UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU''
FACULTATEA DE DREPT
- BUCURESTI -
DISCIPLINA: DREPT PENAL
TEMA: OMORUL CALIFICAT
CUPRINS
CAPITOLUL I: Scurt istoric si unele aspecte de drept comparat
Sectiunea I: Consideratii introductive
Sectiunea a II-a: Scurt istoric
Sectiunea a III-a: Drept comparat în materia infractiunii de omor si omor
calificat
CAPITOLUL II: Ocrotirea vietii prin normele de drept penal
Sectiunea I: Consideratii generale asupra partii speciale a Codului penal
Sectiunea a II-a: Ocrotirea penala a vietii persoanei
CAPITOLUL III: Omorul calificat
Sectiunea I: Consideratii generale
1.Conceptul de omor calificat si caracterizare
2.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul
infractiunilor contra persoanei
3.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul
infractiunilor contra vietii. Relatii sociale fundamentale.
Sectiunea a II-a: Obiectul si subiectii infractiunii
1.Obiectul infractiunii
1.1.Controverse asupra obiectului juridic
1.2.Obiectul juridic al infractiunii
1.3.Obiectul material al infractiunii
2.Subiectii infractiunii
2.1.Subiectul activ al infractiunii
2.2.Subiectul pasiv al infractiunii
Sectiunea a III-a: Latura obiectiva si latura subiectiva a infractiunii
1.Latura obiectiva a infractiunii
1.1.Elementul material
§1.1.1.Omorul savârsit cu premeditare
1.1.1.1.Unele aspecte de drept comparat
1.1.1.2.Art.175 lit.a)
1.1.1.3.Posibilitatea retinerii circumstantei atenuante a
provocarii
§1.1.2.Omorul savârsit din interes material
§1.1.3.Omorul savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate
1.1.3.1.Stabilirea continutului infractiunii de
pruncucidere si delimitarea ei de infractiunea de
omor
1.1.3.2.Încadrarea faptei de ucidere a copilului
nou-nascut în dispozitiile art.175 din Codul penal
1.1.3.3.Posibilitatea retinerii agravantei generale
prevazute la art.75 lit.b din Codul penal
§1.1.4.Omorul savârsit profitând de starea de neputinta a
victimei de a se apara
§1.1.5.Omorul savârsit prin mijloace care pun în pericol viata
mai multor persoane
1.1.5.1.Posibilitatea retinerii concursului de infractiuni
§1.1.6.Omorul savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu sau publice ale victimei
§1.1.7.Omorul savârsit pentru a se sustrage sau pentru a
sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la
executarea unei pedepse
§1.1.8.Omorul savârsit pentru a înlesni sau a ascunde
savârsirea altei infractiuni
§1.1.9.Omorul savârsit în public
1.2.Urmarea imediata
1.2.1.Omorul calificat-infractiune de rezultat
1.2.2.Moartea persoanei. Aspecte medico-legale.
1.2.3.Metode de probatiune medico-legala, mecanisme
lezionare, probleme de cauzalitate si tanatogeneza.
1.3.Legatura de cauzalitate
2.Latura subiectiva a infractiunii
2.1.Vinovatia
2.1.1.Unele probleme de calificare juridica în dreptul strain
2.1.2.Unele reflectii asupra infractiunii deviate
2.2.Mobilul
2.3.Scopul
Sectiunea a IV-a: Forme, modalitati, sanctiuni
1.Forme
1.1.Consideratii generale
1.2.Tentativa
1.2.1.Incriminarea tentativei
1.2.2.Tentativa la omor calificat si varianta agravata a punerii în
primejdie a vietii persoanei, prevazuta la art.182 alin.2
2.Modalitati
2.1.Drept comparat în materia modalitatilor normative ale infractiunii
de omor calificat
3.Sanctiuni
3.1.Consideratii generale asupra sanctiunilor de drept penal
3.2.Pedeapsa principala a închisorii
3.3.Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi
3.4.Individualizarea pedepsei în situatia retinerii unor circumstante
3.5.Problema responsabilitatii minorului pentru omor
Capitolul IV: Consideratiuni finale
Sectiunea I: Aspecte procesuale, precedente legislative si situatii tranzitorii
Sectiunea a II-a: Aspecte criminologice
Sectiunea a III-a: Aspecte criminalistice
Sectiunea a IV-a: Sistemul sanctionator în viziunea proiectului de Cod
penal
Capitolul I
Scurt istoric si unele aspecte de drept comparat
Sectiunea I
Consideratii introductive
Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale si spirituale din societate care, transmise din generatie în generatie, au asigurat si asigura progresul continuu al omenirii.
Sub denumirea generica de "omucidere", Codul nostru penal incrimineaza faptele care aduc atingere vietii omului, ca atribut fundamental si indispensabil al persoanei umane si de care depinde existenta si fiinta sa. Aceste incriminari sanctioneaza cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa si determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Apararea persoanei si îndeosebi, a vietii, constituie o preocupare constanta, comuna a tuturor sistemelor de drept. din orice orânduire sociala, viata fiind ocrotita de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primara si absoluta a oricarei societati, ca o conditie indispensabila a însasi existentei societatii omenesti. Legea ocroteste nu numai interesul fiecarui individ de a trai, de a-si conserva si prelungi viata, dar mai ales, interesul societatii ca viata fiecarui om sa fie pastrata si respectata de ceilalti, conservarea vietii indivizilor fiind hotarâtoare pentru existenta societatii, care nu poate fi conceputa decât ca formata din indivizi în viata.
Dreptul la viata al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn odata cu revolutiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile nazuinte ale omenirii. Aceleasi idei au fost exprimate si prin Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948. În art.3 din Declaratie, se arata ca "orice om are dreptul la viata, libertate si la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile si politice prevede în art.6 pct.1 ca "dreptul la viata este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod arbitrar".
Acest drept figureaza si în alte importante documente internaţ 13313i87n ;ionale si anume, în Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale (art.2), cât si în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a C.S.C.E.
Constitutia României, adoptata în decembrie 1991 si modificata la 19 octombrie 2003 în urma referendumului, reglementeaza si garanteaza "dreptul la viata si la integritate fizica si psihica" în art.22:
"Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica este recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoana nu poate fi supusa la tortura, precum si nici unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisa".
Sectiunea a II-a
Scurt istoric
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vietii s-a impus ca o necesitate obiectiva înca din timpurile cele mai îndepartate. Cei care suprimau viata unui membru al grupului social erau alungati din comunitate si, atunci când acest lucru nu prezenta un pericol pentru trib, partile interesate aveau la îndemâna posibilitatea razbunarii (initial, nelimitata).
Faptuitorul alungat din cadrul tribului si lipsit de protectia grupului era practic, condamnat la disparitie.
Treptat, un rol mai mare revine razbunarii limitate (legea talionului), raul suferit de cel vinovat neputând sa depaseasca raul pricinuit victimei.
În Grecia antica omorul era pedepsit, fie ca era premeditat, fie ca era involuntar. Omorul premeditat se judeca în Aeropag, în complet alcatuit din mai multi arhonti alesi pe viata si prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se rezume la expunerea faptelor si sa nu apeleze la pasiuni sau mila, iar sentintele cuprindeau, fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi, presedintele adauga un vot în favoarea condamnatului.
În Roma antica, exercitarea dreptului la viata si la moarte de catre un ascendent asupra descendentilor supusi autoritatii sale, nu constituia fapta de omucidere astfel ca, pâna în epoca împaratului Constantin cel Mare era posibila uciderea fiului supus puterii parintesti de catre acela care era învestit cu o asemenea autoritate. Era însa aparat de pedeapsa cel care a ucis pe ruda adulterina.
Cel mai vechi cuvânt roman care denumea omuciderea era "parricidium" si însemna "uciderea intentionata a unei persoane". Numai spre finele Republicii acest termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crima pentru care s-a pastrat vechea pedeapsa pentru omucidere în general.
Un aspect care ar putea fi interpretat ca referitor la premeditare, este evidentiat de cuvântul "homicidus", care apare în latina clasica pe lânga notiunile "sicarius" (ucigas platit) si "veneficius" (otravitor).
Legea lui Sylla asupra ucigasilor platiti si otravitorilor (lex Cornelia de sicariis et veneficiis) a ramas fundamentala în aceasta materie, în timp ce legea lui Pompei asupra uciderii unei rude, nu a facut decât sa modifice sanctiunile.
În dreptul barbar, spre deosebire de dreptul roman, numai începând cu sfârsitul Evului Mediu, pe lânga omorul simplu se pedepsea si omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire ce era data initial omorului prin mandat, dar care a fost extinsa apoi si la omorul premeditat).
În ceea ce priveste legiuirile românesti, o deosebire între actul spontan de ucidere si actul premeditat s-a facut înca din primele astfel de reglementari, precum Cartea româneasca de învatatura. Tot aici, paricidul se referea la uciderea parintilor, copiilor, fratilor, sotiei sau sotului si se pedepsea cu moartea, judecatorii hotarând numai asupra modului în care se va executa pedeapsa.
Anterioara Codului penal, Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudala, ea cuprinzând dispozitii despre omorul cugetat ("omorul cugetat, singur sau dimpreuna cu altul, sa se omoare...").
Legea penala româna în vigoare, dupa cum se stie, incrinimeaza faptele contra vietii într-o sectiune distincta, numita generic: omuciderea.
Asa cum se observa, legiuitorul roman din 1969 a simplificat mult aceasta materie, sistematizând mai bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lânga faptul ca a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se savârsesc contra vietii. Aceasta a însemnat un progres evident fata de legile penale române anterioare.
Astfel, Codul penal din 1865 incrimina ca fapte contra vietii:
- omorul simplu;
- omorul comis cu precugetare sau gândire (asasinat);
- parintuciderea;
- pruncuciderea;
- otravirea;
- omorul fara voie.
Tot astfel, Codul penal intrat în vigoare în 1936, cuprinde mai multe ipoteze de fapte contra vietii. Astfel, erau incriminate:
- omorul simplu;
- omorul în forme agravate;
- pruncuciderea;
- oferta de omor;
- omorul din culpa;
- omorul la rugamintea victimei;
- determinarea la sinucidere;
- omorul din mila pentru suferintele victimei;
- sinuciderea prin tragere la sorti.
Sectiunea a III-a
Drept comparat în materia infractiunii de omor si omor calificat
Legea penala româna, în materie de omucidere, realizeaza o anumita simplificare în raport cu legile straine de referinta.
Astfel, legea penala italiana incrimineaza ca fapte contra vietii: omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumstante agravante, infanticidul, omorul cu consimtamântul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul praeterintentionat si omuciderea din culpa.
Legea penala germana, incrimineaza ca infractiuni contra vietii: omorul agravat, loviturile mortale, omorul comis în conditii atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul si omorul din culpa.
Desi legea penala italiana si germana se situeaza pe aceeasi pozitie în ceea ce priveste momentul începerii vietii, atitudinea fata de infractiunea de avort, de exemplu, este diferita. Astfel, legea germana considera avortul o infractiune contra vietii, pe când legea italiana sistematiza aceasta infractiune pâna în 1978, în titlul 10, intitulat "infractiuni contra integritatii corporale si sanatatii neamului". Dupa 1978, acest titlu a fost abrogat prin lege, reglementarile în materie, facând obiectul unei legi speciale. Solutia italiana este apropiata de cea a legii penale române, care reglementeaza avortul, nu în cadrul infractiunilor contra vietii, ci a celor contra integritatii corporale sau a sanatatii.
Legea penala franceza, incrimineaza sub denumirea de "infractiuni contra vietii": omorul simplu, omorul în forma agravata (sunt prevazute trei categorii de circumstante agravante), atentatul la viata altuia prin otravire-text care nu a figurat în proiectul initial, fiind introdus de Parlament prin reproducerea art.301 din Codul penal anterior-si omorul din culpa. Infractiunea de "provocare la sinucidere" (asemanatoare celei prevazute de legea penala româna în art.179, în cadrul capitolului referitor la infractiunile contra vietii), este incriminata în capitolul al III-lea sub denumirea de "punerea în pericol a persoanei", într-o sectiune autonoma intitulata provocarea la sinucidere. Tot acolo sunt incriminate si faptele de "propaganda sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor preconizate ca mijloace de sinucidere".
În sfârsit, Codul penal spaniol, incrimineaza în "omuciderea si formele sale": omorul simplu, omorul în circumstante agravante, omorul din culpa, îndemnul la sinucidere si omorul la cerere. Asa cum se observa, reglementarea spaniola se apropie mult de cea româna, cu exceptia neincriminarii distincte a pruncuciderii si a incriminarii în schimb, a faptei de omor la cerere.
O prima concluzie care s-ar putea desprinde din aceasta analiza istorica si de drept comparat a infractiunilor contra vietii, ar fi aceea ca majoritatea legislatiilor moderne incrimineaza faptele de omor simplu, omor agravat (existând una, doua sau trei forme agravate) si omor din culpa. Pruncuciderea este incriminata numai de unele legislatii (româna, italiana), alte legislatii asimilând aceste fapte cu cele de omor (legea penala franceza, germana, spaniola).
A doua concluzie se refera la formele agravate. Cea mai simpla formulare a circumstantelor agravante, o cuprinde legea spaniola. Dupa aceasta lege, omorul se pedepseste mai grav când "este comis:
- cu perfidie;
- ca pret, recompensa sau cu promisiune;
- cu înversunare;
- amplificând deliberat si inuman durerea victimei (art.139)."
În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani. Daca fapta se constituie în conditiile mai multor circumstante agravante, pedeapsa este închisoarea de la 20 la 25 de ani. Este de retinut ca limitele pedepsei pentru omor simplu sunt prevazute de la 10 la 15 ani.
La fel de simpla este si reglementarea legii penale germane. În acest caz, omorul are caracter grav când este comis din placerea de a ucide sau de a-si satisface pornirile sexuale ori din lacomie sau din alte motive josnice, prin viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a ascunde o alta infractiune. În aceste situatii, omorul se pedepseste cu detentiune pe viata.
Ceea ce prevaleaza în cele doua legislatii de mai sus, sunt agravantele privitoare la atitudinea psihica a faptuitorului (motive josnice, perfidie, înversunare, viclenie, placere, satisfactie sau scopul de a înlesni sau de a ascunde o alta infractiune, a primi o recompensa, un pret, a îndeplini o promisiune) si, în secundar, modul de savârsire a faptei (prin cruzimi sau prin mijloace prezentând un pericol comun).
Mult mai numeroase si mai diversificate sunt circumstantele agravante ale omorului cuprinse în legislatia româna, franceza, italiana si nord-americana.
Astfel, dupa legea penala italiana constituie circumstante de agravare (iar pedeapsa este închisoarea pe viata, dupa abrogarea pedepsei cu moartea):
omorul savârsit pentru a executa sau a ascunde o alta infractiune sau pentru a obtine ori pentru a asigura obtinerea pentru sine sau pentru altul a produsului, a pretului sau a nepedepsirii pentru o alta infractiune;
omorul comis contra unui ascendent sau descendent;
când concura una dintre urmatoarele circumstante: a actionat din motive josnice sau usuratice, a folosit chinuri, maltratari ori a actionat cu cruzime fata de victima sau când s-a folosit de un mijloc otravitor ori de alt mijloc insidios sau când s-a comis cu premeditare;
când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la arestare, captura sau încarcerare sau pentru a-si procura mijloace de subzistenta în timpul cât era fugar;
când omorul s-a comis de un asociat la infractiune pentru a se sustrage de la arestare, captura sau încarcerare;
cu ocazia savârsirii vreuneia dintre infractiunile prevazute în art.519 (viol), art.520 (viol prin abuz de autoritate) si art.522 (acte violente de desfrâu).
Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisa asupra sotului, fratelui, surorii, tatalui sau mamei adoptive sau asupra fiului adoptiv sau asupra unui afin în linie directa.
Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstante agravante. Astfel, în timp ce omorul simplu se pedepseste cu închisoare pâna la 30 de ani, omorul este agravat si se pedepseste cu închisoare pe viata:
- când precede, însoteste sau urmeaza o alta crima;
- omorul savârsit în scopul de a pregati sau de a înlesni savârsirea unei infractiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui;
- omorul comis cu premeditare (asasinat);
- omorul comis asupra unui minor de pâna la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau natural ori asupra tatalui sau mamei adoptive;
- asupra unei persoane a carei stare deosebit de vulnerabila (datorita vârstei, bolii, unei infirmitati sau deficiente fizice sau psihice sau starii de graviditate), era aparenta sau cunoscuta de autor;
- asupra unui magistrat, jurist, avocat, functionar public sau ministerial sau asupra oricarei alte persoane care detine o autoritate publica sau este însarcinat cu o atributie în serviciul public, în exercitiul sau cu ocazia exercitarii functiilor sau atributiilor sale, când calitatea victimei este aparenta sau cunoscuta de faptuitor;
- asupra unui martor, victime, parte civila, fie pentru a o împiedica sa denunte fapta, sa formuleze plângere sau sa depuna ca martor în justitie, fie din cauza denuntarii, a plângerii sau a depozitiei sale.[3]
Tot astfel, legea penala româna prevede omorul agravat sub doua forme: omor calificat si omor deosebit de grav.
În legislatia nord-americana, constituie circumstante agravante ale omorului:
- comiterea faptei dupa condamnarea la închisoare ori când faptuitorul a mai fost condamnat pentru omor sau pentru o fapta savârsita prin amenintarea victimei cu acte de violenta;
- comiterea unui alt omor în timpul savârsirii acelui omor;
- când faptuitorul, cu stiinta, a creat riscul mortii mai multor persoane;
- când omorul a fost savârsit deoarece faptuitorul s-a obligat la aceasta sau a fost complice la comiterea faptei sau a încercat sa o comita ori imediat dupa comitere sau în încercarea de a o comite a savârsit un jaf, rapire de femei, acte sexuale anormale prin forta sau amenintare cu forta, incendiere, spargere sau rapire de copii;
- când omorul s-a savârsit în scopul evitarii sau prevenirii arestarii;
- când omorul s-a savârsit în scopul evadarii dintr-o paza legala;
- când omorul s-a savârsit pentru a obtine un câstig;
- când omorul s-a savârsit cu cruzime, cu atrocitate, faptuitorul manifestând o exceptionala depravare.[6]
Asa cum se observa, categoriile de circumstante agravante sunt mult mai diversificate în aceasta din urma legislatie. Pe lânga agravante, care se refera la atitudinea psihica (premeditarea, mobilul, scopul) ori agravante privind modul de comitere a infractiunii, apar agravante referitoare la calitatea subiectului activ (sot, ruda apropiata, o persoana care a mai savârsit un omor) sau la calitatea subiectului pasiv (sot, ruda apropiata, doua sau mai multe persoane, femeie gravida, minor pâna la 15 ani, persoana vulnerabila, functionar public sau ministerial, tec .). Dintre agravantele mentionate, cea mai controversata este circumstanta agravanta a premeditarii.
Capitolul al II-lea
Ocrotirea vietii prin normele de drept penal
Sectiunea I
Consideratii generale asupra partii speciale a Codului penal
Dreptul penal, ca ramura a sistemului de drept, este alcatuita din doua parti-partea generala si partea speciala, parti care, desi sunt strâns legate între ele, prezinta totusi anumite particularitati.
Unii autori, îndeosebi cei francezi, pornind de la aceste particularitati, sunt înclinati sa admita chiar existenta unui drept penal general si a unui drept penal special. Un asemenea punct de vedere nu a fost si nu este împartasit în literatura noastra juridica, aceasta admitând numai diviziunea dreptului penal într-o parte generala si una speciala, considerând ansamblul dreptului penal ca fiind o ramura de drept cu caracter unitar.
Nu ne vom opri asupra partii generale decât cu precizarea ca aceasta cuprinde norme ce reglementeaza în general lupta împotriva infractionalitatii prin intermediul mijloacelor de drept penal.
Partea speciala a Codului penal cuprinde norme care, spre deosebire de cele generale, nu prevad reguli ce se aplica la modul general, tuturor faptelor ce prezinta pericolul social al infractiunii, ci reglementeaza lupta împotriva infractionalitatii chiar prin stabilirea acestor fapte, precum si prin stabilirea sanctiunilor aplicabile celor ce le savârsesc.
Astfel, putem defini partea speciala a dreptului penal ca fiind acea parte ce cuprinde ansamblul normelor penale si în care sunt stabilite faptele de pericol social ce constituie infractiuni, precum si sanctiunile ce se aplica celor care le savârsesc.
Între partea speciala si cea generala a dreptului penal exista o strânsa legatura. Astfel, ambele constituie parti ale aceleiasi ramuri de drept si urmaresc aceeasi finalitate-apararea unor valori fundamentale în existenta carora societatea este interesata în mod vital: suveranitatea, independenta, unitatea statului, persoana si drepturile sale, dreptul de proprietate, precum si întreaga ordine de drept.
Se observa ca, primordiala în actualul Cod penal este apararea sigurantei statului. De lege ferenda, se preconizeaza ca infractiunile contra persoanei sa ocupe primul titlu al viitorului Cod penal, având în vedere o politica penala care sa tina cont în primul rând de siguranta persoanei, de viata acesteia, de sanatatea, integritatea corporala, libertatea si demnitatea persoanei.
Fixând cadrul legal al fiecarei fapte ce constituie infractiune, normele penale speciale înfaptuiesc principiile si regulile stabilite în partea generala a codului pe care astfel le concretizeaza si carora le dau prin aceasta, importanta practica.
Rolul deosebit de important al dreptului penal în ceea ce priveste apararea valorilor fundamentale ale societatii, se evidentiaza cu mare pregnanta tocmai în partea speciala. Prevazând si sanctionând cu severitate faptele îndreptate împotriva persoanei, împotriva atributelor esentiale ale fiintei si personalitatii umane, ca si pe cele îndreptate împotriva celorlalte drepturi si libertati ale omului, normele penale speciale apara interesele care îi sunt recunoscute si prin a caror atingere s-ar afecta grav un interes social general.
Partii speciale a stiintei dreptului penal, îi revine sarcina de a examina fiecare din faptele prevazute de normele penale speciale, precum si modul în care acestea sunt sanctionate, pentru a asigura întelegerea justa si aplicarea lor uniforma de catre toate organele judiciare, în stricta concordanta cu vointa legiuitorului.
Cu alte cuvinte, partea speciala a Codului penal trebuie sa înarmeze pe cei ce aplica normele penale speciale, cu cunostintele necesare si sa le formeze aptitudinea de a face o corecta încadrare juridica a faptelor, aceasta asigurând legalitatea în realizarea sarcinilor justitiei penale.
Sectiunea a II-a
Ocrotirea penala a vietii persoanei
Dintre toate valorile sociale, omul reprezinta, cu siguranta, valoarea cea mai de pret. De aceea, legea penala îl apara atât în ceea ce priveste existenta sa fizica si atributele fundamentale ale personalitatii sale, cât si în ceea ce priveste toate celelalte drepturi si interese ce-i sunt recunoscute.
Facând distinctia între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenta fizica si la principalele atribute ale fiintei si personalitatii umane pe de o parte, si faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi si interese ale persoanei, pe de alta parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distincta de infractiuni, concretizata în titlul infractiuni contra persoanei.
Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este aparata atât sub aspectul personalitatii sale fizice (viata, integritatea corporala, sanatatea), cât si a personalitatii sale morale (demnitate, onoare, libertate, etc.).
În cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul central îl ocupa apararea vietii omului.
Viata, ca însusire biologica a individului, constituie atributul sintetic si fundamental fara de care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însusiri ale persoanei. Ea reprezinta bunul, valoarea cea mai de pret a individului, conditia suprema a existentei si afirmarii rolului sau în cadrul grupului social.
Societatea, de asemenea, nu poate fi conceputa decât prin existenta unor oameni, ceea ce înseamna ca viata indivizilor devine o conditie suprema a existentei societatii însasi. Fara respectarea vietii nu este posibila nici colectivitatea, nici convietuirea sociala.
Implicarea dreptului în reglementarea relatiilor sociale si în ocrotirea valorilor sociale, a transformat aceste relatii în raporturi juridice, iar raporturile juridice care se nasc si se dezvolta în jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al infractiunii. Viata devine astfel, dintr-o valoare biologica, o valoare sociala si juridica-adica un drept absolut la viata al individului, drept a carui ocrotire este constatata de legea si doctrina penala si pe care toti cei din jur trebuie sa-l respecte. Mai mult chiar, ocrotirea vietii înseamna apararea tuturor relatiilor sociale normale si utile, deoarece fara persoana în viata, aceste relatii nu ar fi posibile.
Capitolul al III-lea
Omorul calificat
Sectiunea I
Consideratii generale
1.Conceptul de omor calificat si caracterizare
Desi fapta de omor, privita schematic, prezinta întotdeauna aceleasi caracteristici-anume, actiunea de a ucide cu intentie o fiinta omeneasca, actiune ce are ca rezultat moartea victimei-în realizarea concreta poate prezenta diverse particularitati dupa cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupeaza si diferite elemente care, fara a schimba substanta faptei, îi dau acesteia o coloratura diferita, sporindu-i vadit gradul de pericol social.
Legea prevede împrejurarile ce constituie elemente circumstantiale în continutul infractiunii de omor, cerând astfel anumite modalitati normative agravate ale acesteia.
Aceste elemente circumstantiale se alatura ca cerinte esentiale, fie laturii obiective a infractiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurarile agravante privesc subiectul activ sau pasiv al infractiunii ori relatia care exista între cei doi subiecti.
Asa cum am mai spus, Codul penal grupeaza aceste împrejurari care schimba întotdeauna gradul generic de pericol social al infractiunii de omor, în doua categorii de modalitati normative ale omorului, sub denumirile de omor calificat si omor deosebit de grav.
Omorul calificat este fapta persoanei care savârseste un omor în anumite împrejurari grave, anume prevazute de lege. Aceasta fapta prezinta un grad de pericol social mai ridicat decât infractiunea de omor simplu, ceea ce explica incriminarea sa prin dispozitii separate si sanctionarea ei mai severa.
Din punct de vedere al conceptului, omorul calificat nu difera deci de omorul simplu decât prin elementele circumstantiale care indica un grad de pericol social mai ridicat. Aceste elemente circumstantiale, facând parte din continutul infractiunii de omor calificat, sunt, în acelasi timp, specifice acestei infractiuni.[10]
2.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul infractiunilor contra persoanei
In ceea ce priveste obiectul juridic, infractiunile contra persoanei au ca obiect juridic comun relatiile sociale referitoare la drepturile indisolubil legate de existenta fizica si de personalitatea omului.
Obiectul juridic generic îl constituie relatiile sociale care privesc apararea persoanei, privita sub totalitatea atributelor sale.
Obiectul juridic special îl constituie relatiile sociale referitoare la fiecare dintre atributele esentiale ale persoanei privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile tuturor (erga omnes). Aceste drepturi, denumite si drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantata si se ocroteste personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existentei fiintei umane ori integritatii sale corporale, cât si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod liber în societate cu respectarea atributelor personalitatii sale (libertatea de a actiona, demnitatea, inviolabilitatea sexuala, inviolabilitatea secretului, etc.).
În doctrina penala, de asemenea, se recunoaste ca în sfera protectiei penale, sunt cuprinse acele drepturi absolute, legate intim de persoana umana, denumite si drepturi ale personalitatii, care sunt garantate prin normele instituite de stat pentru a apara diferitele atribute fundamentale ale omului.
Unele dintre infractiunile contra persoanei (toate, in cazul omuciderii), au si un obiect material, constând în corpul victimei infractiunii, iar altele sunt lipsite de un asemenea obiect (cum sunt infractiunile contra libertatii persoanei, contra demnitatii).
De regula, infractiunile contra persoanei nu sunt conditionate de o calitate speciala a faptuitorului, astfel ca subiectul activ nemijlocit al infractiunilor contra persoanelor, de regula, poate fi orice persoana.
Sunt si cazuri însa, în care legea cere o astfel de calitate, fie pentru existenta infractiunii în forma simpla, fie pentru existenta unor forme mai grave: calitatea de sot sau de ruda apropiata, în caz de omor calificat.
De regula, infractiunile contra persoanei se pot comite si în participatie, fie ca este vorba de participatie proprie, fie improprie.
Subiectul pasiv este persoana fizica ale carei valori (viata, integritate fizica, sanatate, libertate sau demnitate) au fost lezate prin savârsirea faptelor incriminate.
Sub aspectul laturii lor obiective, infractiunile contra persoanei constau în fapte de o destul de mare varietate. La unele dintre aceste infractiuni (omor, ucidere din culpa), elementul material se poate prezenta, fie sub forma unei actiuni, fie sub forma unei inactiuni, pe când la altele (amenintare, santaj, calomnie), fapta nu se poate realiza decât prin actiune.
În unele cazuri, legea cere si producerea unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea persoanei, în cazul infractiunilor contra vietii. Daca mijloacele de savârsire a faptei sunt în general, indiferente pentru existenta infractiunii contra persoanei, totusi, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace conditioneaza fie existenta infractiunii în forma simpla, fie existenta unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane, în cazul omorului).
De asemenea, locul sau timpul savârsirii faptei intereseaza în unele cazuri existenta infractiunii în forma simpla, iar în altele, existenta unor forme mai grave (de pilda, savârsirea omorului în public face ca fapta sa se încadreze în prevederile art.175 din Codul penal).
Atunci când legea conditioneaza incriminarea de existenta unei urmari materiale (cum este cazul omorului calificat), va trebui sa se stabileasca raportul de cauzalitate între fapta si rezultat.
În privinta laturii subiective, cele mai multe infractiuni contra persoanei se savârsesc cu intentie directa sau indirecta. Unele dintre acestea se savârsesc însa, si din culpa. În sfârsit, sunt infractiuni contra persoanei care se savârsesc si cu praeterintentie sau numai cu praeterintentie.
Stabilirea formei de vinovatie cu care a actionat faptuitorul si a modalitatilor corespunzatoare fiecarei forme, prezinta importanta pentru încadrarea juridica a faptei si uneori pentru individualizarea pedepsei. De regula, mobilul cu care a actionat infractorul sau scopul urmarit de acesta, nu prezinta relevanta pentru existenta infractiunii, ci doar pentru dozarea pedepsei. Ele sunt cuprinse, fie ca cerinta a continutului incriminarii, fie ca circumstanta agravanta. O exceptie de la aceasta regula exista în cazul omorului calificat, când atât scopul, cât si mobilul sunt prevazute ca cerinte în continutul incriminarii.
3.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul infractiunilor contra vietii. Relatii sociale fundamentale
Infractiunile contra vietii, reunite în Codul penal într-o sectiune distincta-omuciderea, constituie cele mai grave infractiuni contra persoanei.
Asa cum rezulta si din denumirea data lor, acestea au ca obiect juridic, relatiile sociale referitoare la atributul fundamental al fiintei umane, care este dreptul la viata. În cadrul acestor relatii sociale, fiecare persoana, luata în consideratie în mod individual, apare ca titulara a dreptului absolut la viata, iar toti ceilalti membri ai societatii au obligatia de a se abtine de la savârsirea oricarei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viata al titularului.
Ceea ce caracterizeaza în principal subgrupa infractiunilor contra vietii, constituie valorile sociale ocrotite, care privesc existenta si securitatea fizica a persoanei.
Infractiunile care alcatuiesc aceasta subdiviziune, se caracterizeaza apoi prin elementul lor material, care consta într-o activitate (actiune sau inactiune) prin care se aduce o atingere valorilor sociale ocrotite.
Aceasta atingere poate avea ca urmare consecinta cea mai grava: stingerea vietii si desfiintarea fizica a persoanei-dar poate avea si consecinte mai putin grave (în ipoteza faptei ramasa în forma de tentativa): vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii. Aceste fapte pun în primejdie nu numai securitatea fiecarei persoane, ci implicit, a întregii colectivitati, având în vedere ca fara respectarea vietii si a celorlalte drepturi ale persoanelor nu este posibila o linistita convietuire sociala.
Desi toate faptele de omucidere aduc atingere acelorasi relatii sociale si au ori sunt susceptibile de a avea ca rezultat moartea unei persoane, gradul de pericol social pe care îl prezinta fiecare fapta difera dupa mai multe criterii: forma de vinovatie, modul savârsirii, relatiile între faptuitor si victima. Aceste deosebiri se rasfrâng nu numai asupra sanctiunii, cât si asupra continutului incriminarilor.
Sectiunea a II-a
Obiectul si subiectii infractiunii
1.Obiectul infractiunii
1.1.Controverse asupra obiectului juridic[13]
Înca din perioada constituirii scolii clasice penale, au aparut în doctrina unele idei asupra obiectului juridic al infractiunii, chiar daca acest concept nu era înca pe deplin clarificat si nu era diferentiat în mod clar de acela de obiect material al infractiunii.
Întrevazând ca obiect juridic al infractiunii necesitatea ocrotirii existentei societatii, un reprezentant al scolii clasice penale˛ afirma ca "faptele care trec dincolo de necesitatea de conservare a existentei societatii, sunt nedrepte în natura lor".
Dupa Carrara, obiectul agresiunilor este violarea idealurilor necesare pentru colectivitatea sociala. O infractiune reprezinta o agresiune si o violare a bunului, real sau ideal, garantat de lege.
Aceste idei vor fi aprofundate de doctrinele penale liberale moderne, mai ales în cadrul dezbaterii controverselor create si de conceptiile national-socialiste totalitare. Spre deosebire de acestea din urma, care promovau ideea unui drept penal subiectivist-simptomatic, considerând infractiunea ca o violare a unei datorii de fidelitate fata de stat si ca o forma de razvratire a individului împotriva vointei statului, teoriile moderne asupra obiectului juridic, pun accentul pe ocrotirea valorilor fundamentale ale societatii ca obiect juridic al infractiunii, pozitie specifica regimurilor democratice-liberale.
În doctrina italiana moderna, obiectul juridic al infractiunii este bunul sau interesul protejat de legea penala. Prin bun juridic se întelege tot ceea ce satisface o trebuinta umana, iar prin interes se întelege relatia dintre subiect si bun.
Într-o opinie , obiectul juridic al infractiunii este acel bun interes pe care fapta incriminata îl lezeaza sau îl expune unui pericol si pentru ocrotirea caruia, intervine legea penala. În opinia sa, toate infractiunile au un obiect juridic, chiar daca unele nu au obiect material. Bunul sau interesul juridic tutelat de legea penala reprezinta, în esenta, interesul social de a ocroti anumite valori; este vorba, prin urmare, de ocrotirea unui bun sau a unui interes general, chiar daca, cel lezat nemijlocit ar fi o persoana particulara.
Legea penala protejeaza anumite valori pentru conservarea lor si buna convietuire sociala, independent de interesele indivizilor izolati sau de interesele particulare ale acestora.
Astfel, integritatea corporala este ocrotita de legea penala în masura în care constituie un interes în a carui conservare este interesata întreaga societate si nu numai o persoana determinata care a fost victima unei agresiuni.
Prin urmare, obiectul juridic al oricarei infractiuni prezinta în mod necesar un interes public, deoarece si atunci când se refera la interesele individuale, acestea sunt protejate ca interese colective, pe care statul le apara indiferent de vointa individului izolat.
În conceptia unor autori , orice infractiune, asa cum are un subiect activ, are si un obiect juridic, adica un bun-interes protejat de drept (de aici si denumirea de bun juridic) si pe care norma îl protejeaza prin amenintarea cu pedeapsa a celor ce savârsesc fapte care lezeaza valorile sociale fundamentale.
În continuarea acestei opinii, bunul juridic este orice lucru susceptibil de a satisface o cerinta umana. El se poate înfatisa ca un lucru palpabil sau ca o entitate ideala.
În ce priveste notiunea de interes, aceasta exprima un raport între subiect si bun, adica evaluarea de catre subiect a aptitudinii bunului de a satisface o trebuinta. Este vorba aici de reflectarea subiectiva a bunului si exprima tendinta, aspiratia subiectului spre conservarea acelui bun. Desi sub un anumit aspect este vorba de notiuni diferite, majoritatea autorilor le folosesc în mod egal, considerând ca distinctia are mai mult o valoare terminologica.
O alta problematica analizata în doctrina este tendinta de a substitui conceptului de obiect juridic pe acela de scop al legii penale (ratiunea incriminarii), ca si tendinta de a supraevalua importanta bunului juridic. Mai ales în cazul unor infractiuni care au acelasi bun juridic (ca de exemplu, viata persoanei-bun juridic ocrotit în cadrul sectiunii definita "omuciderea"), în determinarea pericolului concret pe care îl prezinta infractiunea, se vor avea în vedere si alte elemente decât obiectul juridic, si anume: mijloacele, modalitatile de savârsire, locul, timpul, pozitia subiectiva a faptuitorului, raporturile dintre acesta si victima, etc.
În doctrina dreptului penal se confrunta si conceptia dupa care infractiunea este o agresare a propriului obiect juridic, cu cea dupa care infractiunea este o simpla violare a unei obligatii de supunere, de obedienta în fata normelor de drept.
Mai mult, în doctrina penala, s-a afirmat chiar ca exista infractiuni care au un adevarat obiect juridic (normele de acest fel ar fi legitime) si infractiuni care au numai imaginea unui obiect juridic, aceasta imagine fiind lipsita însa de orice continut (normele de acest fel ar fi ilegitime si deci, nu ar trebui aplicate).
Valoarea sociala trebuie înteleasa ca o valoare abstracta a ordinii sociale, protejata juridic, pentru a carei mentinere comunitatea manifesta interes si care poate fi atribuita, fie individului, fie colectivitatii.
Ca o categorie pur formala, obiectul juridic reprezinta categoria tuturor obiectelor si valorilor individuale pe care legea penala le protejeaza. Teoria moderna germana accentueaza chiar, necesitatea abstractizarii notiunii de valoare juridica, întelegând prin aceasta relatiile sociale cu privire la anumite valori sociale vitale pentru interesele comunitatii.
1.2.Obiectul juridic al infractiunii
Obiectul juridic generic al infractiunii de omor calificat, asa cum am mai afirmat, îl formeaza ansamblul relatiilor sociale ce constituie obiectul juridic comun al tuturor infractiunilor contra persoanei.
Ca si la fapta de omor simplu (art.174 C.p.), obiectul juridic special al infractiunii de omor calificat, îl constituie relatiile sociale a caror formare, desfasurare si dezvoltare, nu sunt posibile fara respectarea în prealabil a vietii persoanelor.
Având ca moment initial pe cel în care, terminându-se procesul fiziologic al nasterii, copilul este expulzat, dreptul la viata (ca o componenta a capacitatii de folosinta a persoanei) înceteaza odata cu producerea fenomenului natural al mortii. Desi s-ar parea ca determinarea acestui moment este simpla, în realitate nu este deloc asa.
Dreptul la viata se naste în momentul când copilul, separat de corpul mamei, îsi începe existenta sa proprie.
Sub reglementarea Codului penal anterior si chiar dupa intrarea în vigoare a actualului Cod penal, s-a sustinut ca dreptul la viata exista din momentul când copilul se angajeaza în procesul nasterii, nu neaparat din momentul respiratiei acestuia. Acest punct de vedere nu poate fi împartasit, deoarece legiuitorul, prevazând în art.177 C.p., pruncuciderea ca forma (ce-i drept, atenuata) a omuciderii, deci ca infractiune contra vietii, arata ca aceasta consta în "uciderea copilului nou-nascut savârsita imediat dupa nastere", ceea ce înseamna ca, potrivit conceptiei sale, dreptul la viata nu se naste în momentul conceptiei si nici în momentul când copilul se angajeaza în procesul nasterii, ci abia când acesta, fiind expulzat, îsi începe propria sa existenta. Dreptul la viata implica existenta vietii.
Întrucât dreptul la viata este recunoscut în egala masura tuturor persoanelor, nu intereseaza daca victima infractiunii a fost o persoana tânara sau batrâna, sanatoasa sau bolnava, barbat sau femeie, s.a.
În discutia teoretica potrivit careia dreptul la viata este ocrotit pentru ca raspunde unui interes al individului sau pentru ca este o valoare sociala în care este interesata întreaga colectivitate, teza dominanta a fost aceea ca statul ocroteste viata umana în interesul individului, pentru care aceasta constituie bunul suprem, însa ocrotirea priveste mai cu seama interesul colectivitatii în considerarea obligatiilor ce revin individului fata de familie si fata de societate. Acest din urma interes este prevalent; asa se explica de ce omorul la cerere sau cu consimtamântul victimei, chiar în legislatiile care admit o atare reglementare, nu este în afara sanctiunii penale( chiar daca se prevede o pedeapsa mai redusa ).
Importanta vietii individului pentru societate a determinat din totdeauna interesul grupului social pentru ocrotirea vietii în cadrul relatiilor sociale, viata devenind astfel, o valoare sociala-un "bun" care intereseaza întreaga colectivitate.
Concepând viata ca o relatie sociala (relatio ad alteros), se explica de ce nu este posibila incriminarea si sanctionarea încercarii de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa îsi ridice viata, ori pentru ca sinuciderea ar fi în contradictie cu interesele persoanei sau ca fapta nu ar fi de natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca în aceasta situatie nu poate fi vorba de o relatie sociala cu privire la viata. O persoana nu poate stabili relatii sociale cu sine însasi, deci lipseste obiectul juridic special al ocrotirii penale, adica relatia sociala care se creeaza în jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita astfel, o valoare sociala.
1.3.Obiectul material al infractiunii
Obiectul material al omorului calificat, ca si în cazul omorului simplu-fiind vorba, asa cum am mai aratat, de o varianta agravata a faptei prevazute la art.174 si de faptul ca ambele infractiuni au acelasi obiect juridic, este corpul omenesc în complexitatea sa, iar într-o precizare mai exacta, corpul persoanei-subiect pasiv.
Având însa în vedere ca unele modalitati normative din cuprinsul textului de lege impun o anumita calificare a subiectului pasiv, sintagma "corpul victimei" se poate limita, în cazul acelor modalitati, la a enunta unele categorii de persoane al caror corp poate constitui element material al infractiunii prevazute la art.175 din Codul penal. Astfel, actiunea sau inactiunea distructiva a faptuitorului se poate îndrepta împotriva corpului sotului sau unei a rude apropiate (lit.c), împotriva corpului persoanei aflate în neputinta de a se apara (lit.d), al persoanei care îsi îndeplineste îndatoririle de serviciu sau publice (lit.f) sau al persoanelor prin a caror ucidere, faptuitorul îsi asigura sau asigura altuia sustragerea de la urmarire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (lit.g) sau înlesneste ori ascunde savârsirea altei infractiuni (lit.h).
De mentionat este si observatia asupra careia ne-am oprit atentia si anterior, potrivit careia, actiunea sau inactiunea distructiva a ucigasului nu poate viza decât corpul unui om în viata, deoarece altfel nu se poate concepe savârsirea infractiunii de omor, fapta neputând întruni elementele constitutive ale unei infractiuni, decât cel mult elementele constitutive ale infractiunii de profanare de morminte, fapta prevazuta si pedepsita de art.319 din Codul penal, atunci când profanarea exista si se poate dovedi.
Prin urmare, obiectul material al infractiunii consta în corpul unui om în viata, indiferent de vârsta (copil, tânar, adult, batrân), sex (barbat sau femeie), starea sanatatii (sanatos, bolnav sau muribund) sau a normalitatii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice sau antropologice).
Viata este un fenomen complex ca forma de miscare, ea având la baza procese biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Daca înceteaza viata în sens biologic, înceteaza si viata ca valoare sociala, ca relatie sociala, si implicit, înceteaza relatiile legate de ea. De aceea intereseaza nu numai aspectul social al vietii, dar si cel biologic.
Obiectul material nu se confunda cu subiectul pasiv. Dupa consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima; din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viata al persoanei ucise.
În caz de tentativa însa, persoana continuând sa traiasca, trasaturile sale ca subiect pasiv, se confunda întru totul cu cele ale obiectului material.
În problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina si practica judiciara au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbatut în tot mai multe state: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin în dreptul nostru penal de pâna acum, era considerata fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de omor), s-a ridicat chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non, faptul ca subiectul pasiv sa fi fost în viata în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. Problema este, în primul rând, ridicata de practica si, dupa cum vom vedea în continuare, prezinta un interes cert. De asemenea, de rezolvarea acestei probleme profita si situatia în care faptele sunt savârsite din culpa. S-ar putea afirma ca în toate aceste cazuri, fapta savârsita este infractiune de omor?
Este evident ca, un eventual raspuns afirmativ se bazeaza pe faptul ca autorul nu stia ca victima decedase anterior actiunii sale si ca, din punct de vedere penal, vinovatia lor este sinonima cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate în viata.
Spre o asemenea solutie este înclinata mai ales jurisprudenta, în dorinta ei de a nu lasa nesanctionata o atitudine deosebit de periculoasa pentru societate, atitudine care s-a obiectivat. Aceasta tendinta duce la includerea faptului putativ în sfera represiunii penale.[27] Jurisprudenta franceza ofera un exemplu în acest sens, în care încadrarea juridica facuta a fost aceea de tentativa la omor.
Aceasta conceptie, care îsi desprinde argumentele din latura subiectiva a infractiunii si din necesitatea protejarii eficiente a ordinii sociale si a valorilor pe care ea se întemeiaza, conduce la retinerea tentativei la infractiunea de omor în toate cazurile.
Admiterea cu valoare de principiu a unei asemenea solutii, ar putea duce însa, la o spiritualizare a obiectului represiunii penale, deoarece aceasta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen obiectivat, care a produs în realitate urmarea ceruta de lege.
2.Subiectii infractiunii
2.1.Subiectul activ al infractiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii de omor calificat, poate fi orice persoana care savârseste un omor în vreuna din împrejurarile enumerate de art.175 din Codul penal. În raport cu una dintre aceste împrejurari, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât o persoana care are o anumita calitate (art.175 lit.c.): sot sau ruda apropiata cu subiectul pasiv.
De asemenea, subiectul activ, fara a fi calificat, trebuie sa îndeplineasca anumite conditii pentru ca fapta savârsita de el sa îmbrace elementele constitutive ale infractiunii de omor calificat. Astfel, subiectul activ trebuie sa fi premeditat fapta, sa urmareasca un interes material, sa foloseasca mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane, sa aiba interesul de a se sustrage sau de a sustrage pe altul de la urmarire, arestare sau de la executarea pedepsei, sa urmareasca înlesnirea sau ascunderea unei alte infractiuni sau sa comita fapta în public.
Aceste conditii îndeplinite, infractiunea poate fi savârsita de orice persoana care îndeplineste conditiile generale psihofizice ale raspunderii penale.
La savârsirea faptei pot contribui si alti subiecti activi (coautori, instigatori, complici).
În cazul coautoratului, în literatura juridica se subliniaza necesitatea unei contributii nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata sau tentativa). Exista o asemenea contributie nemijlocita a coautorului, când acesta savârseste acte care apartin actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indicate de verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi deci, astfel de acte, orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane. Astfel, în practica judiciara, s-a decis ca exista coautorat daca mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag, etc.), chiar daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionând simultan cu aceeasi intentie de a ucide si completându-se unul pe altul, inculpatii sunt coautori.[29]
2.2.Subiectul pasiv al infractiunii
Subiectul pasiv special si imediat este persoana a carei viata a fost suprimata, în una din împrejurarile prevazute de art.175 din Codul penal (în cazul faptei consumate) sau a carei viata a fost pusa în pericol de catre cel ce a avut intentia de a ucide (în caz de tentativa).
Aceeasi persoana nu poate fi si subiect activ si subiect pasiv al infractiunii de omor calificat. Pentru existenta subiectului pasiv al infractiunii de omor calificat este suficient sa se constate ca:
- persoana titulara a valorii ocrotite penal a suferit raul produs prin savârsirea infractiunii, adica moartea sau punerea în pericol a vietii;
- sa îndeplineasca cerintele speciale cerute de lege pentru încadrarea faptei în
art.175 C.p., si anume: sa fie o persoana prin a carei ucidere faptuitorul sa fi urmarit un interes material (lit.b), sa fie sot sau ruda apropiata cu persoana asupra careia se îndreapta actiunea distructiva (lit.c), sa fie o persoana în stare de neputinta de a se apara (lit.d), sa fie o persoana ucisa în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor sale publice sau de serviciu (lit.f) ori în legatura cu sustragerea de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse, a
faptuitorului sau a unei alte persoane (lit.g).
Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima.
În literatura de specialitate s-a subliniat pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba prin infractiune. Distinctia este importanta fiindca, daca de cele mai multe ori persoana vatamata este în acelasi timp si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamata, fara a fi însa si persoana pagubita (de exemplu, copiii victimei unei infractiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o paguba prin infractiune, însa nu au calitatea de persoane vatamate).
Sectiunea a III-a
Latura obiectiva si latura subiectiva a infractiunii
1.Latura obiectiva a infractiunii
Ca de altfel în cazul tuturor infractiunilor, si în cazul celei de omor calificat, analiza laturii obiective implica analiza elementelor componente ale acesteia: elementul material, urmarea imediata si legatura de cauzalitate.
1.1.Elementul material
Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat moartea unui om.
Elementul material poate consta într-o actiune (comisiune) sau într-o inactiune (omisiune). În oricare dintre ipotezele mentionate, aceasta se refera la incriminare, nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anumita forta distructiva, respectiv, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei în conditiile date.
O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta sub forma unor actiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, taiere, împuscare, întepare, electrocutare, etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice), etc.
Aceeasi forta distructiva este prezenta si în cazul inactiunii, atunci când faptuitorul avea obligatia (legala, contractuala, sociala) de a face sau de a îndeplini actiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlatura desfasurarea unor procese de natura sa provoace moartea victimei. De exemplu, prin omisiunea intentionata de hranire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, prin neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav, s-a dat posibilitatea sa actioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.
Actiunea ucigatoare poate fi savârsita în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, dar si în mod indirect, mijlocit, prin folosirea sau antrenarea unor forte sau energii neanimate sau animate (asmutirea unui câine, folosirea unui animal salbatic, a unei reptile veninoase) sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsa fizic sau moral la aceasta (de exemplu, prin constrângerea acesteia sa se împuste sau sa se arunce de la înaltime).
Infractiunea exista si se pedepseste ca atare si atunci când faptuitorul, stiind ca victima sufera de cord si ca o emotie puternica îi va provoca moartea, în dorinta de a o ucide, îi provoaca o asemenea emotie.
Fapta ucigatoare poate fi savârsita prin orice mijloace sau instrumente (iar în cazul prevazut la lit.e, "prin mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane"). Acestea pot fi clasificate în:
- mijloace fizice: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, materiale explozive,
instrumente taietoare, întepatoare, taietor-întepatoare, etc.
- mijloace chimice: substante chimice care exercita o actiune toxica sau coroziva
cauzatoare de moarte asupra organismului uman.
- mijloace psihice prin care se provoaca un soc psihic sau stari emotive intense care
produc moartea victimei: amenintarea grava, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea
psihica profunda, stresul psihic, etc.
Mijloacele sau instrumentele întrebuintate trebuie sa fie apte pentru savârsirea unei activitati ucigatoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuintarea lor în anumite moduri, împrejurari sau conditii.
Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea mortii unei persoane (de exemplu, numai faptul de a da o bautura îndulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet pentru a-i provoca treptat agravarea bolii si, în final, moartea).
Infractiunea de omor implica întotdeauna aceleasi caracteristici, si anume, existenta unei actiuni (inactiuni) comise cu intentia de a suprima viata unei persoane, actiune care are ca rezultat moartea victimei. În realizarea sa concreta, actiunea sau inactiunea poate prezenta însa unele particularitati, dupa cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupeaza diferite elemente care, fara a schimba substanta faptei, îi dau acesteia o coloratura diferita, sporindu-i vadit gradul de pericol social. Aceste împrejurari sunt valorificate de legiuitor si prevazute ca elemente circumstantiale în continutul infractiunii de omor, reprezentând o modalitate normativa agravata a acesteia.
Potrivit art.175 din Codul penal, omorul calificat consta în uciderea unei persoane în una din urmatoarele împrejurari:
1.1.1.Omorul savârsit cu premeditare[36]
1.1.1.1.Unele aspecte de drept comparat
Aceasta circumstanta, desi exista sub o forma sau alta în majoritatea legislatiilor, nu are o definitie în lege.
În conceptia clasica, premeditarea însemna comiterea infractiunii cu sânge rece, spre deosebire de fapta comisa într-o stare de excitatie.
Cu timpul, cei mai multi autori au aderat la ideea ca premeditarea ar presupune atât un element cronologic (o distantare în timp a actului de executare în raport cu momentul luarii hotarârii criminale), dar si un element exterior, compus din acte de pregatire.
În acest sens s-a pronuntat si jurisprudenta italiana. În mai multe decizii ale Casatiei italiene,[37] s-a argumentat ca premeditarea presupune un element cronologic, dar si o hotarâre criminala ferma, care poate fi desprinsa numai din manifestarile exterioare ale faptuitorului, manifestari cu valoare simptomatica: pregatirea mijloacelor de executare, cautarea ocaziei propice si orice alte elemente din care judecatorul ar putea desprinde concluzia asupra finalitatii urmarite de agent.
În conceptia doctrinei penale franceze, de asemenea premeditarea presupune o executare calma, cu sânge rece, a faptei, pe baza unei gândiri prealabile, dar proba premeditarii implica o referire la manifestarile exterioare care au precedat sau au însotit hotarârea faptuitorului (de exemplu, o amenintare cu moartea a victimei); când premeditarea se desprinde din manifestarile exterioare, ea devine o circumstanta reala, care se transmite participantilor.
Teza convertirii circumstantei personale a premeditarii într-o circumstanta reala, a fost sustinuta si în doctrina penala româna. În Codul penal român din 1865, premeditarea este definita numai prin elementul cronologic (art.227 prevedea ca precugetarea este atunci când, "mai înainte de comiterea faptei, s-a luat hotarârea de a se actiona asupra vietii unei persoane anume"). Codul penal din 1936 prevedea, de asemenea premeditarea, ca o agravanta a infractiunii de omor (art.464), însa în doctrina timpului (mai ales în comentariul elaborat de V. Dongoroz) s-a subliniat ca premeditarea presupune nu numai un dol deliberat (dolus deliberatus), în opunere cu dolul spontan (dolus repentius, de proposito), dar si un act de pregatire în vederea savârsirii faptei.
1.1.1.2. Art.175 lit.a)
Premeditarea, cea mai analizata modalitate normativa care califica omorul si îl încadreaza în art.175, nu este definita de legea româna, fiind doar enuntata ca circumstanta de calificare.
În sensul literal al cuvântului, "premeditare" înseamna gândire anticipata, chibzuire asupra unei activitati viitoare. Unii autori au preluat acest sens literal si au considerat ca pemeditarea, în sens juridic, înseamna comiterea faptei dupa o gândire prealabila cu intensitate; durata îndelungata si chibzuinta faptuitorului "la rece" sau cu stapânire de sine, netulburat de afecte sau emotii puternice, ar însemna premeditare.
În legatura cu întelesul notiunii analizate, în teoria si practica dreptului penal s-au conturat doua puncte de vedere diferite.
Potrivit unui punct de vedere, premeditarea are un caracter complex-subiectiv si obiectiv-deoarece presupune, pe lânga o anumita intensitate a actului de gândire, si masuri concrete care sa justifice distinctia si modalitatea actiunii care se va întreprinde. Ea cuprinde atât elemente de ordin psihic, cât si elemente obiective, nefiind suficient sa treaca un anumit interval de timp mai îndelungat între luarea hotarârii de a savârsi infractiunea si punerea ei în executare, ci trebuind sa existe si alte acte materiale si spirituale de pregatire a infractiunii, care fac ca rezultatul sa fie cert. Deci, omorul premeditat trebuie sa fie pregatit efectiv prin masurile care se iau de catre faptuitor, pentru crearea conditiilor necesare realizarii lui, nu numai sa fie acceptat psihic si chibzuit. Ca urmare, pentru existenta premeditarii ca circumstanta agravanta a infractiunii de omor, este necesara îndeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
luarea rezolutiei infractionale trebuie sa preceada cu un oarecare interval de timp actiunea agresiva. Exista premeditare atunci când hotarârea (rezolutiunea) de a savârsi o infractiune premerge executarii infractiunii, în asa fel încât, între luarea hotarârii infractionale si punerea în executare a acesteia, s-a interpus un interval de timp în care faptuitorul a desfasurat o activitate premergatoare constând în: luarea de informatii, procurarea de mijloace, cautarea de complici, pândirea victimei sau atragerea acesteia în cursa. Asadar, pentru ca hotarârea prealabila de a savârsi infractiunea sa constituie premeditare în sensul legii penale, trebuie ca acea hotarâre sa fi fost neaparat exteriorizata, manifestata în acte de pregatire, singur elementul timp nefiind suficient (adica, doar existenta acelui interval între luarea hotarârii si executarea ei).
hotarârea luata anterior trebuie sa se concretizeze în anumite activitati de pregatire care trebuie sa fie de natura a înlesni savârsirea infractiunii.
chibzuirea infractorului trebuie sa fie suficienta. Premeditarea este deci compusa din doua elemente care se completeaza reciproc: pe de o parte elementul de chibzuire activa (determinat prin prefixul "pre"), iar pe de alta parte, elementul de chibzuire pasiva (determinat prin "meditare") asupra elementului tactic, chibzuire data în vileag prin însusi felul în care a fost realizata infractiunea (pregatirea, înlaturarea de obstacole, luarea de precautiuni pentru a împiedica descoperirea faptei si a faptuitorului,etc.). Îmbinarea acestor elemente sta la baza conceptului juridic de premeditare.
Potrivit celuilalt punct de vedere premeditarea are un caracter pur subiectiv, constând într-o chibzuire a faptuitorului mai îndelungata decât cea obisnuita si într-o stare de relativ calm cu privire la actiunea sau inactiunea infractionala, la timpul, locul si la modul de savârsire a acesteia.
Adeptii acestui punct de vedere sustin în acelasi timp ca o hotarâre infractionala pusa în aplicare imediat, nu se poate caracteriza prin premeditare, chiar daca , în mod concret, desfasurarea în timp a actiunii ar dura mai mult. De aceea se arata ca, pentru existenta premeditarii este necesara si trecerea unui interval de timp de la luarea hotarârii si pâna la punerea ei în executare, pentru a spori sansele producerii urmarii dorite.
Autorii care îmbratiseaza punctul de vedere subiectiv privind întelesul notiunii de premeditare, sunt de parere ca actele materiale sau spirituale de pregatire, nu fac parte din continutul premeditarii, ci sunt doar elemente cu ajutorul carora se probeaza existenta ei, ea ramânând un factor exclusiv psihic. Tot în sustinerea acestei opinii, s-a afirmat ca pentru existenta premeditarii, nu este necesar nici un act de pregatire. Daca ar fi altfel, ar însemna ca omorul cu premeditare sa nu se poata desfasura decât prin actiune, ceea ce, în opinia acestor autori, este inexact. În plus, într-o decizie a Tribunalului Suprem, au fost semnalate situatii în care, desi existau acte de pregatire, nu exista si premeditare.
Dupa cum se observa, în ambele puncte de vedere, se accepta ca hotarârea de a ucide o persoana este luata, în cazul premeditarii, într-un anumit interval de timp ce trebuie sa fie mai îndelungat decât cel obisnuit (morasu habens). El nu este prestabilit, instanta trebuind sa-l fixeze de la caz la caz.
Unii infractori chibzuiesc mai mult, iar altii trec la executarea actiunii sau inactiunii dupa o chibzuinta mai scurta, relevanta însa, sub aspectul premeditarii.
În orice caz, chibzuinta este un element complex care nu se rezuma în exclusivitate la o meditatie de o oarecare durata, ci asociaza la actiunea sau inactiunea de ucidere împrejurari concrete, pentru a obtine cu certitudine mai mare rezultatul dorit. Ea se deosebeste de "straduinta" sau "perseverenta" în finalizarea hotarârii de a ucide, care apartine elementului subiectiv al infractiunii de omor în oricare dintre formele sale.
De asemenea, este incompatibila cu o vointa oscilanta, de a ucide sau nu.
Ea presupune vointa ferma de a suprima viata unei persoane, alegând în acelasi timp momentul si locul unde se va savârsi infractiunea.[42] Nu sunt îndeplinite conditiile premeditarii în ipoteza în care, din împrejurarile de fapt, rezulta ca inculpatul nu cunostea persoana fata de care dorea sa se razbune, neaflându-se în situatia de a medita cu privire la timpul, locul si modalitatea de savârsire a omorului.
Considerarea premeditarii ca o împrejurare care califica omorul, se explica prin aceea ca o fapta savârsita în mod spontan este socotita ca fiind mai putin grava decât fapta comisa în urma unei reflectii îndelungate, a unei deliberari prin care faptuitorul a elaborat un plan de executare si a organizat aducerea acestuia la îndeplinire.
În cazul premeditarii nu se poate vorbi de o simpla întâmplare, de un moment de ratacire, de "un ceas rau" în viata faptuitorului, ci de o atitudine vadit antisociala, de o comportare nesovaielnica în hotarârea de a savârsi infractiunea, de un grad ridicat de periculozitate a faptuitorului.
În literatura de specialitate s-a subliniat în mod corect ca actul meditativ, chibzuinta, presupune ca faptuitorul sa se afle în conditii de normalitate psihica corespunzatoare. Factorii ce pot influenta chibzuinta, sunt:
starile obsesive; în situatia în care obsesia atesta o stare psihica anormala care are ca efect alterarea gândirii, elementul chibzuintei nu poate fi retinut. Daca însa, faptuitorul este obsedat doar de gândul de a ucide, aceasta stare este compatibila cu premeditarea.
betia; betia voluntara completa nu este compatibila cu premeditarea întrucât faptuitorul a intrat în mod voit într-o asemenea stare si a putut sa-si dea seama de consecintele ei. În legatura cu aceasta, sunt posibile doua situatii: - faptuitorul îsi creeaza starea de betie pentru a savârsi omorul, caz în care, evident, actioneaza cu premeditare (betie preordinata); faptuitorul, aflându-se în stare de betie, savârseste un omor, caz în care fapta poate fi, fie spontana, fie premeditata, în raport de situatie;
provocarea; faptul ca hotarârea de a savârsi fapta a fost luata sub o anumita conditie (de exemplu, si daca persoana împotriva careia ar urma sa se savârseasca fapta, va trece printr-un anumit loc sau daca aceasta nu va accepta o propunere a faptuitorului ori daca va opune o oarecare rezistenta), nu exclude premeditarea. Rezulta deci, ca între scuza provocarii si premeditare nu exista incompatibilitate, acestea putând coexista si putând fi retinute în cadrul aceleiasi infractiuni.
Circumstanta premeditarii exista de asemenea, si în ipoteza în care hotarârea de a ucide nu priveste o anumita persoana, ci orice persoana. Deci premeditarea este avuta în vedere chiar si atunci când, în locul persoanei vizate, a fost omorâta o alta persoana în caz de error in personam sau de aberratio ictus. Astfel, daca faptuitorul a premeditat sa ucida pe X, dar din cauza erorii asupra persoanei sau a gresitei mânuiri a mijloacelor de executie a ucis pe Y, se va tine seama de existenta premeditarii si fapta va fi considerata omor calificat. Bineînteles, nu se extind efectele premeditarii atunci când faptuitorul care luase hotarârea de a ucide pe X, întâlneste din întâmplare pe Y si în urma unei dispute îl omoara, fiindca hotarârea de a savârsi acest omor este distincta si spontana.
Plecând de la diferenta de opinii privind continutul premeditarii, s-au exprimat puncte de vedere diferite si în ceea ce priveste efectele premeditarii asupra participantilor.
Astfel, dupa o parere, se apreciaza ca, întrucât premeditarea include cu necesitate pregatirea omorului, participantii care cunosc actele de pregatire sau le prevad raspund pentru omor cu premeditare, nu pentru omor simplu.
Dupa o alta parere, întrucât premeditarea este o circumstanta personala ce tine de latura subiectiva a infractiunii, ea nu se extinde asupra participantilor care nu au actionat premeditat. Efectele sale nu se transmit între participanti, însa aceasta, numai atunci când contributia fiecarui participant este spontana, altfel, existenta participatiei implica premeditare în raport cu toti participantii.
În ipoteza rar întâlnita, dar nu exclusa, a unor participanti care actioneaza cu premeditare, iar autorul savârseste fapta spontan, premeditarea va opera pentru participanti-nu si pentru autor.
Mentionam ca în terminologia dreptului penal, omorul savârsit cu premeditare este denumit asasinat.
1.1.1.3.Posibilitatea retinerii circumstantei atenuante a provocarii
În legatura cu posibilitatea coexistentei provocarii cu premeditarea, nu exista un punct de vedere unitar în literatura de specialitate si în practica judiciara.
Într-o opinie, s-a sustinut ca exista situatii când starea de puternica tulburare sau emotie provocata, îsi pastreaza intensitatea si dupa trecerea unui anumit interval de timp, astfel încât fapta penala se poate savârsi cu premeditare.
La fel, este posibil ca faptuitorul sa premediteze uciderea unei persoane alcatuindu-si un plan conditionat de actul provocator al victimei.
Într-o alta opinie, pe care unii doctrinari o considera justa, s-a considerat ca premeditarea omorului este incompatibila cu provocarea, întrucât chibzuinta specifica premeditarii, contrazice prin conceptie, spontaneitatea ce caracterizeaza starea de provocare.
Circumstantele atenuante, cum este si cazul provocarii-prevazuta în art.73 C.p. ca fiind "savârsirea infractiunii sub stapânirea unei puternice tulburari sau emotii, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate, produsa prin violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita grava", nu tin de încadrarea juridica a faptei, ci de individualizarea pedepselor, opera ce apartine magistratului. Asa cum rezulta si din litera legii, nu se impune cerinta (deoarece textul legal nu distinge) ca tulburarea sau emotia provocata de victima sa se materializeze în savârsirea faptei penale într-un moment imediat urmator actiunii de provocare, asa cum se face expres precizarea de catre legiuitor în materia pruncuciderii (fapta "savârsita imediat dupa nastere de catre mama aflata într-o stare de tulburare pricinuita de nastere").Asa cum rezulta din textul legal al pruncuciderii, legiuitorul a înteles ca fiind necesar sa precizeze ca tulburarea pricinuita de nastere trebuie sa existe imediat dupa nastere.
Astfel, într-o speta care s-a aflat pe rolul Tribunalului Calarasi, la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanta a retinut în favoarea acestuia, circumstanta atenuanta prevazuta de art.73 lit.b din Codul penal (scuza provocarii). Împotriva sentintei de fond, Parchetul a formulat apel, vizând urmatoarele aspecte: nejustificata retinere a scuzei provocarii, precum si gresita condamnare, cu retinerea acestui text fara schimbarea încadrarii juridice a faptei. Curtea, examinând actele si lucrarile din dosarul cauzei, atât din prisma motivelor de apel invocate de Parchet, cât si din oficiu, sub toate aspectele, constata ca apelul este nefondat. Astfel, deplin justificat si întemeindu-se pe probele concludente administrate în cauza, instanta de fond a retinut ca între inculpat si victima aveau loc dese conflicte, cu violente fizice si verbale reciproce. S-a dovedit ca în ziua producerii omorului, victima a fost cea care, în mai multe rânduri, a avut o comportare violenta si agresiva, adresându-i inculpatului insulte grave, cuvinte deosebit de grele, apoi i-a aplicat inculpatului repetate lovituri cu u vatrai. Pe fondul vechiului conflict ce exista între cei doi, aceste împrejurari de fapt din ziua crimei sunt de natura sa justifice pe deplin aplicarea scuzei provocarii, având în vedere tulburarea produsa inculpatului de comportamentul agresiv, insultator si violent al victimei. Cât despre schimbarea încadrarii juridice potrivit art.334 C.p.p., este cu totul neîntemeiata deoarece circumstantele atenuante tin, nu de încadrarea juridica a faptei-pe care o da partea speciala a Codului penal, ci de individualizarea pedepselor-opera ce este în sarcina magistratului. Apelul urmeaza a fi respins.
1.1.2.Omorul savârsit din interes material[50]
Aceasta împrejurare constituie elementul circumstantial al infractiunii de omor calificat (art.175 lit.b), atunci când se constata ca faptuitorul a savârsit infractiunea de omor, determinat fiind de un interes material.
Caracterul agravant al împrejurarii decurge din pericolul grav pe care îl prezinta recurgerea la actiuni de ucidere pentru realizarea sau satisfacerea unor interese materiale.
Interesul material, ca agravanta de calificare în materie de omor, înseamna, în principiu, orice folos, avantaj sau beneficiu de natura patrimoniala urmarit prin savârsirea infractiunii (de pilda, se urmaresc avantaje rezultând din deschiderea unei succesiuni, se urmareste stingerea anumitor obligatii, modificarea unor drepturi, etc.).
Într-o parere în continutul notiunii de interes material nu intra însa, avantajele materiale rezultate din strângerea bunurilor victimei în momentul uciderii ei. În cazul omorului din interes material, faptuitorul dobândeste folosinta bunurilor sau drepturilor invocând numai vocatia patrimoniala rezultata din chiar faptul mortii victimei. Aceasta forma de omor calificat nu subzista atunci când el a fost savârsit din alte motive: razbunare, gelozie, în urma unor certuri, aceasta, chiar daca decesul victimei i-ar aduce faptuitorului un avantaj material. Deci, potrivit deciziei instantei supreme, retinerea agravantei de la lit.b este independenta de agravanta legala de la art.75 alin.1 lit.d-"savârsirea infractiunii din motive josnice", iar la individualizarea pedepsei, aceasta agravanta legala nu este luata în calcul, fiind suficienta dispozitia art.175. În cazul în care motivul (mobilul) care consta în obtinerea unui avantaj material se dovedeste a fi nereal (de exemplu, în realitate, testamentul nu era în favoarea faptuitorului, dar acesta a considerat în mod gresit ca are vocatie succesorala), cerinta legii este totusi îndeplinita deoarece relevanta în aceasta situatie pentru încadrarea juridica a faptei în prevederea legala de la lit.b, este latura subiectiva a infractiunii.
Într-o alta opinie, interesele materiale sunt adesea provocate de necesitati stringente asa ca, tentativa de a le realiza prin orice mijloace, chiar si prin omor, devine extrem de îmbietoare pentru elementele lipsite de orice scrupule, pentru firi adânc pervertite. Ocrotirea vietii oamenilor si a relatiilor sociale aferente (cum sunt si cele patrimoniale), nu ar fi suficient asigurata fara o sanctionare a unor astfel de elemente. Interesul material, dupa cum arata însasi notiunea, trebuie sa constea în urmarirea unui folos, avantaj, beneficiu material concretizat fara deosebire daca acest beneficiu provine dintr-o vocatie patrimoniala sau din culegerea spontana a bunurilor victimei dupa savârsirea faptei. Astfel, interesul poate consta în obtinerea unei sume de bani sau a unor bunuri materiale ori a unor titluri de valoare sau în dobândirea unei succesiuni ori stingerea unei datorii sau în încasarea pretului promis pentru savârsirea omorului. Pentru existenta împrejurarii agravate a interesului material, este suficienta constatarea ca faptuitorul a urmarit un astfel de interes prin comiterea actiunii de ucidere, fiind indiferent daca a realizat sau nu acel interes.
1.1.3.Omorul savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate
Omorul savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate constituie o împrejurare agravanta, deci un element circumstantial în continutul omorului calificat (art.175 lit.c).
Împrejurarea consta din calitatile pe care la au reciproc, subiectul activ si subiectul pasiv al omorului calificat (calitatea de sot sau de ruda apropiata a faptuitorului în raport cu victima infractiunii). Aceasta legatura dintre autorul infractiunii si subiectul pasiv al acesteia, formeaza în esenta, continutul agravantei de la lit.c a art.175. Sfera persoanelor a caror ucidere formeaza aceasta agravanta este precis limitata la dispozitiile explicative din art.149 din Codul penal.
Intra în aceasta sfera: - ascendentii;
- descendentii;
- fratii si surorile si copii acestora;
- persoanele devenite, potrivit legii (prin adoptie), astfel de rude.
Considerarea legaturii dintre faptuitor si victima ca o împrejurare agravanta îsi afla justificarea în gradul de periculozitate pe care îl prezinta subiectul activ al unui astfel de omor. Faptuitorul încalca, nu numai datoria generala de a respecta viata semenilor lui, ci si pe aceea speciala, de a respecta viata celor apropiati din punct de vedere al familiei.
Omorul savârsit în contra sotului sau unei rude apropiate, apare deosebit de odios în societatea contemporana, în care familia trebuie cladita pe sentimente de stima si afectiune, de respect reciproc între soti si toti membrii acesteia.
Pentru întelesul notiunii de rude apropiate, trebuie sa ne referim, dupa cum s-a aratat mai sus la dispozitiile art.149 din Codul penal, care, în alin.1 arata ca "rudele apropiate sunt ascendentii si descendentii, fratii si surorile, copii acestora, precum si persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".
În alin.2 al art.149 se adauga ca "dispozitiile din legea penala privitoare la rude apropiate, în limitele prevazute de alineatul precedent, se aplica, în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate, cât si descendentilor acesteia si în raport cu rudele firesti, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului, cât si descendentilor acestuia si în raport cu rudele înfietorului".
Rudenia, ca institutie juridica, îsi gaseste reglementarea în dreptul familiei. În mod firesc, la explicarea expresiei "ruda apropiata", Codul penal trebuie sa tina seama de dispozitiile referitoare la rudenie din Codul familiei: art.45-46, art.66, art.75, art.77.
Expresia "rude apropiate" este deseori folosita în Codul penal, atât în partea generala (art.103 alin.1), cât si în partea speciala (art.170 alin.2, art.173 alin.5, art.175 alin.1 lit.c, art.193 alin.1, art.210 alin.1, art.221 alin.2, art.234 alin.2, art.265 alin.2).
Calitatea de ruda apropiata priveste de cele mai multe ori, persoana infractorului (subiect activ), constituind o cauza de nepedepsire sau o circumstanta modificatoare de pedeapsa (agravanta sau atenuanta); la unele infractiuni, datorita naturii lor, au calitatea de rude apropiate, atât subiectul activ, cât si cel pasiv (omorul între rude, furtul între rude).
Cele de mai sus cu privire la frecventa folosirii în reglementarile Codului penal a expresiei "rude apropiate", justifica existenta dispozitiei explicative din art.149.
Dispozitia explicativa din alin.1 al art.149, prevede o enumerare limitativa a persoanelor care, în întelesul legii penale, sunt considerate rude apropiate. Aceste persoane sunt:
ascendentii si descendentii, adica acele persoane care coboara unele din altele, unite fiind printr-o legatura de sânge, rude în linie dreapta (art.46 lit.a din Codul familiei); copiii recunoscuti sau pentru care s-a obtinut o hotarâre judecatoreasca de stabilire a paternitatii, au acelasi statut juridic cu cei din casatorie; de asemenea, pentru ascendenti sau descendenti, nu intereseaza gradele de rudenie.
fratii si surorile, adica acele persoane care, fara sa coboare unele din altele au, cu toate acestea, un ascendent comun, rude în linie colaterala de gradul II. (art.46 lit.b din Codul familiei).
unchii sau matusile si nepotii sau nepoatele, rude în linie colaterala de gradul III.
copiii apartinând fratilor sau surorilor, adica veri primari-rude colaterale de gradul IV.
Calitatea de ruda apropiata, în cazul rudeniei de sânge, nu este conditionata de împrejurarea ca aceasta rudenie provine din casatorie sau din afara casatoriei, aceasta calitate fiind determinata de fenomenul natural al nasterii si nu de existenta actului juridic al casatoriei.
Este de relevat faptul ca sotii nu sunt enumerati printre persoanele considerate rude apropiate deoarece, dupa reglementarea Codului familiei, casatoria nu creeaza raporturi de rudenie între soti. Aceasta este cauza pentru care în partea speciala s-a folosit sintagma "sotul si rudele apropiate", pentru a se aplica sotilor acelasi tratament juridic cu al rudelor apropiate.
Dispozitia explicativa din art.149 alin.2 extinde reglementarea din Codul penal privitoare la rude apropiate, si la persoanele legate prin rudenie fireasca.
În cazul adoptiei cu efecte depline (art.79 C.fam.), extinderea priveste în limitele aratate la alin.1 al art.149, atât pe cel adoptat, cât si pe descendentii acestuia în raport cu rudele firesti ale adoptatului; în cazul adoptiei cu efecte restrânse (art.75 C.fam), extinderea priveste, între aceleasi limite legale, pe cel adoptat, cât si pe descendentii acestuia, în raport cu rudele adoptatorului.
Potrivit acestei extinderi, în cazul înfierii cu efecte depline, daca cel înfiat sau un descendent al sau ar ucide un ascendent sau un frate al înfiatului, i se va aplica agravanta rudeniei apropiate; la fel în cazul înfierii cu efecte restrânse, daca înfiatul sau un descendent al acestuia ar ucide pe un ascendent (sau un frate al înfietorului), i se va aplica agravanta rudeniei apropiate.
Calitatea de ruda apropiata, în cazul înfierii va atrage aplicarea dispozitiilor din Codul penal privitoare la rudele apropiate, atunci când aceasta calitate a existat în momentul comiterii faptei penale.
Daca, dupa savârsirea faptei prevazuta de legea penala, a intervenit anularea sau desfacerea adoptiei, aceasta nu va influenta asupra situatiei faptuitorului din punct de vedere al legii penale, vizând raspunderea agravata a acestuia. Dovada înrudirii pentru constatarea calitatii de ruda apropiata, se face cu actele întocmite sau înscrise în registrele de stare civila ori prin orice mijloc de proba, în cazul în care aceasta dovada nu se poate face cu actele de stare civila constatatoare.
În cazul înfierii cu efecte depline, dovada acesteia nu se poate face decât cu actele de stare civila (art.79 alin.ultim C.fam.), iar, în caz de adoptie cu efecte restrânse, decizia de încuviintare a adoptiei (art.73 C.fam.).
Codul penal anterior explica în art.138 pct.5, întelesul termenului "rude", aratând ca "sunt rude ascendentii si descendentii, sotii si parintii lor, fratii si surorile, copiii adoptivi, afinii în linie dreapta, cumnatii si cumnatele".
Dispozitiile din Codul penal anterior lamureau întelesul termenului "rude", pe când dispozitia din codul actual, explica întelesul termenului "rude apropiate". Acesta explica deosebirea de continut (pe lânga altele, de exemplu, sotii nu sunt rude) dintre cele doua dispozitii lamuritoare.
În raport cu aceste deosebiri, în cazul situatiilor tranzitorii, legea mai favorabila va fi aceea care prevede felul de rudenie ce s-ar invoca (de exemplu, afinii si cumnatii din textul C.p. anterior sau copiii fratilor sau surorilor din textul actualului cod). Dupa legea penala actuala, omorul este simplu, necalificat, în cazul uciderii unui afin în linie dreapta, precum si în cazul în care victima se afla cu victima în raporturi naturale ori când rudenia este prin alianta (de pilda, victima este sotul matusii inculpatului, sora tatalui sau, etc.).
Raportul matrimonial trebuie sa fie valabil în momentul savârsirii infractiunii. Daca la data savârsirii faptei, sotii divortasera sau casatoia, dintr-un anumit motiv, era nula, împrejurarile prevazute de art.175 lit.c, nu exista.
În cazul când faptuitorul nu a cunoscut raportul sau cu victima, precum si în caz de error in personam sau de aberratio ictus împrejurarea agravanta nu se va pune în seama infractorului potrivit dispozitiei din alin.2 al art.51 din Codul penal (nu constituie circumstanta agravanta împrejurarea pe care faptuitorul nu a cunoscut-o în momentul savârsirii infractiunii ).
În cazul în care faptuitorul luase hotarârea de a savârsi omorul contra sotului sau a unei rude apropiate, dar din eroare asupra persoanei sau din devierea actiunii, a ucis o alta persoana, de asemenea, nu se va aplica agravanta din art.175 lit.c, deoarece legea nu ia în considerare decât agravantele efectiv realizate si esentiala este intentia de a ucide pe sot sau pe o ruda apropiata.
Fiind o circumstanta personala, ea nu se rasfrânge asupra participantilor.
Este de mentionat ca în terminologia dreptului penal, omorului calificat, datorita calitatii de sot sau de ruda apropiata a victimei si a faptuitorului, i se dau uneori denumiri specifice, ca: uxoricid, patricid, fratricid, etc.
1.1.3.1.Stabilirea continutului infractiunii de pruncucidere si delimitarea ei de infractiunea de omor
O atare analiza se arata pertinenta mai ales din perspectiva raportarii infractiunii prevazute la art.175 lit.c C.p. ( "omor savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate"), la cea prevazuta la art.177 C.p.-constituie infractiune de pruncucidere "uciderea copilului nou-nascut savârsita imediat dupa nastere de catre mama aflata într-o stare de tulburare pricinuita de nastere".
În ipoteza prevazuta la art. 177 C.p., subiectul activ al infractiunii este esentialmente calificat, infractiunea de pruncucidere neputându-se savârsi decât asupra unei rude apropiate care, în cazul de fata este copilul nou-nascut si numai de catre un singur subiect-mama copilului.
Se observa deci, o legatura indisolubila între cele doua infractiuni a caror calificare în practica, fie ca omor calificat în modalitatea normativa prevazuta la lit.c, fie ca pruncucidere, este necesar sa se faca în conformitate cu legea.
Pentru aceasta trebuie sa se aiba în vedere în primul rând latura subiectiva a fiecareia dintre cele doua fapte si, cu precadere, vinovatia. In concreto, în cazul infractiunii de pruncucidere, discernamântul subiectului activ este alterat, intentia mamei copilului nou-nascut de a ucide neputând fi confundata cu intentia subiectului activ al infractiunii prevazute la art.175 lit.c (mama, sot sau orice alta ruda apropiata), caz în care, în lipsa unor circumstante-cum ar fi provocarea-nu se poate vorbi în principiu, de un discernamânt alterat.
Prin urmare, pentru existenta infractiunii de pruncucidere se cere a fi îndeplinite doua conditii: - uciderea copilului nou-nascut sa fi avut loc imediat dupa nastere;
- mama sa se fi gasit într-o stare de tulburare pricinuita de nastere.
Cu privire la probele ce sunt necesare pentru stabilirea acestor doua elemente constitutive, instantele nu au formulat un punct de vedere unitar.
Unele instante au considerat ca ascunderea sarcinii de catre femeia gravida, sustragerea de la evidenta si de la controlul medical a femeii însarcinate, ascunderea momentului nasterii prin nesolicitarea asistentei din partea altor persoane, constituie probe hotarâtoare în dovedirea împrejurarii ca femeia care si-a ucis copilul nou-nascut nu s-a aflat în starea de tulburare pricinuita de nastere, la care se refera art.177 C.p.
Alte instante au considerat ca existenta starii de tulburare pricinuita de nastere, urmeaza a se retine, indiferent de conduita anterioara a mamei, ori de câte ori se constata, chiar si numai pe baza unor depozitii de martor, ca femeia s-a aflat într-o stare psihica determinata de nastere care i-a diminuat capacitatea intelectiv-volitiva si sub stapânirea acestei stari, a suprimat viata copilului printr-o activitate comisiva ori omisiva.
În fine, alte instante au considerat ca, pentru a putea conchide asupra elementelor constitutive ale infractiunii de pruncucidere, si anume, referitor la existenta starii de tulburare pricinuita de nastere si la faptul ca nou-nascutul a fost ucis imediat dupa nastere, pe lânga alte mijloace de proba, este necesara si efectuarea unei expertize medico-legale prin care sa se ateste ca, în împrejurarile concrete în care a fost comisa fapta, mama respectiva a actionat în conditiile mentionate.
Aceasta din urma solutie este cea legala.
Legea penala prevede ca fapta constituie pruncucidere, numai daca respectivul copil a fost ucis imediat dupa nastere. Constatarea corecta a împrejurarii ca uciderea copilului a avut loc imediat dupa nastere, implicând cunostinte de specialitate, nu poate fi facuta numai pe baza de declaratii de martori sau numai pe baza relatarilor mamei copilului, ci instantele de judecata urmeaza sa dispuna efectuarea unei expertize medico-legale, din care sa se poata trage o concluzie certa cu privire la aceasta împrejurare esentiala pentru caracterizarea infractiunii de pruncucidere.
De asemenea, pentru existenta infractiunii de pruncucidere este necesar ca uciderea copilului nou-nascut sa fi fost comisa de catre mama, în timp ce se afla într-o stare de tulburare pricinuita de nastere. Din modul cum se exprima legiuitorul, rezulta ca nu orice tulburare, cauzata chiar si de factori externi, este de natura sa justifice încadrarea faptei în prevederile art.177 C.p., ci numai tulburarea ivita în procesul nasterii sau consecutiva acesteia.
Procesele afective specifice nasterii ori manifestarile emotional-afective determinate de anumite situatii neconvenabile mamei (de exemplu: împrejurarea ca a fost parasita de barbatul cu care a întretinut relatii intime, teama ca va fi alungata de parinti, anumite conceptii retrograde datorate nivelului cultural redus), pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei, fara ca aceste împrejurari sa poata duce la încadrarea juridica a faptei în dispozitiile art.177 din Codul penal. Pentru a se retine existenta "tulburarii pricinuite de nastere", pe lânga alte mijloace de proba, este necesara efectuarea si a unei expertize medico-legale.
Este evident ca în practica, nu întotdeauna pot fi examinati mama si nou-nascutul, imediat dupa comiterea faptei, mai ales când uciderea copilului a fost descoperita mai târziu. Totusi, si în aceste cazuri este necesara efectuarea expertizei medico-legale, urmând ca expertul, la stabilirea concluziilor, sa tina seama si de împrejurarile de fapt rezultând din actele de cercetare penala sau judecatoreasca.
1.1.3.2.Încadrarea faptei de ucidere a copilului nou-nascut în dispozitiile art.175 din Codul penal
Pentru cazul în care uciderea de catre mama a copilului nou-nascut nu întruneste elementele constitutive ale faptei prevazute de art.177 C.p., iar fapta urmeaza a se încadra ca infractiune de omor, s-a pus problema elementelor circumstantiale ce determina încadrarea faptei în dispozitiile art.175 din cod.
Unele instante au încadrat omorul comis de mama numai în dispozitiile art.175 lit.c din Codul penal.
Alte instante au încadrat asemenea fapte în dispozitiile art.175 lit.a si c din acelasi cod.
În fine, alte instante au decis ca încadrarea juridica trebuie facuta întotdeauna în dispozitiile art.175 lit.c si d din Codul penal, iar, când din probe rezulta ca fapta a fost savârsita cu premeditare, aceasta trebuie încdrata si în dispozitiile de la litera a. din mentionatul text de lege.
Aceasta ultima solutie este cea legala.
Într-adevar, omorul savârsit de mama asupra unui descendent, ruda apropiata în întelesul art.149 C.p., se încadreaza în dispozitiile art.175 lit. c din Codul penal. Fapta urmeaza sa fie încadrata si în dispozitiile art.175 lit.d, deoarece în asemenea cazuri, a fost suprimata viata unei persoane profitându-se de starea de neputinta a acesteia de a se apara.
Copilul nou-nascut este, prin natura situatiei lui, în neputinta de a se apara, iar cel care-i suprima viata, profita implicit, de aceasta stare.
În cazurile în care mama a premeditat uciderea copilului, fapta va trebui încadrata si în lit.a din art.175 C.p. În atare caz, este de observat ca unele instante au retinut premeditarea în împrejurarea ca femeia a ascuns sarcina fata de membrii familiei sale ori fata de alte persoane, ca nu s-a prezentat la organele sanitare pentru luarea în evidenta femeilor însarcinate ori pentru control, a ascuns momentul nasterii, nu a solicitat vreo asistenta din partea altor personae, etc.
Or, numai împrejurarile sus-aratate, nu sunt suficiente pentru a se putea deduce concluzia ca femeia însarcinata a premeditat uciderea copilului.
Premeditarea,[58] ca element circumstantial al omorului calificat, presupune realizarea a doua cerinte, si anume: luarea rezolutiei infractionale sa fi precedat activitatea materiala de ucidere si, totodata, subiectul infractiunii sa fi trecut la unele acte premergatoare ale faptei, cum sunt: procurarea de mijloace cu care sa actioneze, cautarea de complici, alegerea locului unde sa comita fapta.
În lipsa unei chibzuiri anticipate si a unor acte de pregatire in vederea suprimarii vietii copilului, nu se poate retine premeditarea.
In consecinta, uciderea copilului nou-nascut, de catre mama care nu se afla in stare de tulburare pricinuita de nastere, se încadreaza in art.175 lit.c si d C.p., iar când din administrarea probatoriului rezulta ca mama a actionat cu premeditare, încadrarea urmeaza a se face si in dispozitiile de la lit.a din acelasi articol.
In cazul in care fapta mamei de a-si fi ucis copilul nou-nascut, constituie infractiunea de omor calificat, activitatea celorlalti participanti (complici, instigatori, coautori), se încadreaza, de asemenea, ca omor calificat (art.175 lit.d C.p.). În cazul în care exista agravanta premeditarii si cu privire la acestia ori sunt rude apropiate, fapta lor va fi încadrata si în lit.a si c din acelasi text de lege.
Daca uciderea nou-nascutului a fost comisa de o alta persoana, activitatea de participare a mamei urmeaza sa fie încadrata ca instigare, complicitate sau coautorat la infractiunea prevazuta la art.175 lit. c si d din Codul penal sau si din lit.a din mentionatul text, în cazul în care a actionat cu premeditare, deoarece calitatea de ruda apropiata sau premeditarea, sunt împrejurari agravante personale care determina o asemenea încadrare juridica a activitatii infractionale pe care ea a savârsit-o, chiar daca ceilalti participanti nu sunt rude apropiate cu victima si nici nu au actionat cu premeditare, iar încadrarea la lit.d din acelasi text de lege le este comuna.
Pentru asigurarea unei practici judiciare comune, instanta suprema a statuat o serie de decizii de îndrumare.
Astfel:
pentru ca suprimarea vietii copilului de catre mama sa fie considerate pruncucidere in sensul art.177 C.p., trebuie sa rezulte ca uciderea, imediat dupa nastere, a fost savarsita de catre mama aflata intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere. Pentru dovedirea împrejurarii ca suprimarea vietii copilului a avut loc "imediat dup nastere", precum si a faptului ca mama si-a ucis copilul in timp ce se afla intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere, pe lânga alte mijloace de proba, este necesara si efectuarea unei expertize medico-legale, prin care sa se ateste ca, in împrejurarile concrete in care a fost comisa fapta, mama a actionat in conditiile mentionate; daca expertiza medico-legala nu a fost efectuata imediat dup nastere, expertul medico-legal, in concluziile sale, va tine seama si de împrejurarile de fapt care rezulta din actele de cercetare penala sau judecatoreasca.
activitatile complicitorii ale instigatorului la suprimarea vietii copilului nou-nascut, imediat dup nastere, de catre mama, se considera complicitate sau instigare la infractiunea de omor calificat (facând aplicate lit.d sau, dup caz, si lit.a sau c din acelasi articol), iar nu la infractiunea de pruncucidere.
in lipsa unor elemente circumstantiale care sa justifice încadrarea faptei ca pruncucidere, activitatea mamei de a fi suprimat viata copilului nou-nascut, urmeaza a fi încadrata in dispozitiile art.175 lit.c si d din Codul penal; daca din probe rezulta ca mama copilului a actionat cu premeditare, se va retine, ca element circumstantial al omorului calificat, sic el prevazut la lit.a din art.175 C.p.
daca uciderea nou-nascutului a fost comisa de o alta persoana decât mama copilului, activitatea de participare a mamei urmeaza sa fie încadrata ca instigare, complicitate sau coautorat la infractiunea prevazuta de art.175 lit.c si d din Codul penal, sau si la lit.a, în cazul în care s-a actionat cu premeditare.
1.1.3.3.Posibilitatea retinerii circumstantei agravante prevazute la art.75 lit.b din Codul penal
Sustinând posibilitatea retinerii circumstantelor agravante generale reglementate de art. 75 lit.b din Codul penal în cazul infractiunii de omor calificat, unii autori au argumentat în esenta ca infractiunea de omor calificat prevazuta si pedepsita de art.175 lit.c nu exclude, ci impune aplicarea circumstantei agravante generale, reglementata prin prevederea art.75 lit.b din Codul penal, în teza savârsirii infractiunii prin violenta asupra membrilor familiei.
Cele doua texte de lege (art.75 lit.b si art.175 alin.1 lit.c) nu sunt identice, astfel încât, prin aplicarea lor în acelasi caz, nu se realizeaza o dubla agravare a raspunderii penale.
Problema de drept adusa în discutie, atât prin solutiile de caz ale Tribunalului Olt , cât si prin punctele de vedere doctrinare exprimate-aceea a raporturilor dintre circumstantele generale legale de agravare a raspunderii penale si cele speciale, constituite de aceeasi împrejurare-nu este deloc inedita, asa cum s-a afirmat, ea fiind repetat examinata si solutionata deopotriva jurisprudential si doctrinar.
Ineditul, determinat de modificarea prevederilor art.75 lit.b din Codul penal, si raportarea agravantei savârsirii infractiunii prin violenta asupra membrilor familiei, la aceea de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art.175 lit.c din Codul penal, este anihilat din moment ce el se circumscrie unor abordari si solutionari de principiu preexistente care trebuie avute în vedere si luate în considerare cu atât mai mult cu cât sunt opuse celor aduse în discutie.
În conformitate cu prevederile art.75 alin.1, lit.b din Codul penal, constituie circumstante agravante, între altele si savârsirea faptei prin acte de cruzime, prin violenta asupra membrilor familiei sau prin metode sau mijloace care prezinta pericol public.
Noutatea de reglementare a prevederilor art.75 lit. b aduse prin L 197, consta în faptul ca, pe lânga împrejurarile initiale determinate si mentinute-savârsirea infractiunii prin acte de cruzime sau prin metode sau mijloace care prezinta pericol public, a fost adaugata aceea a comiterii infractiunii prin violenta asupra membrilor familiei. Au fost grupate astfel, în aceleasi prevederi legale, trei împrejurari distincte care constituie circumstante agravante legale generale, cu aceleasi efecte în planul raspunderii penale. Legiuitorul a instituit o circumstanta legala generala, constând în savârsirea infractiunii prin violenta asupra membrilor familiei, în care, atât subiectul activ, cât si cel pasiv sunt membrii aceleiasi familii. Violenta, faptele de violenta savârsite asupra membrilor familiei, pe lânga lezarea integritatii corporale sau sanatatii acestora, pot afecta, periclita, însasi existenta acesteia, determinând nu rareori, destramarea ei. Efectele indiscutabil si profund daunatoare ale violentei între membrii familiei, atât pentru acestia, cât si pentru societate în ansamblul ei, ca si recrudescenta unor asemenea acte de violenta, au impus prevenirea si combaterea acesteia prin mijloacele proprii legii penale.
Prevederea în cadrul si limitele art.75 alin.1 lit.b C.p. si a circumstantei de agravare a raspunderii penale în cazul savârsirii infractiunii prin violente asupra membrilor familiei, raspunde nevoii sociale majore de aparare mai ferma, mai eficienta a ei împotriva starilor de pericol create prin acestea. Dar acestei necesitati îi raspund deopotriva si modificarile aduse infractiunilor de lovire sau alte violente si de vatamare corporala prevazuta în art.181, prin L.197/2000, prin care au fost reglementate modalitatile agravante ale acestora prin introducerea alineatelor 1ą si 2ą si respectiv, alineatul 1ą, atunci când faptele sunt savârsite asupra membrilor familiei. Este, fara îndoiala, în afara oricarei discutii ca lovirea sau alte violente si vatamarea corporala în modalitatile agravante prevazute în art.180 alin.1ą si 2ą si art.181 alin.1ą din Codul penal, sunt infractiuni care se comit prin violenta asupra membrilor familiei. Lovirea sau alte violente si vatamarea corporala sunt, neîndoielnic, infractiuni care se comit prin violenta si care, fiind savârsite asupra membrilor familiei, determina existenta modalitatilor normative agravate ale acestora.
Chiar daca solutiile de caz ale practicii judiciare au privit alte agravante legale si alte infractiuni decât cea în discutie, ele au valoarea unor statuari de principiu în ceea ce priveste situatia concursului dintre agravanta legala si circumstanta de agravare normativa a unei infractiuni, atunci când sunt determinate de aceeasi împrejurare.
Prin toate aceste solutii s-a statuat constant ca nu sunt aplicabile prevederile art.75 din Codul penal, daca aceeasi împrejurare agravanta apare în continutul circumstantial al infractiunii în modalitatea ei agravata. Ca urmare, nu se poate face aplicarea concomitenta a prevederilor art.75 pe de o parte si cele ale modalitatilor agravate ale unei infractiuni, pe de alta parte în acele situatii în care împrejurarea agravanta este unica, definindu-le, caracterizându-le deopotriva.
Doctrina juridica a sprijinit si a motivat convingator aceste solutii cu valoare de principii în materia adusa în discutie. În toate cazurile în care împrejurarea de circumstantiere în sens agravant este unica si inclusa ca element circumstantial în continutul calificat sau agravat al diferitelor infractiuni, ea nu mai poate fi retinuta si aplicata separat ca circumstanta agravanta legala. Împrejurarile prevazute în art.75 alin.1 din Codul penal, au caracter de circumstante legale generale. Prevederile legale pe care le reglementeaza sunt aplicabile, oricare ar fi infractiunea savârsita, cu exceptia cazurilor în care unele dintre aceste împrejurari, constituie elemente circumstantiale ale unei infractiuni calificate, agravate, având caracterul unor circumstante speciale. În astfel de situatii se aplica regula potrivit careia circumstanta speciala primeaza si exclude pe aceea generala. Este firesc sa fie asa pentru ca, prin retinerea agravantei speciale a infractiunii, care are prioritate, s-a valorificat împrejurarea de fapt care constituie si o circumstanta agravanta legala generala. Or, este inadmisibil ca una si aceeasi împrejurare sa determine de doua ori agravarea raspunderii penale atât ca circumstanta generala agravanta, cât si ca element de calificare, de agravare a infractiunii.
Prin prevederea art.175 lit.c din Codul penal este incriminat omorul calificat savârsit asupra sotului sau a unei rude apropiate. El constituie indiscutabil, cea mai grava infractiune care se savârseste prin violenta (pe care, de altfel, o implica în mod necesar) împotriva unui membru de familie. Omorul astfel calificat absoarbe, încorporând în continutul sau constitutiv, actele de violenta savârsite împotriva sotului sau unei rude apropiate si care, izolate de acesta si de modalitatile calificate ale altor infractiuni, constituie agravanta generala prevazuta la art.75 lit.b.
Violentele exercitate împotriva sotului sau împotriva unei rude apropiate, calificând omorul astfel savârsit, constituie o circumstanta speciala de calificare a acestuia, pierzându-si statutul de circumstanta legala agravanta generala.
Într-adevar, asa cum s-a sustinut, cele doua texte de lege nu au continut identic. Nici nu putea fi astfel, din moment ce unul incrimineaza omorul calificat, iar al doilea stabileste o circumstanta agravanta generala. Daca ar fi avut un continut identic, unul dintre textele de lege în discutie ar fi fost inutil si trebuia înlaturat.
Împrejurarea care circumstantiaza agravant atât modalitatea normativa a omorului, cât si în general, raspunderea penala, este aceeasi: savârsirea unei infractiuni prin violenta asupra persoanelor care au o anumita calitate.
Calitatea de membru al familiei, impusa de art.75 lit.b din Codul penal, este conditionata de aceea de sot sau de ruda apropiata care califica nu numai subiectul activ si pasiv, ci, prin acestia, însasi infractiunea de omor prevazuta si pedepsita de art.175 alin.1 lit.c din Codul penal, fiind mai restrictiva decât acestea din urma.
Pentru ca, potrivit art.149ą din Codul penal, prin "membru de familie" se întelege sotul sau ruda apropiata, daca aceasta din urma locuieste si gospodareste împreuna cu faptuitorul, raportul dintre notiunea de "sot sau ruda apropiata"-care conditioneaza calificarea omorului-si "membrul de familie"-care circumstantiaza agravant si general infractiunea savârsita prin violenta în conditiile art.75 lit.b, este unul de la întreg la parte, situându-se în afara identitatii dintre membrii raportului de mai sus, doar acele rude apropiate care nu locuiesc sau gospodaresc împreuna cu faptuitorul, dar cu privire la care are loc circumstantierea faptei de omor si încadrarea ei în prevederile art.175, în cazul în care respectiva fapta este îndreptata împotriva acestora.
Deci, în reglementarea si definirea legii, membrul de familie nu poate fi decât sotul sau ruda apropiata, cu conditia specifica acesteia din urma (nu si sotului), de a locui si gospodari împreuna cu faptuitorul. Conditia de a locui si gospodari împreuna cu faptuitorul, impusa numai rudei apropiate pentru a fi socotita membru de familie, nu înlatura din vedere si limitele ce intereseaza problema în discutie, caracterul unic al împrejurarii care circumstantiaza în sens agravant infractiunile savârsite prin violenta asupra unei persoane care are un asemenea statut.
Aceeasi împrejurare apare asadar, atât ca circumstanta generala de agravare, cât si ca una speciala, definitorie pentru omor calificat, astfel încât, logic si legal, nu poate agrava de doua ori raspunderea penala pentru uciderea sotului sau a rudei apropiate, în masura în care aceasta din urma locuieste si gospodareste împreuna cu faptuitorul.
Prin analogie, examinând si solutionând problema concursului între doua agravante legale-una generala si una speciala-constituite de aceeasi împrejurare, practica judiciara a statuat în mod constant si ca agravanta legala generala prevazuta în art.75-"savârsirea infractiunii prin acte de cruzime"-nu poate fi aplicata în cazul infractiunii de omor deosebit de grav, care include în continutul sau constitutiv o circumstanta similara.
Prin urmare, toate aceste solutii pot fi calificate ca fiind rezolvari de principiu, indiscutabil juste.
1.1.4.Omorul savârsit profitând de starea de neputinta a victimei de a se apara[67]
Aceasta împrejurare agravanta este considerata ca element circumstantial al omorului calificat la lit.d a art.175 din Codul penal.
Se considera calificat, potrivit acestei prevederi, omorul pe care faptuitorul l-a savârsit asupra unei persoane care nu avea posibilitatea fizica de a se apara, iar faptuitorul a profitat de aceasta stare pentru a comite omorul.
Agravanta se justifica prin aceea ca, pe de o parte, omorul asupra unei persoane care se afla în stare de neputinta de a se apara, se savârseste mai usor, iar pe de alta parte, ca cel care profita de o asemenea stare a victimei pentru a o ucide, vadeste un grad sporit de pericol social.
Prin aceasta, legea a creat un plus de ocrotire pentru viata celor aflati în neputinta de aparare. Neputinta de aparare împotriva unei actiuni de ucidere este evident, o neputinta fizica. Starea de neputinta poate însa proveni din diferite cauze, de ordin fizic sau psihic, cauze care diminueaza sau anihileaza aptitudinea de aparare a unei persoane.
Aceasta agravanta se retine atunci când faptuitorul cunostea starea de neputinta a victimei si o transforma într-un mijloc de realizare cu mai multa usurinta a omorului.
Pentru retinerea acestei agravante, se cere a fi îndeplinite urmatoarele conditii:
sa existe starea de neputinta a victimei de a se apara; neputinta de a se apara a victimei este o împrejurare de natura fiziologica, care poate fi naturala (infirmitate, convalescenta, batrânete, vârsta frageda, somn)[68], provocata în mod întâmplator de factori externi sau interni (de exemplu, persoana se gaseste într-un loc izolat, fiind lipsita de vreun mijloc de aparare ori a suferit un accident) sau provocata chiar de victima (de pilda, betia voluntara sau administrarea de narcotice). Sunt în neputinta de a se apara, persoanele care, datorita unei stari fizice sau psihice ori datorita altor împrejurari, nu pot reactiona împotriva agresorului. Aceasta circumstanta este incidenta deci, si în situatia în care omorul a fost savârsit asupra unei persoane care, desi nu suferea de nici o infirmitate în momentul savârsirii faptei, nu a avut posibilitatea de a se apara, iar faptuitorul a profitat de aceasta stare pentru a comite fapta. Dupa cum am vazut, starea de neputinta fizica sau psihica a victimei de a reactiona, aparându-se în fata atacului, trebuie sa fie exterioara activitatii autorului, adica sa nu se datoreze faptelor acestuia. Este, de asemenea în neputinta de a se apara, persoana a carei forta fizica este vadit disproportionata în raport cu a faptuitorului, precum si persoana care, atinsa fiind de vreo maladie psihica, nu îsi da seama de pericolul care o ameninta.
faptuitorul sa profite de aceasta stare; textul utilizeaza expresia "profitând de starea de neputinta", ceea ce înseamna ca, alaturi de conditia imposibilitatii de aparare, trebuie sa subziste si conditia folosirii acestei stari de catre faptuitorul în cauza. A profita de starea de neputinta a victimei de a se apara, presupune cunoasterea de catre faptuitor a conditiei precare a victimei si hotarârea acestuia de a se folosi de aceasta stare a victimei pentru a o ucide. Cele doua elemente (cunoasterea unei stari si hotarârea de a se folosi de aceasta împrejurare) trebuie sa fie îndeplinite cumulativ, ceea ce face ca fapta sa prezinte un grad de pericol social mai grav din punct de vedere obiectiv (neputinta victimei de a se apara), cât si din punct de vedere subiectiv (perversitatea faptuitorului care a ucis, profitând de aceasta împrejurare).[70]
Sunt deci, doua conditii corelative: una privind victima, cealalta pe faptuitor, una fara cealalta nefiind suficienta pentru a caracteriza aceasta modalitate a omorului calificat.
Agravanta nu se aplica în ipoteza în care faptuitorul, desi cunoaste starea de neputinta a victimei, nu se foloseste de ea în executarea omorului (spre exemplu, se toarna otrava în mâncarea din care consuma mai multe persoane printre care si un orb sau se provoaca o explozie în locul unde se afla un infirm, cazuri în care nu este antrenata agravanta de la lit.d). De asemenea, eroarea faptuitorului în ceea ce priveste starea în care se afla victima, înlatura aplicarea agravantei. Aceeasi solutie se impune si în caz de aberratio ictus. Pentru a se aplica agravanta este necesar ca, atât persoana efectiv ucisa, cât si persoana împotriva careia s-a îndreptat actul de ucidere, sa nu îndeplineasca conditia aptitudinii de a se apara împotriva activitatii faptuitorului. Circumstanta de calificare, având un caracter obiectiv, se rasfrânge asupra participantilor, în masura în care acestia au cunoscut-o (art.28 aln.2 C.p.).
1.1.5.Omorul savârsit prin mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane[71]
Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial al omorului calificat (art.175 lit.e).
Aceasta circumstanta, referindu-se la mijloacele de savârsire a omorului, are în vedere mijloace care, fie prin natura lor, fie datorita modului de folosire, fac ca în afara mortii victimei, sa se creeze o stare de pericol si pentru viata altor persoane.
Împrejurarea agravanta exista atunci când faptuitorul a ales ca mijloc de savârsire a omorului un mijloc a carui folosire este de natura sa puna în pericol viata mai multor persoane si, cu toate ca si-a dat seama de posibilitatea acestui pericol, prevazând existenta lui, totusi s-a folosit de acel mijloc la savârsirea actiunii de ucidere.
Pentru existenta agravantei, se cere a fi îndeplinite urmatoarele conditii:
mijloacele folosite de faptuitor sa prezinte un pericol potential pentru viata mai multor persoane; este vorba de acele mijloace care prin ele însele, prin natura lor (bombe, gaze axfixiante, incendii) sau prin modul cum sunt folosite (otravuri, diferite reptile, etc.) pot pune în pericol viata unei pluralitati de subiecti pasivi. Astfel, punerea unei bombe într-un loc pe unde obisnuit trece persoana împotriva careia este îndreptata actiunea de ucidere, loc pe unde pot trece însa si alte persoane, punerea otravii în mâncarea destinata persoanei pe care faptuitorul si-a propus s-o ucida, dar din care s-ar putea sa manânce si alte persoane, infectarea apei din fântâna persoanei vizate de faptuitor, fântâna din care, uneori iau apa si vecinii, sunt câteva mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane.
Pericolul pentru viata mai multor persoane, nu este obligatoriu sa rezulte în mod exclusiv din natura mijloacelor de ucidere folosite, ci din împrejurarile sau circumstantele cu care, în concret, se asociaza acele mijloace, agravând pericolul. Astfel, în practica judiciara s-a decis ca fapta inculpatului de a ucide cu o rafala de pistol mitraliera o persoana car statea în picioare în mijlocul unei camere în care dormeau alte trei persoane, constituie omor calificat prevazut de art.175 lit.e C.p. deoarece, tragând mai multe gloante asupra victimei în directia în care se aflau si alte persoane, a fost pusa în pericol si viata acestora.[72]
Folosirea unor astfel de mijloace nu numai ca pune în pericol viata mai multor persoane, dar este concludenta si în ceea ce priveste periculozitatea grava a celui care a recurs la astfel de mijloace, acceptând riscul de a ridica prin fapta sa, viata unei pluralitati de persoane.
faptuitorul sa cunoasca pericolul pentru viata mai multor persoane, pe care îl prezinta mijloacele folosite; în toate cazurile, faptuitorul trebuie sa aiba cunostinta de existenta acestor circumstante la care expune prin fapta sa, viata mai multor persoane, urmarind sau acceptând producerea rezultatului, din punct de vedere subiectiv, fiind necesara stabilirea acestui aspect. Faptuitorul trebuie sa aiba cunostinta de mijloacele utilizate si de pericolul potential pe care îl prezinta, dând dovada de dispret nu numai pentru viata persoanei vizate, ci si pentru viata tuturor persoanelor expuse pericolului de a fi ucise. Astfel, acela care amplaseaza un dispozitiv exploziv într-un loc aglomerat, chiar daca regleaza dispozitivul astfel încât sa ucida o anume persoana, are reprezentarea ca prin fapta sa ar putea sa produca mai multe victime. În acest caz, chiar daca explozia nu se produce, sau, în cazul în care se produce, nu provoaca moartea nici unei persoane, autorul va raspunde pentru tentativa la infractiunea de omor calificat.
În literatura de specialitate, s-a subliniat ca în materia infractiunii de omor calificat, în modalitatea omorului savârsit prin mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane, intentia este amplificata, în sensul ca este directa în ceea ce priveste persoana vizata ca victima (neputându-se concepe ca infractorul sa accepte numai, posibilitatea producerii mortii acelei persoane) si indirecta în ceea ce priveste persoanele a caror viata este pusa în pericol prin mijloacele folosite, deoarece a pune în pericol viata mai multor persoane înseamna a prevedea acest rezultat grav, care însa nu este urmarit, ci doar acceptat de faptuitor.
Agravanta nu opereaza daca infractorul foloseste un mijloc de ucidere apt sa provoace moartea mai multor persoane (de exemplu, o explozie), dar acest rezultat nu este cu putinta sa se produca, la locul vizat neaflându-se sau neputând sa se afle decât o persoana (când explozia este provocata într-un loc complet izolat).
De asemenea, pentru existenta împrejurarii agravate, nu se cere ca fapta sa fi avut ca rezultat moartea altor persoane, fiind suficient ca viata acestora sa fi fost pusa în primejdie prin mijlocul folosit de catre faptuitor. În situatia în care mijloacele folosite ar produce si moartea altor (altei) persoane, fapta va constitui omor deosebit de grav (art.176 lit.b).
Mai mult, pentru ca împrejurarea agravanta sa-si produca efectul, nu este necesara nici uciderea persoanei vizate de catre faptuitor, deoarece tentativa la omor calificat savârsit în modalitatea de la lit.b, se pedepseste potrivit alin.2.
Aceasta circumstanta este una reala si se rasfrânge asupra participantilor în masura în care acestia au cunoscut-o.
În literatura de specialitate s-a remarcat ca împrejurarea agravanta a folosirii unor mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane, ar fi putut fi incriminata ca o infractiune de pericol de sine statatoare; s-a socotit însa ca un element circumstantial al omorului calificat.
1.1.5.1.Posibilitatea retinerii concursului de infractiuni
În literatura de specialitate s-a pus problema existentei concursului de infractiuni între infractiunea de omor calificat (pe lit.i) si cea de port fara drept a unei arme albe (fapta prevazuta si pedepsita ca atare de art.1ą din L.61/1990, republicata) sau daca cea de-a doua este absorbita în continutul infractiunii de omor calificat, care devine astfel, o infractiune complexa.
Analizând cele doua puncte de vedere, va fi analizat într-o prima faza continutul infractiunii prevazute în art.1ą din L.61/1990, articol introdus prin L.169/10 aprilie 2002, care prevede: "constituie infractiune si se pedepseste cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, daca nu constituie o infractiune mai grava, portul fara drept, în locurile si împrejurarile în care s-ar putea primejdui viata sau integritatea corporala a persoanei ori s-ar putea tulbura ordinea si linistea publica, a cutitului, pumnalului, sisului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte confectionate anume pentru taiere, împungere sau lovire, precum si folosirea în asemenea locuri sau împrejurari, a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confectionate pe baza de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru socuri electrice".
Din sintagma "daca nu constituie o infractiune mai grava", unii autori au apreciat ca aceasta infractiune "se absoarbe" în continutul infractiunii de omor calificat, aceasta din urma, nefiind posibil a se savârsi fara savârsirea celei dintâi.
În opinia autorului, aceasta solutie nu poate fi acceptata. Din spiritul L.169/2002 care a modificat L.61/1990, rezulta intentia legiuitorului de a sanctiona portul nelegal de arme mai grav, transformând astfel de fapte din contraventii în infractiuni. Autorul opineaza în continuare ca sintagma "daca nu constituie o infractiune mai grava" face trimitere la infractiunea imediata-aceea a nerespectarii armelor si munitiilor, prevazuta de art.279 din Codul penal, cât si în legile speciale în materie.
Într-adevar, omorul în sine presupune în cele mai multe cazuri, folosirea unei arme (în cazul de fata-arma alba) pentru suprimarea vietii. Dar aceasta se poate realiza în cadrul unei intentii imediate, anterioare sau concomitente intentiei de a suprima viata persoanei si în cele mai multe cazuri inculpatul nu poarta asupra sa arma, ci foloseste drept arma un obiect vulnerant gasit în imediata apropiere. Or, din probele administrate rezulta ca inculpatul, în urma unui conflict anterior cu victima, simtindu-se amenintat, purta în mod obisnuit cutitul automat asupra sa, acceptând ideea ca în cazul unui atac din partea victimei, îl va folosi, eventual chiar pentru suprimarea vietii, ceea ce s-a si întâmplat.
Din aceste considerente se poate aprecia ca inculpatul, înainte de comiterea faptei, în mod distinct în cadrul unei intentii infractionale, a hotarât sa poarte asupra sa în mod obisnuit, un cutit, pe care l-a purtat asupra sa si în locuri publice, savârsind astfel infractiunea prevazuta la art.1ą pct.1 din L.61/1990, republicata. Pentru aceste motive, consideram ca infractiunea de omor calificat intra în concurs real cu infractiunea de port fara drept a unei arme albe.
De lege ferenda, se considera utila modificarea L.17/2 aprilie 1996, în sensul de a reglementa detaliat regimul portului de arma alba si a permisului de port-arma alba, precum si a regimului de detinere si a portului armelor cu aer comprimat si a celor cu electrosocuri.
1.1.6.Omorul savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei[77]
Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial în continutul omorului calificat (art.175 lit.f).
Considerarea acestei împrejurari ca agravanta, se justifica prin aceea ca omorul savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei capata caracter de act de rebeliune sau de razbunare, asa încât, alaturi de obiectul juridic special al omorului se mai adauga si atingerea adusa autoritatii publice. Exista aceasta circumstanta si atunci când faptuitorul ucide pentru a împiedica victima sa-si exercite îndatoririle de serviciu.
Omorul savârsit în aceasta împrejurare agravanta prezinta evident un grad sporit de pericol social, încât calificarea lui este pe deplin justificata.
Pentru existenta acestei agravante, sunt necesare urmatoarele conditii:
victima sa îndeplineasca anumite îndatoriri; calitatea detinuta de victima, constând în exercitiul unor îndatoriri de serviciu sau se refera si la cele privind exercitiul autoritatii de stat, situatie în care infractiunea de omor în forma calificata absoarbe si ultrajul prevazut de art.239 din Codul penal.[78]
infractiunea de omor sa fie savârsita în legatura cu aceste îndatoriri; pentru existenta agravantei, este necesar ca fapta sa fie savârsita "în legatura" cu îndatoririle de serviciu sau publice ale victimei, adica, sa fi fost determinata de nemultumirea justa sau injusta a faptuitorului, de modul cum victima si-a îndeplinit fata de el îndatoririle de serviciu sau publice. Daca nu exista aceasta legatura, fapta constituie omor simplu. Legatura între infractiunea de omor si îndatoririle de serviciu sau publice ale victimei, ceruta de lege pentru existenta acestei agravante, consta în însasi motivatia interioara car sta la baza actiunii sau inactiunii de ucidere si care are în vedere atât viata persoanei, cât si functia îndeplinita de ea.
Este de remarcat faptul ca, în cazul în care victima îndeplineste o functie importanta pe linie de stat sau politica, fapta se încadreaza în art.160 din Codul penal, daca sunt realizate si celelalte conditii cerute în cazul acestei infractiuni.
O problema de calificare se ridica în legatura cu posibilitatea retinerii agravantei în cazul îndeplinirii necorespunzatoare sau nelegale a îndatoririlor de serviciu de catre victima, îndeplinire datorita careia faptuitorul urmareste sa se razbune.
În literatura si în practica judecatoreasca în materie, au fost sustinute doua opinii.
Într-o opinie, nu se face distinctie dupa cum victima si-a îndeplinit corect sau incorect obligatiile de serviciu, aducându-se drept argument exprimarea folosita de legiuitor, si din care pare sa rezulte ca în toate cazurile de omor în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei, agravanta opereaza deoarece legea nu distinge.
Împotriva abuzurilor functionarului exista alte cai legale de solutionare, nefiind permis nimanui sa suprime viata functionarului pentru modul cum acesta a înteles sa-si îndeplineasca obligatiile de serviciu. De altfel, se poate ridica în aceasta situatie si problema existentei provocarii din partea functionarului.
Într-o alta opinie si, mai ales în practica instantelor, s-a sustinut ca agravanta si deci, omorul calificat, se poate retine numai în cazul îndeplinirii legale a îndatoririlor de serviciu, nu si în cazul în care victima si-a depasit atributiile de serviciu sau publice.
Pericolul sporit al faptei de omor în acest caz, consta în aceea ca autorul actioneaza condus de dorinta de a se razbuna pe victima, dar nu pentru o neîntelegere personala, ci din cauza felului în care aceasta îsi exercita, în general atributiile de serviciu. Pentru existenta acestei modalitati, este suficient ca omorul sa fi avut ca mobil acest sentiment al razbunarii legat de îndeplinirea îndatoririlor functiei. Ceea ce agraveaza fapta este mobilul razbunarii cu care actioneaza autorul, dorinta lui de a-si face dreptate singur, pedepsind pe functionar pentru faptele comise în legatura cu serviciul. O asemenea atitudine anarhica, de negare a autoritatii, este periculoasa pentru ordinea de drept, fie ca atitudinea functionarului, victima a omorului, a fost corecta sau nu în îndeplinirea obligatiilor de serviciu.
În doctrina se subliniaza de asemenea, ca agravanta opereaza, fie ca nemultumirea faptuitorului fata de functionar era justa, fie injusta. În practica s-a retinut corect aceasta împrejurare de calificare în cazul unui omor savârsit asupra unui portar al unei întreprinderi, de catre o persoana care a urmarit sa se razbune pentru felul corect în care victima îsi îndeplinise fata de el îndatoririle functiei sale.
Legea va pretinde o ordonare în timp a elementelor celor doua conditii necesare pentru existenta acestei modalitati normative: savârsirea omorului si îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice. Textul de lege nu pretinde simultaneitatea si nici macar concordanta în timp între calitatea detinuta de victima (din care decurg îndatoririle de serviciu), pe de o parte si momentul savârsirii faptei, pe de alta parte. Este suficient ca fapta sa fie în legatura cu îndatoririle de serviciu ale victimei, indiferent daca aceasta s-a aflat în exercitarea obligatiilor de serviciu chiar în momentul faptei ori aceste atributii au fost exercitate în trecut, înainte de savârsirea faptei. aceasta interpretare decurge firesc, atât din întelesul expresiei "în legatura cu îndatoririle de serviciu sau publice" ale victimei, folosita de textul de lege, cât si din ratiunea ce a stat la baza acestuia. Într-adevar, ceea ce a determinat sanctionarea mai grava a omorului în aceste cazuri este, cum am mai spus, pericolul social al unei asemenea fapte, care nu difera dupa cum ea a fost savârsita în momentul când victima îsi îndeplinea îndatoririle de serviciu si în legatura cu care faptuitorul era nemultumit, sau la un interval de timp-mai mare sau mai mic-dupa îndeplinirea unor acte în cadrul îndatoririlor de serviciu.
În practica judiciara s-a decis ca, pentru a se retine ca omorul a fost savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei, nu este suficient ca aceasta, în momentul savârsirii faptei sa se afle în exercitiul unei asemenea îndatoriri, fiind necesar ca mobilul agresiunii sa fie în legatura cu îndeplinirea ei de catre victima, iar nu cu o stare conflictuala survenita din alte motive, straine de îndeplinirea îndatoririlor victimei.
1.1.7.Omorul savârsit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse
Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial în continutul infractiunii de omor calificat, potrivit lit.g a art.175.
Împrejurarea agravanta consta în aceea ca faptuitorul a savârsit omorul pentru a se pune la adapost-pe el sau pe altul (legea neprevazând vreo limitare în aceasta privinta), de o urmarire penala, de masura preventiva a arestarii sau a executarii unei pedepse. Pericolul social sporit al omorului comis în acest fel decurge din scopul pe care faptuitorul îl urmareste prin savârsirea omorului, astfel încât, pe lânga atingerea adusa relatiilor sociale care formeaza obiectul juridic al infractiunii de omor, se mai aduce atingere si relatiilor sociale privitoare la înfaptuirea justitiei, acestea din urma fiind periclitate prin orice fapt care zdruncina, stirbeste încrederea în aceste organe si implicit, aduce prejudicii prestigiului justitiei; are acest caracter, orice act prin care o persoana se opune masurilor luate de organele justitiei.
Pentru eficienta agravanta a acestei împrejurari, nu intereseaza daca sustragerea de la urmarire priveste o infractiune savârsita cu putin timp înainte de savârsirea omorului sau o infractiune savârsita cu mult anterior.
Ceea ce are importanta este dovada scopului urmarit de faptuitor; în consecinta, nu intereseaza daca faptuitorul sau persoana pe care a înteles sa o sustraga de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse, a reusit sau nu sa atinga scopul propus.
Agravanta prevazuta la lit. g consta, în concret, în suprimarea fizica (sau în încercarea de a suprima fizic) a persoanei chemate sa exercite acte de urmarire penala sau sa execute mandatele emise împotriva celor în cauza, dar si împotriva oricaror persoane ce contribuie direct sau indirect la procedura de urmarire sau arestare (de pilda, uciderea anchetatorului pentru a face sa dispara probele, uciderea persoanei ce urmeaza sa aduca la îndeplinire mandatul de arestare-în acest caz, retinându-se atât aceasta agravanta a omorului, cât si cea prevazuta la lit. f). Ea presupune îndeplinirea urmatoarelor conditii:
sa fi fost pusa în miscare o procedura de urmarire, arestare sau de executare a unei pedepse fata de faptuitor sau fata de alta persoana; cu privire la întelesul notiunilor de "arestare" si a celei de "executare a unei pedepse", nu exista controverse în literatura de specialitate. Nu acelasi lucru se poate spune despre notiunea de "urmarire", datorita faptului ca legiuitorul nu a înteles sa precizeze daca este vorba numai de urmarirea penala sau daca a avut în vedere si sensul de urmarire fizica. Consideram astfel, ca, în baza principiului de drept "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", termenul "urmarire" are atât sensul de urmarire fizica (faptuitorul surprins în flagrant delict, este urmarit de o persoana pentru a fi prins si predat organelor de stat), cât si sensul de urmarire penala, în acceptiunea legii de procedura penala (faptuitorul, de exemplu, savârsind o fapta pentru care s-a început urmarirea penala împotriva sa, comite un omor pentru a împiedica activitatea de tragere la raspundere penala). Conform art.200 din Codul de procedura penala, urmarirea penala este acea faza a procesului penal care are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunii, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este cazul sa se dispuna trimiterea lor în judecata. Prin "arestare" se întelege atât arestarea ca masura preventiva privativa de libertate luata de instanta la propunerea organului de urmarire penala, cât si arestarea în vederea executarii pedepsei, masura luata în baza unei hotarâri de condamnare definitiva. Având în vedere ca masura preventiva a arestarii se ia în cursul urmaririi penale, iar legiuitorul mentioneaza distinct notiunea de urmarire, se impune sa consideram-în cazul în care se ridica întrebarea daca, pentru a exista conditia sustragerii de la urmarire se impune sa fie luata masura preventiva privativa de libertate a arestarii sau masura retinerii, ca, în continutul notiunii de urmarire intra toate actele de procedura efectuate de organele de urmarire penala în vederea aducerii la îndeplinire a obiectului fazei de urmarire penala. Prin "executarea unei pedepse" se înteleg masurile luate pentru aducerea la îndeplinire a dispozitiilor privind executarea pedepselor principale, complementare ori accesorii.
faptuitorul sa realizeze uciderea persoanei în scopul zadarnicirii procedurii judiciare de urmarire, arestare sau executare a unei pedepse; conditia privind scopul urmarit este formulata expres de lege: pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la executarea unei pedepse. Legea nu pretinde si obtinerea finalitatii, adica, prin savârsirea omorului sa fie împiedicata efectiv procedura de urmarire sau arestare. Este suficient ca acest scop sa fi existat în momentul savârsirii infractiunii; daca el lipseste, agravanta nu poate fi aplicata.
Controversata în literatura juridica este existenta modalitatii normative în sitatia în care urmarirea penala, arestarea si masurile luate în vederea executarii pedepsei, nu au caracter legal.
Într-o parere, agravanta va opera în orice situatie întrucât legea nu conditioneaza agravanta de existenta unei activitati de urmarire penala, a unei arestari sau a unei executari de pedeapsa care sa aiba un temei legal. Eventualele nemultumiri ale inculpatului împotriva urmaririi penale, aretarii, executarii pedepsei, etc., vor fi supuse organelor competente spre solutionare si în nici un caz nu este permis învinuitului sau inculpatului sa evalueze legalitatea masurilor luate împotriva sa ori a altor persoane.
Asa cum, de pilda, nu este aparata de raspunderea penala-se sustine-persoana care evadeaza dintr-un loc de detinere, motivând ca este nevinovata si ca pedeapsa legal aplicata ascunde o eroare judiciara, tot astfel nu ar putea împiedica aplicarea agravantei sustinerea ca urmarirea, arestarea sau masurile de executare a pedepsei la care inculpatul a fost supus, nu are în fond temei legal.[85] Consideram însa, ca acest exemplu nu este pertinent în sustinerea acestei pozitii, deoarece relevanta poate prezenta, nu pozitia subiectiva a faptuitorului, parerea acestuia despre legalitatea masurilor luate, ci o vedere obiectiva, dupa lege, asupra acestor masuri.
Într-o alta parere, în ipoteza în care masura arestarii are caracter ilegal ori executarea pedepsei nu poate fi adusa la îndeplinire, intervenind gratierea, fapta constituie omor simplu, nu calificat. În sustinerea acestei opinii se motiveaza ca în textul legal opereaza prezumtia ca legiuitorul a înteles sa se refere la caracterul legal al masurilor enuntate si nu la posibilitatea încalcarii drepturilor persoanei învinuite ulterior pentru omor calificat (sau tentativa la acesta), în varianta prevazuta la lit.g. De altfel, arestarea ilegala sau cercetarea abuziva constituie, la rândul lor infractiuni potrivit art.266 din Codul penal.
§1.1.8.Omorul savârsit pentru a înlesni sau a ascunde savârsirea altei infractiuni[87]
Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial în continutul omorului calificat potrivit art.175 lit.h.
Împrejurarea agravanta consta în aceea ca faptuitorul savârseste omorul în scopul, fie de a înlesni savârsirea unei alte infractiuni, fie de a ascunde si împiedica descoperirea acesteia. Justificarea acestei agravante este similara cu aceea a agravantei de la lit.g.
Nu are importanta daca faptuitorul a reusit prin savârsirea omorului, sa înlesneasca savârsirea unei alte infractiuni sau sa ascunda o infractiune comisa.
Prin urmare, în cazul acestei modalitati normative, sunt necesare urmatoarele conditii:
sa existe o alta infractiune; prin expresia "o alta infractiune" se întelege orice fapta care constituie infractiune potrivit legii penale si care este prevazuta în partea speciala a Codului penal si în alte legi speciale. Potrivit art.17 din Codul penal, constituie infractiune fapta care prezinta pericol social, este savârsita cu vinovatie si este prevazuta de legea penala. Nu intereseaza daca infractiunea respectiva a fost consumata sau a ramas în forma tentativei (deoarece textul de lege foloseste expresia "alta infractiune" în sens larg, referindu-se la orice fapta pe care legea o pedepseste ca infractiune consumata sau tentativa), ci exclusiv constatarea ca inculpatul a comis omorul în scopul savârsirii acelei infractiuni; de asemenea, nu prezinta importanta nici natura acelei infractiuni (cu doua exceptii) si nici faptul daca mijlocul ales pentru comiterea omorului era sau nu adecvat scopului propus-acoperirea celeilalte infractiuni. Legea pretinde doar ca omorul sa fie savârsit, fie pentru înlesnirea ei (de pilda, este ucis paznicul pentru ca inculpatul sa sustraga bunuri dintr-o unitate), fie pentru ascunderea ei (de pilda, dupa viol, victima este ucisa pentru a se acoperi savârsirea infractiunii, astfel încât aceasta sa nu fie descoperita). De asemenea, exista agravanta si atunci când infractiunea a carei savârsire a fost înlesnita sau ascunsa, a fost comisa de o alta persoana decât cea care a savârsit omorul si chiar si atunci când fapta a carei ascundere se urmareste nu a fost înca savârsita, ci urmeaza sa se înfaptuiasca în viitor. Aceasta interpretare se impune tot în baza principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
De la aplicarea acestei agravante exista însa, urmatoarele exceptii:
- cazul când infractiunea înlesnita sau ascunsa consta tot în omor sau tentativa de omor, situatie în care se face aplicarea agravantei privind pluralitatea de infractiuni de omor prevazuta la art.176 lit.b-omor deosebit de grav sau tentativa la acesta.
- cazul în care cealalta infractiune este o tâlharie sau o piraterie, infractiuni în legatura cu care legea instituie o forma speciala de omor-omor deosebit de grav.
scopul înlesnirii sau ascunderii savârsirii altei infractiuni sa fie determinat; în practica judiciara s-a decis ca, pentru încadrarea faptei în prevederile art.175 lit.h, este necesar a se stabili ca infractiunea a fost savârsita efectiv pentru înlesnirea sau ascunderea altei infractiuni. Nu exista o astfel de situatie atunci când faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infractiunii de omor, alaturi de alte infractiuni concomitente urmarind aceeasi finalitate.[88] Legea pretinde ca înlesnirea sau ascunderea savârsirii altei infractiuni, sa fi alcatuit scopul suprimarii vietii victimei. Daca scopul s-a realizat va exista un concurs de infractiuni între infractiunea de omor calificat si infractiunea înlesnita prin savârsirea omorului. Agravanta nu functioneaza daca între omor si cealalta infractiune nu se stabileste concordanta subiectiva ceruta de lege.
Aceasta din urma conditie atribuie agravantei un caracter personal, astfel încât aceasta nu se rasfrânge asupra participantilor.
În literatura penala, s-a subliniat ca, pentru încadrarea unei fapte în art.175 lit.h, când este vorba de înlesnirea sau ascunderea unui viol, este necesar sa se faca distinctie între situatia în care faptuitorul a actionat ab initio cu intentia de a ucide în scopul savârsirii violului (caz în care violul, care presupune un subiect pasiv în viata, nu ar mai fi posibil, savârsindu-se infractiunea prevazuta la art.319 din Codul penal-profanare de morminte) si situatia în care faptuitorul, dupa ce a violat victima, i-a suprimat viata pentru a ascunde infractiunea savârsita (caz în care fapta se încadreaza în prevederile art.175 lit.h teza I din Codul penal). Aceasta, plecând de la o cauza aflata în solutionarea unei instante în care s-a decis ca inculpatul raspunde pentru omor calificat prevazut de art.174 combinat cu art.175 lit.h C.p., retinându-se în sarcina sa ca, încercând sa întretina relatii sexuale cu victima, a lovit-o cu pumnii si a strâns-o de gât, cauzându-i leziuni care, dupa viol, au condus la decesul acesteia.
Într-o opinie personala, rezultatul produs (moartea victimei violului) nu materializeaza o legatura subiectiva între infractiunea de viol si uciderea victimei acestuia în vederea ascunderii savârsirii infractiunii, deoarece faptuitorul a actionat cu intentia de a viola si nu de a ucide victima dupa savârsirea infractiunii, moartea acesteia intervenind ca un rezultat mai grav fata de cel aflat în reprezentarea sa. Deci, sub aspectul laturii subiective, vinovatia faptuitorului se caracterizeaza prin intentie directa in ceea ce priveste savârsirea violului si culpa cu previziune în ceea ce priveste rezultatul mai grav, ceea ce face ca fapta sa se încadreze în prevederile art.197 alin.3 teza a II-a din Codul penal (viol urmat de moartea victimei-modalitate agravata a infractiunii de viol).
1.1.9.Omorul savârsit în public[90]
Potrivit lit.i a art.175, omorul savârsit în public constituie un element de circumstantiere a faptei de omor calificat.
O asemenea împrejurare evidentiaza un grad sporit de periculozitate a infractorului, iar fapta are un mare ecou social, determinând o nesiguranta publica privind viata ca valoare sociala.
Conform legii penale (art.152 lit.a-e C.p.), fapta se considera savârsita "în public" atunci când a fost comisa:
într-un loc care prin natura sau destinatia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar daca nu este prezenta nici o persoana [91] (strada, piata, parc public, gara, port, etc.);
în orice alt loc accesibil publicului, daca sunt de fata doua sau mai multe persoane (sala de spectacole, scoala, muzeu, alta institutie);
în loc neaccesibil publicului, cu intentia însa ca fapta sa fie auzita sau vazuta si daca acest rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe persoane;
într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu exceptia reuniunilor care pot fi considerate ca au caracter de familie, datorita naturii relatiilor dintre persoanele participante;
prin orice mijloace cu privire la care faptuitorul si-a dat seama ca fapta ar putea ajunge la cunostinta publicului.
Prin urmare orice fapta de omor sau de tentativa la infractiunea de omor savârsita în vreuna din împrejurarile enumerate mai sus, constituie infractiunea de omor calificat sau infractiunea de tentativa la omor calificat.
1.2.Urmarea imediata
Omorul calificat-infractiune de rezultat
Descrierea faptei incriminate mai cuprinde, pe lânga descrierea actiunii sau inactiunii incriminate si aratarea rezultatului, acolo unde legiuitorul conditioneaza existenta faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita cronologic si logic de actiune, dar cauzata de aceasta.
În acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul material al laturii obiective) si constituie consecinta, urmarea acesteia. Prin urmare, rezultatul face parte, împreuna cu actiunea sau inactiunea, din descrierea faptei incriminate si se înfatiseaza, în cazul infractiunii de omor, sub forma unei modificari a substantei obiectului material (de exemplu, "uciderea" unei persoane).
În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul conditioneaza existenta incriminarii, este aratat de regula în mod explicit, prin anumite expresii. în mod exceptional însa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o consecinta a modului cum este descrisa actiunea. Aceasta sugereaza prin ea însasi necesitatea unui rezultat diferit de actiune în timp si spatiu. În acest mod se înfatiseaza rezultatul material la infractiunea de omor. În acest caz, substantivul folosit în sintagma "omorul savârsit în vreuna din urmatoarele împrejurari", nu reda numai actiunea, ci si rezultatul-uciderea persoanei, consecinta a actiunii. Este vorba aici de incriminarea cu rezultat comprimat.
Incriminarile în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat, în norma de incriminare, se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseste o atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune (formale). Delimitarea celor doua categorii de incriminari nu este întotdeauna usor de facut, mai ales în ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat, cum este cazul celei analizate în lucrarea de fata.
Unul dintre criteriile de delimitare ar putea fi cel al tentativei terminate; incriminarile la care se poate concepe o asemenea modalitate a tentativei vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si nu de simpla actiune, la care nu este posibila decât tentativa neterminata. Delimitarea este importanta deoarece numai în cazul infractiunilor de rezultat este necesara probarea existentei rezultatului, la cele de simpla actiune, urmarea imediata fiind implicita actiunii. Tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita decât daca norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat.
În doctrina penala se discuta despre un sens restrâns al notiunii de rezultat, care coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare, dar si de un sens larg al acestei notiuni, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiune, care ar consta în simpla savârsire a actiunii.
Acest sens larg al notiunii este folosit în legea penala româna atunci când se defineste intentia prin expresia "prevede rezultatul". Daca în aceste cazuri s-ar avea în vedere notiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusa posibilitatea ca în norma de incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei în raport cu incriminarile formale, de simpla actiune.
În ipoteza omorului calificat este avuta în vedere notiunea de rezultat în sens larg si anume, rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea actiunii, cât si ipoteza în care acesta coincide cu actiunea.
Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie diferentiate de notiunea de rezultat conceput ca o relatie logico-juridica între actiune si valoarea sociala protejata de legea penala: obiectul juridic.
Legiuitorul nu incrimineaza decât acele actiuni sau inactiuni care aduc atingere valorilor sociale ocrotite. În acest sens, toate incriminarile presupun ab initio, un rezultat logico-juridic, acela care se rasfrânge asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare nu apare necesitatea de a fi probata, nici existenta sa, nici a legaturii de cauzalitate între actiune si rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini intentia, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice, trebuie raportata la consecintele firesti, nemijlocite, ale actiunii sau inactiunii faptuitorului si nu la valorile sociale ocrotite de lege.
Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor în general-si, în special, al celei de omor calificat, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei în împrejurarile speciale prevazute de art.175 alin.1 din Codul penal. În lipsa acestui rezultat, actul de violenta poate fi luat în considerare ca element al tentativei la infractiunea de omor calificat (art.175 alin.2) sau al altei infractiuni de violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Aceasta, fiind o infractiune de rezultat, se cere producerea unui rezultat determinat, indiferent daca moartea s-a produs chiar în timpul efectuarii activitatii de ucidere, imediat dupa aceasta sau mai târziu.
În realitatea faptica pot exista situatii în care, în realizarea laturii obiective a infractiunii de omor, apar elemente de durata. Acesta poate fi cazul uciderii victimei prin otravire lenta, realizata prin administrarea repetata a unor doze mici de otrava, urmând ca efectul, moartea victimei, sa survina în timp, caz în care, indiscutabil, executarea elementului material al laturii obiective se prelungeste în timp, uneori o durata apreciabila pâna la producerea rezultatului letal. Indiscutabil ca în asemenea situatii, actiunea de ucidere prin otravire este una de durata.
Cu toate acestea, omorul astfel savârsit este si ramâne o infractiune instantanee, pentru ca ceea ce este esential în aceasta privinta, este ca infractiunea se savârseste, ia sfârsit, se consuma, odata cu producerea rezultatului.
Exista însa, si cazuri în care rezultatul (moartea persoanei), survine la un interval de timp mai mare dupa executarea actiunii sau inactiunii care defineste elementul material al laturii obiective.
Împrejurarea ca moartea a survenit la un anumit interval de timp, mai mare sau mai mic dupa executarea actiunii sau inactiunii care definesc elementul material al laturii obiective, este lipsita de relevanta juridica în ceea ce priveste caracterul si esenta de infractiune instantanee a omorului.
Infractiunea de omor este savârsita, consumata, la survenirea mortii victimei, deoarece atunci se produce rezultatul cerut de lege pentru existenta ei, indiferent de timpul în care a avut loc si înceteaza executarea actiunii sau a inactiunii. Intervalul de timp scurs din momentul în care actiunea sau inactiunea a luat sfârsit si pâna s-a produs moartea victimei, nu modifica, nu poate schimba caracterul instantaneu al infractiunii de omor, a carui savârsire, consumare, nu poate fi conceputa fara survenirea acestui rezultat.
Atunci când în caracterizarea infractiunilor instantanee, cum este aceea de omor, activitatea infractionala ia sfârsit odata cu survenirea rezultatului, se impune concluzia ca, dupa instalarea acestuia, ea nu se mai prelungeste în timp.
Fie ca privesc savârsirea actiunii sau inactiunii propriu-zise, fie timpul scurs între încetarea acestora si producerea rezultatului, aspectele de durata anterioare acestui moment sunt lipsite de relevanta din unghiul de vedere al determinarii si definirii caracterului instantaneu al infractiunii de omor.
Din acest punct de vedere, sunt cel putin discutabile unele concluzii si solutionari de principiu ale practicii judiciare la cel mai înalt nivel, care, chiar daca au fost statornicite cu mai multa vreme în urma, pot influenta si în prezent, tocmai prin caracterul lor orientativ, îndrumator.
Confruntata cu practica neunitara a instantelor de judecata si având de rezolvat problema de a statornici întelesul notiunii "data savârsirii infractiunii", de care legea penala leaga anumite efecte juridice-cum poate fi vorba de aplicarea prevederilor art.13 din Codul penal, a celor referitoare la regimul penal al minorului, prescriptia raspunderii penale, amnistie si gratiere, stare de recidiva si formele acesteia-plenul instantei supreme a statuat ca prin aceasta se întelege data actului de executare care caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii, si nu data consumarii acesteia prin producerea rezultatului.
Ca urmare, s-a statuat ca, în cazul infractiunilor instantanee, care de regula se comit printr-un singur act de executare, cum sunt cele contra vietii persoanei, data savârsirii lor nu poate fi alta decât cea a executarii actiunii sau inactiunii, consecintele juridice amintite urmând a fi raportate la aceasta data. În aceasta conceptie, ultimul act de executare a elementului material al laturii obiective trebuie considerat ca data savârsirii infractiunii, chiar si atunci când consumarea ei prin producerea rezultatului are loc la o data ulterioara.
Deci, în cazul omorului, infractiune instantanee si de rezultat, are loc o suprapunere a momentului savârsirii cu acela al consumarii. Asa fiind, nu credem ca se mai poate deosebi între cele doua momente (cel al savârsirii si cel al consumarii infractiunii).
1.2.2.Moartea persoanei. Aspecte medico-legale.
La fel de discutabil este momentul producerii rezultatului, adica moartea persoanei.
De asta data, legiuitorul - atât cel român, cât si cel strain, nu ofera nici un termen legal de referinta si nici nu este silit sa clarifice acest moment pentru a distinge infractiunea de omor de alte infractiuni.
De regula, legislatiile folosesc expresiile: omor, ucidere, ucigas, etc., care, desi evoca rezultatul actiunii, si anume moartea victimei, nu o definesc si nici în alt mod nu precizeaza momentul când intervine acest rezultat. În aceasta privinta trebuie sa ne adresam cercetatorilor medicali.
Potrivit constatarilor medicale, moartea constituie un proces compus din mai multe etape:
preagonia-aparitia de stari de luciditate, stari euforice, anxietate.
agonia-momentul când are loc trecerea de la viata la moarte clinica, fenomenele biologice fiind treptat anihilate de cele tanatologice.
moartea clinica-disparitia functiei respiratorii si a celei cardiace, disparitia activitatii reflexe, a activitatii electrice a creierului.
moartea cerebrala-încetarea functiilor psihice, leziuni morfologice, ireversibile ale neuronilor corticali.
moartea reala-oprirea metabolismului si aparitia semnelor mortii reale, a modificarilor cadaverice ca urmare a actiunii factorilor de mediu asupra cadavrului.
De regula, odata cu instalarea mortii cerebrale se poate afirma ca s-a produs rezultatul cerut de norma de incriminare.
Dupa confirmarea mortii cerebrale este posibila efectuarea de transplanturi de organe si tesuturi în scop terapeutic, cu consimtamântul - bineînteles, prealabil mortii, al defunctului (vointa sa trebuie exprimata în scris) sau al sotului sau al rudelor (parinti, copil major, frate, sora).
În doctrina penala engleza, de asemenea, s-a remarcat ca nu exista o definitie legala a momentului mortii unei persoane.
Daca în trecut se considera ca o persoana este moarta atunci când inima înceta sa mai bata si când persoana înceta sa mai respire, în prezent aceste criterii au fost depasite.
Autorii englezi au criticat sever lipsa unei precizari legale a momentului morii victimei, subliniindu-se ca aceasta creeaza o anumita incertitudine in rezolvarea cauzelor in care stabilirea acestui moment este esentiala pentru stabilirea existentei sau inexistentei faptei de omor.
Se sugereaza a se adopta solutii care exista si in alte legislatii, anume ca momentul mortii sa fie considerat cel al încetarii functiilor creierului.
Legea penala nu descrie conduita susceptibila sa provoace rezultatul, de aceea moartea poate fi provocata prin orice mijloace ( infractiunea de omor face parte dintre infractiunile cu continut deschis de incriminare sau infractiune in forma libera ).
Suprimarea vietii poate avea loc printr-o actiune sau printr-o inactiune, prin mijloace directe sau indirecte-de exemplu, îndemnând un animal sa ucida ori prin expunerea victimei la frig, etc.,-prin mijloace fizice ( arma, otrava, forta musculara, curent electric, gaze axfixiante,etc. ) ori psihice ( provocarea spaimei, a unei dureri atroce cardiace ), mijloace periculoase prin ele insele sau mijloace nepericuloase prin ele insele, ci numai asociate cu alti factori preexistenti , concomitenti sau surveniti ( de exemplu, obligarea unui diabetic sa bea o solutie zaharoasa concentrata ).
1.2.3.Metode de probatiune medico-legala, mecanisme lezionale, probleme de cauzalitate si tanatogeneza[96].
Ca si în cazul vatamarii integritatii corporale sau a sanatatii si, având în vedere în mod deosebit, periculozitatea sociala a faptei, medicul legist este acela care, prin constatarile si concluziile sale, ofera justitiei principala proba de obiectivare a realitatii, conditiile si împrejurarile comiterii infractiunii.
Codul de procedura penala arata conditiile si cazurile in care se solicita expertiza medico-legala, metodologia acesteia, modul de redactare si continutul raportului medico-legal in astfel de cazuri.
Regulamenul de aplicare a Decretului 446/1966 privind organizarea instructiilor si serviciilor medico-legale detaliaza atributiile medicilor legisti, precizând competenta expertilor, conditiile si modul de redactare a raportului medico-legal in astfel de cazuri.
In acest mod se ofera justitiei elemente de ordin medical indispensabile încadrarii faptei, precum si gradarii pedepsei in raport cu o serie de factori cu rol determinant, favorizant sau conditionat in cazul infractiunii de omor.
Varietatea mare a modalitatilor traumatice posibile in cadrul omuciderii in general si a omorului in special, reprezinta un cadru mult mai larg decât se impune a analiza in cadrul acestei probleme.
Indiferent de încadrarea juridica a faptei, in cazul infractiunii de omor, medicul legist are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman si anumiti factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective in justitie pentru dovedirea si încadrarea faptei.
Examenul victimei in cazurile de omor consta in necropsia medico-legala si în examinarile complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru in conditiile impuse de cauza respectiva.
Examenul autorului sau a presupusului autor al faptei, cuprinde examenul clinic privind diferite afectiuni patologice, infirmitati fizice preexistente, ca si leziuni traumatice recente, recoltarea de probe de laborator (alcoolemie, grupa sangvina) si examenul psihiatric si psihologic pentru precizarea unei eventuale boli psihice cu afectarea discernamântului.
Participarea medicului legist la cercetarea locului faptei vine ca o necesitate practica pentru rezolvarea unor probleme ca:
. un prim examen al victimei cu precizarea realitatii si a datei mortii; examinarea imbracamintii, descrierea sumara a leziunilor traumatice si, eventual, a modului de producere, cum este cazul celor rezultând din aparare.
. descrierea obiectului sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziunile constatate (atunci când acestea se gasesc la locul faptei);
. descrierea si recoltarea de produse biologice sau substante toxice ce pot fi gasite la locul faptei sau in apropierea acestuia.
In cazuri deosebite, medical legist este chemat sa participe si sa-si formuleze unele opinii in cadrul reconstituirii conditiilor in care s-a putut savari fapta.
In infractiunea de omor, atât subiectul pasiv, cat sic el active este omul, astfel încât, mai mult decât in orice alte cauze, rolul medicului legist este evident, iar colaborarea sa cu organul de urmarire penala este obligatorie. In aceste conditii, si tinand seama de periculozitatea sociala a faptei, necesitând o probatiune temeinica, medical legist isi extinde activitatea pe toata desfasurarea urmaririi penale, atât alaturi de organelle judiciare, cat si prin examinarile sale de specialitate. In colaborarea sa cu criminalistul sau cu organul de urmarire penala, medical legist are rolul de consilier al acestora in problemele de specialitate, dar ara sa-si depaseasca propria competenta, atât in cercetarea locului faptei, cat si prin aprecieri asupra încadrarii faptei.
Principala activitate a medicului legist o reprezinta examinarea victimei, respective, necropsia. Metodologia si tehnica acesteia urmeaza regulile generale cunoscute, raportul medico-legal întocmit trebuie sa fie amanuntit, neomitandu-se nici un detaliu, chiar daca acesta, aparent nu are legatura cu cauza respective.
In cazul victimelor neidentificate (pe lânga sarcina organelor de specialitate), medical legist va urmari cat mai multe detalii de ordin general (talie, greutate, sex, vârsta) cat si particulare (culoarea parului, a ochilor, forma fetei, a nasului, urechilor, formula dentara, cicatrici posttraumatice sau postoperatorii, eventuale tatuaje, nervi pigmentari, etc.).
1.3.Legatura de cauzalitate
Este unanim acceptat faptul ca între activitatea desfasurata de faptuitor si moartea victimei, trebuie sa existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor, si cu atât mai mult, în descrierea celei de omor calificat, nu apare o expresie anume care sa sugereze legatura cauzala, însa aceasta rezulta implicit, din descrierea actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat). Astfel, substantivul derivat dintr-un verb-uciderea, folosit în descrierea faptei de omor, arata nu numai în ce consta actiunea incriminata, dar si rezultatul, deci, potentele cauzale ale actiunii.
Însa, chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimata explicit cerinta legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica în nici un fel continutul acestei relatii. Din aceasta cauza, o atare îndatorire îi revine doctrinei penale.
În acest sens s-au exprimat multiple pareri, considerându-se ca poate avea caracter cauzal: conditia eficienta, conditia preponderenta, conditia ilicita, conditia tipica, conditia indispensabila, etc. În dreptul anglo-american s-a exprimat ideea ca are caracter cauzal, conditia cea mai apropiata si în relatie directa si imediata cu rezultatul (proximate causae).
Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului, orice actiune care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditio sine qua non).
Pentru a nu se ajunge însa la concluzii absurde (ca de exemplu, sa se ajunga sa fie considerat drept cauza a mortii, însusi faptul nasterii), s-a propus introducerea unor corective care sa limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, într-o conceptie, ar putea sa-l joace vinovatia, în sensul ca numai conditia necesara creata de o persoana care a actionat cu vinovatie, ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea conceptie ar duce la o evaluare subiectiva a relatiei cauzale, desi principial, aceasta are caracter obiectiv.
În doctrina s-a ales si un alt corectiv-caracterul adecvat, conditia necesara pentru a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica daca, în raport cu experienta comuna de viata, actiunea sau inactiunea analizata drept conditie a rezultatului, era în stare sa provoace prin ea însasi, rezultatul.
Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s-a propus selectarea conditiei-cauza din ansamblul conditiilor rezultatului prin analiza cerintelor continutului incriminarii, considerându-se ca acesta releva cu suficienta care trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitând corespunzator cercul persoanelor susceptibile sa raspunda pentru o infractiune determinata.
Dar si cu aceste corective, nu au fost remediate insuficientele conceptiei conditiei necesare. Asa de pilda, s-a observat ca rezultatul poate fi produs nu numai printr-o cauza unica, ci si printr-o pluralitate de cauze. În aceasta situatie, ar putea aparea atât o cauza necesara, cât si o cauza ne necesara, care s-a alaturat celei necesare. Ca urmare, chiar si o conditie ne necesara poate fi considerata cauza (de exemplu, daca mai multe persoane lovesc victima, actiunea tuturor va fi considerata cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanti sa fi fost mortala si sa fi constituit cauza necesara a rezultatului).
De asemenea, cerinta impusa conditiei, de a fi necesara, poate fi îndeplinita numai daca, în prealabil s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatului sau nu. Daca nu se cunoaste cauza rezultatului, nici nu se poate afirma daca o anumita conditie a fost necesara.
Jurisprudenta a mai învederat situatii când o conditie a atras raspunderea penala a subiectului, fara ca, în realitate, aceasta sa fi fost cauzal, legata de rezultat si fara sa fi avut loc o selectie a cauzei necesare, din ansamblul conditiilor rezultatului. Dar chiar în acele situatii când instanta a urmarit sa identifice cauza reala dintr-un complex de conditii, s-a dovedit ca simpla experienta a acesteia nu este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de specialitate care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat, orientând, implicit, solutia juridica.
În final, trecând în revista toate aceste teorii, tragem concluzia ca, pentru a exista infractiunea consumata de omor calificat, actiunea sau inactiunea faptuitorului trebuie sa fi cauzat moartea victimei. Sunt deci aplicabile regulile cunoscute în materie de cauzalitate. Cu privire la cauzalitate, au fost exprimate numeroase puncte de vedere si în. literatura juridica straina.
Astfel, în jurisprudenta italiana, divizându-se complexul cauzal care a dus la moartea victimei si acordându-se o importanta mai mare laturii subiective, s-a decis ca provocarea mortii, nu ca urmare a loviturilor grave aplicate victimei, ci a îngroparii acesteia (autorul crezând ca victima a decedat în urma loviturilor), atrage raspunderea penala pentru un concurs de infractiuni: tentativa de omor si ucidere din culpa.
În viziunea doctrinei penale engleze, faptuitorul ar putea fi tras la raspundere pentru omor numai daca a produs în fapt rezultatul (factual causation) si daca, din punct de vedere legal poate fi considerat autor al mortii victimei (legal causation). Moartea victimei a fost provocata în fapt de faptuitor numai daca, fara conduita acestuia înainte de deces, nu s-ar fi produs rezultatul mortal. În "speta White" (1910), inculpatul a dat mamei sale o cantitate de otrava, însa, pâna ce otrava sa-si faca efectul, victima a decedat ca urmare a unui atac de cord. În acest caz, instanta nu a retinut în sarcina inculpatului infractiunea de omor. A doua conditie pentru existenta în fapt a legaturii cauzale, este aceea ca actiunea sau omisiunea faptuitorului sa constituie mai mult decât o contributie minima la moartea victimei. Aceasta înseamna ca nu este suficient ca prin conduita sa faptuitorul sa fi accelerat producerea mortii, ci trebuie sa o fi determinat.
Dupa stabilirea de catre judecator ca, în fapt, inculpatul a provocat moartea victimei, el va trebui sa puna în fata juratilor chestiunea daca actul inculpatului a fost suficient, sub aspect legal, sa provoace moartea victimei. În aceasta privinta, trebuie sa se faca proba ca actiunea sau omisiunea inculpatului a fost cauza determinanta si semnificativa a mortii.
Tot cu privire la relatia cauza-efect, în "speta R. Contra Smith" (1959), instanta a considerat ca interventia tardiva a medicului si tratamentul neadecvat aplicat de acesta, nu întrerup legatura cauzala dintre loviturile grave initiale aplicate victimei si moartea acesteia.
Tot astfel, întreruperea de catre inculpat a aparatului care mentinea în viata victima ("speta R. Contra Malcherek si Steel-1981) când a aparut clar ca au încetat functiile creierului, nu întrerupe legatura cauzala între vatamarile initiale produse victimei si moartea acesteia.
Exista, sub aspect legal, legatura de cauzalitate si când actul care a intervenit si a provocat moartea era previzibil pentru inculpat (de exemplu, daca inculpatul, dupa ce a lovit victima, a lasat-o în stare de inconstienta pe o plaja, stiind ca fluxul va veni curând si ca o va îneca). Dimpotriva, în "speta R. Contra Corbett (1996), inculpatul a lovit de mai multe ori victima, aceasta a fugit, a cazut într-un sant si a fost lovita de o masina, fapt în urma caruia a decedat. Instanta l-a achitat, motivând ca purtarea ulterioara a victimei nu a fost previzibila pentru inculpat. Un punct de vedere similar se sustine si în doctrina nord-americana.
O alta analiza priveste problema existentei sau inexistentei legaturii de cauzalitate în cazul în care a trecut un interval îndelungat de timp între momentul aplicarii unor lovituri victimei si momentul survenirii decesului acesteia.
O regula traditionala a dreptului englez era aceea ca o persoana nu poate fi trasa la raspundere pentru omucidere daca au trecut 366 de zile (un an si o zi) de la data aplicarii loviturilor victimei. Daca se depasea acest termen, se considera ca autorul mortii nu este inculpatul, lipsind legatura de cauzalitate între actiunea sau omisiunea sa si rezultat. Aceasta regula a fost mult timp criticata în doctrina penala engleza pentru caracterul ei excesiv de formal. S-a aratat în acest sens ca cercetarea medicala evidentiaza ca o persoana poate sa traiasca înca multa vreme dupa producerea unor vatamari corporale, chiar daca aceste vatamari au reprezentat în final, cauza mortii. Aceste observatii critice au convins autoritatile engleze sa renunte la regula de mai sus prin reforma din anul 1996. S-a prevazut însa, ca pentru evitarea oricaror abuzuri, este necesara, pentru începerea urmaririi penale, aprobarea procurorului general, în cazul când victima moare dupa 3 ani de la data când i s-au produs vatamarile despre care se afirma ca i-au produs moartea sau dupa ce faptuitorul a fost condamnat anterior pentru vatamarile initiale.
2.Latura subiectiva a infractiunii
Asa cum am mai afirmat, latura subiectiva a infractiunii reprezinta pozitia intelectiv-volitiva a faptuitorului, iar analiza acesteia presupune analiza urmatoarelor elemente: vinovatia infractorului, mobilul infractiunii si scopul în care a fost savârsita infractiunea.
2.1.Vinovatia
Omorul calificat se savârseste cu intentia de a suprima viata unei persoane, adica, fie cu intentie directa, atunci când a prevazut si a urmarit rezultatul actiunii sale (moartea victimei), fie cu intentie indirecta, când faptuitorul a prevazut rezultatul actiuni sale si fara a-l urmari, a acceptat totusi posibilitatea survenirii acestuia.
În practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului, care, în cele mai multe cazuri releva pozitia faptuitorului fata de rezultat. Demonstreaza astfel, intentia de ucidere, urmatoarele: perseverenta cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur.
Exista intentia de a ucide si atunci când, desi activitatea faptuitorului nu ar fi apta, în general, sa produca rezultatul, acesta actioneaza cunoscând starea victimei asupra careia îsi dirijeaza forta distructiva. Astfel, inculpatul care loveste pe socrul sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrala, exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de a vatama corporal. La fel, faptul de a lovi doar cu palma, pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.
Atât în literatura de specialitate, cât si în practica judiciara, s-a aratat ca pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita în fiecare caz, în raport cu împrejurarile concrete si îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de faptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona vitala sau nu), cu numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri aplicate cu mare intensitate), cu raporturile dintre infractor si victima anterioare savârsirii faptei (de dusmanie sau de prietenie), atitudinea infractorului dupa savârsirea faptei (a încercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat-o în starea în care a adus-o).
De asemenea, s-a subliniat ca este necesara luarea în considerare a tuturor acestor împrejurari, si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele împrejurari par concludente, privite izolat, pot duce la o încadrare juridica gresita a faptei. Astfel, de exemplu, împrejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci o arma alba apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si numai o vatamare corporala. Daca însa, acestei împrejurari i se adauga si altele, cum ar fi lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat si cu mare intensitate, se va retine fara nici o dificultate ca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide.[105]
Într-o alta problema, eroarea asupra persoanei victimei, nu are nici o influenta asupra vinovatiei faptuitorului si nu înlatura raspunderea sa penala, deoarece aceasta eroare nu are caracter esential, adica nu se refera la o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Astfel, se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane, în genere, astfel ca eroarea agentului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala. De asemenea, infractiunea exista si atunci când faptuitorul îsi îndreapta actiunea asupra unei persoane pe care vrea s-o ucida, dar datorita unei gresite manipulari a instrumentului folosit sau a altor cauze accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei alte persoane. Agentul va raspunde în raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s-ar fi retinut si daca nu se producea eroarea de executie în raport cu victima aflata în reprezentarea acestuia.
2.1.1.Unele probleme de calificare juridica în dreptul strain
Sub aspect subiectiv, legea penala romana incrimineaza omorul savarsit cu intentie directa sau indirecta si omorul savarsit din culpa, sub ambele modalitati: culpa cu previziune sau culpa simpla.
Situatiile cunoscute sub numele de error in personam si aberratio ictus, nu influenteaza raspunderea autorului pentru omor intentionat. Acest tratament se extinde si asupra participantilor.
Unele procese subiective constituie elemente circumstantiale de agravare. Este cazul omorului savarsit cu premeditare (omor calificat), la fel, al omorului savarsit cu un anumit mobil-din interes material ( omor calificat) sau intr-un anumit scop-pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la executarea unei pedepse ori pentru a înlesni sau a ascunde savarsirea unei alte infractiuni (de asemenea, omor calificat).
Legea penala italiana, incrimineaza omorul intentionat: "acela care cauzeaza in mod voluntar, moarte altuia". Doctrina considera ca este vorba de un dol generic, fiind suficiente constiinta si vointa autorului de a ucide. Altfel spus, autorul trebuie sa aiba reprezentarea ca moartea victimei constituie o consecinta a actiunii sau inactiunii sale si sa voiasca acest rezultat (dol direct) ori sa voiasca oricare dintre alternativele aflate in reprezentarea sa (dol indirect alternativ) ori sa voiasca rezultatul ca o eventualitate, acceptând riscul producerii mortii victimei (dol indirect eventual).
Teza dolului eventual este acceptata de majoritatea doctrinei italiene si de jurisprudenta.[106]
In doctrina italiana s-a exprimat si punctul de vedere˛ dupa care dolul eventual nu ar fi suficient pentru existenta infractiunii de omor, ci ar trebui ca, întotdeauna autorul sa voiasca producerea rezultatului, nu numai sa accepte producerea lui. Acest punct de vedere, desi a fost consacrat si printr-o decizie a Curtii de Casatie italiene (decizia din 10 decembrie 1971), a ramas izolat.
Prin numeroase alte decizii, Casatia italiana a hotarât ca, pentru existenta infractiunii de omor este suficient dolul eventual (decizia din 27 ianuarie 1979).
Astfel, raspunde pentru omor cu titlu de dol eventual, acela care, pentru a scapa de arestare, isi face scut dintr-un ostatic care este ranit mortal de politistii care au deschis focul asupra inculpatului. In acest caz, uciderea ostaticului a fost un rezultat previzibil si acceptat de cel care a procedat astfel; acesta a admis riscul ca ostaticul sa fie ranit mortalł.
In doctrina franceza, raspunderea penala pentru savarsirea infractiunii de omor, presupune doua elemente: vointa de a comite o atare fapta aflata in reprezentarea autorului si concomitenta intre intentie si actiune. (pentru a distinge dolul generic de premeditare).
Legea penala germana incrimineaza omorul savarsit cu intentie sau din culpa. Constituie elemente circumstantiale agravante, omorul comis dintr-un anumit mobil (din placerea de a ucide, din lacomie sau din alte motive josnice) ori pentru realizarea unui anumit scop (satisfacerea pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a ascunde savarsirea unei alte infractiuni).
In doctrina engleza se face deosebirea intre omor (murder), notiune care nu este definite in lege, ci in common law, ca reprezentând "uciderea unei persoane cu premeditare", din rautate-malice aforethought si omorul spontan, savarsit cu vointa (voluntary manslaughter) sau comis fara vointa (involuntary manslaughter).
In cazul omorului (murder), latura subiectiva (mens rea), consta din intentia premeditata de a omori sau de a provoca serioase vatamari corporale victimeią.(speta r contra j)
Autorii englezi subliniaza faptul ca instantele socotesc ca exista omor si când autorul nu a actionat cu rautate. De pilda, daca a savarsit omorul din motive de mila, compasiune (eutanasie). Dar si conditia unei deliberari, a unei hotarâri anticipate, nu este ceruta întotdeauna. Daca exista intentia evidenta de a omori sau de a provoca serioase vatamari corporale victimei, se va retine infractiunea de omor, chiar daca faptuitorul a comis fapta sub imperiul momentului (on the spur of the moment).
Mai mult chiar, instantele admit ca poate exista omor savarsit atât cu intentie directa, cat si cu intentie indirecta (oblique intention).
Exista intentia directa de omor când autorul doreste in fapt rezultatul care se produce si se straduieste sa-l realizeze (de exemplu, faptuitorul, in mod voluntar îndreapta arma spre victima, doreste sa o ucida si o impusca)
Intentia indirecta exista atunci când inculpatul nu doreste un rezultat anume, insa actioneaza ca si cum l-ar dori, acceptând riscul ca rezultatul sa se produca.
In cazul omorului se pronunta obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viata (the mandatory life sentence). In toate cazurile când nu exista conditiile infractiunii de omor (murder), fapta va fi considerate manslaughter.
Aceasta forma de omucidere poate fi voluntara sau involuntara.
Omuciderea este voluntara când, desi actus reus (conduita faptuitorului), ca si mens rea (pozitia lui subiectiva) sunt similare infractiunii de omor, fapta se comite in anumite circumstante atenunte care determina o raspundere mai putin grava a faptuitorului. Aceste circumstante, potrivit legii penale englezeą, sunt:
provocarea, când prin lovituri sau injurii din partea victimei, faptuitorul isi pierde brusc si temporar autocontrolul, atitudine evaluata in raport cu reactia unei personae rationale; autorii englezi critica reglementarea existenta in materie de provocare, deoarece creeaza o discriminare intre femei si barbati, in sensul ca femeia nu poate invoca aceasta circumstanta, daca isi ucide sotul ca urmare a batailor repetate suferite, decât daca reactioneaza spontan, imediat, la agresiunea sotului. S-a relevat insa, ca reactia femeii la provocare nu este similara cu a barbatului, de regula, femeia reactionand mai târziu.
responsabilitatea diminuata ca urmare a unor stari anormale psihice datorate privatiunii de libertate sau dezvoltarii întârziate a creierului sau altor cauze, cum ar fi o boala sau o vatamare corporala, constituie o alta circumstanta care converteste omorul premeditate in omor atenuat (manslaughter).
existenta unui pact de sinucidere reciproca intre coparticipanti, constituie ultima astfel de circumstanta.
In cazul omuciderii de tip manslaughter, savarsita involuntar, fapta se comite din neglijenta grava sau prin neindeplinirea unei obligatii de diligenta sau printr-o conducere periculoasa pe drumurile publice.
Autorii englezi propun in perspectiva, abolirea distinctiei intre murder si manslaughter, creându-se o singura infractiune de omucidere voluntara, ca si abolirea obligativitatii de a se pronunta o sentinta cu privatiune de libertate pe viata, in caz de omor.
S-a argumentat, sub acest din urma aspect, ca nu se poate pune pe acelasi plan omorul savarsit in mod salbatic, cu sânge rece sau de catre elemente teroriste, cu omorul comis fata de personae grav suferinde de o boala incurabila, din mila si pentru curmarea suferintelor.
De altfel, o comisie a Camerei Lorzilor a propus inca din 1989 abolirea acestor dispozitii, sugerând sa se lase la aprecierea instantei aplicarea pedepsei si in caz de omor.
Autorii englezi discuta, de asemenea, situatia culpei cu previziune (reckless), daca aceasta este o forma de omucidere involuntara sau este o forma specifica de manslaughter.
Legislatia si doctrina nord-americana clasifica, de asemenea, formele de omucidere tot in raport cu pozitia subiectiva a faptuitorului, in: omor, omor atenuat (manslaughter) si omucidere din neglijenta.
"Constituie omucidere criminala, fapta de a cauza anume, cu stiinta, cu temeritate sau din neglijenta, moartea altei fiinte umane".ą
Deci, omorul înseamna uciderea unei personae anume sau cu stiinta sau cu temeritate sau in circumstanta care dovedesc o totala indiferenta fata de valoarea vietii umane. O atare indiferenta si temeritate sunt prezumate, daca faptuitorul se angajeaza, ca autor sau complice, "sa comita sau sa încerce sa comita un omor, sau dupa comitere sau dupa încercarea de a-l comite, savarseste un jaf, rapirea de femei, relatii sexuale anormale prin forta sau prin amenintare cu forta, comite o fapta de incendiere, spargere, rapirea de copii sau evadare".˛
Manslaughter presupune savarsirea faptei cu temeritate sau sub influenta unei tulburari mintale sau emotionale, pentru care exista o explicatie rationala sau o scuza, din punct de vedere al unei personae rationale care s-ar afla in situatia autorului si in circumstantele in care aceasta actioneaza.ł
"Exista omucidere din neglijenta când fapta se comite din culpa.*ą
2.1.2.Unele reflectii asupra infractiunii deviate
Infractiunea deviate este una dintre cele mai dificile si controversate probleme in materia unitatii naturale de infractiune, sub cele doua forme ale sale: error in personam si aberratio ictus.
Dupa cum se cunoaste, atât doctrina româna, cât si jurisprudenta, au adoptat solutia unitarii de infractiune, in cazul erorii privind obiectul material, ca si in cazul devierii actiunii asupra altui obiect material, retinandu-se o singura actiune consumata, savarsita cu intentie. Aceasta solutie simplificatoare, desi contravine unor principii, cum ar fi vinovatia penala, pluralitatea de infractiuni, raspunderea penala, etc., are totusi meritul de a fi creat o practica unitara indiferent de tipul de infractiune si relativ echitabila din punct de vedere al corelarii raspunderii penale, cu gravitatea faptei savarsite.
Problematica infractiunii deviate a preocupat doctrina penala inca de la începutul secolului XX, fiind exprimate o serie de opinii.
Cu toate acestea, in situatia in care se suprima viata altei personae decât cea aflata in reprezentarea faptuitorului, din eroare sau datorita devierii actiunii, nu s-ar putea retine o infractiune de ucidere din culpa sau o tentative la infractiunea de omor, ci o singura infractiune de omor (in forma calificata, dupa împrejurari), întrucât, "din o singura intentie si actiune nu se pot naste doua infractiuni".ą infractiunea de omor nu poate fi contestata, oricare ar fi victima (persoana vizata sau cealalta).
Infractiunea deviata este apreciata ca fiind o forma a unitarii naturale de infractiune, întrucât tentativa asupra persoanei vizate de catre faptuitor, nu se absoarbe in infractiunea consumata.˛
Profesorul V. Dongoroz, care a avut un rol important in sistematizarea si structurarea dupa criterii logice, a materiei unitarii si pluralitatii de infractiune, combate teoriile potrivit carora ar trebui retinut un concurs de infractiuni intre o tentative si o infractiune consumata din culpa, motivând ca legea penala ocroteste anumite valori sociale in mod indeterminat, iar pentru corecta încadrare juridica a activitatii infractionale, nu intereseaza daca s-a suprimat viata unei alte personae decât cea vizata de catre faptuitor; din moment ce s-a actionat cu intentie, sunt realizate cerintele unitarii reale (de fapt) si juridice specifice unitarii naturale de infractiune.
In doctrina penala mai noua s-a sustinut ca nu in toate cazurile trebuie retinuta o singura infractiune si ca, in cazul lui aberratio ictus, s-ar impune sa se adopte solutia concursului intre tentative pedepsibila la infractiunea aflata in reprezentarea faptuitorului si infractiunea consumata cu intentie, realizata asupra altui obiect material, retinandu-se in ambele cazuri intentia ca forma de vinovatie. Se motiveaza ca tentative împotriva unei personae nu poate fi absorbita in infractiunea consumata, realizata împotriva altei personae, cu atât mai putin in ipoteza in care persoana vizata a fost totusi vatamata corporal de catre faptuitorul care a dorit sa-i suprime viata, dar care a ucis o alta persoana datorita devierii actiunii.
S-a sustinut de asemenea si parerea ca, in situatia infractiunii deviate sunt posibile numai doua solutii: ori sa se retina o singura infractiune intentionata comisa asupra persoanei efectiv vatamate, considerându-se, in baza unei fictiuni juridice, ca faptuitorul a actionat împotriva acestei victime cu aceeasi pozitie psihica cu care ar fi actionat fata de persoana aflata in reprezentarea sa; ori sa se excluda orice fel de fictiune si a se tina seama de realitatile procesului psihic care a stat la baza faptei, retinandu-se comiterea unei tentative la infractiunea dorita si a unei fapte consumate, din culpa sau fara vinovatie, fata de persoana efectiv vatamata.
Referitor la argumentul dupa care legea penala ocroteste persoana umana indiferent de identitatea ei, in sustinerea solutiei unitarii de infractiune, se arata ca acesta este discutabil. Normele de incriminare se refera la persoana umana in general, întrucât incriminarile nu pot fi decât abstracte si generale, insa ceea ce intereseaza pentru stabilirea corecta a încadrarii juridice si a raspunderii penale, in situatia infractiunii deviate, este pozitia psihica cu care faptuitorul a actionat, raportata la fapta savarsita in realitate.
In literatura juridica italiana au fost analizate si alte modalitati de deviere a actiunii, cum ar fi: aberratio causae si aberratio delicti. Acestea constituie tot erori asupra capacitatii executive.
In cazul lui aberratio causae, rezultatul infractiunii se produce, nu potrivit cu lantul causal aflat in reprezentarea faptuitorului, ci datorita unei cauze neprevazute de acesta, cum ar fi, spre exemplu, producerea decesului victimei aruncate in apa spre a se îneca, drept urmare a lovirii cu capul de o piatra aflata sub apa. Aceasta împrejurare nu va influenta raspunderea penala a faptuitorului, pentru ca el a luat hotarârea si a actionat pentru a suprima viata victimei, iar actiunea sa, de fapt, a condus la producerea urmarii periculoase. Specific acestei situatii este si faptul ca autorul nu mai exercita vreun control asupra procesului causal, din momentul terminarii actiunii sale si cel al producerii rezultatului.ą
Modalitatea aberratio delicti se refera la situatia când subiectul, datorita devierii actiunii, produce din culpa, o alta încalcare a legii decât cea aflata in reprezentarea sa. In acest caz, daca rezultatul intentionat nu s-a produs, el va raspunde numai pentru fapta din culpa (daca este incriminata).
In doctrina germana, opinia majoritara considera ca eroarea asupra subiectului pasiv este neesentiala, astfel ca, in situatia infractiunii deviate sub forma error in personam, se va retine o singura infractiune consumata savarsita cu intentie in dauna persoanei efectiv vatamate. Se admite totusi, ca in unele cazuri, eroarea asupra persoanei vatamate este esentiala, cum ar fi situatia in care faptuitorul nu cunoaste calitatea ceruta de lege pentru subiectul pasiv. S-a exprimat si opinia potrivit careia eroarea asupra victimei este esentiala, impunându-se solutia concursului de infractiuni, cu unele exceptii, cum ar fi ipoteza dolului impersonal, când faptuitorul s-a hotarât sa suprime viata oricarei personae pe care o va întâlni, situatie in care eroarea nu are practice, nici o importanta.
Referitor la aberratio ictus, in doctrina germana se considera ca se impune solutia concursului intre tentative la infractiunea fata de persoana vizata si infractiunea din culpa, in raport cu rezultatul produs asupra victimei efectiv vatamate, solutie care este adoptata si in practica.
In cazul lui aberratio causae, când rezultatul se produce in alt mod decât cel aflat in reprezentarea faptuitorului, se arata ca, de regula, eroarea este neesentiala sin u influenteaza încadrarea juridica a faptei. Numai in cazul incriminarii cu continut închis, când legea prevede o anumita modalitate de producere a rezultatului, eroarea devine esentiala, inlaturand intentia in raport cu fapta respective, daca rezultatul s-a produs in alt mod decât isi reprezentase faptuitorul.
Ipoteza mentionata nu trebuie confundata insa, cu situatia când in desfasurarea actiunii si producerea rezultatului, se interpune un alt lant cauzal, urmarea producându-se datorita acestui lant cauzal. In acest caz, urmarea nu este imputabila faptuitorului, desfasurarea cauzala initiala fiind întrerupta. Spre exemplu, faptuitorul nu va raspunde pentru infractiunea consumata de omor calificat, ci pentru tentative la infractiunea de omor calificat, daca a lovit mortal victima, insa aceasta a decedat din cauza unui accident de circulatie produs in drum spre spital de catre soferul autovehiculului care o transporta.
In literatura juridica franceza, majoritatea autorilor considera ca eroarea asupra identitatii subiectului pasiv este neesentiala, deoarece legea apara generic persoana umana, indiferent de particularitatile subiectului pasiv concret, astfel ca in situatia lui "error in personam" se va retine o singura infractiune intentionata referitoare la victima efectiv lezata.
Cu privire la "aberratio ictus", jurisprudenta franceza si opinia majoritara in doctrina, au adoptat solutia unitarii de infractiune, in sarcina faptuitorului urmând a se retine o singura infractiune intentionata comisa împotriva persoanei lezata efectiv. S-a exprimat insa, si opinia potrivit careia solutia jurisprudentei franceze ar trebui reevaluata dupa modelul german actual, recunoscându-se ca in cazul aberratio ictus s-a comis un concurs de infractiuni.ą
In doctrina engleza exista de asemenea, opinia ca, in ipoteza "error in personam", se impune solutia retinerii unei singure infractiuni intentionate împotriva persoanei lezate efectiv, întrucât eroarea asupra subiectului pasiv nu înlatura intentia faptuitorului. Referitor la "aberratio ictus", se sustine necesitatea adoptarii solutiei concursului de infractiuni.
Aceasta trecere in revista a doctrinei penale romane si straine in materie, releva o tratare inca incompleta a problemelor specifice infractiunii deviate sub cele doua forme ale sale. Opiniile exprimate au in vedere numai anumite aspecte sau se refera la cazuri particulare, solutiile preconizate nefiind corelate cu celelalte principii si cu reglementarile referitoare la alte institutii juridice. Pentru o rezolvare corespunzatoare a acestei problematici, ar fi necesar sa se stabileasca in primul rând sfera infractiunii deviate prin studierea posibilelor modalitati de realizare I raport cu fiecare categorie de infractiuni, dupa care, prin generalizarea concluziilor desprinse, sa se formuleze o definitie corespunzatoare, aplicabila pentru fiecare caz concret. De asemenea, solutiile ar trebui corelate cu principiile de drept penal (legislatia incriminarii si a raspunderii penale, individualizarea sanctiunilor de drept penal) si cu alte institutii care au o legatura cu situatiile analizate (vinovatia, concursul de infractiuni), pentru a se ajunge la o încadrare juridica corespunzatoare cu gravitatea activitatii infractionale si a urmarilor produse. Cu privire la sfera infractiunii deviate, consideram ca aceasta forma de unitate naturala de infractiune se poate realiza in mai multe situatii decât cele analizate in doctrina.
2.2.Mobilul
Mobilul este cel de-al doilea element al laturii volitiv-intentionale a infractiunii si formeaza, alaturi de scop, continutul legal al omorului calificat, exprimând unul dintre elementele de circumstantiere si în acelasi timp, de agravare, care determina încadrarea juridica a faptei.
Desi la omorul simplu, latura subiectiva nu include cerinta savârsirii faptei dintr-un anumit mobil, în cazul omorului calificat, mobilul (motivul) infractiunii este esential legat de existenta unor modalitati normative ale acesteia. Astfel, savârsirea faptei din interes material (art.175 alin1 lit.b) sau în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art.175 alin.1 lit.f), confera omorului un caracter calificat.*ł(vezi pag. x-post)
2.3.Scopul
Ca si în cazul mobilului, omorul, în forma sa simpla, nu este conditionat nici de savârsirea faptei într-un anumit scop. Nu este cazul însa, al omorului calificat, care exista prin însasi existenta unor circumstante de agravare a faptei.
Întrucât scopul, ca si mobilul, influenteaza periculozitatea sociala a faptei si a faptuitorului, organele de urmarire penala si instantele de judecata vor fi preocupate sa-l stabileasca în fiecare caz, atât în vederea încadrarii faptei în art.175 din Codul penal, cât si în vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Astfel, un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului confera un grad de pericol social mai ridicat omorului, este prevazut ca circumstanta agravanta (alin.1 lit.g-"pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la executarea unei pedepse" si alin.1 lit.h-"pentru a înlesni sau a ascunde savârsirea unei alte infractiuni").
Sectiunea a IV-a
Forme, modalitati, sanctiuni
1.Forme
1.1.Consideratii generale
Ca si infractiunea de omor prevazuta în art.174, fapta prevazuta în art.175, fiind o infractiune comisiva (care poate fi realizata atât prin actiune cât si prin inactiune) si o infractiune materiala conditionata de producerea unui rezultat distinct de actiune în timp si spatiu si determinat de aceasta, este susceptibila de desfasurare în timp si deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii si tentativa.
Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, potrivit art.175 alin.2 din Codul penal, "tentativa se pedepseste", ea fiind posibila în toate formele sale.
1.2.Tentativa
1.2.1.Incriminarea tentativei
Ca forma de activitate infractionala incriminata si pedepsita, tentativa este, în esenta, o infractiune. Ca este asa, rezulta din art.144 C.p., care arata ca prin expresiile "savârsirea unei infractiuni" si "comiterea unei infractiuni" se întelege savârsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca tentativa (astfel ca, în cazul în care s-ar retine o circumstanta atenuanta, reducerile de pedeapsa pe care le prevede art.76, trebuie raportate la pedeapsa prevazuta de lege pentru tentativa).
Potrivit art.21 din Codul penal, "tentativa se pedepseste numai când legea prevede expres aceasta. Tentativa se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa între jumatatea minimului si jumatatea maximului prevazute de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata, se aplica pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani".
Tentativa la infractiunea de omor calificat poate fi întrerupta atunci când activitatea autorului a fost oprita si împiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare vointei faptuitorului. Spre exemplu, în practica judiciara s-a retinut tentativa întrerupta la infractiunea de omor calificat în varianta normativa prevazuta la lit.a, în sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit în zona toracelui, dupa care a fost imobilizata de catre cei prezenti.ą
Infractiunea de omor poate îmbraca si forma tentativei perfecte, care se realizeaza atunci când actiunea tipica a fost executata în întregime, dar rezultatul-moartea victimei, nu s-a produs. Exista o asemenea modalitate când faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut întâmplator pe un sol afânat si acoperit cu vegetatie. De asemenea, s-a retinut frecvent tentativa perfecta la infractiunea de omor calificat, în cazurile în care, prin modul în care a actionat asupra victimei, infractorul a pus intentionat în pericol viata acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorita interventiilor medicale prompte si calificate.ą
Tentativa la infractiunea de omor calificat poate îmbraca si forma tentativei relativ improprii, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.
În practica judiciara s-a retinut aceasta modalitate a tentativei în situatia când faptuitorul, pentru a suprima viata victimei, i-a administrat o doza de otrava insuficienta˛ sau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficienta de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub cladirea în care se afla victimał (facându-se încadrarea juridica a faptei în dispozitiile art.175 alin.2 cu aplicarea art.175 alin.1 lit.e).
Tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat sotiei sale mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului si cu intensitate. În acest caz, inculpatul, prevazând posibilitatea mortii acesteia, nu a dorit producerea acestui rezultat, dar l-a acceptat.
Este însa discutabil daca tentativa se poate comite cu intentie indirecta. Într-o opinie s-a motivat ca, în cazul tentativei exista acelasi continut subiectiv ca si în cazul infractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din actiunea tipica susceptibila sa duca la consumarea infractiunii; deci, ca si infractiunea consumata, si tentativa poate fi comisa cu intentie indirecta.
Împotriva acestui punct de vedere*ą s-ar putea sustine ca, tentativa, asa cum este reglementata în art.20 din Codul penal, consta în punerea în executare a hotarârii de a comite infractiunea, de unde se deduce ca numai actele care releva intentia directa a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare si ar fi susceptibile, în caz de întrerupere sau de neproducere a rezultatului, sa constituie tentativa la infractiunea respectiva.*˛
Hotarârea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al intentiei, autorul prevazând rezultatul faptei si urmarind producerea lui. A urmari producerea rezultatului înseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotarârii de a comite o fapta determinata. În cazul hotarârii indirecte, autorul urmareste sa obtina un alt rezultat (fie si ilicit), însa adite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care sa-i atraga raspunderea penala, iar pe acesta, desi îl prevede, nu îl si urmareste, ci numai îl accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare îndreptate spre obtinerea primului rezultat.
De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obtinerea unui rezultat care a fost numai acceptat, nu si urmarit), s-ar parea ca nu se înscriu în continutul art.20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala pentru tentativa la infractiunea consumata daca au fost întrerupte ori nu si-au produs efectul. Faptuitorul ar putea raspunde în acest caz numai odata cu consumarea faptei si producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l-a urmarit, deoarece numai din acest moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic.
Unii autori si-au exprimat rezerva daca prin notiunea de "hotarâre" folosita de legiuitor în art.20 se exprima intentia în ambele forme, asa cum se arata în prima opinie, si daca s-ar putea vorbi de hotarâre în cazul intentiei indirecte. Aceasta pentru ca s-ar parea ca notiunea de "hotarâre" face referire numai la rezultatul aflat în reprezentarea faptuitorului, nu si la actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta finalitate. Actiunea, chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o anumita hotarâre a faptuitorului, dar ceea ce intereseaza, în raport cu prevederile art.20, este rezultatul urmarit si pe care faptuitorul este hotarât sa-l realizeze. Or, a fi hotarât sa realizeze rezultatul, implica, în sensul art.20, intentia directa.
În practica judiciara însa, foarte multe instante au retinut ca tentativa nu este incompatibila cu intentia indirecta. În sprijinul acestei solutii s-ar putea arata ca fiecare act de executare a faptei are acelasi caracter ca si fapta în ansamblul sau. Fiecare act de executare are vocatia sa realizeze atât rezultatul urmarit, cât si pe cel acceptat. De aceea, întreruperea acestor acte trebuie sa atraga raspunderea penala a autorului pentru tentativa la infractiunea consumata, chiar daca fapta a fost savârsita cu intentie indirecta, daca tentativa pentru infractiunea respectiva este pedepsibila (deci, indiferent daca faptuitorul a urmarit producerea rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui). Acesta este, de altfel si motivul pentru care instantele au aderat la prima opinie.
De lege ferenda propunem folosirea, în locul notiunii "hotarârea" a notiunii mai largi-"intentia ".
Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata, fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea pune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savârsirea întregului a acelora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si în cuprinsul art.20, prin modificarea corespunzatoare a acestor prevederi.
Infractiunea de omor calificat se consuma în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediata, adica moarte victimei.ą(vezi pag. x-ante)
Pâna la producerea rezultatului, care poate surveni la un oarecare interval de timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor calificat si va fi urmarita si sanctionata ca atare, sub rezerva schimbarii încadrarii în cazul când, ulterior, se va produce consumarea.
1.2.2.Tentativa la omor calificat si varianta agravata a punerii în primejdie a vietii persoanei, prevazuta la art.182 alin.2
În multiple cauze ajunse pe rolul instantelor judecatoresti, s-a pus problema distinctiei între tentativa la infractiunea de omor calificat (în fapt, tentativa la infractiunea de omor) si infractiunea de vatamare corporala grava, în varianta punerii în primejdie a vietii persoanei (art.182 alin.2 C.p.).
Se cunoaste faptul ca cele doua infractiuni au un obiect material comun, care este corpul persoanei (în viata) asupra careia faptuitorul exercita actiunea socialmente periculoasa. În ceea ce priveste subiectul activ si cel pasiv nu se ridica probleme deosebite, deoarece fapta de omor calificat si cea de vatamare corporala grava, pot avea, deopotriva, aceiasi subiecti (de exemplu, poate fi subiect activ al infractiunii de vatamare corporala grava oricare dintre subiectii circumstantiati de la art.175, cum de altfel, poate fi si subiect pasiv-sotul sau ruda apropiata poate fi subiect activ sau pasiv, atât în cazul unei infractiuni, cât si în celalalt).
Sub aspectul laturii obiective, de asemenea nu sunt deosebiri esentiale, ambele infractiuni putându-se savârsi atât printr-o actiune, cât si printr-o inactiune, cu conditia ca acestea sa fie apte a produce moartea.
Între infractiunea de vatamare corporala grava prin punere în primejdie a vietii persoanei si tentativa la infractiunea de omor, exista deosebiri de esenta în ceea ce priveste latura subiectiva ce caracterizeaza activitatea ilicita a autorului faptei.
Latura subiectiva a tentativei de omor calificat consta în intentie directa sau indirecta, dupa cum faptuitorul a urmarit moartea victimei (rezultat care nu s-a produs însa-intentie directa) sau doar a acceptat posibilitatea producerii rezultatului (intentie indirecta). Având în vedere teoria sustinuta în doctrina, potrivit careia tentativa la omor calificat nu se poate savârsi cu intentie indirecta, autorii acesteia au sustinut ca, în cazul în care, prin actul de primejduire a vietii, s-a acceptat posibilitatea producerii mortii persoanei, încadrarea juridica corecta este în art.182 din Codul penal. Tot în sustinerea acestei opinii, punerea în primejdie a vietii persoanei constituie tentativa la infractiunea de omor calificat, numai în cazul intentiei directe, când prin actul de primejduire a vietii s-a urmarit rezultatul mortal.
În ceea ce priveste latura subiectiva caracteristica infractiunii de vatamare corporala grava, nu exista deci, un punct de vedere unitar în literatura de specialitate.
Astfel, într-o prima opinie s-a sustinut ca în forma de baza prevazuta în alin.1 al art.182 anterior modificarii prin legea 169/2002, când aceasta modalitate normativa a fost prevazuta la alin.2 al aceluiasi articol, vinovatia cu care s-a comis infractiunea se traduce numai prin praeterintentie, iar forma agravata prevazuta în alin.2 (anterior modificarii), putea fi comisa numai cu intentie directa.
Într-o alta opinie, s-a afirmat ca forma de baza a infractiunii de vatamare corporala grava în varianta punerii în primejdie a vietii persoanei, putea fi comisa cu praeterintentie, iar forma agravata, atât cu intentie directa, cât si cu intentie indirecta.
Alti autori sunt adeptii punctului de vedere potrivit caruia, forma infractiunii prevazute în art.182 alin.1 C.p.,anterior modificarii, putea fi comisa, fie cu intentie indirecta, fie cu praeterintentie, iar forma agravata se poate comite numai cu intentie directa.
Potrivit unui alt punct de vedereą, forma de vinovatie cu care poate fi comisa infractiunea de vatamare corporala grava, nu este aceeasi în cazul tuturor modalitatilor prevazute în art.182. Astfel, daca fapta prin care s-a pricinuit punerea în primejdie a vietii persoanei, a fost comisa cu praeterintentie, ea va fi încadrata ca infractiune de vatamare corporala grava, iar daca a fost comisa cu intentie indirecta, fapta va constitui tentativa la infractiunea de omor calificat (daca sunt îndeplinite conditiile vreunei modalitati normative prevazute la art.175), deoarece faptuitorul prevede posibilitatea punerii în primejdie a vietii persoanei, ceea ce presupune faptul ca faptuitorul prevede si posibilitatea producerii mortii acesteia si, desi nu o urmareste, accepta posibilitatea producerii acestei urmari.
Autorii adepti ai acestei opinii sunt deci, de parere ca forma agravata a infractiunii de vatamare corporala grava în varianta punerii în primejdie a vietii persoanei (prevazuta la actualul alin.2 al art.182), poate fi comisa numai cu praeterintentie sau cu intentie directa. Se pune astfel întrebarea, cum se justifica prezenta alin.3 al aceluiasi articol, care se refera la savârsirea faptei "cu scopul" (deci cu intentia directa) de a produce urmarile prevazute în alineatul precedent (deci, si punerea în primejdie a vietii persoanei). Asupra acestei probleme vom reveni în final.
Potrivit unei alte parerią întâlnite în literatura juridica, vinovatia cu care a fost savârsita infractiunea în discutie, poate consta fie în intentie indirecta (atunci când, lovind victima sau vatamând cu intentie integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, faptuitorul prevede posibilitatea cauzarii vreuneia dintre urmarile grave enumerate în art.182 si, cu toate ca nu doreste, accepta posibilitatea producerii oricareia dintre ele), fie în praeterintentie (atunci când, actionând în acelasi mod, faptuitorul nu prevede rezultatul ce caracterizeaza infractiunea de vatamare corporala grava, desi trebuia si putea sa-l prevada sau, cu toate ca-l prevede, spera fara temei ca el nu se va produce).
Ca urmare a intrarii în vigoare a legii 169/2002, art.182 din Codul penal a suferit unele modificari, în sensul ca alin.1 incrimineaza fapta prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii persoanei o vatamare care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. În aceasta forma de baza, consideram ca fapta se poate savârsi fie cu intentie directa, fie cu intentie indirecta, fie cu praeterintentie, în acest din urma caz, faptuitorul urmarind sa loveasca victima ori sa-i cauzeze o vatamare corporala, însa actiunea sa are un rezultat mai grav decât cel dorit-cauzarea unei vatamari corporale grave pentru a carei vindecare sunt necesare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, consecinta care depaseste intentia sa si în raport cu care se afla în culpa. De asemenea, trebuie acceptata posibilitatea ca fapta care a avut urmarea prevazuta în acest alineat, sa fie savârsita si cu intentie indirecta deoarece, în situatia în care o persoana, prin actiunea sa vatamatoare asupra alteia, are reprezentarea rezultatului faptei sale (rezultat pe care, desi nu îl urmareste, îl accepta)-doar o vatamare corporala, fapta sa nu va putea fi încadrata ca tentativa la omor calificat atâta timp cât aceasta nu a avut reprezentarea pe plan psihic, a posibilitatii producerii mortii persoanei.
În ceea ce priveste fapta care a avut ca urmare punerea în primejdie a vietii persoanei (prevazuta la alin.2 al art.182), pentru a putea fi încadrata în art. 182 C.p., esential este sa se stabileasca faptul ca autorul infractiunii nu a actionat cu intentia de a ucide victima, ci cu aceea de a produce o vatamare corporala, însa prin modul în care actioneaza, el creeaza posibilitatea concreta ca victima sa înceteze din viata. În cazul în care, actionând violent asupra victimei, faptuitorul are reprezentata posibilitatea producerii mortii acesteia, urmare pe care o doreste sau, desi nu o doreste, o accepta, fapta va fi încadrata ca tentativa la omor calificat, savârsita cu intentie directa, respectiv, indirecta. Daca nu are aceasta reprezentare, fapta constituie infractiunea de vatamare corporala grava, în varianta punerii în primejdie a vietii persoanei.˛
Într-o opinie personala si în consideratia exacta a textului de lege, ratiunea pentru care legiuitorul a vazut necesara reglementarea de la alin.3 al actualului art.182 C.p. si divizarea alin.1 în doua alineate, este tocmai sistematizarea laturii subiective a infractiunii. Astfel, plecând de la textul alin.3 (când fapta a fost savârsita în scopul producerii consecintelor prevazute în alin.1 si 2) si având în vedere ca infractiunea de vatamare corporala din culpa este incriminata separat, se poate trage concluzia ca faptele prevazute la alineatele 1 si 2 ale art.182 se pot savârsi numai cu praeterintentie sau cu intentie indirecta (în ambele cazuri, faptuitorul având în reprezentare si intentionând faptele prevazute la art.180 sau la art.181), în timp ce, daca acestea se vor savârsi în scopul producerii acelor urmari, se va face aplicatia alin.3, considerându-se ca au fost savârsite cu intentie directa.
În sfârsit, se impune a analiza o problema de terminologie. Astfel, expresiile moartea persoanei si punerea în primejdie a vietii persoanei, nu pot fi confundate, ele necaracterizându-se prin identitate, fiind folosite din ratiuni diferite. Deci, prevederea de catre faptuitor a faptului punerii în primejdie a vietii persoanei, nu înseamna si prevederea de catre acesta a faptului mortii acesteia. Faptuitorul poate actiona cu intentia (directa sau indirecta) de a pune în primejdie viata persoanei, însa aceasta intentie nu poate fi interpretata depasit astfel încât sa se poata afirma ca faptuitorul a pus în executare hotarârea de a ucide, hotarâre care a fost întrerupta sau nu si-a produs efectul.
Pentru a diferentia cele doua fapte, organele judiciare trebuie sa stabileasca în mod corect pozitia subiectiva a autorului în momentul comiterii infractiunii.
La stabilirea intentiei cu care actioneaza autorul, trebuie avute în vedere toate împrejurarile concrete ale savârsirii faptei: natura obiectului vulnerant folosit (apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului în care s-au aplicat loviturile, precum si cea vizata de faptuitor (zona vitala sau nu), numarul si intensitatea loviturilor, raporturile dintre autor si victima anterioare savârsirii faptei sau atitudinea faptuitorului dupa comiterea faptei. De asemenea, mai trebuie tinut seama de persoana faptuitorului, de constitutia sa fizica în raport cu cea a victimei, precum si de sistarea de catre acesta a actelor vatamatoare din proprie initiativa.
Aceste împrejurari trebuie avute în vedere împreuna, iar nu separat, deoarece unele împrejurari care ar fi apte prin ele însele sa produca moartea, totusi, privite izolat, pot duce la o încadrare juridica gresita a faptei.ą
În literatura de specialitate s-a subliniat ca, pentru clarificarea pozitiei subiective a faptuitorului, mai trebuie sa se stabileasca si pâna la ce limita ar fi continuat el sa exercite actele de violenta daca nu ar fi fost dezarmat sau imobilizat (de exemplu, daca loviturile nu au putut fi continuate datorita interventiei unui tert).
Tot în raport cu pozitia subiectiva a faptuitorului si cu împrejurarile concrete ale savârsirii faptei, se face distinctia si între infractiunea de omor calificat si cea prevazuta la art.183 C.p.-loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.
În cazul lovirii sau vatamarii cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseste expresia "daca vreuna din faptele prevazute în art.180-182 C.p. a avut ca urmare moartea victimei", deci avem pe de o parte o lovire (vatamare), cu caracteristicile prevazute de articolele precedente, care nu provoaca, în mod obisnuit, prin ea însasi, rezultatul letal, iar pe de alta parte, moartea (conditie specifica pentru existenta acestei infractiuni), elementul sau circumstantial.
2.Modalitati
Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati normative: simple sau calificate (atenuate sau agravate). În cazul omorului calificat este vorba numai de modalitati normative agravateą(vezi pag. x-ante). Infractiunea însasi este un cumul de modalitati normative, o specie a omorului prevazut la art.174 din Codul penal.
Asa cum am aratat, omorul calificat se consuma ca si infractiunea de omor prevazuta la art.174, în momentul în care, datorita actiunii de ucidere, victima a decedat.
Ca forma agravata a infractiunii tip, omorul calificat pastreaza componentele esentiale ale omorului simplu, la care se va alatura una sau mai multe dintre împrejurarile prevazute în dispozitia incriminatoare la literele a)-h) din art.175 C.p., ca elemente de circumstantiere. În afara de aceste modalitati normative, în raport cu fiecare dintre acestea, omorul calificat poate prezenta numeroase si variate modalitati faptice, determinate de împrejurarile concrete în care a fost savârsita fiecare fapta.
Elementele circumstantiale care pot intra în continutul infractiunii de omor calificat, sunt:
2.1.Drept comparat în materia modalitatilor normative ale infractiunii de omor calificat
Încercând sa facem o comparatie între elementele circumstantiale de agravare din legea penala româna si cele din legislatiile straine continentale luate drept referinta, observam ca exista unele circumstante de agravare comune mai multor legislatii, cum ar fi: premeditarea, savârsirea faptei asupra sotului sau a unei rude apropiate ori pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse (prevazute si de legea penala italiana si franceza), din interes material (prevazuta si de legea penala italiana si germana), prin mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane (prevazuta si de legea penala germana), în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (prevazuta si în legea penala franceza), pentru a înlesni sau a ascunde savârsirea unei alte infractiuni (prevazuta si în legislatia penala franceza, italiana si germana).
Unele circumstante sunt proprii numai legii penale române, cum este omorul comis profitând de neputinta victimei de a se apara sau omorul comis în public, iar alte agravante sunt specifice fiecarei legislatii:
- legea penala spaniola: omorul comis cu viclenie, ca pret, recompensa sau promisiune;
- legea penala italiana: omorul comis cu mijloace otravitoare sau cu alte mijloace insidioase;
- legea penala franceza: omorul comis contra unui minor de pâna la 15 ani, a unei persoane vulnerabile datorita vârstei, bolii, infirmitatii fizice sau psihice;
- legea penala germana: omorul comis din placere, pentru satisfacerea placerilor sexuale, din viclenie;
Potrivit unei opinii emise în literatura de specialitate˛, daca ar fi sa reflectam la solutia cea mai corespunzatoare în privinta agravantelor la omor, s-ar putea sugera o reducere simtitoare a numarului acestora si o formulare mai sintetica a acestora.
Astfel, s-ar putea agrava sanctiunea pentru omor în raport cu scopul de a obtine anumite avantaje ilegale ori daca fapta a fost savârsita prin modalitati susceptibile sa usureze comiterea ei sau sa-i confere o mai mare rezonanta sociala sau daca fapta este savârsita asupra unor persoane care au nevoie de o ocrotire deosebita ca urmare a functiei lor în organele ce exercita autoritatea de stat, ca urmare a vârstei, a bolii sau deficientelor fizice sau psihice sau a relatiilor de rudenie cu faptuitorul. Aceste circumstante agravante ar putea fi prevazute în continuarea omorului simplu, nefiind absolut necesara sistematizarea ca în prezent a acestor agravante.
Tot potrivit acestei opinii, s-au exprimat rezerve cu privire la posibilitatea prevederii unei dispozitii anume în ceea ce priveste omorul savârsit în conditii atenuante (provocarea sau alte împrejurari agravante), dupa modelul legii germane. Reglementarea existenta în legea penala româna, în sensul de a lasa sa opereze circumstantele generale legale si judiciare atenuante, este mai potrivita. În felul acesta ar opera si provocarea ca circumstanta atenuanta, precum si alte împrejurari care ar imprima faptei un caracter mai putin grav, circumstante la care se refera si legea germana.
Legislatia penala nord-americana prevede multiple ipoteze când omorul are caracter atenuat si care ar putea fi avute în vedere si de legiuitorul româną.
Astfel, constituie omor savârsit în circumstante atenuate: omorul comis de o persoana infractor primar; omorul comis de o persoana sub influenta unei tulburari puternice mintale sau emotionale; omorul savârsit cu participarea victimei si cu consimtamântul acesteia; omorul comis în circumstante în care faptuitorul crede ca purtarea sa era justificata moral sau ca beneficia de o atenuare, omorul comis în calitate de complice, însa cu o participare minora; omorul comis sub constrângere sau din cauza dominatiei altei persoane; omorul comis din cauza tineretii faptuitorului˛(vezi sect.210.6).
În ceea ce priveste alte fapte contra vietii, subscriem la solutia abrogarii dispozitiilor referitoare la pruncucidere (solutie deja luata de legea franceza, spaniola si germana), lasând sa opereze prevederile generale de incriminare a faptei de omor calificat (lit.c).
În felul acesta, legea penala româna s-ar înscrie pe linia tendintelor moderne în materie, care nu mai fac deosebire nici între uciderea copilului natural sau legitim, nici între vârstele copilului si nici între limitele de pedeapsa aplicabile în cazul uciderii copilului nou-nascut sau a oricarei alte persoane.
Diferentierile de pericol social, vor fi analizate de la caz la caz, putându-se opera oricare dintre reducerile prevazute de lege pentru sanctionarea faptelor comise în conditii atenuante, fie ca evaluarea lor ca atenuante apartine legiuitorului, fie judecatorului.
3.Sanctiuni
3.1.Consideratii generale asupra sanctiunilor de drept penal
Sanctiunile de drept penal sunt consecintele pe care legea penala le impune în cazul încalcarii preceptelor sale, masuri de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevazute de legea penala si totodata, instrumente de realizare si de restabilire a ordinii de drept.
Norma penala nu cuprinde numai descrierea conduitei interzise, incriminarea, ci si indicarea expresa si precisa a consecintelor coercitive pe care trebuie sa le suporte cel care nesocoteste norma penala. Aceste consecinte constau, în esenta, în anumite privatiuni si suferinte la care este supus faptuitorul si care trebuie, în acelasi timp, sa aiba aptitudinea de a exercita o functie inhibatorie, în masura sa-i determine pe aceia care ar fi înclinati sa încalce legea penala, sa se abtina de la o astfel de conduita. Sanctiunile au menirea de a determina, prin aplicarea lor fata de cei care au comis fapte interzise, o schimbare a mentalitatii si atitudinii fata de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penala si fata de relatiile sociale care apar si se dezvolta în jurul acestor valori.
Prezenta sanctiunilor în normele penale asigura functia preventiva a legii penale, preîntâmpina posibilitatea de a se comite din nou fapte asemanatoare celor care au servit ca sursa de inspiratie pentru legiuitor. Elemente fundamentale ale reglementarii juridice penale, sanctiunile sunt necesare si pentru a exprima grevitatea abstracta a faptei interzise si intensitatea avertismentului pe care legea penala îl adreseaza destinatarilor sai.
Notiunea de "sanctiuni de drept penal" desemneaza sanctiunile pe care dreptul penal le reglementeaza în mod special-anume: pedepsele, masurile educative si masurile de siguranta. Acestea formeaza cadrul special al sanctiunilor dreptului penal.
Pedepsele reprezinta cele mai importante sanctiuni de drept penal, fiind totodata, sanctiunile specifice dreptului penal si obiectul prezentului capitol.
Prin dispozitia înscrisa în art.52 C.p., legiuitorul a definit pedeapsa ca o masura de constrângere si, în acelasi timp, ca un mijloc de reeducare a celui condamnat. din aceasta definitie rezulta ca în dreptul nostru penal, pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv si altul corectiv, fiecare dintre aceste doua caractere implicând o finalitate distincta.
Cadrul de pedepse statornicit în cod, cuprinde trei categorii de pedepse diferentiate dupa modul de aplicare:
a) pedepse principale: detentiunea pe viata, pedeapsa cu închisoarea si amenda penala.
b) pedepse complementare: interzicerea unor drepturi si degradarea militara.
c) pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege.
Infractiunea de omor calificat este sanctionata (mai sever decât omorul simplu) cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani (pedeapsa principala) si cu interzicerea unor drepturi (pedeapsa complementara ce poate fi dispusa pentru un termen de la 1 an la 10 ani). Dispozitia sanctionatorie este prevazuta în teza finala a alin.1, indiferent daca exista una singura sau mai multe împrejurari dintre cele aratate la lit. a-i.
În ceea ce priveste sanctionarea faptei ramase în forma de tentativa, se poate vorbi despre sanctionarea tentativei la infractiunea de omor calificat, în doua acceptiuni: prima se refera la însasi prevederea sanctionarii acesteia în alin.2 al art.175 din Codul penal (deoarece tentativa se pedepseste numai când legea prevede expres aceasta-art.21 alin.1), iar cea de-a doua are în vedere sanctionarea concreta a acestei infractiuni. Astfel fiind, potrivit art.21 alin.2 din cod, tentativa se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa între jumatatea minimului si jumatatea maximului prevazute de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decât minimul general al pedepsei. Prin urmare, pedeapsa pentru tentativa este cuprinsa între 7 ani si 6 luni si 12 ani si 6 luni.
3.2.Pedeapsa principala a închisorii
Pedeapsa închisorii, ca masura de constrângere, consta în izolarea de societate a celui condamnat, prin încarcerarea acestuia sub regimul legal. Închisoarea se executa în locuri anume destinate detentiei, barbatii, femeile si minorii fiind detinuti separat. Regimul executarii se întemeiaza pe obligatia condamnatilor de a presta o munca utila, pe actiunea educativa, pe respectarea de catre acestia a disciplinei muncii si a ordinii interioare, precum si pe stimularea si recompensarea celor staruitori în munca, disciplinati si care dau dovezi temeinice de îndreptare (nu au obligatia de a munci condamnatii barbati care au îndeplinit 60 de ani si condamnatele femei care au împlinit vârsta de 55 de ani si acestia putând fi admisi la munca daca solicita aceasta si daca sunt apti din punct de vedere medical-cerându-se si avizul medicului în astfel de cazuri).
Potrivit art.58 din Codul penal, munca prestata de condamnati este remunerata. Retribuirea muncii acestora se face dupa cantitatea si calitatea acesteia, potrivit normelor stabilite de ramura de activitate unde acestia muncesc.
Limitele de pedeapsa prevazute în art.175 pentru savârsirea infractiunii de omor calificat, constituie limite speciale de pedeapsa, încadrându-se sub aspectul cuantumului, în categoria pedepselor grave, diferenta fata de pedeapsa legala pentru omor deosebit de grav facând-o prevederea în continutul art.176 a detentiunii pe viata, alternativ cu pedeapsa închisorii.
3.3.Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi
Aceste categorii de pedepse sunt întotdeauna alaturate pedepsei principale, pe care o completeaza. Ele nu pot fi pronuntate singure, de sine statatoare. În raport cu modul lor de aplicare, ele se aplica de instanta, functionând numai ope judiciis. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede aceasta-cum este si cazul art.175) sau facultativa (aplicarea ei este lasata la aprecierea instantei), dar atunci când sunt aplicate, functioneaza întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principala.
În ceea ce priveste aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, aceasta se va face conform prevederilor art.64 din partea generala a Codului penal, constând în interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:
a) dreptul de a alege si de a fi ales în autoritatile publice sau în functii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritatii de stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru savârsirea infractiunii;
d) drepturile parintesti (pedeapsa aplicata mai ales în cazul savârsirii faptei prevazute la litera c.) ;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Instanta judecatoreasca are obligatia de a indica în hotarârea de condamnare ce anume drepturi din cele prevazute în art.64 interzice si pe ce durata. Se stie ca instanta poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat condamnatului pedeapsa închisorii de cel putin 2 ani, iar aceasta pedeapsa este necesara tinând cont de natura si gravitatea infractiunii, de împrejurarile în care s-a comis si de persoana infractorului-situatie care nu ridica probleme în cazul omorului calificat.
Executarea pedepsei complementare începe dupa executarea pedepsei închisorii, dupa gratiere (totala sau partiala) sau dupa prescriptia executarii pedepsei închisorii.
3.4.Individualizarea pedepsei în situatia retinerii unor circumstante
În cazul în care se retin circumstante atenuante, pedeapsa poate fi coborâta, daca tinem seama de prevederile art.76 lit.a C.p. ("când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani."), pâna la 3 ani. Consideram însa, ca aplicabil în aceasta situatie este, nu alin.1 lit.a al art.76, ci alin.2 al aceluiasi articol, potrivit caruia "în cazul infractiunilor contra sigurantei statului, infractiunilor contra pacii si omenirii, al infractiunii de omor, al infractiunilor savârsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane sau al infractiunilor prin care s-au produs consecinte deosebit de grave, daca se constata ca exista circumstante atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusa cel mult pâna la o treime din minimul special", din cuprinsul caruia ne intereseaza mentiunile referitoare la omor si la infractiunile savârsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane.
Se observa deci, ca aceasta prevedere legala include fara nici un fel de dubiu infractiunea de omor calificat în forma consumata. În textul legal de mai sus nu este avuta în vedere tentativa, aceasta rezultând atât din folosirea notiunii singulare de "omor" si din expresia "au avut ca urmare moartea unei persoane" (legiuitorul întelegând sa sanctioneze mai grav si sa rezerve o prevedere speciala pentru fapta de omor în forma consumata), cât si-indirect-din contextul întregului text legal, care se refera la fapte de o gravitate deosebita si la un element al laturii subiective, care confera o periculozitate sporita celui ce savârseste acele fapte.
De asemenea, potrivit alin.3 al aceluiasi articol, "când exista circumstante atenuante, pedeapsa complementara de interzicere a unor drepturi, prevazuta de lege pentru infractiunea savârsita, poate fi înlaturata."
Pe de alta parte, atunci când se constata existenta unor circumstante agravante, se poate aplica "o pedeapsa pâna la maximul special (25 de ani). Daca maximul special este neîndestulator, se poate adauga un spor de pâna la 5 ani" (art.78 C.p.).
3.5.Problema responsabilitatii minorului pentru omor
In reglementarea legii penale, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de catre un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal.ą
Este reglementata astfel, o cauza de înlaturare a caracterului penal al faptei întemeiata pe împrejurarea ca faptuitorul este un minor care, potrivit legii nu raspunde penal.
Potrivit prevederilor art.99 din Codul penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu raspunde penal, cel care are vârsta intre 14-16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamânt, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani raspunde penal.˛
Asadar , in reglementarea legii penale romane, minorii care nu raspund penal sunt:
a) cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani; acestia nu raspund niciodata pentru faptele prevazuta de legea penal ape care le-ar savarsi.
b) cei care au depasit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, si care, de principiu, nu raspund penal, existând prezumtia ca nu au dezvoltarea psihica necesara; aceasta prezumtie este insa una relative, putându-se face proba contrara, ca minorul a savarsit fapta cu discernamânt, situatie in care acesta va raspunde penal. Raspunderea penala a minorului din aceasta categorie este dublu conditionata -de limita de vârsta (14-16 ani) si -de existenta discernamântului.ł
Din prevederile legale amintite rezulta asadar, fara îndoiala si in afara de orice discutie, ca raspunderea penala a minorului pentru omor si regimul sanctionator aplicat acestuia, sunt determinate si reglementate in raport cu momentul savarsirii faptei prevazute de legea penala in materialitatea ei (actiune sau inactiune) sin u de acela al realizarii continutului constitutive al infractiunii.
Ele exclude posibilitatea, întrevazuta de instant-si pe care aceasta a vrut sa o înlature prin hotarârea sa, ca in cazul infractiunilor contra vietii, integritatii corporale sau sanatatii persoanei, al caror rezultat survine in timp, in raport cu data savarsirii faptei (actiune sau inactiune) sa fie angajata raspunderea penala a celui care, fiind minor la acea data, nu împlinise vârsta de 14 ani ori sa fie supus regimului sanctionator pentru major, daca intre timp a dobândit acest statut.
Autorul unei asemenea fapte va raspunde penal sau nu ori va suporta regimul sanctionator stabilit pentru minor daca a avut acest statut juridic in momentul savarsirii faptei prevazute de legea penala si nu in acela al realizarii continutului constitutiv al infractiunii, care include si rezultatul, componenta a laturii obiective a acesteia.
Capitolul al IV-lea
Consideratiuni finale
Sectiunea I
Aspecte procesuale, precedente legislative si situatii tranzitorii
Actiunea penala, pentru infractiunea de omor calificat, se pune în miscare din oficiu. Urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu de catre procuror potrivit art.209 alin.3 din Codul de procedura penala, iar potrivit alin.4 al aceluiasi articol, " este competent sa efectueze urmarirea penala si sa exercite supravegherea asupra activitatii de cercetare penala, procurorul de la parchetul corespunzator instantei care, potrivit legii, judeca în prima instanta cauza".
Fapta de omor calificat este de competenta în prima instanta, a Tribunalului Judetean (art.27 pct.1 lit.a C.p.p.).
În cauzele penale privitoare la omorul calificat, pentru a se stabili cauzele mortii, este necesara efectuarea unei constatari medico-legale sau chiar a unei expertize, pentru a se stabili cu exactitate cauza mortii, fapt prevazut de art.114 din Codul de procedura penala: "în caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta, pentru a se constata pe corpul victimei urmele infractiunii, organul de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere organului medico-legal sa efectueze aceasta constatare". Daca nu s-a întocmit un raport medico-legal, este obligatoriu sa se efectueze o experiza.
În Codul penal de la 1864, împrejurarile care calificau omorul erau prevazute în dispozitiile articolelor 226-234; aceste împrejurari erau:
- premeditarea;
- pândirea;
- patricidul;
- pruncuciderea;
- otravirea;
- folosirea de cazne sau chinuri;
- savârsirea omorului înainte, deodata sau dupa savârsirea unei crime;
- savârsirea pentru a înlesni sau a ascunde comiterea unui delict.
Codul de la 1936 prevedea împrejurarile care constituiau circumstante agravante legale ale omorului în dispozitiile art.464. Aceste împrejurari erau:
- premeditarea;
- ascunderea unei crime sau a unui delict;
- sustragerea de la urmarire sau arestare;
- savârsirea faptei asupra unui ascendent sau descendent, frate sau sora.
Actualul Cod penal contine în art.175 o enumerare a împrejurarilor agravante numai partial asemanatoare cele din codul anterior. Sunt prevazute noi împrejurari agravante la literele b, d si e, iar cele care existau si în codul de la 1936 au primit unele îmbunatatiri redactionale.
Cât priveste împrejurarea prevazuta la lit.c din actualul cod, continutul acesteia reprezinta unificarea unor situatii prevazute în codul de la 1936 în alineate (puncte) diferite (art.464 punctele 3,4,5).
De asemenea, împrejurarea prevazuta la lit.g din actualul cod, figura si în Codul penal anterior la art.464 pct.2, însa în codul actual a primit o noua sistematizare si un continut mai larg. Astfel, continutul împrejurarii a fost largit în sensul ca a fost prevazuta si sustragerea de la executarea unei pedepse, cu precizarea ca, în toate cazurile sustragerea poate privi fie pe faptuitor, fie o alta persoana.
În sfârsit, împrejurarea prevazuta la lit h a capatat de asemenea, în actuala reglementare, un continut mai larg, în sensul ca s-a adaugat si ipoteza omorului savârsit în scopul de a înlesni savârsirea unei infractiuni.
Sub raportul situatiilor tranzitorii si al aplicarii legii mai favorabile în cazul omorului savârsit în împrejurarile agravante introduse în actualul Cod penal (lit.b, d si e), aceste agravante nu se vor aplica si omorul va fi socotit ca simplu atunci când fapta a fost savârsita înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, deoarece codul anterior nu prevedea aceste împrejurari. Relativ la pedeapsa pentru omorul calificat, legea mai favorabila este actualul Cod penal, care prevede închisoarea de la 15 la 25 de ani fata de codul de la 1936, care prevedea munca silnica pe viata.
Sectiunea a II-a
Aspecte criminologice
Societatea româneasca plateste un tribut greu infractionalitatii care aduce atingere vietii, deoarece continuu sunt curmate vietile a numeroase persoane. O succinta trecere în revista a datelor statistice privind evolutia criminalitatii în cazul infractiunilor contra vietii în perioada post-totalitara a României, este suficienta pentru a ridica numeroase semne de întrebare privind ocrotirea vietii în societatea actuala.
Se stie ca violenta este un indiciu asupra crizei unei societati, o dovada a faptului ca ea nu mai ofera modele viabile membrilor sai ori nu mai reuseste sa-si impuna valorile si sa-si faca respectate normele.
Încercând unele generalitati asupra cauzelor infractiunilor contra vietii este de observat ca, în majoritatea cazurilor, aceste infractiuni sunt comise de indivizi care si-au pierdut simtul uman, indivizi dominati de mentalitati profund retrograde, de conceptii suburbane, primitive si josnice, elemente inadaptate ale caror structuri psihologice si etice proiecteaza rasturnat valorile sociale, acestia manifestând o desavârsita sensibilitate, cel mai adesea unita cu o imbecilizare intelectuala, cu trasaturi esentialmente dizarmonice (tendinte impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar schizoide) ori cu sugestibilitate exacerbata.
Majoritatea teoriilor care trateaza etiologia faptelor contra vietii utilizeaza conceptul de "personalitate criminala" ca baza teoretica a explicarii acestui tip de comportament.
Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entitatile responsabile pentru agresivitatea individuala ar fi atât sinele, cât si supereul. Totusi, Freud insista asupra faptului ca, în mod frecvent, entitatea psihica vinovata de comportamentul antisocial, este supereul, în functie de tipul sau de structurare. Astfel, insuficienta structurare a supereului permite acceptarea nediferentiata a instinctelor si tendintelor abisale cu caracter antisocial, iar structurarea negativa a acestuia, sugereaza existenta unei personalitati profund antisociale care, în timp, a asimilat norme si valori total opuse celor general acceptate de societate.
În aceasta a doua categorie, se plaseaza infractorii care savârsesc infractiuni de omor calificat si omor deosebit de grav. Principala lor caracteristica, alaturi de agresivitate, este indiferenta afectiva, lipsa de sensibilitate fata de suferinta umana.
Referindu-ne la societatea actuala din România, observam ca, începând cu anul 1990, criminalitatea contra vietii în tara noastra îsi are cauzele si motivatiile strâns legate de perioada de criza pe care o traversam.
Prima dintre cauze este specifica evenimentelor revolutionare în general si rezida în declansarea unei stari anomice de ansamblu, cu consecinte greu de evaluat pe termen mediu sau lung. Starea de anomie, înteleasa ca o stare de anormalitate sociala determinata de crize de amploare, determina o devalorizare a sistemului de norme si valori, care par sa apartina unei epoci trecute.
Aceasta situatie a dus la o diminuare considerabila a respectului fata de lege si fata de institutiile însarcinate cu impunerea acesteia. Lipsa de reactie a acestor institutii a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor si obligatiilor indivizilor certati cu normele morale si legale, în reprezentarea carora democratia permite orice si care si-au imaginat ca pot scapa nepedepsiti pentru faptele lor antisociale.
O alta cauza a fost lipsa de reactie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice si economice, fapt care a permis initierea, desfasurarea si amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morti si raniti.
Tot la nivelul ansamblului social post-revolutionar se remarca aparitia unei cauzalitati economice din ce în ce mai pronuntata, determinata pe de o parte, de goana dupa o îmbogatire rapida, iar pe alta parte, de lipsa efectiva a mijloacelor de trai.
În ceea ce priveste dinamica infractiunilor contra vietii la nivel mondial, procentul de omucideri, cât si a celorlalte infractiuni contra vietii, a crescut în ultimii ani.
Mai mult, statisticile nationale ale majoritatii tarilor occidentale reflecta participarea, din ce în ce mai masiva, a minorilor la criminalitatea care vizeaza viata persoanei. Exista o strânsa si nemijlocita relatie între escaladarea infractiunilor contra vietii si consumul de alcool si de stupefiante, mai cu seama la tineri-reprezentând pentru cei care se drogheaza, mijlocul la care recurg în mod disperat pentru procurarea banilor necesari consumului costisitor de stupefiante.*(A.Dincu, bazele criminologiei, Editura Proarcadia, bucuresti,1993, p.100.)
Sectiunea a III-a
Aspecte criminalistice
Într-o acceptiune mai larga, criminalistica a fost definita ca stiinta care are drept obiect cercetarea mijloacelor si elaborarea metodelor pentru strângerea, fixarea si examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii infractiunilor si infractorilor, precum si gasirea unor procedee de prevenire a savârsirii infractiunilor.*
În cercetarea infractiunii de omor, organelor de politie le revin o multitudine de sarcini pe linia cercetarii, administrarii probelor, identificarii si prinderii faptuitorului. Organele de politie au îndatorirea sa cunoasca în detaliu modalitatile de comitere a infractiunii si, în raport cu acestea si cu particularitatile fiecarei cauze în parte, sa aleaga metodica de cercetare cea mai adecvata.
Problematica ce trebuie sa-si gaseasca rezolvarea pe parcursul cercetarii este deosebit de variata si de complexa. Atât în forma sa tipica, dar si în formele agravate, omorul poate prezenta o multitudine de modalitati faptice determinate de împrejurarile concrete în care a fost savârsit.
Dar, indiferent de modalitatile de comitere sau de particularitatile ce tin de realizarea concreta a actiunii de ucidere, cercetarea trebuie sa clarifice, în principal, urmatoarele probleme: natura mortii (neviolenta-patologica sau fiziologica-sau violenta, sinucidere sau accident, organele de urmarire penala trebuind sa lamureasca daca rezultatul produs este sau nu urmarea directa a actiunii de ucidere), cauza nemijlocita a mortii (daca între activitatea desfasurata de faptuitor, mijloacele folosite de acesta si rezultatul produs, exista sau nu o legatura de cauzalitate), locul si timpul savârsirii infractiunii (în functie de care, organele de urmarire penala vor putea stabili cu aproximatie traseul si activitatile desfasurate de victima înainte de savârsirea infractiunii asupra sa, persoanele care au vazut-o ultima data, eventualele incidente avute, s.a.), metodele si mijloacele folosite pentru savârsirea si acoperirea infractiunii (în functie de care poate fi descoperit mult mai repede autorul), identitatea si calitatea victimei, faptuitorii, calitatea acestora si contributia la savârsirea infractiunii, mobilul si scopul savârsirii infractiunii, precum si conditiile si împrejurarile care au generat, facilitat sau favorizat savârsirea omorului.
Printre activitatile de urmarire penala urgente la care organele de cercetare penala ale politiei participa nemijlocit, se înscriu:
- cercetarea la fata locului;
- dispunerea constatarii sau a expertizei medico-legale;
- dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice sau a expertizelor criminalistice;
- stabilirea identitatii victimei;
- identificarea si ascultarea martorilor;
- efectuarea perchezitiilor;
- identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor.
Toate aceste activitati, exceptând cercetarea la fata locului, nu se desfasoara într-o ordine prestabilita. Aceasta, din considerentul ca toate activitatile mentionate, fie ca privesc stabilirea identitatii victimei, fie ca au menirea sa duca la identificarea faptuitorului si probarea activitatii infractionale, converg si se completeaza reciproc în realizarea scopului procesului penal, respectiv, aflarea adevarului în cauza si asigurarea tragerii la raspundere penala a celor vinovati.
Desfasurarea cu prioritate a uneia sau alteia dintre activitatile mentionate, tine de specificul fiecarei cauze, determinate de împrejurarile concrete în care s-a savârsit fapta si de considerente ce tin de tactica adoptata în cercetare.
Sectiunea a IV-a
Sistemul sanctionator în viziunea proiectului de Cod penal
(D.nr.2/2003, pag.21-Stefan Danes)
În evolutia oricarei legislatii penale, adoptarea unui nou Cod penal constituie o initiativa legislativa de interes national deoarece ea marcheaza un moment important pentru apararea, în conditii cât mai eficiente, a persoanei, a drepturilor si libertatilor acesteia, a societatii în general, împotriva infractiunilor.
Privita din aceasta perspectiva, initiativa legislativa privind elaborarea unui nou Cod penal, înscrisa în programul de guvernare 2001-2004 în vederea aducerii la îndeplinire a obiectivelor referitoare la "reconsiderarea reformei în domeniul justitiei", constituie o cerinta stringenta determinata de întinderea si profunzimea schimbarilor produse în plan economic si social, precum si de noile realitati juridice.
Constituind un instrument juridic de interes general, noul Cod penal va trebui sa cuprinda dispozitii fundamentate pe solutii stiintifice temeinice si durabile. De asemenea, dispozitiile sale trebuie sa reflecte progresele obtinute în plan penal în domeniul legislativ si pe tarâm juridic, dupa adoptarea Codului penal actual si, mai ales, dupa 1989.
Adaptarea legislatiei penale la nevoile practicii judiciare este un proces continuu si absolut necesar, dinamica acestui proces fiind determinata de cauzele penale numeroase si deosebit de variate din practica judiciara, de nevoia cresterii capacitatii legii procesual penale de a exercita o influenta pozitiva în crearea unei practici judiciare unitare si mai ales, de cerinta de a spori rolul legislatiei penale în influentarea atitudinii faptuitorilor, componenta esentiala a procesului de reintegrare sociala.
În afara de obiectivul de a satisface cerintele practicii judiciare si de a influenta atitudinea faptuitorului, este necesar ca la elaborarea noului Cod penal sa se tina seama de obiectivele legislatiei Uniunii Europene, de Conventia pentru aplicarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si de Rezolutiile Consiliului Europei.
Proiectul Codului penal, în varianta cvasidefinitiva data publicitatii la sfârsitul lunii aprilie 2003, parcurge una din etapele importante premergatoare definitivarii lui de catre comisia de specialisti care îl elaboreaza în vederea intrarii în procedura parlamentara de dezbatere si adoptare.
Analiza de ansamblu a proiectului învedereaza ca la elaborare au prezidat cel putin trei mari idei (obiective): în primul rând, realizarea unui instrument juridic eficace în lupta cu sfidarile multiple si grave ale fenomenului criminalitatii; în al doilea rând, încercarea de a aborda atât fenomenul criminalitatii, cât si reactia sociala la infractiune din perspectiva interesului statului de drept, urmarindu-se consolidarea democratiei constitutionale si promovarea relatiilor sociale specifice economiei de piata; în al treilea rând, odata cu integrarea principiilor si solutiilor de baza ale dreptului penal într-o conceptie realista, pragmatica, s-a pus un accent deosebit pe caracterul modern al reglementarii penale, cu scopul promovarii lor în circuitul european al ideilor de specialitate, asigurându-se într-un grad cât mai înalt integrarea României, iar din acest punct de vedere, în orientarile si exigentele în domeniu ale comunitatii statelor Uniunii Europene.
Sistemul pedepselorą constituie într-un Cod penal, piatra unghiulara a acestuia. În proiect, acest sistem este diversificat în functie de natura faptelor (crime sau delicte) si de subiectii activi ai infractiunii (persoana fizica sau juridica).
În ce priveste pedepsele privative de libertate, proiectul mentine, în genere, reglementarea actuala, desi, cu toata ofensiva formelor grave ale fenomenului criminalitatii, este momentul reevaluarii limitelor maxime (generale si speciale) ale pedepselor. În mileniul al treilea, pedepse de 25 sau 30 de ani de închisoare, pe lânga faptul ca atrag caracterizarea Codului penal ca fiind represiv, nu par în acord cu evolutiile în materie din legile penale europene moderne si în orice caz, nu sunt în consens cu scopul declarat al pedepsei.
Pe de alta parte, nici nu trebuie demonstrat ca eficacitatea unei pedepse nu este determinata de durata ei cât mai mare, cu toate disfunctiile majore privind viata în penitenciar, ci de promtitudinea aplicari si de modul executari ei.
Credem ˛ca fiind înca actuala si exacta aprecierea formulata cu multi ani în urma de catre profesorul polonez Katarbinski potrivit careia, nu se poate face nici un calcul de rentabilitate între o pedeapsa de 10 ani de închisoare si una de 15 sau 25 de ani.
Categoriile juridico-penale de crima si delict par a fi complicat sistemul pedepselor adoptat în proiect, neputându-se stabili praguri rationale de pedepse, în special limite maxime rezonabile în raport cu gravitatea infractiunilor. Disfunctii vizibile apar mai ales în ipotezele de agravare a pedepselor când, sub presiunea inertiala a unor pedepse severe sau foarte severe si a teoriei "sporurilor de pedeapsa", nu s-au gasit alte solutii decât în depasirea, în astfel de cazuri, a limitelor maxime speciale ale pedepsei, fie pentru delicte, fie pentru crime, durata acestora conducând la schimbarea caracterizarii juridice a faptei definite initial delict. În acest fel, proiectul cuprinde infractiuni care, în forma tipica constituie delicte, iar în unele forme, în regimul prevazut pentru delictul sau crima în forma neagravata, probabilitatea depasirii limitelor maxime ale pedepselor intersecteaza principiul legalitatii incriminarii si sanctiunilor penale. Sunt si pareri ca astfel de temeri sunt nemotivate din moment ce însasi legea penala prevede un astfel de sistem sanctionator.
BIBLIOGRAFIE
I. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, CODUL PENAL, CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
II. TRATATE, CURSURI, MANUALE
Alexandru Boroi - Infractiuni contra vietii, Editura National, 1996.
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - Drept penal, Partea speciala, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.
Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.
Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ion Molnar, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Valerica Lazar - Drept penal. Partea speciala, Editura Continent, XXI, Bucuresti, 1995.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Victor Rosca - Explicatii
teoretice ale Codului penal roman, Partea speciala, vol. III, Editura Academiei, Bucuresti, 1971.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu - Explicatii teoretice ale Codului penal roman, Partea generala, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1969.
Vintila Dongoroz - Drept penal, Bucuresti, 1939.
Constantin Bulai - Curs de drept penal, Partea speciala, vol. I, Bucuresti, 1975.
Ion Dobrinescu - Infractiuni contra vietii persoanei, Editura Academiei, Bucuresti, 1987.
Octavian Loghin, Tudorel Toader - Drept penal roman, Partea speciala, Casa de editura si presa "sansa" S.R.L., 1994.
Gheorghe Nistoreanu, Costica Paun - Criminologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.
Matei Basarab - Drept penal, partea speciala, vol. I, Cluj-Napoca, 1985.
Ion Neagu - Drept procesual penal, vol. I, II, III, Editura S.C. Euro Trading, 1993.
Emilian Stancu - Criminalistica, vol. I, II, Editura Proarcadia, Bucuresti, 1993.
Vladimir Hanga - Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1980.
Andrei Radulescu - Legiuirea Caragea, Editura Academiei, Bucuresti, 1955.
Vladimir Belis - Medicina legala, Editura Juridica, editia a IV-a, Bucuresti, 2003.
Giuseppe Bettiol - Dritto penale, Parte generale, ottavo editione, CEDAM, Padova, 1973.
Hans Heinrich Jescheck - Lehrbuch des Strafrechts, Allgemainer Teil, vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988.
Vincenzo Manzini - Trattato di dritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937.
Reinhardt Maurach - Deutsches Strafrecht, allgemainer Tail, dreite Auflage, 1965.
Andre Vitu - Traite de droit criminel, Droit penal special, Editions Cujas, 1982.
Remo Pannain - Manuale di dritto penale, Parte generale, vol. I, Torino, 1967.
Tullio Padovani - Dritto penale, Giuffre Editore, Milano, 1990.
Donnedieu de Vabres - Traite de droit criminel et de legislation penale comparee, troisieme edition, Sirey, Paris, 1947.
III. ARTICOLE, STUDII
Avram Filipas - Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infractiunii de omor, R.D.P. nr. 2/1994.
Cristina Maracinescu - Tentativa la infractiunea de omor calificat si vatamarea corporala grava, R.D.P. nr.
Iulian Popescu - Proiectul noului Cod penal, revista "Dreptul", nr.8/2003.
Gavril Paraschiv - Reflectii asupra infractiunii deviate, R.D.P. nr.
stefan Danes - Opinii cu privire la adoptarea unui nou Cod penal, în revista "Dreptul", nr.2/2003.
Vasile Draghici - Controverse asupra obiectului juridic al infractiunii, în R.D.P. nr.
George Antoniu - Forme moderne ale justitiei private, în R.D.P. nr.
George Antoniu - Ocrotirea penala a vietii persoanei, în R.D.P. nr.
Horia Diaconescu - Consideratii cu privire la momentul consumarii infractiunii de omor, în "Dreptul" nr.3/2003.
Horia Diaconescu - Cu privire la posibilitatea retinerii circumstantei agravante generale reglementate de art.75 lit.b din Codul penal în cazul infractiunii de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art.175 lit.c din cod, în "Dreptul" nr.12/2003.
Liviu Herghelegiu - Cu privire la posibilitatea retinerii concursului între infractiunea de omor si cea de port fara drept a unei arme albe, în "Dreptul" nr.1/2004.
IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ
George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Avram Filipas,
Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Cristiana Filisanu - Practica
judiciara penala, vol. III, Partea speciala, Editura Academiei,
Bucuresti, 1992.
George Antoniu, Nicolae Volonciu, Ion Neagu, Valeriu Stoica, Vasile
Papadopol - Practica judiciara penala, vol. IV, Procedura penala, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1993.
Constantin Bulai, Constantin Mitrache - Culegere de probleme din practica judiciara, Casa de Editura si Presa "sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994.
Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 1999, Editura Rosetti, Bucuresti 2001.
Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 2001, Editura Rosetti, Bucuresti 2003.
C.S.J., Buletinul jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1993, Editurile "Continent XXI" & "Universul", Bucuresti, 1994.
C.S.J., Culegere de decizii pe anul 2000, Editura "Juris Argessis", 2001.
V. ALTE PUBLICAŢII
Homicide Act, 1957
Model Penal Code
Andrei Marin, Pagini alese din oratori greci, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1969, p. 20.
Andrei Radulescu si colab., Legiuirea Caragea, Editura Academiei, Bucuresti, 1955, p.140, citat de Alexandru Boroi în Infractiuni contra vietii, Editura National, Bucuresti, p.37.
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal român, vol III., partea speciala, p.186.
Vasile Draghici, Controverse asupra obiectului juridic al infractiunii, în Revista "Drept penal" nr.
Francesco Antolisei, op. cit., autorul combate atât tendinta de a substitui conceptului de obiect juridic, pe acela de scop al legii penale, cât si tendinta de a supraevalua importanta bunului juridic.
aceasta din urma conceptie, însusita de doctrina national-socialista, a devenit conceptia de baza a statului totalitar italian.
teorie a penalistilor germ. si de politica pen., folosita de legiuitorul german ca fundament teoretic pentru depenalizarea unor infractiuni sexuale, relevata si criticata de Pagliaro, potrivit caruia nu s-ar putea transfera argumentele de politica penala care ar putea justifica depenalizarea unor fapte, în argumente stiintifice pentru a legitima teoretic astfel de masuri prin absenta bunului juridic; ar însemna sa se forteze demonstratia, sustinându-se existenta unei fapte ilicite lipsite de obiect juridic.
astfel fiind, vor constitui infractiuni contra vietii numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viata al altuia, nu si propriei vieti; aceasta este, de altfel, si explicatia pentru care încercarea de sinucidere nu este incriminata.
astfel, învinuitul nu va raspunde pentru omor (fapta consumata sau ramasa în forma de tentativa) daca, crezând ca victima doarme, a luat o arma de vânatoare si a tras în directia acesteia cu intentia de a-i suprima viata, fara a cunoaste însa ca aceasta decedase anterior, ca urmare a unui infarct.
A. Filipas, în Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infractiunii de omor, în RDP nr.2/1994, p.54
de exemplu, fara a-si da seama ca tinta atacului sau este o persoana care decedase cu putin timp înainte, faptuitorul îl împusca mortal).
R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminal, Droit penal special, vol. II, citati de A. Filipas, op. cit., p.55 si A. Boroi, op. cit., p.56.
Tribunalul Suprem, sect. pen. dec. nr. 1362/1983; T.S. sect. pen. dec. nr. 360/1979, în RRD nr. 10/1979, p.66.
R. Pannain, Manuale di dritto penale, Parte generale, vol. I, Torino 1967, p.296, citat de V. Dobrinoiu, Drept penal, partea speciala, p.27.
V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice...Vol. III, p.204 si C.S.J., sect. pen., dec. 156/1992, în Dreptul nr.5/1993, p.80.
Opinia este unanim împartasita în literatura noastra de specialitate: T. Vasiliu si colab., op. cit., vol. I, p.74; O. Stoica, op. cit., p.66; C. Bulai, op. cit., p.100 si Gh. Scripcaru si M. Terbancea, Patologia medico-legala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p.53.
V. Dongoroz si colaboratorii, Explic teoretice..., vol III, op. cit., p.186 citat de A. Boroi în Infractiuni contra vietii...p.119.
aceeasi idee fusese dezvoltata de Carrara Manzini, Alimena, Maggiore si altii-Ratescu-"cod pen. Carol al II lea, adnotat,editura Gocec-Bucuresti., 1937.
dec. sect. pen. nr. 1014 din 9 iun 1993-pentru a se retine savârsirea omorului cu premeditare nu este suficient ca autorul sa comita actiunea agresiva dupa câteva minute de la momentul conflictului, ci dupa o per, de timp în care sa poata reflecta asupra savârsirii faptei, sa ia hotarârea de a o comite si sa faca acte concrete de pregatire în acest scop
Curtea de Apel Bucuresti a decis în mod corect ca intentia indirecta este incompatibila cu premeditarea.
De pilda, conducatorul locului de munca îi da o palma unui angajat; acesta, surescitat din cauza actului de violenta si a atingerii aduse demnitatii sale, paraseste unitatea, consuma bauturi alcoolice si, revenind la locul de munca, aplica provocatorului o lovitura în cap. Instanta retine omor cu premeditare savârsit în stare de provocare, întrucât nimic nu se opune ca premeditarea sa coexiste cu provocarea.
În acelasi sens, instanta a decis ca inculpatul se face vinovat de omor cu premeditare atunci când, în urma unor neîntelegeri repetate cu victima, a împrejmuit gradina cu un conductor electric din sârma si , în fiecare noapte, între orele 23.00-05.00, a conectat instalatia la reteaua electrica, fapt datorita caruia, când victima a intrat în gradina inculpatului pentru a-i distruge legumele, aceasta a fost electrocutata mortal.
în cazul omorului la comanda, în timp ce în sarcina platitorului se va retine agravanta premeditarii, în sarcina ucigasului platit se va retine savârsirea faptei în modalitatea normativa prevazuta la lit.b-din interes material.
T.S., sect. pen., dec. nr. 472/1988; instanta a hotarât ca fapta inculpatului de a-si ucide din gresala sotia, cu o lovitura care era destinata altei persoane, nu poate fi încadrata în prevederile art.175, ci în cele ale art.174 (omor simplu).
sent. pen. nr. 87/26 iun.2001, ramasa definitiva prin decizia nr. 545/18 oct.2001 a Curtii de Apel Craiova.
Horia Diaconescu, Cu privire la posibilitatea retinerii circumstantei agravante generale reglementate de art.75 lit.b din C.p. în cazul infractiunii de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art. 175 lit.c. Cp., în Dreptul nr.12/2003, p.141.
Codul a fost astfel modificat prin Legea 197/2000 publicata în M.Of. partea I, nr.568 /15 nov. 2000.
În aceeasi masura, problematica poate fi analizata si în cazul modalitatii normative prevazute la lit.e din art.175 - savârsirea faptei prin mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane.
asa cum s-a constatat în practica instantelor, vârsta înaintata a victimei si împrejurarea ca aceasta sufera de anumite boli, nu duc la concluzia ca se afla în neputinta de a se apara, daca la data uciderii aceasta ducea o viata activa, normala, desfasurând diferite activitati; C.S.J., sect. pen., dec. nr. 881/02.04.1992
s-a decis ca lasarea unei persoane în vârsta, aflata în stare de betie voluntara completa, dupa violarea ei, pe câmp, partial dezbracata, noaptea, la sfârsitul lunii noiembrie, pe vreme geroasa, cu urmarea decesului prin soc hipotermic, constituie infractiunea de omor calificat savârsita profitând de starea de neputinta a victimei de a se apara; C.S.J., sect. pen., dec. nr. 2229/21.09.1995.
L.17/ 2 apri1ie 1996→regimul armelor de foc si al munitiilor si L.126/1995, modif. si complet. prin L.464/ 18 iulie 2001→regimul materialelor explozibile.
Cu privire la aceasta situatie, trebuie sa se faca distinctie de cazul în care victima este politist, jandarm, magistrat sau militar, situatie în care fapta va întruni elementele constitutive ale infractiunii de omor deosebit de grav, prev. si ped. în art. 176 C.p.
stefan Danes, Combaterea faptelor de violenta prin mijloace de drept penal, în R.R.D. nr. 11/1990, p.9.
V. Dongoroz si colab. op. cit. p.259; autorul arata ca nu se poate admite un control din partea celui retinut sau arestat asupra oportunitatii masurii luate în cazul în care s-au respectat sau nu masurile legale.
în speta, inculpatul a lovit cu pumnul în abdomen pe fiul sau în vârsta de sase ani, provocându-i o vatamare foarte grava, dupa care l-a aruncat în râul Bistrita, unde acesta a decedat prin asfixie mecanica.
fapta inculpatului care, în timp ce se afla într-un bar, a intrat în conflict cu partea vatamata, s-a înarmat cu un cutit si i-a aplicat o lovitura, provocându-i o plaga cu hemoragie interna, întruneste elementele constitutive ale infractiunii de tentativa la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art.174, 175 lit.a C.p. - si nu ale tentativei la infractiunea de omor.
Horia Diaconescu, Consideratii cu privire la momentul consumarii infractiunii de omor, în Dreptul, nr.
F. Mantovani, Dritto penale, parte generale, seconda edizione, CEDAM, Padova, 1988, p.166; T. Padovani, Dritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990, p.147 - acesta face deosebirea între rezultatul în sensul naturalist si rezultatul în sens juridic; H. Jescheck, op. cit., p.234 - autorul subliniaza ca actiunea însasi poate fi un rezultat, deoarece este consecinta impulsurilor volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre un rezultat în sens larg si în sens restrâns , acesta din urma având o valoare practica, deoarece numai în acest caz se pune problema legaturii cauzale; M. Donini, op. cit. p.15, arata ca rezultatul nu poate fi privit în afara actiunii; rezultatul capata rezonanta si sensuri semnificative numai prin raportare la actiune (de exemplu, suprimarea vietii unei persoane poate fi, în egala masura, rezultatul unei fapte intentionate, din culpa sau praeterintentionate, numai actiunea putând sa clarifice semnificatia juridica a rezultatului). Tocmai pentru ca actiunea poarta în ea rezultatul, poate fi considerata ea însasi rezultat.
Horia Diaconescu, Consideratii cu privire la momentul consumarii infractiunii de omor, în Dreptul nr. p.145.
V. Dongoroz, op. cit. p.225; G. Antoniu, op. cit., p.109; R. Maurach, op. cit., p.161; A. Vitu, op. cit., p.417; G. Bettiol, Dritto penale, parte generale, p. 251.
În acelasi sens este si jurisprudenta româna: exista legatura de cauzalitate daca, fara existenta actiunii ilicite de a lovi pe victima, nu s-ar fi produs rezultatul mortal.
de exemplu, daca A si B toarna câte o cantitate de otrava în ceasca lui C fara sa stie unul de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi stabilita decât prin analiza cantitatii si a calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a efectului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde pentru infractiunea consumata de omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune.
|
