Istoria drepturilor omului în documente si declaratii.

Din analiza literaturii juridice de specialitate se poate desprinde ca legiferarea drepturilor omului a avut drept precursori: "Magna Charta", "The Petitions of Rights", "Habeas Corpus Act" si "Bill of Rights".

"Magna Charta" este o constitutie edictata în Anglia[1], la 15 iunie 1215. Acest document continea elemente care au inspirat evolutia teoriilor drepturilor omului. Totodata continea norme ce au inspirat documente precum "The Petitions of Rights" (1628) si "Habeas Corpus Act", lege impusa de Parlamentul englez la 26 mai 1679, considerata ca o a doua constitutie a Angliei dupa "Magna Charta".

"Bill of Rights" a reprezentat o încercare de aplicare la scara larga a principiilor enuntate în actele anterioare. Se arata astfel ca, puterea monarhica emana din vointa poporului, fiind totodata proclamate anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care interzicerea pedepselor ilegale si crude, obligatia de a se comunica imediat unui detinut motivele arestarii, eliberarea pe cautiune, etc. Aceste documente contineau drepturi care se regasesc si astazi în cele mai multe dintre instrumentele privitoare la drepturile omului[5].

În secolul urmator, "Declaratia de Independenta a Statelor Unite" din anul 1776 statueaza ca toti oamenii se nasc liberi si apara libertatile fundamentale precum, libertatea de credinta, libertatea cuvântului, libertatea presei, etc.

Documentul juridic care a consacrat, în maniera cea mai completa, conceptul drepturilor si libertatilor fundamentale, a fost Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789, care a reprezentat premisa unui spirit nou si o formulare moderna a drepturilor omului. Erau enuntate drepturi imprescriptibile ce priveau libertatea[7], proprietatea, siguranta, etc .

Totusi, transpunerea acestor drepturi în practica s-a dovedit destul de anevoioasa. De exemplu, au trebuit sa mai treaca foarte multi ani pâna la abolirea sclaviei, sau de asemenea a trebuit sa se astepte si mai mult pentru ca femeia sa obtina dreptul de vot si sa-i fie recunoscute, în toate domeniile, drepturi egale cu ale barbatului[9]. Dar, pe masura ce societatea a evoluat, si în viata popoarelor au aparut noi probleme, importante corective suferind si conceptiile cu privire la drepturile omului. În acest context, au aparut teorii sociale care au cautat sa legitimeze prerogativa statului de a interveni pentru apararea drepturilor oamenilor, dat fiind ca statul actioneaza ca exponent si reprezentant al întregii societati.

Problematica drepturilor omului a început sa dobândeasca o importanta aparte si sa se institutionalizeze în practica internationala, mai ales în perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial când, datorita atrocitatilor comise împotriva fiintei umane, s-a nascut convingerea generalizata ca respectarea universala a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului constituie unul din tronsoanele principale ale sistemului de relatii internationale. Aceasta idee-deziderat, a facut ca, în anul 1945, anumite state (în numar de 51) sa semneze Carta de Constituire a O.N.U.

Astfel, se poate spune ca 10 decembrie 1948 este o data istorica, pentru ca marcheaza momentul nasterii dreptului modern al drepturilor omului. La aceasta data a fost proclamata de catre Adunarea Generala a O.N.U,   Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care pentru prima data, a enuntat consensul comunitatii internationale într-un "ideal comun ce trebuie atins de toate popoarele si toate natiunile" în domeniul drepturilor omului. Trebuie sa amintim aici si importanta Pactului international privind drepturile economice, sociale si culturale (PIDESC) care a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976 si a Pactului international privind drepturile civile si politice (PIDCP) care a intrat în vigoare la 23 martie 1976.

Declaratia a constituit modelul si sursa de inspiratie a numeroaselor instrumente în materie, care astazi alcatuiesc edificiul juridic al protectiei omului[12].

Pe plan european au fost adoptate o serie de acte, în care problematica drepturilor este amplu reglementata, cum ar fi Actul final de la Helsinki din 1975, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris din anul 1990, Declaratia de la Copenhaga din 1992 etc.

Totodata, pe plan european un important organism în cadrul caruia s-au adoptat de catre tarile membre instrumente care formeaza baza formala a drepturilor omului este Consiliul Europei[13].

Statutul Consiliului Europei prevede si o serie de conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca statele care doresc sa devina membre ale acestei organizatii. De exemplu, fiecare membru al Consiliului Europei trebuie sa accepte principiile statului de drept si principiul în virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei, care au calauzit aceasta prestigioasa organizatie de la constituirea sa, si-au gasit concretizarea si materializarea în Conventia Europeana pentru protectia drepturilor omului[14].

Un alt instrument cu larg impact asupra ariei europene a drepturilor omului este Tratatul asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992, enuntând ca Uniunea respecta drepturile fundamentale, cele care sunt garantate de CEDO si cele care rezulta din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, "în calitate de principii generale ale dreptului comunitar".

În ceea ce priveste aria americana, problema nerespectarii drepturilor omului a fost ridicata de nenumarate ori în acest perimetru, mai ales în America-Latina, unde situatiile de fapt[15] au dus la încalcari grave ale drepturilor fundamentale. În cadrul organizatiei statelor americane si a cooperarii interamericane a avut loc punerea în practica a unui mecanism de protectie sofisticat, apropiat ca si conceptie de cel european.

De exemplu, la a IX-a Conferinta internationala americana, din 30 aprilie 1948, a fost adoptata Declaratia americana a drepturilor si datoriilor omului. Aceasta are ca particularitate stabilirea unei legaturi între drepturile si îndatoririle omului. Totodata, a fost adoptata la 22 noiembrie 1969, la San Jose, Conventia americana a drepturilor omului, care prezinta similitudini cu Conventia europeana.

La 25 mai 1963 a fost adoptata la Addis-Abeba, Carta Unitatii Africane. Problema drepturilor omului nu este perceputa în Carta decât prin prisma drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele si a interzicerii discriminarii rasiale.

Un alt document de prim plan pentru problematica drepturilor omului a fost adoptat la 28 iunie 1981 la Nairobi sub numele de Carta africana a drepturilor omului si popoarelor.

La initiativa Consiliului islamic pentru Europa, a fost proclamata, la Paris, Declaratia islamica universala a drepturilor omului. Declaratia fondeaza drepturile omului pe o dorinta divina.

La 15 septembrie 1994 a fost adoptata Carta araba a drepturilor omului, ce da un loc aparte dreptului popoarelor de a dispune de ele însele[16].

În indexul pregatit de Institutul de Documentare Juridica din Roma figureaza 138 de drepturi ale omului, iar în lista întocmita de Sistemul international de informare si documentare în domeniul drepturilor omului, 115. Dintre acestea unele au un fundament conventional sau cutumiar, dar altele reprezinta simple deziderate[17].

Evolutia ideilor si a institutiilor la nivel intern si international a dus la o conceptie moderna a drepturilor omului, în sensul ca aceste drepturi nu au vocatia de a ramâne în stare de simple enunturi sau deziderate, pentru ca functia lor sociala este de a deveni componente esentiale ale vietii juridice, politice si sociale ale fiecarui stat pe baza unei actiuni deliberate, incluse într-un program de guvernare, stiut fiind ca, în concret, protectia si promovarea drepturilor omului trebuie sa fie înainte de toate o activitate nationala, în raport cu care fiecare stat sa fie responsabil.

*

Dupa cum se poate usor constata din cele prezentate, conceptul de drepturi ale omului, nu este un ecou al ideilor moderne, ci are origine îndepartata, din momentul în care omul, bazându-se pe spiritul de libertate, a resimtit nevoia afirmarii unor drepturi inerente fiintei umane. si aceasta cu atât mai mult, cu cât aspectele avute în vedere de noi nu sunt decât o mica parte din totalul situatiilor care s-au remarcat în acest domeniu.