul de baza
43 Finanzgericht Düsseldorf, facând trimitere la hotarârea Curtii din 29 martie 1979, NTN Toyo Bearing Company (113/77, Rec. p. 1185), considera ca, din moment ce Consiliul plafonase, prin art. 28 din regulamentul de baza, valoarea cotizatiilor care pot fi cerute producatorilor de zahar, Consiliul si-ar fi interzis singur introducerea, printr-un alt regulament întemeiat direct pe art. 43 din Tratat, a unei cotizatii care depaseste acest plafon.
44 În aceasta privinta, trebuie amintit ca regulamentul de baza si regulamentul contestat nr. 1914/87 au fost adoptate, si unul si celalalt, în temeiul art. 43 din Tratat. Regulamentul nr. 1914/87 nu poate fi deci considerat ca un regulament de aplicare a regulamentului de baza, cum era cazul regulamentului criticat în cauza care a dus la hotarârea din 16 iunie 1987, Romkes (46/86, Rec. p. 2671).
45 Consiliul poate sa modifice, sa completeze sau sa abroge un regulament de baza pe care l-a adoptat în conformitate cu procedura din art. 43 din Tratat, daca dispozitiile de modificare, de completare sau de abrogare sunt adoptate în conformitate cu aCeeasi procedura, fara a trebui sa insereze aceste dispozitii în regulamentul de baza.
46 În speta, situatia este diferita de cea care a stat la baza hotarârii din 29 martie 1979, NTN Toyo Bearing Company, mentionata anterior. În acest din urma caz, într-adevar, Consiliul, dupa ce a adoptat un regulament general pentru a pune în aplicare unul dintre obiectivele art. 113 din Tratat, derogase de la regulile astfel stabilite, adoptând un regulament de aplicare privind un caz particular.
47 În aceste conditii, trebuie sa se considere ca regulamentul de baza nu interzicea Consiliului sa adopte Regulamentul nr. 1914/87, conformându-se procedurii prevazute în art. 43 din Tratat.
Cu privire la obiectia referitoare la încalcarea principiului neretroactivitatii
48 Finanzgericht Hamburg, ca si Finanzgericht Düsseldorf, considera ca Regulamentul nr. 1914/87 contravine principiului neretroactivitatii pentru ca a fost adoptat la 2 iulie 1987, adica dupa sfârsitul anului de comercializare 1986-1987, care s-a terminat la 30 iunie 1987, si ale carui pierderi urmareste sa le elimine. Acest regulament ar lega astfel plata cotizatiei de fapte care au avut loc în trecut, si anume fabricarea zaharului realizata în cursul anului de comercializare mentionat. În plus, încrederea legitima a producatorilor de zahar nu ar fi fost respectata, pentru ca acestia ar fi putut sa se astepte sa nu fie marite cotizatiile prevazute de regulamentul de baza si, în mod normal, aceste cotizatii sa fie susceptibile de a se repercuta în totalitate asupra producatorilor de sfecla de zahar.
49 Curtea a constatat deja, în special prin hotarârile din 25 ianuarie 1979, Racke (98/78, Rec. p. 69), si Decker (99/78, Rec. p. 101), si din 30 septembrie 1982, Amylum (108/81, mentionata anterior), ca daca, în general, principiul sigurantei juridice se opune ca efectele în timp ale unui act comunitar sa aiba punctul de plecare la o data anterioara publicarii actului, în mod exceptional se poate întâmpla altfel, atunci când scopul urmarit o cere si când încrederea legitima a partilor interesate este respectata pe deplin.
50 În ce priveste prima dintre aceste doua conditii, trebuie amintite câteva aspecte de fapt si de drept. Excedentele care rezulta între productie si consumul de zahar în Comunitate trebuie sa fie desfacute pe pietele din tarile terte. Diferenta dintre cursurile sau preturile de pe piata mondiala si preturile din Comunitate este acoperita printr-o restituire la export. Regulamentul de baza a prevazut finantarea integrala de catre producatorii însisi a sarcinilor financiare rezultate.
51 În scopul de a fi cât mai aproape de realitatea economica si de a permite astfel stabilizarea pietei, care este unul din obiectivele art. 39 din Tratat, art. 28 din regulamentul de baza a prevazut ca, în principiu, aceste cotizatii sunt datorate înainte de sfârsitul fiecarui an de comercializare si, pe cale de consecinta, pe baza pierderilor previzibile în mod normal pentru angajamentele la export care trebuie realizate pentru anul în curs.
52 Totusi, este posibil ca influenta unor evenimente exceptionale, cum ar fi, în cauza, scaderea accelerata a cursului dolarului sau prabusirea pietelor mondiale ale zaharului, care s-au produs pe perioada anului în cauza, sa nu fi fost prevazuta cu suficienta precizie în momentul stabilirii cotizatiilor. În acest caz, este legitim ca sarcinile care trebuie finantate de producatori sa poata fi stabilite numai dupa constatarea deplinului efect al acestor evenimente si, eventual, la sfârsitul anului în cursul caruia ele au avut loc.
53 Daca, dupa constatarea totalitatii pierderilor pentru anul de comercializare 1986-1987, Consiliul nu ar fi luat nici o masura pentru a completa cotizatiile deja suportate de producatori, scopul pe care îl urmarea, adica stabilizarea în interesul comun a pietei zaharului, în special prin restituiri la export, n-ar fi putut fi atins decât afectând bugetul Comunitatii, în timp ce finantarea integrala de producatori este un principiu al organizarii comune a pietei zaharului.
54 Consiliul a putut astfel sa aprecieze în mod legitim ca scopul care trebuie atins în interesul general, si anume stabilizarea pietei comunitare a zaharului, impunea ca regulamentul atacat sa se aplice anului de comercializare 1986-1987. În consecinta, prima dintre conditiile careia i se subordoneaza aplicabilitatea unui act comunitar la o data anterioara datei publicarii sale poate fi considerata îndeplinita.
55 Pentru a stabili daca a conditie este îndeplinita, trebuie sa se examineze daca actiunea Consiliului a adus atingere unei încrederi legitime pe care persoanele interesate ar fi avut-o în plafonarea cotizatiilor, stabilita de regulamentul de baza si care ar fi fost înselata de publicarea, la 2 iulie 1987, a Regulamentului nr. 1914/87.
56 În actiunile principale, partile din litigiu nu au dreptul de a invoca o încredere legitima care sa merite protectie.
57 Într-adevar, în primul rând, producatorii de zahar au fost informati, prin al unsprezecelea motiv din preambulul regulamentului de baza, ca trebuia ca obligatiile corespunzatoare desfacerii excedentelor, rezultând din raportul între productia Comunitatii si consumul sau, sa fie acoperite integral de catre producatorii însisi.
58 În al doilea rând, Comisia publicase la 9 septembrie 1986 bilantul cu numarul de referinta VI PC 2 - 408, care punea în evidenta în mod clar un deficit probabil pentru anul 1986-1987.
59 În al treilea rând, prin publicarea propunerii în Jurnalul Oficial din 3 aprilie 1987 (JO C 89, p. 18), adica înainte de sfârsitul anului de comercializare, producatorii de zahar au stiut de prezentarea de Comisie catre Consiliu a propunerii de regulament privind introducerea unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987, reluata în Regulamentul nr. 1914/87 atacat.
60 De aici rezulta ca obiectiunea legata de ignorarea principiului neretroactivitatii nu poate fi retinuta.
Cu privire la obiectiunea referitoare la interdictia de a expune o ramura a economiei unor riscuri externe organizarii de piata aferente sau unor sarcini financiare exagerate
61 Finanzgericht Düsseldorf arata ca perturbarile pietei care pot fi remediate prin masuri luate în cadrul organizarii comune a pietelor sunt cele care pot fi atribuite unor cauze interne acestei piete. În organizarea altor piete decât cea a zaharului, riscurile care rezulta din scaderea cursurilor pe piata mondiala, precum si din caderea dolarului, ar fi exclusiv finantate de FEOGA. Aceasta ar demonstra ca legiuitorul le considera riscuri care scapa influentei agentilor economici si care deci nu pot sa le fie imputate acestora.
62 Mai întâi, trebuie sa se observe ca astfel de riscuri sunt cel mai adesea finantate de FEOGA. Totusi, acest lucru nu este cerut de Tratat, care autorizeaza, în art. 40 alin. (4), înfiintarea unui astfel de fond fara a impune participarea lui la orice masura de organizare a pietei. Daca sectorul zaharului este singurul supus principiului autofinantarii, aceasta este pentru ca, asa cum a explicat Consiliul ca raspuns la o întrebare a Curtii, în alte sectoare ale agriculturii, producatorii beneficiaza de garantii de preturi mai mici, Ceea ce explica faptul ca finantarea nu le revine acestora.
63 Trebuie apoi sa se sublinieze ca, din pricina sistemului de restituiri la export, producatorii de zahar comunitar au acces la piata mondiala pentru a-si desface o parte din productie. Tocmai în raport cu aceasta piata mondiala trebuie apreciate riscurile la care se expun producatorii. Or, factori precum o supraproductie de zahar sau fluctuatiile cursului de schimb dintre valutele europene si dolar sunt de natura a modifica oferta sau cererea si, în consecinta, pretul acestui produs. Riscurile legate de acesti factori nu pot fi considerate ca externe fata de piata respectiva.
64 Pe de alta parte, cotizatia speciala de eliminare nu implica, oricum, sarcini fiscale exagerate pentru producatorii de zahar. Într-adevar, pe de o parte, este contrapartea avantajelor pe care le-a reprezentat pentru producatori posibilitatea de a beneficia de restituiri la export pentru a desface cantitatile pe care le-au produs în plus fata de consumul comunitar. Pe de alta parte, în conformitate cu art. 1 alin. (3) din Regulamentul nr. 1914/87, producatorii de zahar pot cere, de la vânzatorii de sfecla de zahar sau de trestie de zahar produse în Comunitate, restituirea celei mai mari parti din aceasta cotizatie.
65 Având în vedere aceste consideratii, obiectiunea formulata de organul national de jurisdictie nu poate fi retinuta.
Cu privire la obiectiunea referitoare la discriminare
66 Finanzgericht Düsseldorf considera o discriminare, interzisa de art. 40 alin. (3) paragraful al doilea din Tratat, în situatia în care cotizatia speciala de eliminare îi afecteaza mai mult pe producatorii de zahar B decât pe producatorii de zahar A, desi este vorba de acelasi produs.
67 În aceasta privinta trebuie amintit faptul ca regulamentul de baza stabileste, pentru fiecare an de comercializare a zaharului si pentru fiecare regiune de productie, o cantitate de baza A si o cantitate de baza B. Statele membre repartizeaza între întreprinderi cantitatea lor de baza A, sub forma de cote A, iar cantitatea lor de baza B, sub forma de cote B. Totalitatea cotelor A alocate pe an de comercializare corespunde aproximativ consumului uman de zahar în Comunitate pe perioada acestui an de comecializare. Zaharul produs în limita cotelor A (zahar A) si B (zahar B) poate fi comercializat liber în Comunitate, beneficiind de garantii de preturi si de desfacere datorita sistemului de interventie. El poate totodata sa fie exportat în tari terte, daca este cazul cu ajutorul unei restituiri la export. În sfârsit, orice cantitate de zahar produsa în plus fata de cotele A si B ale unei întreprinderi (denumit zahar C) nu poate fi comercializata decât în tari terte, fara a beneficia de nici o restituire la export.
68 Din acest regim rezulta ca orice întreprindere care produce în plus fata de cota A proprie, adica în plus fata de partea sa din productia de zahar destinata consumului comunitar, produce în mod necesar surplusuri care nu pot avea ca destinatie normala decât exportul catre tari terte.
69 Or, asa cum s-a aratat mai sus, cotizatia speciala de eliminare are ca obiect eliminarea pierderilor exceptionale provocate de acordarea restituirilor la export ridicate, destinate sa favorizeze desfacerea surplusurilor comunitare pe pietele tarilor terte.
70 Era deci justificat ca impozite proportional mai ridicate sa fie impuse pentru zaharul produs în plus fata de cota A.
71 În consecinta, argumentul întemeiat pe o pretinsa încalcare a art. 40 alin. (3) paragraful al doilea din Tratat trebuie, de asemenea, respins.
Cu privire la obiectiunea referitoare la o atingere adusa proprietatii si liberei exercitari a activitatilor economice
72 Finanzgericht Düsseldorf considera ca proprietatea si libera initiativa, drepturi fundamentale, sunt violat atunci când o întreprindere nu este în masura sa plateasca din profitul obtinut într-un an de comercializare cotizatiile succesive care s-au acumulat în cursul acestui an si trebuie sa apeleze la rezervele sale, adica la Ceea ce formeaza substanta sa economica.
73 În aceasta privinta, trebuie amintit ca deja Curtea a recunoscut (a se vedea în special hotarârea din 11 iulie 1989, Schräder, consid. 15, 265/87, Rec. p. 2237) ca pot fi impuse restrictii capacitatii de folosinta a dreptului de proprietate si liberei exercitari a unei activitati profesionale, în special în cadrul unei organizari comune de piata, cu conditia ca aceste restrictii sa raspunda efectiv unor obiective de interes general urmarite de Comunitate si sa nu constituie, în raport cu scopul urmarit, o interventie disproportionata si intolerabila care ar aduce atingere însasi substantei drepturilor astfel garantate.
74 Asa cum a subliniat cu pertinenta guvernul Regatului Unit, obligatia de a plati o cotizatie nu poate fi asimilata cu o masura care restrânge dreptul de proprietate.
75 Trebuie deci sa se constate ca prin cotizatia speciala de eliminare nu aduce nici o atingere dreptului de proprietate al producatorilor de zahar.
76 În ce priveste libera exercitare a activitatilor economice, s-a subliniat deja mai sus ca aceasta cotizatie speciala de eliminare raspunde unor obiective de interes general, pentru ca evita ca pierderile suferite de un sector economic sa fie suportate de Comunitate. Aceasta interventie nu poate fi considerata ca disproportionata. Cotizatia, care este susceptibila de a fi suportata partial de producatorii de sfecla de zahar, a fost introdusa cu scopul esential "de a nu pune în discutie înainte de data prevazuta regimul cotelor de productie", asa cum se precizeaza în al patrulea motiv din preambulul Regulamentului nr. 1914/87. Or, asa cum a subliniat Comisia, o diminuare a cotelor, care ar fi redus pe termen lung cota de piata reprezentata de industria prelucratoare de zahar a Comunitatii pe piata mondiala, ar fi reprezentat o atingere mult mai grava a intereselor producatorilor de zahar si ale cultivatorilor de sfecla de zahar.
77 Prin urmare, argumentul întemeiat pe o atingere adusa liberei exercitari a activitatilor economice nu poate fi admis.
78 Din ansamblul consideratiilor precedente rezulta ca trebuie sa se raspunda Finanzgericht Hamburg si Finanzgericht Düsseldorf aratând ca examinarea întrebarilor adresate nu a pus în lumina elemente de natura sa afecteze valabilitatea Regulamentului Consiliului nr. 1914/87 din 2 iulie 1987 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987.
Cu privire la cheltuielile de judecata
79 Cheltuielile pretinse de guvernul italian si de guvernul Regatului Unit, precum si de Consiliu si de Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei restituiri. Întrucât procedura, în ce priveste partile din actiunea principala, are natura juridica a unei cereri aflata pe rolul instantei nationale, aceasta din urma are competenta sa se pronunte asupra cheltuielilor de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
pronuntându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de Finanzgericht Hamburg, prin ordonanta din 31 martie 1988, si Finanzgericht Düsseldorf, prin ordonanta din 19 octombrie 1988, hotaraste:
1) Art. 189 din Tratat trebuie interpretat în sensul ca nu exclude, pentru autoritatile nationale judecatoresti, puterea de a dispune o suspendare a executarii unui act administrativ adoptat în temeiul unui regulament comunitar.
2) Suspendarea executarii unui act national adoptat în aplicarea unui act comunitar nu poate fi dispusa de o autoritate nationala judecatoreasca decât daca acest organ are dubii serioase cu privire la valabilitatea actului comunitar si daca, în cazul în care Curtea nu ar fi deja sesizata cu întrebarea privind valabilitatea actului contestat, trimite el însusi, decât daca exista urgenta, exista o amenintare reala cu un prejudiciu grav si ireparabil pentru reclamant si acest organ ia în considerare pe deplin interesul Comunitatii.
3) Examinarea întrebarilor adresate nu a pus în lumina elemente de natura sa afecteze valabilitatea Regulamentului Consiliului nr. 1914/87 din 2 iulie 1987 de introducere a unei cotizatii speciale de eliminare în sectorul zaharului pentru anul de comercializare 1986-1987.
Pronuntata în sedinta publica la Luxemburg, 21 februarie 1991.
Zipfel, Walter: Neue juristische Wochenschrift 1987 p.2113-2117; Van Kraay, Frans: Law Teacher 1987 Vol.21 p.284-287; Rabe, Hans-Jürgen: Europarecht 1987 p.253-262; Rütsch, Claus-Jörg: Betriebs-Berater 1987 p.856-858; Mortelmans, K.J.M.: Tijdschrift voor consumentenrecht 1987 p.259-263; Masclet, Jean-Claude: Revue trimestrielle de droit européen 1987 p.361-369; Moench, Christoph: Neue juristische Wochenschrift 1987 p.1109-1112; Hohmann, Harald: Juristenzeitung 1987 p.959-965;
- Emmerich, Volker: Juristische Schulung 1987 p.652-653; Capelli, Fausto: Revue du Marché Commun 1987 p.693-702; Brealey, Mark: European Intellectual Property Review 1987 p.302-304; Cartou, Louis: Recueil Dalloz Sirey 1987 Som. p.394-395; Zipfel, Walter: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.337-347; Gündisch, Jürgen: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.347-359; Funck-Brentano, Lise: La Semaine juridique - édition entreprise 1987 I 16237; Dauses, Manfred A.: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.243-263; Krohn, Axel: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.265-286; Klinke, Ulrich: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1987 p.289-314; Funck-Brentano, Lise: Recht der Internationalen Wirtschaft / Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters 1987 p.379-383; Costato, Luigi: Rivista di diritto agrario 1987 II p.178-184; Capelli, Fausto: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1987 p.736-755; Timmermans, C.W.A.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1988 p.117-126; Zapico Landrove, Cora: Noticias CEE 1988 n° 40 p.145-151; Berr, Claude J.: Journal du droit international 1988 p.505-507; Mori, Paola: Giustizia civile 1988 I p.862; Clark, Harry L.: Virginia Journal of International Law 1988 p.753-782; Gavalda, Christian; Lucas De Leyssac, Claude: Recueil Dalloz Sirey 1988 Som. p.306; Steiner, Josephine: European Law Review 1988 p.336-345; Capelli, Fausto: Noticias CEE 1989 n° 50 p.119-122; Buendía Sierra, José Luis: Revista de Instituciones Europeas 1989 p.135-171; Smolka, Klaus: Zeitschrift für das gesamte Lebensmittelrecht 1989 p.420-422; Timmermans, C.W.A.: Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink - Zwolle) 1995 p.783-789
Lagondet, F.: Europe 1998 Juin Comm. nș 183 p.6-7;Aschenbrenner, Gerhard: European Law Reporter 1998 p.349; Mehdi, Rostane: Journal du droit international 1999 p.523-527; Giustizia civile 1999 I p.36-37; Kokott, Juliane ; Schölch, Rainer: American Journal of International Law 1999 p.685-690; Prévédourou, Evgenia: Epitheorisis Dimosiou Dikaiou kai Dioikitikou Dikaiou 1999 p.701-704; Haack, Stefan: Europarecht 1999 p.395-403
Van Gerven, Yves: Nederlandse staatsCourant 1993 nș 38 p.4; Fourgoux, Jean-Claude: Recueil Dalloz Sirey 1993 Jur. p.466-467; Bergerès, Maurice-Christian: Recueil Dalloz Sirey 1993 Chr. p.245-247; Fumagalli, Luigi: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1993 p.311-327; Arnull, Anthony: Common Market Law Review 1994 p.377-386; Simon, Denys: Journal du droit international 1994 p.477-480; Chauvet, B.: Gazette du Palais 1994 nș 187-188 Doct. p.2-3; Tserkezis, Giorgos: Armenopoulos 1994 p.494-496; Barone, A.: Il Foro italiano 1994 IV Col.325
Bebr, Gerhard: Common Market Law Review 1983 p.439-472; Ars aequi 1983 p.323-325; Catalano, Nicola: Giustizia civile 1983 I p.12-14; Van Nuffel, Pieter: Rechtskundig weekblad 1982-83 Col.2324-2328; Millett, Timothy: New Law Journal 1983 p.443-445; Tizzano, A.: Il Foro italiano 1983 IV Col.63-65; Evans, A.C.: The Journal of the Law Society of Scotland 1983 p.201-203; European Law Review 1983 p.81; Gravells, Nigel P.: The Law Quarterly Review 1983 p.518-524; Lenaerts, Koenraad: Cahiers de droit européen 1983 p.471-500; Dänzer-Vanotti, Wolfgang: Recht der Internationalen Wirtschaft / Außenwirtschaftsdienst des Betriebs-Beraters 1983 p.282-283; Lauwaars, R.H.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1983 p.348-352; Campbell, A.: The Journal of the Law Society of Scotland 1983 p.259-260; Lagrange, Maurice: Revue trimestrielle de droit européen 1983 p.159-163; Millarg, E.: Europarecht 1983 p.163-168; Crosby, Scott: The Journal of the Law Society of Scotland 1983 p.343-344; Masclet, Jean-Claude: Revue du Marché Commun 1983 p.363-372; Sachpekidou, Evgenia R.: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1983 p.335-364; Laporta, S.: Rassegna dell'avvocatura dello Stato 1983 I Sez.II p.47-54; Rasmussen, Hjalte: European Law Review 1984 p.242-259; Girino, Emilio: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1985 p.567-597; Behrens, Peter: Droit et pratique du commerce international 1989 p.342-358; Mancini, G. Federico: Hacia un nuevo orden internacional y europeo. Estudios en homenaje al profesor don Manuel Díez de Velasco (Ed. Tecnos - Madrid) 1993 p.1043-1053; Lauwaars, R.H.: Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink - Zwolle) 1995 p.639-643
- Bebr, Gerhard: Common Market Law Review 1988 p.667-691; Bebr, Gerhard ; Vignal, Gisèle: La Semaine juridique - édition entreprise 1988 II 15193; The Journal of Business Law 1988 p.8-9; European Law Review 1988 p.1-2; Arnull, Anthony: European Law Review 1988 p.125-131; Constantinesco, Vlad ; Simon, Denys: Journal du droit international 1988 p.496-498; Lauwaars, R.H.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1988 p.640-644; Palacio González, José: Cuadernos Europeos de Deusto 1988 n° 2 p.83-90; Borràs Rodríguez, Alegría: Revista Jurídica de Catalunya 1988 p.820-822 (PM); Dastis Quecedo, Alfonso: La ley - Comunidades Europeas 1988-1 p.103-115; Schermers, H.G.: Ars aequi 1989 p.62-66; Vogel-Claussen, Wolfgang: Neue juristische Wochenschrift 1989 p.3058-3061; Goffin, Léon: Cahiers de droit européen 1990 p.216-226; Glaesner, Adrian: Europarecht 1990 p.143-151; Février, Jean-Marc: L'actualité juridique; droit administratif 1995 p.867-874
Le Mire, Pierre: L'actualité juridique; droit administratif 1991 p.240-242; Auby, Jean-Bernard: Droit administratif 1991 n° 157; Dänzer-Vanotti, Wolfgang: Betriebs-Berater 1991 p.1015-1018; Van der Burg, F.H.: Nederlandse jurisprudentie; Administratiefrechtelijke beslissingen 1991 n° 328; Schlemmer-Schulte, Sabine: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1991 p.307-310; Schilling, Theodor: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1991 p.310-313; Auby, Jean-Bernard: La Semaine juridique - édition générale 1991 I 3530; De Guillenchmidt, Michel; Bonichot, Jean-Claude: Les petites affiches 1991 n° 62 p.28-29; Meij, A.W.H.: Publiek Domein 1991 p.242-245; Mortelmans, K.J.M.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1991 p.674-682; Vilà Costa, Blanca: Revista Jurídica de Catalunya 1991 p.1194-1197; Gornig, Gilbert: Juristenzeitung 1992 p.39-41; Schermers, H.G.: Common Market Law Review 1992 p.133-139; Barone, Anselmo: Il Foro italiano 1992 IV Col.3-14; Laurent, Philippe: Gazette du Palais 1992 III Doct. p.227-229; Schoch, Friedrich: Die Sozialgerichtsbarkeit 1992 p.118-122; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas - La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas - Madrid) 1992 p.129-153; Tesauro, Giuseppe: Rivista italiana di diritto pubblico comunitario 1992 p.131-138; Simon, Denys: Journal du droit international 1992 p.415-419; Dänzer-Vanotti, Wolfgang: Recht der internationalen Wirtschaft 1992 p.733-742; Joliet, René: Rivista di diritto europeo 1992 p.253-284; Carnelutti, A.: Gazette du Palais 1992 I Jur. p.186-188; Viviani, Alessandra: Diritto comunitario e degli scambi internazionali 1993 p.581-594; Caranta, Roberto: Giurisprudenza italiana 1994 I Sez.I Col.353-368; Hardcastle, Ian: European Business Law Review 1994 p.95-98; Papadias, Lambros: Legal Issues of European Integration 1994/2 p.153-193; Trantas, Giorgos: Elliniki Dikaiosyni 1994 p.1180-1183; Février, Jean-Marc: L'actualité juridique; droit administratif 1995 p.867-874; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas - La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas - Madrid) 1995 p.139-163; Martínez Lage, Santiago: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia - Boletín 1995 n° 108 p.1-5; García de Enterría, Eduardo: Monografías Civitas - La batalla por las medidas cautelares (Ed. Civitas - Madrid) 1995 p.273-304; Haibach, Georg: Die öffentliche Verwaltung 1996 p.60-70; Mehdi, Rostane: Revue trimestrielle de droit européen 1996 p.77-100
|
