Înscrisurile
A. Înscrisurile
Sunt principalele mijloace de proba în materia actelor juridice. Aceasta deoarece actele juridice se dovedesc prin înscrisuri, în vreme ce faptele juridice se pot dovedi prin orice mijloc de proba.
Acestea constau în consemnarea de date si informatii facute pe un suport adecvat. În functie de conditiile cerute de lege pentru valabilitatea lor, înscrisurile pot fi împartite în înscrisuri autentice si înscrisuri sub semnatura privata.
a) Înscrisurile autentice
Sunt, potrivit art. 1171, Cod civil, "acelea care s-au facut cu solemnitatile prevazute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona în locul unde actul s-a facut".
Mai întâi, textul foloseste pentru a desemna înscrisurile autentice exprimarea act autentic, dar nu în întelesul de act juridic, ci în întelesul de înscrisuri doveditoare ale unor acte juridice.
Textul califica drept acte (înscrisuri autentice) doar pe acelea care sunt întocmite de un functionar public. Practic însa, cele mai frecvente acte autentice sunt actele notariale întocmite de catre notari (care nu sunt functionari publici, dar sunt obligati de lege sa întocmeasca acte autentice).
Pe lânga acte 11411e42l le notariale mai au valoare de înscrisuri autentice: hotarârile judecatoresti , actele de stare civila, unele acte întocmite de functionarii diplomatici si consulari.
Pentru ca un înscris sa fie valabil ca înscris autentic el trebuie sa corespunda cerintelor art. 1171, Cod civil. Un act nu poate fi considerat valabil ca înscris autentic fie datorita faptului ca n-a fost respectata solemnitatea (procedura prevazuta de lege), fie datorita faptului ca a fost întocmit de un functionar necompetent din punct de vedere material ori teritorial. Acest act, potrivit art. 1172, va avea valoarea unui înscris sub semnatura privata, daca va fi semnat de catre partile contractante.
Daca în cuprinsul unui înscris autentic apar mentiuni care sunt straine de obiectul actului juridic constatat prin respectivul înscris autentic, aceste mentiuni au valoarea unui început de dovada care, la nevoie, poate fi completat cu alte mijloace de proba, respectiv cu martori si cu prezumtii.
Înscrisurile autentice prezinta avantajul ca, atunci când ele se refera la o creanta certa si lichida, constituie titlu executoriu, pot fi puse în executare asemeni unei hotarâri judecatoresti.
În ceea ce priveste forta probanta a înscrisurilor autentice, trebuie facuta distinctie dupa cum este vorba de înscrisul autentic în întregul sau sau despre diferite mentiuni în cadrul acelui înscris.
În prima ipoteza, deoarece aceste înscrisuri poarta semnatura si sigiliul agentului instrumentator, el se bucura de o prezumtie de legalitate si validitate si ca urmare are deplina forta probanta atât între parti, cât si fata de terti, pâna la înscrierea lui în fals.
În cea de-a doua ipoteza (mentiuni din înscrisul autentic), trebuie facuta deosebirea între mentiunile care cuprind constatarile personale ale agentului instrumentator facute cu propriile simturi, mentiuni care fac deplina dovada atât între parti, cât si fata de terti pâna la proba contrara. Aceste mentiuni privesc faptul ca partile au fost prezente personal la încheierea actului juridic si au fost identificate de catre agentul instrumentator, faptul ca partile si-au dat consimtamântul, faptul ca au fost reprezentate de altcineva etc.
În cazul înscrisurilor notariale, aceste mentiuni pot fi cuprinse în încheierea de autentificare.
Mentiunile ca pretul a fost platit, ca bunul a fost predat, mentiunile care fac deplina dovada atât între parti, cât si fata de terti, pâna la proba contrara.
Partile vor putea face proba contrara numai printr-un alt înscris fie el autentic, fie sub semnatura privata, în vreme ce tertii vor putea face dovada contrara prin orice mijloc de proba, deoarece ei neparticipând la încheierea actului juridic nu li se poate pretinde sa furnizeze o dovada scrisa.
b) Înscrisurile sub semnatura privata
Poarta semnatura partilor. Singura cerinta - semnatura. Ca urmare ele pot fi scrise de catre una dintre parti, pot fi dactilografiate etc.
Art. 14, Legea 99/1999, care reglementeaza garantia reala, prevede în aln. 1 ca aceasta se poate constata prin înscrisuri autentice sau înscrisuri sub semnatura privata, iar în aln. 2 defineste înscrisurile sub semnatura privata ca fiind "Orice mod de comunicare, care pastreaza informatia, care o contine, care poate fi reprodusa într-o forma tangibila si care nu poate fi schimbata unilateral".
De la regula potrivit careia, înscrisurile sub semnatura privata presupun numai semnatura partilor, Codul civil aduce doua exceptii:
Art. 1179: "Actele sub semnatura privata care cuprind conventii sinalagmatice nu sunt valabile decât daca s-au facut în atâtea exemplare originale câte parti cu interese contrare exista".
În plus, fiecare exemplar trebuie sa poarte o mentiune privitoare la numarul de exemplare originale care s-au întocmit. Aceasta cerinta speciala se explica prin aceea ca, prin contractele sinalagmatice, fiecare dintre parti are atâtea drepturi câte obligatii. Prin urmare, oricare dintre parti poate emite pretentii împotriva celeilalte, pretentii pe care le poate dovedi doar daca dispune de un înscris constatator al contractului.
Cerinta multiplului exemplar priveste doar raportul dintre partile contractante, prin urmare tertii, atunci când sunt implicati în proces, nu pot sa se prevaleze de îndeplinirea acestei cerinte si sa ceara constatarea nevalabilitatii înscrisului doveditor.
Atât legal, cât si doctrinar au fost învederate câteva situatii în care cerinta multiplului exemplar nu se cere a fi îndeplinita:
Atunci când partile din contractele sinalagmatice urmaresc acelasi interes.
Ex: Contractele de societate
Atunci când înscrisul s-a întocmit într-un singur exemplar, care a fost încredintat spre pastrare unui tert ce se obliga sa-l puna la dispozitia partilor în ipoteza unui litigiu.
Atunci când una dintre parti si-a îndeplinit la data încheierii contractului obligatiile si, prin urmare, cealalta parte nu mai poate avea nici o pretentie împotriva ei.
Atunci când contractul a fost încheiat prin corespondenta.
În cazul înscrisurilor nule ca înscrisuri autentice, dar care sunt valabile ca înscrisuri sub semnatura privata, întrucât poarta semnatura partilor.
Neîndeplinirea acestor cerinte atrage nevalabilitatea înscrisurilor sub semnatura privata însa, atât în doctrina, cât si în practica s-a apreciat ca un înscris sub semnatura privata, neîntocmit în atâtea exemplare câte parti cu interese contrare exista, are valabilitatea unui început de dovada scrisa, care poate fi completat cu martori ori cu prezumtii.
Art. 1180: "Actul sub semnatura privata, prin care o parte se obliga catre alta de a-i plati o suma de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care îl semneaza sau cel putin acesta, înainte de a-l semna, sa adauge la finele actului cuvintele bun si aprobat, aratând întotdeauna în litere, suma sau câtimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca".
Aceasta cerinta suplimentara priveste înscrisurile, prin care se constituie obligatia unilaterala a uneia dintre parti de a plati o suma de bani sau o cantitate de lucruri fungibile. Ea se aplica prin aceea ca, uneori din lipsa de timp sau din alte motive, debitorul accepta sa semneze în alb un înscris urmând ca apoi acesta sa fie completat de catre creditor, care poate sa treaca în înscris o suma de bani mai mare decât acea la care cealalta parte s-a obligat sau o cantitate de lucruri mai mare.
În conditiile în care textul înscrisului a fost scris în întregime de cel ce se obliga si semneaza actul, cât si în conditiile în care, înaintea semnaturii, cel ce se obliga scrie cu propria-i mâna "bun si aprobat", urmata de indicatia în litere a sumei de bani (a cantitatii de bunuri), posibilitatea de a exista o neconcordanta între suma reala datorata si cea consemnata în scris este în buna masura exclusa.
Daca s-ar întâmpla sa existe o neconcordanta între suma ori cantitatea trecuta în textul înscrisului si suma ori cantitatea trecuta în formularea "bun si aprobat", va fi considerata reala, pâna la proba contrarie, suma sau cantitatea cea mai mica.
În legatura cu aceasta cerinta mai trebuie observat ca ea poate fi îndeplinita alternativ, fie prin scrierea în întregime a textului înscris de catre acela care se obliga si îl semneaza, fie prin inserarea formulei "bun si aprobat" sau a unei alte formule asemanatoare, din care sa rezulte obiectul obligatiilor debitorului si cuantumul acestuia.
Îndeplinirea acestei cerinte suplimentare nu este necesara atunci când este vorba de înscrisuri autentice nule, dar valabile ca înscrisuri sub semnatura privata, atunci când este vorba de obligatii asumate de catre comercianti si meseriasi si atunci când este vorba de chitante, prin care se atesta plata obligatiilor de catre debitor, deoarece art. 1180 se refera doar la contractul prin care se nasc obligatii unilaterale pentru cineva, nu si la cele prin care se nasc obligatii.
Neîndeplinirea acestei cerinte are aceeasi consecinta ca si neîndeplinirea cererii multiplului exemplar.
Spre deosebire de înscrisul autentic, care se bucura de o prezumtie de validitate, fiindca a fost întocmit de catre o autoritate, înscrisul sub semnatura privata nu se bucura de o astfel de prezumtie si ca atare, atunci când una dintre parti întelege sa-si dovedeasca pretentiile printr-un înscris sub semnatura privata, instanta este datoare sa prezinte acest înscris celeilalte parti. Aceasta parte este obligata fie sa recunoasca semnatura sa si, daca este cazul, scrisul sau, fie sa le tagaduiasca. În cazul în care înscrisul este folosit împotriva mostenitorilor celor ce l-au semnat ori a celor ce reprezinta drepturile acestuia, acestia pot sa declare ca nu cunosc scrisul sau semnatura celui ce îl mostenesc sau îl reprezinta.
În ipoteza în care înscrisul este recunoscut el va fi retinut de catre instanta ca mijloc de proba, iar în ipoteza în care este nerecunoscut ori mostenitorii sau reprezentantii nu cunosc înscrisul sau semnatura, instanta va proceda la verificarea de scripte, astfel cum este reglementat de Codul de procedura civila, dupa care fie va retine înscrisul ca mijloc de proba, fie îl va înlatura.
Cel care nu a recunoscut înscrisul sau cel împotriva caruia înscrisul a fost retinut în urma verificarii de scripte, mai are posibilitatea sa se înscrie în fals împotriva acestui înscris. Daca nu o face, înscrisul recunoscut de catre cel caruia i se opune, cât si înscrisul retinut în urma verificarilor de scripte au forta probanta dupa cum urmeaza.
Din punct de vedere al continutului actului juridic, respectiv al drepturilor si obligatiilor partilor, înscrisul sub semnatura privata are aceeasi putere doveditoare ca si un înscris autentic, adica pâna la proba contrarie. Este ceea ce rezulta din art. 1176: "Actul sub semnatura privata, recunoscut de acela carui se opune, sau privit, dupa lege, ca recunoscut, are acelasi efect ca actul autentic, între cei care l-au semnat si cei care reprezinta drepturile lor".
Proba contrara contra unui act sub semnatura privata se face distinct, dupa cum este vorba de parti sau de terti. Partile vor putea face proba contrara, de regula, numai printr-un înscris fie autentic, fie sub semnatura privata. Tertii vor putea face proba contrara prin orice mijloc de proba.
Spre deosebire de data înscrisului autentic, care face parte din mentiunea ce contine mentiunile personale ale agentului instrumentator, data înscrisului sub semnatura privata este rezultatul consemnarilor facute de parti fara a fi supusa controlului vreunei autoritati.
De aceea, între parti, data înscrisului sub semnatura privata face dovada pâna la proba contrara fata de terti. Data înscrisului sub semnatura privata este lipsita de orice forta probanta, pâna în momentul în care devine data certa.
Conferirea caracterului de data certa datei unui înscris sub semnatura privata se poate face de catre notarul public sau în conditiile prevazute de art. 1182, Cod civil, respectiv: din ziua în care a fost înfatisat la o institutie de stat, din ziua în care a fost trecut într-un registru public, din ziua mortii aceluia care l-a semnat sau a unuia dintre cei care l-a semnat si din ziua în care a fost trecut, chiar prescurtat, în acte facute de functionarii publici.
Lipsa oricarei forte probante a datei înscrisului sub semnatura privata, pâna în momentul în care ea devine data certa, se explica prin aceea ca înscrisul nefiind supus controlului unei autoritati partile îl pot antedata (sau postdata) tocmai în vederea fraudarii tertilor.
Totusi, uneori, data înscrisa sub semnatura privata poate fi opusa si tertilor fara a fi dobândit caracter de data certa.
Ex: Cazul chitantelor prin care se atesta plata unei sume de bani, a înscrisurilor cu caracter comercial, a testarii olograf.
|
