LEGISLATIA EUROPEANA PRIVIND DREPTURILE COPILULUI
A. Generalitati
O definitie a drepturilor omului este dificil de formulat, ca si in cazul altor valori fundamentale - binele, adevarul, dreptatea. In sens juridic, un drept este o revendicare pe care suntem indreptatiti sa o cerem. Un drept al omului este o revendicare atribuita prin simpla conditie de a fi fiinta umana.
Conceptul de "Drepturi ale omului" in vocabularul politologiei a dobandit un loc bine meritat; prin acest concept se intelege un sistem de drepturi ale libertatilor, indatoriri de care se poate prevala fiecare om fara nici un fel de deosebire, indiferent de tara in care traieste, in virtutea faptului ca este om.
La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umana, egalitatea, existenta interpersonala si interstatala in mod practic. De exemplu: libertatea, respectul pentru celalalt, nediscriminarea, toleranta, dreptatea, responsabilitatea, fiind definite in timp si introduse in legi speciale ale statului.
Codul Hammurabi, in Babilonia (Irak, 2000 i.Hr.) a fost primul cod legislativ scris. A urmarit sa impuna domnia legii in regat, sa distruga raul si violenta, sa previna opresiunile asupra celor slabi de catre cei puternici, sa inalte tara si sa promoveze binele oamenilor.
Un faraon din Egiptul antic ( 2000 i.Hr. ) dadea instructiuni subordo-natilor ca 'atunci cand un reclamant vine din Egiptul de Sus sau de Jos, sa se asigure ca totul se face conform legii, ca drepturile fiecaruia sunt respectate' . Carta Cyrus (Iran, 570 i.Hr.), initiata de regele Persiei pentru poporul sau, prin care erau recunoscute dreptul la libertate, securitate, libertate de miscare si unele drepturi sociale si economice.
In perioada renasterii s-a cunoscut o inviorare a drepturilor si libertatilor omului. In aceasta perioada omul a fost pus in centrul preocuparilor sale si astfel s-a cunoscut o inflorire economica, politica si juridic institutionala.
O data cu cresterea pe plan material si spiritual in spatiul stiintelor, al artelor, al culturii si civilizatiei s-au reflectat pozitiv marile probleme a drepturilor si libertatilor omului. In Declaratia de independenta a S.U.A din 4 iunie 1776, este stipulat ca oamenii au fost creati egali, fiind inzestrati de catre Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile: viata, libertatea si dobandirea fericirii.
Ideile libertatii din Declaratia americana de independenta, duceau mai departe valoroasele fundamente in MAGNA CHARTA LIBERTATUM data de Ioan fara de tara la 15 iunie 1215 baronilor si episcopilor englezi, in Petitia drepturilor din 1628 - care a pus bazele principiului egalitatii in fata legii - THE HABEAS CORPUS ACT din 1679 sau BILL OF RIGHTS din 1689.
In secolele XIX-XX au fost adoptate primele tratate internationale de drepturile omului, o serie de probleme legate de drepturile omului au inceput sa fie discutate la nivel international, in special cele privind sclavia, negotul de persoane, conditiile inumane de munca si munca copiilor.
In sec. XX, Carta Natiunilor Unite, semnata la 26 iunie 1945, statueaza ca obiectiv fundamental al Natiunilor Unite 'apararea generatiilor viitoare de eventuale razboaie si reafirmarea credintei in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea omului si in egalitatea de drepturi dintre femei si barbati' . La nivelul Natiunilor Unite, Carta Internationala a Drep-turilor Omului cuprinde: Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948), Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice si Conventia Internationala asupra Drepturilor Economice, Sociale si Politice (1996). Recent, a fost elaborata si Carta Sociala Europeana, care urmareste asigurarea anumitor standarde de viata ale popoarelor din Europa.
Comunitatea internationala a stabilit ca drepturile omului sunt: inalienabile (nimeni nu le poate pierde, desi in unele circumstante ele pot fi suspendate sau restrictionate); indivizibile, interd 555d37f ependente si inter-relationate ( nu pot fi abordate izolat unele de altele ); universale (se aplica in mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinii politice sau de alt gen, origine nationala, origine sociala sau alt tip de statut).
Evolutia drepturilor omului este descrisa in literatura de specialitate prin trei 'generatii'. Prima generatie de drepturi a cuprins drepturile civile si politice, de ex., dreptul la viata, dreptul la asociere, dreptul la judecata dreapta, libertatea de expresie, dreptul de participare la viata politica a societatii si asa mai departe. Drepturile civile se refera la garantarea integritatii fizice si morale, cele juridice - de obicei clasificate ca 'drepturi civile' - protejeaza indivizii in relatia cu sistemul legislativ si politic, iar drepturile politice reglementeaza participarea la viata sociala (de exemplu: dreptul la vot, dreptul de a se inscrie intr-un partid politic, dreptul la asociere libera si de a participa la intruniri, libertatea de expresie si accesul la informatii).
Delimitarile intre diferite tipuri de drepturi nu sunt clare, unele drepturi putand fi incadrate in mai multe categorii: de ex., dreptul la libera expresie este un drept civil, dar si unul politic. Valoarea centrala a primei generatii de drepturi a fost libertatea.
A doua generatie de drepturi a inclus drepturile sociale, economice si culturale - de exemplu: dreptul la o viata decenta, dreptul a munca, dreptul la sanatate si la educatie, dreptul de a se asocia intr-un sindicat.
Valoarea fundamentala care a stat la baza celei de-a doua generatii a fost egalitatea: accesul egal la servicii, oportunitati sociale si economice echivalente. Drepturile sociale promoveaza participarea deplina la viata sociala: dreptul la educatie, dreptul de a avea o familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sanatate, dreptul la non-discriminare.
Drepturile economice se refera la standardele de viata, ca premisa a demnitatii si libertatii umane: dreptul la munca, la locuinta, la asigurari sociale. Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la viata culturala a comunitatii, dreptul la educatie, drepturi referitoare la pastrarea identitatii culturale.
A treia generatie de drepturi (solidaritatea) promoveaza o categorie noua de drepturi, aflate inca in curs de recunoastere: drepturile 'colective' ale societatii sau ale persoanelor. Acestea au aparut ca urmare a dezastrelor ecologice, a razboaielor si saraciei, fenomene care au atras atentia omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sanatos, la asistenta umanitara.
In lucrarea MECANISMELE INTEGRATIONALE DE GARANTARE A DREPTURILOR OMULUI (Editura Sigma Plus, 1998), autorul Marcu Viorel precizeaza ca, protectia drepturilor omului este rezultatul unei indelungate evolutii istorice a unor concepte care au aparut inca din peri-oada sclavagista, si ca in Grecia veche a existat o preocupare a filosofilor referitoare la relatia care este stabilita de stat, religie si individ.
Protectia drepturilor omului sau solicitarea respectarii acestora se realizeaza prin utilizarea mecanismelor legale sau prin diferite activitati ale societatii civile - campanii, lobby. La nivel international, exista tratate, acorduri, declaratii sau conventii: Conventia Americana a Drepturilor Omului (1969), Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor (1986), Conventia Europeana a Drepturilor Omului (1950) si, recent, Declaratia Asiatica a Drepturilor Omului si Carta Araba a Drepturilor Omului, coercitive sau nu, care recomanda norme de conduita pentru state si semnifica angajamentul statelor respective de a proteja drepturile indivizilor. In Europa, exista Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care se ocupa cu protectia drepturilor omului si vegheaza ca statele sa-si indeplineasca obligatiile conforme legislatiei drepturilor omului. Organizatiile nonguvernamentale sau alte grupuri de initiativa civica au un rol important in asigurarea respectarii drepturilor omului. ONG-urile ofera asistenta directa persoanelor ale caror drepturi au fost incalcate, exercita presiuni pentru modificarea legislatiei nationale si internationale, formuleaza propuneri pentru modificarea legislatiei si dezvolta programe educationale pentru cunoasterea si respectarea drepturilor omului. Cunoasterea drepturilor si a mijloacelor de aparare a lor sunt premise pentru asigurarea respectarii acestora in situatii cotidiene.
Este tot mai evident ca drepturile omului trebuie sa fie inscrise in legislatia interna a fiecarui stat, acesta fiind in mod cert cadrul juridic cel mai eficient pentru protectia acestor drepturi.
La sfarsitul secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXI-lea, s-a intensificat substantial relatia dintre drepturile omului si dreptul international; intersectarea lor este o consecinta ce rezulta din complexitatea lor.
Notiunea de drept international reglementeaza raporturile dintre state si alte subiecte de drept international pentru a-l diferentia de dreptul international privat, care reglementeaza raporturile de drept civil.
Morala internationala influenteaza dreptul international in sensul ca tot mai multe reguli ale moralei si echitatii, fiind respectate, au imbunatatit dreptul international transformandu-se in reguli ale sale. Respectand drep-tul international se asigura promovarea unui element de moralitate in relatiile dintre state, iar valorile morale sunt respectate.
Ion Diaconu afirma in CURS DE DREPT INTERNATIONAL PU-BLIC: " Carta Organizatiei Natiunilor Unite, adoptata la 26 iunie 1945, cand razboiul luase sfarsit, proclama hotararea popoarelor de a proteja generatiile viitoare de flagelul razboiului si reafirma credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, in egalitatea in drepturi intre barbati si femei si intre natiuni mai mari si mai mici. Ea stabileste ca obiectiv al Organizatiei printre altele promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale fata de toate persoanele, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie. Se prevede ca O.N.U va fi un centru de armonizare a actiunilor pentru atingerea acestui obiectiv. Carta prevede in atributiile Adunarii Generale ale Consiliului Economic si Social, promovarea cooperarii internatio-nale in domeniile economic, social, cultural, al educatiei si sanatatii, in solutio-narea problemelor care apar in aceste domenii ca si sprijinirea infaptuirii drepturilor omului si libertatilor pentru toti fara deosebire rasa, sex, limba sau religie " .
O privire obiectiva asupra bibliografiei de specialitate ofera posibilitatea de a constata ca scoala romaneasca de drept, de relatii internationale, de stiinte politice nu a ramas nici ea in urma. Vocea stiintifica nationala exprimata in publicatii, in manifestari stiintifice nationale si pe plan international si se face puternic auzita.
O analiza atenta, realista, si in consecinta convingatoare asupra dreptului, realizeaza in literatura juridica romaneasca Ion Diaconu in CURS DE DREPT INTERNATIONAL PUBLIC ( Casa de editura, Sansa, Bucuresti 1993) afirmand: "Autorii de drept international studiaza pro-blematica dreptului international, pornind de la una sau alta din urmatoarele abordari metodologice: a) punctul de vedere istoric constand intr-o prezentare descriptiva, in ordina cronologica, a evolutiei reglementarilor si conceptiilor de drept; b) punctul de vedere politic, prezentand dreptul international ca produs al unei societati, ca rezultat al nevoilor, aspiratiilor si cerintelor acestuia, al unei epoci determinate; c) punctul de vedere juridic conform careia dreptul interna-tional este conceput ca un ansamblu de norme aplicabile comunitatii internatio-nale " . Acelasi autor ne relateaza: " In realitate nu este vorba de un drept al gintilor si al popoarelor sau al natiunilor " , desi popoarele si natiunile sunt titulare ale unor drepturi, potrivit unora din principiile si normele dreptu-lui international.
Declaratiile de drepturi au insemnat atat la timpul respectiv, cat si dupa scurgerea mai multor secole, documente fundamentale, de o deosebita relevanta pentru definirea continuturilor politice si juridice ale institutiei Drepturilor omului. Aceste documente au un fundament cu privire asupra ideii de egalitate a oamenilor atat in domeniul drepturilor civile, cat si in domeniul politic, definind o viziune elaborata cu nota la raporturile dintre individ si stat, dintre om si societate.
MAGNA CHARTA definea pentru prima oara o regula de maxima importanta, aceea ca ori de cate ori un guvern al unei tari vrea sa aduca o anumita limitare bunului plac al indivizilor, aceasta limitare nu poate fi justa si legala decat daca, se intemeiaza pe o regula de drept. Toate docu-mentele mentionate din Anglia, Franta si S.U.A au reprezentat, la timpul lor, manifestari curajoase ale tendintei de a proteja drepturile legitime ale cetateanului impotriva tentativelor " puterii " de a-si extinde prerogativele in pofida drepturilor oamenilor si in detrimentul acestora.
In lucrarea PROTECTIA JURIDICA A DREPTURILOR OMULUI a profesorului Victor Duculescu, se precizeaza ca: " In ultimul deceniu, cerce-tarea drepturilor omului a capatat proportiile unui autentic fenomen politic si juridic international indeplinind, prin intensitate si intinderea lui, aproape toate popoarele. Astfel drepturile oamenilor au devenit un subiect extrem de dezba-tut, care a contribuit, pe baza Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, la adoptarea unui numar impresionant de reglementari internationale, prevazute cu numeroase mecanisme pentru aplicarea lor practica " .
In aceste imprejurari " Dreptul international "a aparut si s-a dezvoltat din nevoia statornicirii unui cadru juridic,indispensabil pentru relatiile interstatale, cat si din nevoia asigurarii unui cadru pentru relatiile interna-tionale, evolutia formei si elementele normative disparate ale asigurarii acestora si de natura strict bilaterala, manifestandu-se inca din perioada antichitatii.
B. Drepturi si libertati europene
Ideea drepturilor omului si a copilului adoptate de catre R.Pollox in " Essais sur les droits de l'homme en Europe " Paris 1959, constata in secolul al XVIII-lea in sensul individualist, iar in secolul XX asista la socializarea libertatilor, libertatile colective capatand o importanta mai mare decat cele individualiste.
Dupa aniversarea a 50 de ani de
Consiliul European a considerat ca drepturile fundamentale aplicabile la nivelul Uniunii, trebuie sa fie consolidate intr-o Carta, pentru a atrage atentia asupra importantei lor. Carta se bazeaza pe Tratatele Comunitatii, Conventiei Internationale, Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1950, Carta Sociala Europeana din 1989, Constitutiile Statelor membre si diferitele declaratii ale Parlamentului European.
Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost
proclamata
Aceste drepturi au la baza drepturile fundamentale si libertatile recunoscute de Conventia Europeana pentru protectia Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale si traditiile constitutionale din Uniunea Europeana.
In lucrarea " Introducerea in Conventia Europeana a
Drepturilor Omului " Donna Gomien scrie ca, " in urma unor importante schimbari
democratice care au avut loc in decursul anului 1989, in Europa centrala si
orientala, aderare in calitate de membru cu drepturi depline
Functionarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a organelor sale de control, in special Comisia si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, reprezinta unul din primele mecanisme care au permis Consiliului Europei sa asigure un inalt nivel al protectiei drepturilor omului in toate statele membre.
Conventia Europeana a Drepturilor Omului a devenit cel mai perfec-tionat si cel mai eficace tratat in domeniul drepturilor omului. Toate statele membre trebuie sa se supuna acestor norme in cadrul politicii lor de protectie a drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
In textul Conventiei se prevede ca statele care ratifica aceasta Con-ventie accepta in mod automat dubla obligatie prin care ele trebuie sa se asigure ca dreptul lor intern este compatibil cu Conventia si a doua obligatie sa inlature orice nerecunoastere a drepturilor si libertatilor pro-tejate de Conventie.
Notiunea de jurisdictie s-a aflat in miezul catorva cauze aduse inaintea Comisie si Curtii, Statul poate sa defineasca intinderea propriei sale jurisdictii.
Primul drept prezentat ca primordial si inviolabil, este cel la viata, articolul 2 prevazand ca acesta este asigurat oricarei persoane si este protejat de lege. Practic aceasta inseamna ca Statele trebuie sa elaboreze o legislatie care sa califice drept infractiuni omuciderile cu intentie de catre persoanele fizice. Moartea, este inteleasa deci ca o masura contrara vietii, si nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat decat in executarea unei sentinte capitale pronuntata de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege. Protocolul nr 6 stipuleaza faptul ca, pedeapsa cu moartea, este abolita. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsa, nici executat; un stat poate prevedea insa in legislatia sa pedeapsa cu moartea pentru acte savarsite in timp de razboi sau de pericol iminent de razboi. Paragraful 2 al articolului 2 din Conventie enunta aceste exceptii suplimentare de la interdictia generala de cauzare a mortii. Acestea se refera la necesitatea: 1) de a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei nelegale, 2) de a efectua o arestare legala sau de a impiedica evadarea unui detinut, si 3) de a reprima o revolta sau o insurectie. Principiul care guverneaza exercitarea puterii discretionare a Statului in aplicarea uneia dintre aceste exceptii, este in sensul ca eventuala recurgere la forta trebuie sa se dovedeasca absolut necesara. Dintre rarele cereri infatisand incalcari ale acestui paragraf, Comisia a declarat admisibila o singura asemenea cerere (Cererea nr.9013/80).
Articolul 2 si Protocolul numarul 6 nu au altceva in vedere decat, sa proteguiasca in mod neconditionat viata insasi sau sa garanteze o anumita calitate a vietii.
Aceste dispozitii urmaresc mai curand sa proteguiasca individul impotriva oricarei suprimari a vietii impuse arbitrar de catre stat.
O incalcare flagranta a acestui articol, este practica avortului. In Europa ca oriunde, problemele referitoare la avort au constituit adesea obiect al polemicii, caci ele sunt la fel de strans legate de morala, de politica, de religie si de sanatate ca si de drept. Curtea nu a fost insa sesizata cu cauze de avort; dimpotriva, in ce priveste Comisia, a recunoaste unui foetus dreptul absolut la viata ar fi contra obiectului si scopului Conventiei (cererea nr.8416/78 ). Comisia a apreciat totusi ca Statul poate impune unele limitari dreptului la avort, fara ca prin aceasta sa aduca atingere dreptului la viata privata, garantat femeilor insarcinate de articolul 8 din Conventie. In speta, aceasta nu a transat problema dreptului foetusului. Este de observat ca in articolul 2 din Conventie nu se spune ca viata incepe din momentul conceptiei, astfel cum face articolul 4 din Conventia americana privind drepturile omului.
Drepturile proteguite de articolul 3 din Conventie, sunt in mod direct legate de cel la viata, la integritatea persoanei si a demnitatii sale de fiinta umana. Acest articol interzice tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante la care poate fi supus un om.
Comisia si Curtea deosebesc cele trei notiuni esentiale din articolul 3, dupa gradul de gravitate al tratamentelor sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre notiuni, Comisia si Curtea au definit criteriile: tortura este considerata tratament inuman avand drept scop obtinerea unor informatii ori a unor marturisiri sau aplicarea unei pedepse; tratamentul sau pedeapsa inumana, acel tratament de natura sa provoace in mod voluntar suferinte mentale ori fizice si care, in speta, nu se pot justifica.
Tratamentul sau pedeapsa degradanta este considerat acel tratament care umileste in mod grav individul in fata altora sau care il determina sa actioneze impotriva vointei ori a constiintei sale.
Articolele ce garanteaza respectarea vietii private, a vietii de familie, a domiciliului si a corespondentei, dreptul de a se casatori si acela de a intemeia o familie, cat si egalitatea intre soti, proteguiesc un larg evantai de drepturi conexe si care se suprapun.
Cu multa usurinta se poate observa ca atat Comisia, cat si Curtea au interpretat dreptul enuntat de articolul 8 paragraful 1 din Conventie, in lumina dispozitiilor articolului 8 paragraful 2, in conformitate cu care " nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept " . La prima vedere aceste cuvinte par a semnifica faptul ca, Statul va respecta obligatiile sale cu privire la articolul 8, prin simpla sa abtinere de a actiona. Curtea a confirmat in cauza lingvistica belgiana (1968) aceasta prima obligatie a Statului de a s e abtine de la orice amestec. Totusi Comisia si Curtea au extrapolat, de asemenea, pornind de la filosofia articolului 8, obligatia Statului de a actiona in anumite imprejurari. Cauza cheie in acest domeniu, este cauza Marckx c/Belgia (1979), in care o mama si copilul sau natural contestau legislatia belgiana, care obliga mama sa porneasca o anumita actiune pentru a acorda fiicei sale un statut juridic si care refuza copilului un statut juridic legal fata de ceilalti membri de familie. Curtea a concluzionat, ca este o incalcare a dreptului la respectarea vietii de familie in sensul articolului 8: " Fixand in contextul ordinii sale juridice interne regimul aplicabil anumitor legaturi de familie.Statul trebuie sa actioneze in asemenea mod incat sa permita celor interesati sa duca o viata de familie normala " .
In cauza Jonhnston si altii din Irlanda (1986), Curtea a ajuns la acelasi rezultat, fiind vorba de copilul unui cuplu irlandez ai carui parinti, casatoriti fiecare culti parteneri, convetuisera totusi mai multi. Curtea a socotit insa ca articolul 8 obliga Irlanda sa introduca in legislatia sa posibilitatea divortului sau de a permite adultilor sa-si reglementeze legatura lor. Curtea a utilizat termeni mai hotarati in cauza Airey c/Irlanda (1979): guvernul irlandez refuzase sa ingaduie a beneficia de ajutor judiciar pe o femeie dornica sa obtina separarea judiciara de sotul sau violent. Concluzionand ca este o incalcare a articolului 8, Curtea a declarat: " Daca articolul 8 are ca principal obiectiv sa fereasca individul impotriva amestecului arbitrar al puterii publice, acesta nu se multumeste insa sa impuna abtinerea de la asemenea amestecuri: la acest angajament, mai curand negativ, se por adauga obligatii pozitive inerente unui respect efectiv al vietii private de familie " .
Se observa asadar, ca temele conexe ale neamestecului Statului si al obligatiei pozitive pentru Stat, joaca un rol important in interpretarea ideii " dreptului la respect " in sensul Conventiei.
In raportul sau asupra cauzei Van Oosterwijk c/Belgia (1979)-transsexual interesat sa ceara modificarea actului sau de nastere-Comisia a delimitat dreptul la respectarea vietii private in sensul articolului 8 din Conventie: " Dreptul la respectarea " vietii private ", este dreptul de a trai atat cat vrei la adapost de privirile celor straini.Aceasta cuprinde, de asemenea, intr-o anumita masura, dreptul de a stabili si de a intretine relatii cu alte fiinte umane, cu deosebire in domeniul afectiv, pentru dezvoltarea si realizarea pro-priei personalitati "
In raportul sau asupra cauzei Bruggmann si Scheuten c/Germania (1977) - drepturi referitoare la avort - Comisia a infatisat parametrii exercitiului dreptului la viata privata: " Pretentia de a i se respecta viata privata este in mod automat redusa in masura in care individul insusi pune viata sa privata in contact cu cea publica sau o situeaza intr-un strans raport cu alte interese proteguite " .
In afara cauzei Van Oosterwijk mentionata anterior, Comisia si Curtea au examinat si alte plangeri formulate de transsexuali carora Statul le refuzase modificarea actelor de nastere, ceea ce constituia, dupa parerea lor, o incalcare a dreptului la respectarea vietii lor private, cea din urma a declarat ca Statul nu este deloc obligat, fata de articolul 8, sa modifice registrele de stare civila, pentru a tine seama de schimbarile de sex. Statul ar putea fi tinut sa garanteze unui transsexual dreptul de a incheia o casatorie, in ciuda indicatiei de sex " gresit ", ce figureaza in registrul de nasteri: Curtea nu a fost totusi, in acest caz precis, dispusa sa considere ca exista o incalcare a dreptului de a incheia casatoria in sensul articolului 12 din Conventie.
Comisia si Curtea au interpretat expresia "viata de familie" ce figureaza in articolul 8 din Conventie ca ingloband cel putin raporturile dintre rudele apropiate,car pot avea un rol considerabil, spre exemplu cele dintre bunici si nepoti (Marckx c/Belgia). Daca organele Conventiei autoriza particularii sa invoce relatiile de sange ca punct de plecare pentru stabilirea existentei unei vieti de familie, acestea nu le accepta ca factor determinant, intrucat exista, de asemenea, elemente precum dependenta financiara sau psihologica a partilor ce invoca acest drept.
In general, Comisia si Curtea favorizeaza relatiile familiale "verticale" (copii minori, parinti, bunici), mai curand decat pe cele " orizontale " (frati, nepoti de frate). In cauza Olsson c/Suedia ( 1988 ) totusi, cauza in care trei copiii fusesera incredintati in plasament familial unor familii foarte indepartate unele de altele, Curtea a lasat cel putin sa se inteleaga ca acei copii puteau sa-si revendice dreptul la respectarea vietii lor de familie, unul fata de celalalt, independent de raporturile cu parintii lor.
Dovada cea mai clara a existentei vietii de familie este in sensul de a stabili, ca aceia care revendica un asemenea drept se bucura deja de o astfel de viata. In opinia Curtii totusi " nu se rezulta ca protectia oricarei vieti de familie iese in intregime din cadrul articolului 8 " ( Abdulaziz, Cabales si Balkandali c/Regatul - Unit (1985): in aceasta cauza, femei casatorite legitim sau logodite nu-si putusera intemeia o viata de familie cu totul normala, din pricina restrictiilor impuse de legislatia referitoare la imigrare din Regatul - Unit. Dimpotriva, Curtea a sustinut ca Statul nu poate lua in mod legitim masuri pentru a distruge entitatea unei familii pe timpul divortului parintilor (Berrenhab c/Olanda-1985 ): un tata marocan casa-torit apoi divortat in Olanda, dar care mentinea relatii stranse cu fiica sa aflata la o varsta frageda si contribuia in mod constant la intretinerea sa, a sustinut cu succes ca hotararea de expulzare pronuntata impotriva sa era contrara articolului 8.
Comisia si Curtea au examinat mai multe cereri ce contestau diferite aspecte ale masurilor intreprinse de Stat pentru incredintarea copiilor prin sistemul asistentei publice. Cu toate ca din punct de vedere teoretic ele isi rezerva dreptul de a revedea pe fond orice hotarare luata de Stat pentru a indeparta un copil din grija si intretinerea parintilor sai, in practica.
Atat Comisia, cat si Curtea acorda Statelor o mare libertate de apreciere si se limiteaza in a examina cauza numai sub aspect procedural. Asa se face ca, intr-o serie de cauze indreptate impotriva Regatului - Unit, Curtea a constatat incalcari ale articolului 8, in mod esential pentru ca Statul tinuse parintii departe de procedura care condusese la decizii de incredintare sau mentinere a unui copil inafara cadrului sau familial,si in anumite cazuri, de a refuza parintilor dreptul de a-i vedea (O, H, W, B si R ( toate contra Regatului - Unit 1987). In cauza Olsson c/Suedia (1988), Curtea a sustinut ca parintii beneficiasera de suficiente garantii de procedura pentru ca sa existe respectarea articolului 8 sau in cauza Eriksson c/ Suedia (1989), guvernul hotarase " importante si de durata restrictii de vizita, combinate cu interdictia (pe o durata de 6 ani ) de a retrage copilul (din camin), masuri ce nu erau proportionale cu scopurile legitime urmarite" .
Astfel cum am aratat mai sus, dreptul la viata de familie in sensul articolului 8 este strans legat de dreptul de a incheia o casatorie si de a inte-meia o familie, reglementate de articolul 12 din Conventie. Este totusi important de retinut, ca articolul 12 proteguieste actiuni individuale - a se casatori si/sau a avea sau adopta copii-in timp ce articolul 8 proteguieste o situatie permanenta. Aceasta distinctie a condus Comisia la ideea ca Statele nu ar interzice detinutilor sa se casatoreasca, dar pot interzice detinutilor casatoriti sa coabiteze ( Draper c/Regatul - Unit 1980 ). In cazul mentionat anterior ( Abdulaziz, Cabales.. ), Curtea a declarat ca o familie ia nastere in urma unei casatorii si ca, in mod normal, un cuplu casatorit coabiteaza. Comisia a precizat ca " dreptul de intemeia o familie ( in sensul art 12 ), nu poate fi deloc conceput fara acela de a trai impreuna ' .
Articolul nu garanteaza dreptul de a divorta si/sau pe acela de a se recasatori ( Johnston si altii c/Irlanda 1986).
Trebuie insa scos in evidenta ca articolul 5 din Protocolul nr 7 prevede egalitatea sotilor in casatorie si cu " prilejul desfacerii acesteia ". Pana acum nu a existat jurisprudenta cu privire la aceasta dispozitie. In sfarsit, in cauza F c/Elvetia ( 1987 ), Curtea a sustinut ca interdictia temporara de a se casatori, impusa unui barbat casatorit si divortat de trei ori pe parcursul a 18 ani, constituia o incalcare a dreptului de a se casatori in sensul articolului 12.
Termenii " gandire ", " convingere " si " religie " pot acoperi o gama intreaga de activitati intelectuale si spirituale. De aceea, Comisia si Curtea analizeaza cu deosebita grija plangerile referitoare la incalcarea articolului 9 din Conventie formulate de reclamanti, pentru a determina daca o anu-mita credinta, un anumit act sau manifestare se desprind din dispozitiile sale. Tot astfel precum in cazul examinarii cererilor ce invocau incalcarii ale articolelor 8, 10 si 11 din Conventie, in masura in care organele Conventiei constata un amestec al Statului in executarea unuia dintre drepturile proteguite de cel dintai paragraf, acestea examineaza atunci daca limitarea dreptului este prevazuta de lege si necesara intr-o societate democratica, in sensul celui de al doilea paragraf. Trebuie evidentiat aici, ca printre articolele continand o asemenea structura, articolul 9 este singurul care nu autoriza Statul sa invoce securitatea nationala pentru a justifica restrangerea exercitiului drepturilor proteguite de el.
Pana astazi, Comisia nu a constatat decat un singur caz de incalcare a articolului 9 (Darby c/Suedia 1989), iar Curtea niciunul. Acestea doar in parte, deoarece drepturile la libertatea de gandire, de constiinta si de religie sunt in mare masura exercitate in acord cu continutul lor. Numai atunci cand aceste ganduri si convingeri se manifesta Statul ia cunostinta de existenta si natura lor.
Dar chiar in acest moment, o anumita manifestare poate de asemenea ridica probleme pe taramul libertatii de exprimare (articolul 10) sau al altui articol din Conventie. Atunci cand o cerere ridica probleme pe taramul articolului 9 si pe cel al altor articole. Comisia si Curtea decid in mod invariabil sa-si limiteze examinarea asupra situatiilor de incalcare izvorate pe temeiul acestor alte articole.
Precizand sensul termenilor pe care ii enumera articolul 9, Curtea a refuzat sa accepte argumentul conform cu care gandirea si limbajul fiind atat de intim legate, orice restrictiile impusa utilizarii unei limbi alese de catre individ constituite un amestec in libertatea de gandire in sensul articolului 9 (Cauza lingvistica belgiana 1968). Comisia si Curtea nu au facut niciodata deosebirea intre constiinta si convingere, dar in general au acceptat afirmarea de catre un petitionar a faptului ca o anumita idee sau pozitie intelectuala izvoraste din domeniul lor. Comisia a constatat totusi ca manifestarea unei convingeri poate scapa de sub protectia articolului 9 paragraful 1, atunci cand actul litigios nu constituie o manifestare a insasi convingerii sau numai a fost inspirat sau influentat de aceasta.
Comisia si Curtea au analizat mai mult cauze de incalcare a clauzei libertatii religiei figurand in articolul 9. Fara a arata in mod expres care sunt trasaturile caracteristice religiei in sensul articolului 9, Comisia a examinat doua categorii de probleme care ajuta la precizarea elementelor ce nu sunt proteguite de clauza articolului 9. Mai intai, Statul nu este obligat sa permita unei secte religioase sa-si aleaga forma proprie intr-o structura juridica precisa, caci unii membrii pot intotdeauna sa-si manifeste convingerea lor religioasa in afara structurii dorite (Cererea nr.8652/79). In al doilea rand, in opinia Comisiei, un individ nu poate invoca clauza libertatii religiei pentru a justifica un act care nu este conform practicilor propriei sale religii (Cererea nr. 10180/82), in care un evreu ortodox fusese obligat sa se supuna cerintelor legii religioase cu privire la divort sau sa verse daune-interese fostei sale sotii; individul nu poate contesta nici pozitiile de politica generala adoptate de o biserica de Stat, pentru ca era liber sa paraseasca acea biserica (Cererea 11045/84 ).
Comisia a apreciat ca cerintele articolului 9 sunt in sensul
ca Statul sa instituie mecanisme care sa permita individului parasirea unei
bisericii. In acelasi context, ea a apreciat ca Statul nu poate obliga un
individ sa cotizeze la o biserica de Stat, prin plata unor taxe sau in alt mod
(Cererea nr.9781/82 ). In cauza Darby
c/Suedia 1990, reclamantul, domiciliat in insulele Aland ( Finlanda ) dar
lucrand in Suedia, era tinut sa plateasca un impozit pentru finantarea
bisericii luterane din Suedia, in timp ce persoanele domiciliate si
inmatriculate in Suedia puteau cere sa fie exonerate de aceste taxe.
Reclamantul sustinea existenta unor incalcari ale libertatii sale de religie in
sensul articolului
Comisia a examinat mai multe cereri ce puneau probleme atat in privinta clauzei libertatii de constiinta sau de convingere, cuprinsa in articolul 9, cat si pe temeiul articolului 4 paragraful 3 litera b), care autorizeaza, fara sa instituie o obligatie, Statele contractante sa recunoasca atat obiectiunile pe temei de constiinta la efectuarea serviciului militar, cat si sa impuna unui serviciu care sa-l inlocuiasca pe cel militar.
Comisia nu a constatat nici o incalcare a articolului 9, atunci cand Elvetia a aplicat o pedeapsa penala unui barbat ce refuza sa-si indeplineasca serviciul militar (Cererea nr.10640/83). Comisia nu a mai constatat vreo incalcare a articolului 9 si nici a articolului 14 intr-un caz, in care cel ce invoca obiectiunea de constiinta, se plangea de faptul ca legislatia suedeza permitea doar membrilor anumitor comunitati religioase specifice ( martorii lui Iehova) de a fi dispensati atat de la serviciul militar, cat si de serviciul ce l-ar inlocui.
Dreptul sau libertatea de exprimare nu este numai o piatra de temelie a democratiei, dar si o conditie prealabila pentru exercitarea numeroaselor altor drepturi si libertati consacrate de Conventia Europeana. Avand in vedere importanta sa, numeroase cauze care au stabilit criteriile de interpretare ale filosofiei Conventiei, au aparut pe taramul articolului 10.
Daca articolul 10 are o structura asemanatoare aceleia a altor articole, pentru ca intr-un prim alineat enumera drepturile proteguite, iar intr-un al doilea motivele de restrangere a exercitiului lor, acesta are totusi anumite caracteristici, care il deosebesc de aceste articole si dau stralucire jurisprudentei referitoare la el. De exemplu, cel dintai paragraf al articolului 10, exclude din categoria " amestecului autoritatilor publice ", regimul de autorizare al intreprinderilor de radiodifuziune, de cinema-tograf sau de televiziune. Iar cel de al doilea paragraf pare sa confere Statelor o libertate de apreciere mai mare decat in cazul altor articole, intrucat se precizeaza ca " exercitarea acestor libertati presupune indatoriri si obligatii " si de aceea poate fi supusa diferitelor tipuri de control din partea Statului.
Ca si in cazul altor drepturi si libertati garantate de Conventie, Statul poate restrange exercitarea dreptului la libertatea de exprimare si de informare, invocand in locul lor sau poate peste motivele enumerate in cel de al doilea paragraf al articolului 10, alte articole, exemplu scrutinul majoritar cu unul sau doua tururi sau reprezentarea proportionala. Acest articol nu obliga nici la a acorda o aceeasi greutate tuturor voturilor candidatilor sanse egale de castig. Conform opiniei Curtii, libertatea de apreciere acordata Statului, astfel cum acesta o exercita tinand seama de evolutia politica particulara a tarii in cauza, nu ofera Comisiei si Curtii decat posibilitatea de a evalua in ce masura acele conditii impuse de Stat aduc sau nu atingere substantei drepturilor proteguite.
Conventia si Protocoalele sale enunta mai multe dispozitii ce privesc drepturile si drepturile strainilor avand resedinta legala pe teritoriul tarilor semnatare ale Conventiei. Conventia insasi nu contine decat o singura dispozitie ce aduce restrangeri acestor drepturi. Este vorba de articolul 16: " Niciuna dintre dispozitiile articolelor 10, 11 si 14 nu poate fi considerata ca interzicand Inaltelor Parti Contractante sa impuna restrictii activitatii politice a strainilor " .
Acest articol enunta o exceptie care tine deopotriva de principiul de nediscriminare in sensul articolului 14 si de principiul conform cu care orice Inalta Parte Contractanta trebuie sa garanteze oricarei persoane aflate sub jurisdictia sa, drepturile si libertatile fundamentale consacrate de Conventie. Pana astazi, nici Comisia si nici Curtea nu au avut de interpretat expresia " activitate politica " in sensul articolului 16.
Protocolul Numarul 14, se refera la anumite drepturi recunoscute strainilor. Articolul 2 din Protocol prevede doua drepturi materiale: oricine se afla in mod egal pe teritoriul unui stat, are dreptul sa circule in mod liber si sa-si aleaga in mod liber resedinta si orice persoana este libera sa paraseasca orice tara.
Articolul prevede in mod egal doua feluri de restrictii: limitarile generale enuntate in al doilea paragraf al articolelor 8-11 din Conventie si limitarea ceva mai deosebita, in sensul ca un stat poate constrange libertatea de miscare si libertatea de a alege o resedinta, atunci cand aceasta este justificata " de interesul public intr-o societate democratica ". Este de observat, ca un stat nu poate invoca " interesul public ", pentru a impiedica pe cineva sa imigreze-este un aspect important pentru tarile care cunosc "exodul creierelor " sau pierderi grave de resurse umane.
Articolul 3 din Protocolul Numarul 4, interzice unui stat sa-si expulzeze proprii cetateni, nici pe calea unei masuri individuale, nici pe calea unei masuri colective. Acest articol ii interzice de asemenea Statului sa-l lipseasca pe un cetatean de dreptul sau de a intra pe teritoriul propriului sau Stat.
Articolul 4 din Protocolul Numarul 4, interzice expulzarile colective de straini, precizand si termenii cuvantului colective: " Orice masura a autoritatii competente care aduce constrangeri strainilor, ca grup, de a parasi o tara, cu exceptia cazului in care asemenea masura este luata pe temeiul si in con-siderarea unei examinari obiective si rationale a situatiei particulare a fiecaruia care constituie acel grup ( Cererea Nr.7011/75 ) " .
Articolul 1 din Protocolul Nr 7 este axat tocmai pe acest examen al cazurilor individuale. Primul paragraf care interzice expulzarea oricarui strain avand o resedinta legala pe teritoriu si care nu a fost autorizat sa evidentieze motivele ce pledau impotriva expulzarii sale, il autoriza insa sa ceara examinarea cazului sau si sa fie reprezentat in fata autoritatilor competente.
Cel de al doilea paragraf autoriza totusi Statul sa expulzeze strainul inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragraful precedent " atunci cand aceasta expulzare este necesara in interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala " .
Dreptul intern, intocmai dreptului international, enunta principii de egalitate si de lipsa de discriminare. Aceste principii pot imbraca un aspect formal, atunci cand este vorba, de exemplu, despre tratamentul legal aplicat fiecaruia, si un aspect material, atunci cand este vorba de pilda despre repartizarea egala a drepturilor si a intereselor in sanul unei societati. Pentru unul si celalalt dintre aceste aspecte, legea traseaza anumite deosebiri intre beneficiarii acestor drepturi: important este e a se sti ca trebuie pornit din momentul in care aceste deosebiri devin o discriminare interzisa.
|
