UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU"
FACULTATEA DE sTIINŢEI JURIDICE sI ADMINISTRATIVE BUCUREsTI
LUCRARE DE DIPLOMĂ
EXCEPŢIILE DE PROCEDURĂ ÎN PROCESUL CIVIL
Bucuresti
C U P R I N S
CAPITOLUL 1 - CONSIDERAŢII GENERALE
Sectiunea I - Exceptiile procesuale - forma de manifestare a actiunii civile
Sectiunea II - Definirea exceptiilor procesuale
Sectiunea III - Clasificarea exceptiilor
Sectiunea IV - Reguli comune pentru rezolvarea exceptiilor procesuale
Conditii de invocare a exceptiilor procesuale
Sanctiunea neinvocarii în conditiile stabilite de lege a exceptiilor procesuale
Modul de solutionare a exceptiilor procesuale de catre instanta de judecata
Sectiunea V - Caracteristicile exceptiilor procesuale
CAPITOLUL 2 - EXCEPŢIILE DE PROCEDURĂ
Sectiunea I - Exceptia de necompetenta
Definirea notiunii de necompetenta
Necompetenta absoluta si necompetenta relativa
Determinarea caracterului imperativ sau dispozitiv al normelor de competenta
Cine poate invoca exceptia de necompetenta
Conditii în care se poate invoca exceptia de necompetenta
Modul de rezolvare a exceptiei de necompetenta
Competenta de solutionare în cauzele solutionate de judecatorii anterior si ulterior Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.138/2000
Consecintele admiterii exceptiei de necompetenta
Sectiunea II - Exceptia gresitei compuneri sau constituiri a completului de
judecata
Sectiunea III - Exceptia de incompatibilitate
Sectiunea IV - Exceptia de recuzare
Sectiunea V - Exceptia stramutarii pricinii
Sectiunea VI - Exceptia nulitatii
Consideratii generale
Nulitatea diferitelor acte de procedura
Mijloace de invocare a nulitatii
Efectele admiterii exceptiei de nulitate procesuala
Sectiunea VII - Exceptia de tardivitate
Sectiunea VIII - Exceptia de conexitate
Sectiunea IX - Exceptia de litispendenta
Sectiunea X - Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant
Sectiunea XI - Exceptia de perimare
Notiunea si natura juridica
Domeniul de aplicare a perimarii
Procedura de constatare a perimarii
Efectele admiterii exceptiei de perimare
CAPITOLUL 3 - CONCLUZII sI PROPUNERI DE LEGE FERENDA CU PRIVIRE LA REGLEMENTAREA EXCEPŢIILOR DE PROCEDURĂ
Exceptiile de procedura în procesul civil
CAPITOLUL 1
Consideratii generale
Sectiunea I
Pentru a arata ca exceptiile procesuale reprezinta o forma de manifestare a actiunii civile, trebuie mai întâi lamurita notiunea de actiune civila. Aceasta notiune a fost folosita cu mai multe întelesuri, în literatura juridica neexistând un punct de vedere unitar pentru a defini-o.
Astfel, într-o opinie, "actiunea e dreptul acordat oricarei persoane de a cere organelor judiciare ca prin mijloacele organizate de lege si aplicând legea sa dea satisfactiune a intereselor care nu se pot realiza nici direct, nici prin alte mijloace practice" .
În alta opinie, actiunea civila e definita ca fiind mijlocul de exercitare a dreptului de a pretinde si obtine concursul organelor judecatoresti în vederea recunoasterii sau realizarii unor drepturi subiective încalcate sau nerecunoscute sau a apararii unor situatii juridice ocrotite de lege .
Actiunea civila mai e definita a fi "mijlocul legal prin care o persoana cere instantei judecatoresti, fie recunoasterea dreptului sau, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o alta persoana sau printr-o despagubire corespunzatoare .
Astfel, doua sunt sensurile în care actiunea civila poate fi privita: în sens obiectiv ca mijloc de aparare a dreptului subiectiv civil, ori în sens subiectiv, adica dreptul subiectiv procesual al titularului dreptului subiectiv material de a urmari în justitie realizarea acestui drept.
În literatura juridica se fac unele sublinieri în legatura cu actiunea civila. Astfel:
1 - actiunea nu poate fi conceputa decât în legatura cu protectia drepturilor subiective civile de care însa e distincta, precum si a unor interese protejate de lege pentru care calea justitiei e obligatorie .
2 - actiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuala pentru protectia dreptului subiectiv sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justitiei (cererea, administrarea probelor, mijloacele de aparare, masurile asiguratorii, etc.) .
3 - actiunea este uniforma, una si aceeasi, adica cuprinde aceleasi mijloace procesuale, indiferent de dreptul ce se valorifica. În cazul în care actiunea se exercita, ea este influentata de dreptul subiectiv, dobândind din natura si caracteristicile acestuia ;
4 - în momentul în care titularul dreptului subiectiv civil sau cel ce îsi valorifica un interes, ori alte persoane sau organe carora legea le recunoaste legitimare procesuala activa, apeleaza la actiune, ea se individualizeaza, devine proces .
Fata de cele aratate mai sus, se poate considera actiunea civila ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigura protectia dreptului subiectiv civil - prin recunoasterea sau realizarea lui, în cazul în care este încalcat sau contestat, ori a unor situatii juridice ocrotite de lege .
Asigurarea apararii drepturilor subiective civile, e de neconceput fara actiunea civila. Prin actiunea civila se declanseaza si întretine activitatea organelor de justitie în vederea apararii si realizarii drepturilor civile încalcate sau contestate, restabilindu-se, astfel, echilibrul în raporturile juridice civile deduse judecatii si ordinea de drept tulburata.
Astfel, titularul dreptului subiectiv civil încalcat se va adresa instantei judecatoresti în vederea recunoasterii sau realizarii dreptului respectiv, în calitate de reclamant. Dar într-un proces deschis, reclamantul nu e singurul care afirma si pretinde. Acest lucru îl poate face si pârâtul, poate nega sau contesta dreptul invocat de reclamant, criticând si combatând cererea acestuia, atitudine pur defensiva. Apoi pârâtul poate afirma ca beneficiul dreptului invocat de reclamant, îi revine lui însusi, pârâtului, si staruind prin urmare a stabili aceasta pretentiune opusa celei initiale sau invocând nulitatea actului juridic, inexistenta sau ineficacitatea raportului de drept sau diverse cauze de stingere a obligatiunii. De asemenea, pârâtul mai poate raspunde ridicând la rândul sau, o pretentiune proprie, conexa sau chiar distincta de cea dintâi, îndreptata fie contra reclamantului, fie contra unui tert (care e introdus în proces) atitudine agresiva din partea pârâtului .
A se apara înseamna, deci, a cere judecatorilor o alta solutie a cazului decât cea ceruta de adversar, si nu numai a cere o alta solutie, dar a o si pregati, combatând, criticând datele propuse, administrând probe, stabilind, discutând si interpretând faptele si actele. Între cel ce reclama si cel ce se apara, nu e astfel decât o deosebire de pozitie în raportul procesual, o deosebire de roluri si unele deosebiri în conditiile formale în care aceste roluri se îndeplinesc. De multe ori, ceea ce pârâtul cere aparându-se, ar putea forma obiectul unei cereri principale; apoi, pe de alta parte, orice reclamatie poate fi considerata ca un act de aparare. Unele actiuni au un caracter defensiv, în timp ce multe forme de aparare cuprind afirmatiuni de drepturi si de situatii noi, care le dau o nota ofensiva, si de cele mai multe ori punându-l pe reclamant în situatia de a se apara, dupa care pârâtul e pus în situatia de a ataca .
Astfel, se poate conchide ca "apararea nu e decât una din formele în care se poate exercita dreptul la actiune" .
Apararea, înteleasa într-un sens restrâns, exprima o parte din mijloacele care tind la înlaturarea pretentiilor formulate de reclamant, si anume acele prin care pârâtul discuta însasi cererea introductiva, pe care o combate ca nefondata sau ca injusta, pretinzân 14514w2223o d de pilda, ca dreptul invocat n-a existat niciodata sau ca daca a existat, s-a stins dintr-o cauza juridica ulterioara, sau ca obligatiunea de a i se pretinde ar fi atinsa de o cauza de nulitate.
Aceasta e apararea propriu-zisa sau apararea de fond, deosebita de mijloacele care privesc conditiunile formale ale judecatii si care poarta numele de incidente sau exceptiuni de procedura .
Astfel, pârâtul poate pretinde dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu prin uzucapiune;poate invoca plata sau compensatia legala, de drept: novatia: nulitatea titlului reclamantului: dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil in conditiile art.1909 alin.1 Cod civil.[13]
Apararea, în termeni generali exprima toate mijloacele, procedeele care permit pârâtului sa reactioneze, sa se împotriveasca atacului pe care reclamantul l-a pornit împotriva lui.
Dar nu numai pârâtul este cel care formuleaza aparari în cursul judecatii. Dinamica procesului civil poate determina o schimbare de roluri, astfel încât reclamantul sa se situeze pe pozitia celui nevoit sa se apere, dupa cum, pot apela la mijloacele de aparare intervenientii, voluntari sau fortati.
Privite în sens larg, aceste mijloace de aparare sunt: apararile pe fond, exceptiile procesuale, cererea reconventionala, iar în procedura altor tari (ex.Franta, Belgia, Canada) - finele de neprimire (les fines de non-recevoir).
Conditiile impuse pentru exercitiul mijloacelor de aparare sunt identice cu cele cerute pentru dreptul la actiune respectiv, sa fie recunoscute de lege si actuale, sa existe interes, capacitate si calitate procesuala, un drept subiectiv civil care trebuie protejat.
Astfel, când pârâtul evita de a raspunde direct la pretentiile reclamantului, aducând în discutie alte lucruri (deci nu fondul dreptului), anumite neregularitati procesuale sau lipsuri ale dreptului la actiune, urmarindu-se întârzierea sau împiedicarea judecatii de fond, se considera ca se pune în valoare o exceptie procesuala.
Exceptiile difera dupa natura si obiectul lor, unele privesc formele judecatii, existenta, conditiile de exercitiu, ordinea propunerii acestora. Altele aduc în discutie situatia persoanelor, exercitiul actiunii, stingerea obligatiei sau alte asemenea lucruri; normele de existenta si exercitiu ale acestora regasindu-se în legile civile. Dar toate acestea exprima aceeasi tendinta si aceeasi atitudine a pârâtului care se apara: fiecare în felul sau, opune pretentii initiale, un fapt distinct de natura a înlatura efectele acelei pretentii.
Asadar, exceptiunea e o forma particulara a exercitiului actiunii în justitie, ca orice aparare . Aceasta este un mijloc la care recurge de regula pârâtul, pentru a se apara împotriva cererii de chemare în judecata, întrucât apararea prin definitie apartine pârâtului. Pe de alta parte, chiar atunci când reclamantul invoca o exceptie, el nu se înscrie astfel pe un plan defensiv, ci actioneaza ofensiv, in scopul consolidarii pretentiilor sale.
Art.137 alin.1 Cod procedura civila, fara a face distinctie daca exceptia este invocata de reclamant sau de pârât, obliga instanta sa se pronunte mai întâi asupra exceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau in parte cercetarea în fond a pricinii.De asemenea, dispozitiile art.137 alin.2 Cod procedura civila permit unirea exceptiei cu fondul atunci când pentru solutionarea atât a exceptiei cat si a fondului, este nevoie sa se administreze aceleasi dovezi.
Exceptiile procesuale corespund tuturor cailor si mijloacelor legale, care au ca efect întârzierea sau evitarea discutiei pretentiei principale, precum si valorificarea implicita a unui drept propriu celui ce uzeaza de asemenea cai si mijloace. S-ar mai putea spune ca, în multe cazuri, exceptiunea e un mijloc de a economisi timpul si cheltuielile celui care, în loc de a porni un proces deosebit, îsi pune în valoare pretentiile sale, în litigiul deschis, concentrând astfel doua procese într-o procedura unica si comuna, si ca de cele mai multe ori ea are ca scop de a preveni complicatiuni si conflicte viitoare (cum se întâmpla când se propune litispendenta, conexitatea, autoritatea lucrului judecat.) .
Definirea exceptiilor procesuale
Se impun, pentru început, câteva precizari de ordin terminologic. Notiunea de "exceptie", care desemneaza o situatie de abatere de la regula, ceea ce nu se conformeaza unei reguli generale, vine de la verbul latin "excipioere" care înseamna "a lua din", "a împutina" sau în termeni juridici "a anihila" o pretentie formulata de reclamant în actiunea sa .
În limbajul curent, cuvântul exceptie desemneaza o abatere de la regula generala, o situatie care nu se supune normei generale.
În limbajul juridic, exceptia a început sa fie utilizata de romani, abia în timpul procedurii formulare, dar cu un înteles si cu un rol diferit fata de exceptia din dreptul modern, pentru ca exceptiile existau si se aplicau, în acelasi timp, în dreptul civil si în dreptul pretorian[19].
În procedura formulara romana, prin "exceptie" se întelegea orice mijloc prin care pârâtul, fara a combate direct cererea reclamantului, urmarea sa evite condamnarea sa ori sa o întârzie. Ea era îmbinata când dreptul civil, dreptul vechi, venea în contradictie cu dreptul nou, de origine pretoriana. Exceptia era înserata în formula pretorului, între intentio si condemnatio. Facându-se înca de atunci deosebire între aparare si exceptie, apararea fiind o tagaduire directa a pretentiei, nu era trecuta în formula, pe când exceptia facea parte din ea. Prin exceptie se urmarea sa se paralizeze aplicarea regulii de drept civil care forma fundamentul pretentiei exprimate în intentie. În dreptul roman, exceptiile procesuale erau împartite în doua categorii.
Prima categorie cuprindea exceptiile perpetue sau peremptorii ce putea fi invocate oricând de catre pârât si duceau la stingerea definitiva a pretentiilor reclamantului; în cea de-a doua categorie erau cuprinse exceptiile temporare sau dilatorii, care nu putea fi invocate decât într-un anumit termen si aveau drept consecinta întârzierea exercitiului actiunii.
În dreptul modern, exceptiile peremptorii din dreptul roman au devenit mijloace de aparare în fond, iar cele dilatorii, al caror continut s-a largit, au devenit exceptii procesuale. Desigur ca la Roma, exceptia avea un alt rol si o alta fizionomie decât exceptia din dreptul modern. Cu toate deosebirile existente, si astazi, când partile evita sa discute fondul pretentiei reclamantului, aducând în discutie împrejurari de natura sa întârzie judecata sau chiar sa paralizeze actiunea, se pune în valoare o exceptie .
În general, pentru definirea exceptiei procesuale, se porneste de la notiunea de "aparare", aratându-se ca în sens juridic aceasta notiune are doua acceptiuni.
În sens larg, apararea cuprinde toate mijloacele folosite de pârât pentru înlaturarea temporara sau definitiva a pretentiilor formulate de reclamant, fie prin întârzierea judecatii, fie prin respingerea în fond a actiunii.
În sens restrâns, notiunea de aparare se refera numai la acele mijloace folosite de pârât, prin care acesta se opune pretentiilor reclamantului, vizând fondul dreptului dedus judecatii, când invoca fie inexistenta raportului juridic, fie stingerea lui dintr-o cauza juridica ulterioara, sau combate direct, pe baza de probe, pretentiile din actiune. Aceasta e considerata a fi apararea propriu-zisa sau apararea de fond, deosebita de mijloacele care privesc conditiile formale de exercitare a actiunii care poarta denumirea de aparare procesuala sau aparare pe cale de exceptie .
Apararea procesuala nu pune în discutie temeinicia dreptului subiectiv dedus judecatii, dar nici nu-l recunoaste, urmarind doar paralizarea actiunii reclamantului, amânarea judecatii pentru un viciu de procedura, declinarea competentei la o alta instanta, anularea cererii ca fiind lipsita de elementele esentiale etc.
În cadrul dreptului procesual civil, uneori notiunii de exceptie i se da un înteles mai larg, incluzând atât exceptiile propriu-zise, cât si alte mijloace de aparare si anume când este vorba de aplicarea regulii "judecatorul actiunii este judecatorul exceptiunii". Totodata, notiunea de exceptie este folosita si în dreptul material, unde pe de o parte, i se da în general, un înteles mult mai larg, care include posibilitatile de aparare ale debitorului (de ex. art.1047, 1653 si 1681 Cod civil) si, pe de alta parte, uneori exceptia poate ridica independent de existenta vreunui proces (de ex. "exceptia de neexecutare a contractului", desi e un mijloc de aparare, se poate invoca direct între parti, fara a fi necesar sa se pronunte instanta judecatoreasca). Astfel, pentru a evita unele impreciziuni, am denumit exceptiile ce se invoca în cursul procesului - exceptii procesuale .
Exceptiile procesuale sunt definite în doctrina ca fiind acele mijloace de aparare prin care pârâtul, fara sa intre în discutarea fondului pricinii, urmareste întârzierea sau împiedicarea temporara sau perpetua a judecatii sau prin care pârâtul cere instantei sa-si decline competenta, sa anuleze cererea ca lipsita de mentiunile esentiale, sa amâne judecata pentru viciu procedural s.a.m.d .
E adevarat ca, de regula, pârâtul e acela care ia în proces o atitudine de aparare, cautând sa demonstreze netemeinicia pretentiilor reclamantului, facându-si deci o aparare în fond, sau invocând încalcarea unor norme procesuale, pe cale de exceptie, dar el poate avea si o atitudine agresiva, formulând la rândul sau, prin actiune reconventionala, pretentii împotriva reclamantului. Asadar, apararea, în toata diversitatea formelor sale, nu trebuie legata exclusiv de persoana pârâtului, caci daca e adevarat ca de regula acesta se apara fata de pretentiile reclamantului, si acesta din urma are momente defensive în cursul procesului, aparându-se fata de pârât, inclusiv pe cale de exceptie. Actiunea însasi nu este altceva decât un mijloc de aparare a unor drepturi sau interese legitime prin intermediul organelor de justitie.
Din definitiile date de unii autori se desprinde ideea ca, desi pârâtul este acela care de regula, invoca exceptii în timpul procesului, acest lucru îl poate face oricare parte din proces. Totusi, aceasta definitie nu e completa, deoarece exista numeroase situatii în care instanta, din oficiu, ridica exceptii în cursul procesului. Daca în cazul exceptiilor relative numai partea interesata are dreptul de a le pune în valoare, instanta putând cel mult în exercitarea rolului sau activ sa atraga atentia partii în drept asupra exceptiei de care se poate folosi, în cazul celor absolute, ea are obligatia de a le ridica din oficiu, independent de atitudinea partilor din proces, deoarece în aceste cazuri s-au încalcat norme cu caracter imperativ. În felul acesta, cercul subiectelor care pot invoca exceptii procesuale este mai larg, cuprinzând si instanta de judecata, împrejurare care trebuie sa se reflecte si în definitie .
Desi în mod obisnuit exceptiile procesuale sunt considerate mijloace de aparare, totusi ele nu se reduc numai la atât, deoarece instanta de judecata, de pilda, nu se apara atunci când invoca din oficiu exceptii ca: autoritatea lucrului judecat, prescriptia dreptului la actiune, lipsa calitatii de parte în proces, etc. Apare aici, mai degraba, ca un mijloc procesual prin care se urmareste si se realizeaza, fara sa se discute fondul dreptului, respectarea cu strictete a normelor procedurale, atât de catre parti, cât si de catre instanta de judecata, ca o garantie ca prin proces se vor restabili drepturile încalcate ale partilor, precum si ordinea de drept tulburata.
Pe de alta parte, din definitiile formulate în literatura juridica reiese ca prin invocarea exceptiilor procesuale se urmareste întârzierea sau împiedicarea temporara sau definitiva a judecatii si aceasta datorita faptului ca erau legate, aproape exclusiv de persoana pârâtului, dar dupa cum s-a aratat exceptiile pot fi invocate si de catre reclamant, procuror, instanta din oficiu, despre care nu se poate spune ca ar urmari întârzierea sau împiedicarea judecatii. Daca se invoca, de exemplu, neregulata citare a unei parti pentru un anumit termen, sau încalcarea unor norme procesuale privitoare la aducerea la îndeplinire a altui act de procedura, cerându-se amânarea judecatii în vederea îndreptarii acestei erori, se ajunge într-adevar la întârzierea judecatii, dar scopul real avut în vedere de legiuitor nu este acesta, ci îndeplinirea potrivit legii a actelor de procedura. Daca se invoca necompetenta unei instante si exceptia este primita prin declinarea competentei în favoarea unei alte instante se ajunge iarasi la amânarea judecatii dar scopul real avut în vedere de legiuitor este respectarea normelor procesuale privind competenta, în asa fel încât fiecare pricina sa fie solutionata de instanta care este legalmente indrituita la aceasta.
De asemenea, daca se invoca prescriptia sau autoritatea lucrului judecat, actiunea va fi respinsa, judecata fiind în adevar impiedicata, dar scopul urmarit de legiuitor este asigurarea bunei administrari a justitiei, diligenta pe care toate persoanele trebuie sa o manifeste pentru exercitarea drepturilor lor, etc. Scopul urmarit de legiuitor este asigurarea respectarii stricte a normelor procesuale, ca o garantie ca procesul civil va duce la reasezarea pe temelia legii a acelor raporturi juridice, a caror echilibru a fost, pentru moment, înfrânt.
Prin notiunea de exceptie se întelege, în opinia unui autor , "mijloacele de opunere ale pârâtului privitor la partea formala a judecatii. Prin exceptia ridicata, pârâtul nu atinge pretentia sau dreptul reclamantului, nu discuta fondul procesului, dar urmareste o întârziere în dezlegarea cererii, în mersul instantei, din pricina incompetentei, nulitatilor de procedura, legarea instantei în chip neregulat".
"Exceptiile sunt mijloace procedurale, se arata în alta opinie , prin care pârâtul, fara sa puna în discutie temeinicia fondului dreptului, dar si fara sa o recunoasca, cere instantei sa-si decline competenta, sa anuleze cererea ca lipsindu-i mentiunile esentiale, sa amâne judecata pentru viciu procedural etc.
O alta definitie a exceptiilor procesuale, propusa de un alt autor , arata ca acestea ar fi "acele mijloace procesuale prin care partile, procurorul, când participa la proces, si uneori instanta de judecata din oficiu, fara a pune în discutie fondul dreptului dedus judecatii, semnalând încalcari ale normelor procesuale si procedând la înlaturarea lor, asigura respectarea cu strictetea prevederilor legale privind desfasurarea procesului civil".
Pentru proceduristi, notiunea de exceptie are un sens foarte precis. Ea este o obiectie care, fara sa angajeze fondul pricinii, de care este straina, are tocmai rolul de a evita sau de a întârzia cercetarea acestuia. Legile materiale depasesc aceste limite si folosesc termenul într-un sens mai larg in care sunt cuprinse toate posibilitatile de aparare ale pârâtului.. In aceasta acceptiune, "exceptia" conduce mai degraba spre apararea de fond.
Exceptia procesuala este o notiune ce apartine dreptului procesual civil, care are la baza exclusiv neregularitatea actelor de procedura, conditiile formulate de exercitiu a actiunii civile. Ea apare în acele momente ale desfasurarii procesului civil când cursul acestuia se abate de la drumul sau firesc, prescris de normele legale, ca mijloc de reglare, de reasezare a activitatii judiciare în fagasul ei normal; fondul cauzei îi este strain cel mai adesea, daca exceptia este primita, ea întârziind sau împiedicând judecata asupra acestuia .
Pentru definirea exceptiilor procesuale trebuie avute în vedere particularitatile acestora, retinute constant în literatura si practica judiciara, si anume:
- exceptia constituie o forma de manifestare a actiunii si, deci, presupune existenta unui proces civil în curs de solutionare;
- prin natura sa, exceptia procesuala reprezinta un mijloc de aparare, dar nu se confunda cu apararile de fond, nici atunci când tinde la respingerea ori anularea cererii. Fiind un mijloc de aparare, exceptia procesuala este folosita în mod obisnuit de catre pârât. Prin abatere de la regula, exceptiile procesuale absolute pot fi invocate nu numai de catre pârât ci si de reclamant, intervenienti, procuror sau instanta din oficiu;
- exceptiile procesuale nu pun în discutie fondul pretentiei deduse judecatii;
- admiterea exceptiei procesuale duce fie la înârzierea judecatii prin amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedura, declinarea competentei (în cazul exceptiilor declinatorii), fie la împiedicarea judecatii fondului prin stingerea procesului, anularea sau respingerea cererii ca prematura prescrisa inadmisibila (în cazul exceptiilor peremptorii);
- în principiu, admiterea exceptiei procesuale nu afecteaza dreptul reclamantului, iar hotarârea pronuntata nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului[31].
Definitia care surprinde cel mai bine elementele specifice si de esenta ale institutiei este urmatoarea: "Exceptia procesuala e unul din mijloacele prin care, în conditiile legii, partea interesata, procurorul sau instanta din oficiu, invoca în cadrul procesului civil, si fara a pune în discutie fondul dreptului, neregularitati procedurale (privitoare la compunerea instantei, competenta acesteia, ori la actele de procedura) sau lipsuri referitoare la dreptul la actiune, urmarind, dupa caz, declinarea competentei, amânarea judecatii, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii" .
Clasificarea exceptiilor
Trei sunt criteriile dupa care se face clasificarea exceptiilor procesuale[33]:
a) Un prim criteriu îl constituie obiectul asupra caruia poarta exceptia. Din acest punct de vedere art.137 Cod proc.civ. distinge:
exceptiile de procedura ,
exceptiile de fond
Potrivit acestui articol, "instanta se va pronunta mai întâi asupra exceptiilor de procedura, precum si celor de fond care fac de prisos, în totusi sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Nu întotdeauna clasificarea în functie de acest criteriu s-a limitat la împartirea exceptiilor procesuale în exceptii de procedura si exceptii de fond. Astfel, se considera[34] ca dupa obiectul lor exceptiile care puteau fi ridicate în cursul procesului civil ar forma trei grupari distincte: exceptii de procedura, exceptii bazate pe lipsa conditiilor cerute pentru exercitiul actiunii si exceptii de fond. Exceptiile din cea de-a doua categorie sunt în realitate exceptii de fond, iar în cadrul exceptiilor de fond sunt incluse si aparari de fond .
Datorita faptului ca art.137 Cod proc.civ. vorbeste de exceptii de procedura si de exceptii de fond fara a face vreo enumerare, nici macar exemplificativa a acelor împrejurari care ar trebui considerate exceptii de procedura sau exceptii de fond si fiindca nu exista nici o alta dispozitie legala care sa ofere un criteriu de delimitare a acestora, în literatura juridica parerile autorilor sunt împartite.
În general, este admis ca exceptiile de procedura sunt acele exceptii prin care se invoca anumite neregularitati procedurale. Fac parte din aceasta categorie acele exceptii care au ca obiect invocarea incalcarii unor norme de competenta (exceptia de necompetenta), compunere sau constituire a instantei (exceptia privind gresita compunere a instantei, exceptia de incompatibilitate, exceptia de recuzare), a unor norme juridice privind conditiile de îndeplinire ale actelor de procedura inclusiv ale termenelor în care trebuie efectuate, (exceptia lipsei de citare sau a citarii nelegale, exceptia nulitatii cererii de chemare în judecata, exceptia de tardivitate, etc.) procedura de judecata (exceptiile privitoare la taxele de timbru, exceptia de perimare) ori prin care se solicita luarea anumitor masuri pentru buna desfasurare a judecatii si preîntâmpinare a unor solutii contradictorii (conexitatea, litispendenta).
Exista însa autori[36] care includ în categoria exceptiilor de procedura si exceptia lipsei de capacitate de exercitiu, ceea ce dupa cum vom arata, nu este justificat.
Am aratat ca, datorita faptului ca art.137 Cod proc.civ. vorbeste de exceptii de procedura si exceptii de fond fara a face vreo enumerare exemplificativa în acest sens, iar pe de alta parte nu exista nici o alta dispozitie legala care sa ofere un criteriu de delimitare a acestora, în doctrina s-a încercat a se arata împrejurarile care disting exceptiile de procedura de exceptiile de fond.
Exista mai multe tendinte din aceasta perspectiva: în literatura juridica mai veche, exceptiile de fond sunt considerate aparari de fond, apoi alta tendinta este aceea de a reduce numarul exceptiilor de fond la exceptia lipsei de calitate procesuala, exceptia de prescriptie si exceptia puterii de lucru judecat; dupa cum exista si tendinta de a largi sfera acestora, incluzând si unele mijloace care sunt aparari de fond ca: plata, novatia, compensatia legala, tranzactia, etc.
Aceasta situatie se explica si datorita împrejurarii ca exceptiile de fond se aseamana atât cu exceptiile de procedura cât si cu apararile de fond, propriu-zise. Pe de alta parte se aseamana cu exceptiile de procedura sub raportul terenului pe care se plaseaza dezbaterile, deoarece partea care invoca exceptia nu contrazice dreptul ce formeaza obiectul judecatii, dar nici nu-l recunoaste, altfel spus invocarea exceptiei nu pune în discutie fondul dreptului. Pe de alta parte, se aseamana cu apararile de fond, pe planul efectelor pe care le produc, deoarece admiterea exceptiilor de fond duce la respingerea sau anularea cererii fara posibilitatea de regula, de a mai reitera cererea[37].
Astfel, în literatura juridica mai veche[38], preluându-se opiniile unor autori francezi se considera ca plata, novatiunea, compensatia legala, prescriptia, nulitatea obligatiei pe motiv de eroare, dol, violenta, incapacitate, lipsa de cauza - sunt aparari de fond (astazi unele dintre ele sunt exceptii de fond). Potrivit altui autor, novatiunea, achiesarea, "exceptia non adimpleti contractus", retractul litigios, beneficiul discutiunii bunurilor, potrivit art.1794 Cod civil, diviziunea creantei acordata fidejusorului de art.1637 Cod civil, invocarea dreptului de retentie în cazurile admise de lege, nulitatea titlului invocat de catre reclamant, etc., ar fi tot exceptii de fond (ne aflam în situatia în care sfera exceptiilor de fond este largita). Unii autori amintesc autoritatea lucrului judecat, tranzactia, compensatia legala; altii adauga si plata precizând ca aceasta, alaturi de compensatia legala, sunt institutii de drept material; altii amintesc prescriptia, autoritatea lucrului judecat, lipsa de calitate a partii.
Trasatura comuna a exceptiilor de fond se desprinde din însasi notiunea acestora, anume ca sunt în strânsa legatura cu pretentia dedusa judecatii, mai exact cu exercitiul dreptului la actiune (rezulta ca în categoria exceptiilor de fond ar trebui incluse acele exceptii care au ca obiect invocarea unor lipsuri privind conditiile de exercitiu ale dreptului la actiune), precum si acele exceptii care sunt strâns legate de dreptul la actiune.
Prin urmare, exceptia lipsei de interes, exceptia lipsei de calitate procesuala, sunt exceptii de fond. Tot exceptii de fond sunt si prescriptia si puterea de lucru judecat, deoarece afecteaza exercitiul dreptului la actiune (acea componenta a dreptului la actiune ce consta în posibilitatea de a cere condamnarea pârâtului). De asemenea, prin unele dispozitii legale, dreptul la actiune este îngradit în ceea ce priveste exercitarea unor componente ale sale, astfel încât exceptiile care au ca obiect invocarea unor asemenea dispozitii legale sunt exceptii de fond ( de exemplu exceptia privind caracterul subsidiar al cererii în constatare fata de cererea în realizare, exceptia privind lipsa procedurii prealabile a reclamatiei administrative, exceptia de inadmisibilitate a exercitarii recursului împotriva hotarârilor irevocabile, exceptia de inadmisibilitate a exercitarii apelului împotriva hotarârii de expedient, etc.) .
În general, exceptia lipsei capacitatii procesuale, mai exact lipsa capacitatii de exercitiu este tratata ca o exceptie de procedura; printre argumentele aduse de autorii care sustin aceasta teorie[43] este si acesta dupa care exceptia lipsei capacitatii de exercitiu este asezata de legiuitor în art.161 Cod proc.civ., împreuna cu exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant sub titlul "Exceptiile de procedura si exceptia puterii de lucru judecat".
Deoarece capacitatea procesuala - de folosinta si exercitiu este una din conditiile de exercitiu ale actiunii, nu putem fi de acord cu acest punct de vedere. Tratarea exceptiei lipsei capacitatii de exercitiu sub titlul aratat, nu poate constitui un argument deoarece mai exista si alte cazuri în care titlul nu corespunde continutului ( de exemplu în Cartea I - Competenta organelor judecatoresti, se trateaza în titlul V incompatibilitatea, obtinerea si recuzarea judecatorilor, probleme care, fara îndoiala, tin de organizarea judecatoreasca ci nu de competenta). Pe de alta parte, regimul juridic al acestei exceptii nu se afla numai în art.161 C.pr.civ., ci si în art.43 sub titlul:"Folosinta si exercitiul drepturilor procedurale". Faptul ca este tratata împreuna cu exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant se explica prin aceea ca au efecte asemanatoare: nu duc automat la anularea cererii.[44]
Încadram asadar, în rândul exceptiilor de fond si exceptia lipsei capacitatii procesuale.
Un al doilea criteriu de clasificare[45] a exceptiilor procesuale este acela:
b) dupa efectul pe care tind sa-l realizeze.
Astfel, exceptiile procesuale se clasifica în:
exceptii dilatorii,
exceptii peremptorii (dirimante).
Exceptiile dilatorii tind la întârzierea judecatii (amânarea judecatii, refacerea unor acte de procedura, declinarea competentei, trimiterea dosarului la o alta instanta, transferul dosarului de la un complet de judecata la altul, judecarea separat de cererea principala a cererii reconventionale formulate peste termenul prevazut de lege, etc.).
Exceptiile peremptorii tind la împiedicarea judecatii pe fond (anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibila, stingerea procesului, respingerea cererii ca prematura, ca lipsita de interes, ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala sau împotriva unei persoane fara calitate, etc.)
Se observa ca, în privinta efectelor pe care le produc, în cazul în care sunt admise, exceptiile de fond au un caracter mai omogen decât exceptiile de procedura. Astfel, admiterea exceptiilor de fond duc la anularea sau respingerea cererii ca prematura, lipsita de interes, inadmisibila, etc.ceea ce înseamna ca aceste exceptii sunt peremptorii.
Totusi, exceptia lipsei capacitatii de exercitiu poate avea doar un efect dilatoriu (amânarea judecatii) daca în termenul acordat de instanta lipsa se acopera. Daca însa, lipsa nu se împlineste, instanta va anula cererea, ceea ce înseamna ca suntem în prezenta unor exceptii care tind spre un efect peremptoriu, dar începe cu un efect dilatoriu. Mai sunt si alte exemple de exceptii peremptorii care încep prin a avea un efect dilatoriu, anume, lipsa dovezii calitatii de reprezentant, exceptia de netimbrare sau de insuficienta timbrare, exceptia lipsei semnaturii daca partea nu este prezenta la termenul când se invoca aceasta exceptie.
Exceptii de procedura tind sa fie spre întârzierea judecatii, fie spre împiedicarea acesteia, uneori chiar si aceeasi exceptie fiind, dupa caz, dilatorie sau peremptorie (de exemplu exceptia de necompetenta duce la declinarea competentei când cererea este de competenta altei instante judecatoresti sau unui alt organ jurisdictional, dar si la respingerea cererii ca inadmisibila, când cererea este de competenta unui organ al statului fara activitatea jurisdictionala, ori la respingerea cererii ca nefiind de competenta instantelor române)[46].
Unii autori[47] disting alaturi de exceptiile dilatorii si peremptorii si a treia categorie de exceptii: exceptiile declinatorii, prin care partea urmareste trimiterea dosarului spre judecare unei alte instante (spre exemplu exceptia de necompetenta, de litispendenta, de conexitate). Dar în cele din urma si exceptiile declinatorii produc acelasi efect al amânarii cauzei, deci un efect dilatoriu .
Un ultim criteriu de clasificare, este acela:
c) dupa caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încalcate. Astfel, exceptiile procesuale se clasifica în:
exceptii absolute si
exceptii relative.
Exceptiile absolute privesc încalcarea unor norme imperative si pot fi invocate de oricare din parti, de procuror sau de instanta din oficiu, în orice faza a procesului, chiar si direct în apel sau recurs.
Au acest caracter exceptia de incompatibilitate, exceptia de necompetenta generala, materiala sau teritoriala exclusiva, exceptia de prescriptie, etc. Partile nu pot renunta la invocarea acestor exceptii.
Exceptiile relative privesc încalcarea unor norme dispozitive si pot fi invocate numai de catre partea interesata si numai într-un anumit termen (prima zi de înfatisare, sau termenul urmator celui în care s-a savârsit neregularitatea si înainte de a pune concluzii în fond). Intra în aceasta categorie exceptia de recuzare, exceptia lipsei de citare, exceptia de necompetenta, când nu are caracter exclusiv, etc. Instanta neputându-le invoca din oficiu, în baza rolului sau activ, poate însa sa atraga atentia partii interesate cu privire la dreptul pe care îl are de a invoca exceptia.
Reguli comune pentru rezolvarea exceptiilor procesuale
1. Conditii de invocare a exceptiilor procesuale
Declansarea procesului civil are loc prin introducerea de catre reclamant a cererii de chemare în judecata, al carei continut este riguros reglementat de lege (art.112 C.proc.civ.). Pârâtul, luând act de pretentiile pe care reclamantul le are împotriva sa, poate sa manifeste în proces diferite atitudini - de la totala pasivitate, concretizata în neprezentarea sa în nici un fel la proces, pâna la atitudinea activa de aparare împotriva pretentiilor reclamantului, sau chiar de invocare a unor pretentii proprii fata de acesta. Astfel, pârâtul are dreptul sa se apere, combatând sustinerile reclamantului prin întâmpinare scrisa al carei continut este reglementat de art.115 Cod proc.civ. Întâmpinarea este, deci, actul procesul prin care pârâtul raspunde în scris pretentiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecata (aratând apararile sale).
In actuala reglementare, prin modificarile aduse Codului de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.138/2000 s-a introdus obligativitatea depunerii întâmpinarii. Astfel, art.118 alin.1, în termeni imperativi prevede ca "întâmpinarea este obligatorie, afara de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel". În vechea reglementare, depunerea întâmpinarii nu era obligatorie.
Întâmpinarea este un important mijloc de aparare pentru pârât si în acelasi timp o conditiei a bunei organizari a desfasurarii judecatii.
Potrivit art.115 Cod de proc.civ. întâmpinarea trebuie sa cuprinda: a) Exceptiile de procedura pe care pârâtul le ridica fata de cererea reclamantului. Sunt avute în vedere toate exceptiile procesuale pe care, eventual pârâtul le-ar putea invoca; b) Raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii. Sunt vizate astfel apararile de fond; c) Dovezile cu care se apara împotriva fiecarui capat de cerere. Asadar, probele pe care întelege sa le aduca în fata instantei. Daca solicita dovada cu martori, pârâtul va arata numele si domiciliul acestora. d) Semnatura. Acestea sunt elementele minime si absolut necesare ale întâmpinarii. În raport cu natura cererii si cu interesele pârâtului, întâmpinarea va putea cuprinde si alte elemente .
Codul de procedura civila nu cuprinde vreo dispozitie privind ordinea în care urmeaza a fi invocate exceptiile procesuale. E adevarat ca art.137 Cod proc.civ. prevede ca :"Instanta se va pronunta mai întâi asupra exceptiilor de procedura, precum si a celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Acest text consacra regula cu privire la modul de rezolvare a exceptiilor, în sensul ca urmeaza a fi solutionate, în primul rând, acele exceptii care fac inutila cercetarea în fond a pricinii, regula care vizeaza si ordinea în care exceptiile urmeaza a fi invocate. De asemenea, regula ca exceptiile absolute pot fi invocate oricând în cursul procesului, chiar pentru prima data în fata instantei de recurs, iar cele relative numai prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfatisare ori în cursul judecatii, de îndata ce s-a produs neregularitatea, va influenta iarasi asupra ordinii de invocare a exceptiilor procesuale[51].
Totusi, Codul de procedura civila nu consacra o solutie pentru ipoteza în care se invoca mai multe exceptii de fond sau de procedura absolute sau relative care ar putea face, deopotriva, inutila, cercetarea în fond a pricinii. Dar chiar fara o reglementare în acest sens, o anumita ordine pentru invocarea si solutionarea exceptiilor se impune în mod logic, ordine ce poate fi dedusa din caracterul si efectele pe care le produc diferitele exceptii procesuale.
În primul rând vor fi invocate exceptiile legate de corecta investire a instantei[52] de judecata.
Astfel, va invoca pe cale de exceptie, lipsa elementele esentiale ale cererii de chemare în judecata (inclusiv exceptia de netimbrare sau de insuficienta timbrare).
Într-o decizie de speta pronutata in anul 1971 Tribunalul Suprem retinea: "este neîntemeiata si critica facuta prin motivele de recurs, in sensul ca instanta era obligata sa verifice "competenta materiala care primeaza", dupa care sa dispuna asupra taxelor de timbru, deoarece . taxele de timbru se platesc anticipat, adica inainte de primirea, efectuarea sau eliberarea actului taxabil sau inante de prestarea serviciului. În atare situatie, instanta nu putea sa puna in discutia partilor alte probleme legate de judecarea litigiului dedus ei spre solutionare, înainte de satisfacerea taxelor de timbru" .
Relativ curent, Curtea Suprema de Justitie a decis, de asemenea, în solutionarea unei spete, ca: "Instanta a dispus suspendarea cauzai în baza prevederilor art.244 pct.2 Cod proc.civ., cu toate ca avea obligatia ca intâi sa stabileasca daca este competenta sa solutioneze caua si numai dupa ce aprecia ca are o astfel de competenta, sa se pronunte asupra cererii de suspendare. Neprocedând astfel, a luat o masura ilegala ce se impune a fi desfiintata. Ca atare, recursul se admite pe acest considerent, se caseaza încheierea atacata, iar cauza va fi trimisa la aceeasi instanta pentru continuarea judecatii. Instanta de trimitere va trebui sa se pronunte întâi asupra exceptiei de necompetenta materila ridicata de pârâta si numai daca va aprecia ca este competenta sa solutioneze cauza, va analiza daca se impune suspendarea pricinii sau nu" .
În al doilea rând, se va invoca exceptia de necompetenta, atunci când se constata ca prin cererea de chemare în judecata a fost sesizata o instanta necompetenta. Tot dupa primirea cererii de chemare în judecata, pârâtul va putea invoca exceptia litispendentei sau a conexitatii. De asemenea, autoritatea lucrului judecat, prescriptia, lipsa calitatii procesuale a unei parti, vor trebui invocate cu prioritate, deoarece în atare situatii nu mai este necesara cercetarea în fond a pricinii. În situatia în care se invoca deodata exceptia autoritatii lucrului judecat si exceptia prescriptiei dreptului la actiune, prioritatea va avea exceptia puterii lucrului judecata, pentru ca înainte de a se pronunta asupra prescriptiei instanta trebuie sa verifice daca mai este sau nu în masura sa se pronunte în pricina respectiva[55].
De asemenea, prin întâmpinare, pârâtul va ridica orice alte exceptii cu privire la îndeplinirea necorespunzatoare a actelor de procedura efectuate si cunoscute pâna la acel moment[56].
Daca la prima zi de înfatisare pârâtul depune odata cu întâmpinarea si cererea reconventionala, reclamantul devine fata de acesta pârât si va putea cere potrivit art.132 alin.ultim Cod proc.civ. instantei de judecata, acordarea unui termen pentru a depune întâmpinare.
Cât priveste subiectele ce pot invoca exceptiile procesuale în cursul procesului, putem identifica, fata de cele aratate mai sus, doua asemenea subiecte: pârâtul si reclamantul. Tertele persoane participante la proces vor putea, de asemenea, în conditiile specifice ale activitatii lor procesuale, sa foloseasca aceste mijloace procesuale în vederea realizarii drepturilor lor.
Intervenientul în proces, principal sau accesoriu, devine parte în proces cu toate drepturile procesuale pe care legea le confera participantilor la procesul civil, din momentul în care potrivit art.52 Cod proc.civ. instanta a admis în principiu cererea de interventie. Conform art.53 Cod proc.civ. el trebuie sa ia procedura în starea în are se afla în momentul admiterii interventiei, fara a putea deci sa invoce pe cale de exceptie neregularitati care s-ar fi savârsit cu privire la actele de procedura îndeplinite pâna atunci. Deoarece de la data intrarii în proces, orice act procedural urmeaza a fi efectuat si cu participarea sa, înseamna ca el va putea invoca toate acele exceptii procesuale care vor servi fie apararii, intereselor proprii, în cazul interventiei principale, fie ale partii în favoarea careia a intervenit, în cazul interventiei accesorii. Astfel, activitatea sa procesuala va fi influentata de momentul în care a intervenit în proces. Daca interventia în proces are lor pâna la prima zi de înfatisare, intervenientul beneficiaza de posibilitatea de a propune atât exceptii absolute, cât si relative, pe când atunci când interventia s-a facut târziu, posibilitatile sale sunt mai limitate, el putând propune numai exceptii cu caracter absolut, precum si cele care apar în cursul procesului, dupa data interventiei sale .
Pozitia procesuala a intervenientului principal este diferita de cea a intervenientului accesoriu. Intervenientul principal urmareste sa câstige pentru sine obiectul procesului, el administrând dovezi pentru a dovedi lipsa de temeinicie a pretentiilor reclamantului. Acesta administreaza dovezi urmarind un dublu scop: confirmarea pretentiilor sale si înlaturarea ca nefondate a sustinerilor reclamantului. Intervenientul accesoriu urmareste, prin apararile pe care le face, ca solutia sa fie favorabila partii pentru care a intervenit .
De asemenea, chematul în garantie, va putea savârsi orice acte procesuale, va putea deci invoca, pe cale de exceptie, diverse încalcari ale normelor procesuale. Va putea invoca exceptii atât cu privire la cererea de chemare în garantie cât si fata de actiunea principala, substituindu-se, sub acest aspect, în toate drepturile procesuale ale partii care l-a chemat în garantie[59].
În cazul aratarii titularului dreptului, persoana aratata ca fiind adevaratul titular al dreptului dedus judecatii, va putea, pe cale de exceptie, sa se apere împotriva cererii de introducere a sa în proces, iar daca cererea este totusi admisa, luând locul pârâtului si împotriva actiunii principale.
Procurorul poate participa în procesul civil, fie ca parte principala, exercitând actiunea civila în locul titularului dreptului, fie ca parte alaturata, când intervine spre a pune concluzii în proces. În prima ipoteza, dobândind pozitia procesuala de reclamant, având toate drepturile si îndatoririle procesuale consacrate de lege pentru aceasta parte, va putea invoca orice exceptii procesuale în conditiile în care reclamantul le-ar putea invoca.
Atunci când el participa în proces ca parte alaturata, nu va putea invoca decât exceptiile absolute, dar se va putea pronunta în concluziile sale si asupra celor relative, ridicate de acele parti din proces, în favoarea carora ele au fost instituite.
În sfârsit, instanta de judecata poate ridica din oficiu orice exceptii absolute pentru a le pune în discutia partilor, iar cât priveste exceptiile relative, în virtutea rolului sau activ, poate atrage atentia partilor în drept pentru a le pune în valoare[60].
În privinta termenului în care exceptiile pot fi invocate, exceptiile absolute pot fi invocate în tot cursul procesului, chiar si pentru prima data în fata instantei de recurs, daca nu implica verificari de fapt, pe când exceptiile relative pot fi invocate numai prin întâmpinare sau cel mai târziu, la prima zi de înfatisare, iar apoi în cursul judecatii, îndata ce s-a produs neregularitatea.
Sanctiunea neinvocarii în conditiile stabilite de lege a exceptiilor procesuale
Pentru îndeplinirea actelor de procedura Codul stabileste fie termene fixe, fie o anumita faza sau stare a procesului în care aceste acte trebuie îndeplinite.
Exceptiile procesuale se invoca, de regula, prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfatisare, în cazul exceptiilor relative, si pe tot parcursul procesului - exceptiile absolute.
În acest sens, art.136 Cod de proc.civ. precizeaza ca "Exceptiile de procedura care nu au fost propuse în conditiile art.115 si 132 Cod proc.civ. nu vor mai putea fi invocate în cursul judecatii, afara de cele de ordine publica".
Textul consacra sanctiunea decaderii din dreptul de a invoca exceptiile relative. În privinta exceptiilor absolute, sanctiunea decaderii nu opereaza întrucât acestea pot fi invocate în tot cursul judecatii.
Dispozitiile cuprinse în art.136 Cod proc.civ. impun formularea câtorva consideratii legate de aplicarea practica a acestora. În primul rând, legea are în vedere acele exceptii procesuale pe care partile le cunosc pâna la prima zi de înfatisare, art.136 Cod proc.civ. facând trimitere la orevederile cuprinse în art.115 si 132 Cod proc.civ. Potrivit art.115 pct.1 Cod proc.civ., întâmpinarea va cuprinde "exceptiile de procedura ce pârâtul ridica la cererea reclamantului". Astfel, legea vizeaza în primul rând acele exceptii procesuale care se refera la cererea de chemare în judecata sau la însasi sesizarea instantei. Pe de alta parte, art.132 Cod proc.civ. consacra si dreptul reclamantului de a solicita un termen pentru a depune întâmpinare la cererea reconventionala. Deci legea vizeaza în mod expres numai exceptiile relative care sunt cunoscute pâna la prima zi de înfatisare. În realitate anumite neregularitati procedurale se produca dupa prima zi de înfatisare, caci sunt legate de întocmirea unor acte ulterioare[61].
O a doua precizare legata de dispozitiile art.136 Cod proc.civ.: exceptiile procesuale pot fi invocate nu numai de pârât, ci si de reclamant.
Astfel, reclamantul poate invoca unele exceptii în legatura cu întâmpinarea depusa de pârât sau cu mijloacele de aparare pe care acesta le invoca. Asemenea exceptii pot fi ridicate chiar de la prima zi de înfatisare[62].
Activitatea procesuala presupune o succesiune de acte cu privire la care se pot savârsi anumite neregularitati. Toate acestea trebuie invocate într-un anumit termen, în caz contrar partea interesata este în drept sa invoce decaderea. Astfel, exceptiile relative care se întemeiaza pe neregularitati savârsite ulterior primei zile de înfatisare trebuie sa fie invocate de îndata, daca partea este prezenta la termenul la care au fost savârsite. În caz contrar, neinvocarea exceptiilor relative cel mai târziu la primul termen de înfatisare urmator, atrage dupa sine sanctiunea decaderii[63].
Decaderea apare deci ca o sanctiune pentru neinvocarea în termen a exceptiilor procesuale, dar la rândul ei se invoca, tot pe cale de exceptie, în cursul procesului. În privinta momentului pâna la care ea se invoca precum si a partilor care o pot invoca, solutia difera dupa cum norma a carei încalcare este semnalata au caracter imperativ sau dispozitiv. În cazul în care termenul prevazut de lege, a carui nerespectare se cere a fi constanta, are un caracter imperativ, exceptia decaderii poate fi ridicata în price stadiu a procesului de catre partea interesata sau de catre instanta, din oficiu. Dimpotriva, daca textul care reglementeaza termenul are caracter dispozitiv, decaderea poate fi invocata numai de catre partea interesata, instanta neputând-o invoca din oficiu.
Decaderea va putea fi invocata numai prin întâmpinarea la prima zi de înfatisare sau, în cursul procesului la primul termen dupa ce motivul decaderii a fost cunoscut[64].
Modul de solutionare a exceptiilor procesuale de catre instanta de judecata.
Legea impune instantei de judecata obligatia de a solutiona exceptiile procesuale în prealabil, adica înainte de a trece la discutarea fondului.
Art.137 alin.1 Cod proc.civ. obliga instanta de judecata sa se pronunte, înainte de a intra în fondul dezbaterilor, asupra exceptiilor de procedura, precum si a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Aceasta pentru a evita o judecata inutila sau efectuarea unor acte de procedura care, apoi, ar trebui refacute la alta instanta[65]. Numai în mod exceptional, exceptia va putea fi unita cu fondul si anume atunci când pentru solutionarea exceptiei este nevoie sa se administreze dovezi în legatura cu dezlegarea în fond a pricinii - art.137 alin.2 Cod proc.civ.
Chiar si în ipoteza unor probe comune, unirea exceptiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanta.
Daca însa instanta, rezolvând mai întâi exceptia, o respinge, probele în baza carora a fost rezolvata exceptia, probe ce sunt în legatura cu solutionarea în fond a pricinii, ramân câstigate cauzei, urmând a se administra numai dovezile necesare solutionarii fondului pretentiei, probe ce nu au fost necesare si pentru solutionarea exceptiei.
În legatura cu alin.2 al art.137 Cod proc.civ. într-o lucrare[66], se sugereaza pentru practica judecatoreasca si totodata se propune de lege ferenda, o alta interpretare a acestui text de lege, datorita faptului ca, dupa parerea autorilor citati, "în aceasta redactare norma este oarecum neclara, întrucât, pe de o parte nu apare logic de ce ar fi nevoie de administrarea de probe în legatura cu fondul pentru rezolvarea exceptiei, iar pe de alta parte, este foarte probabil ca intentia legiuitorului sa fi fost a se referi la dovezile necesare nu pentru dezlegarea fondului ci pentru judecarea exceptiei". În acest fel, textul de lege (alin.2 al.art.137) ar trebui sa sune astfel:" exceptiile nu vor putea fi unite cu fondul decât daca pentru judecarea lor este nevoie sa se administreze dovezi sau ele sunt în strânsa legatura cu fondul pricinii" .
Dar aceasta critica este nejustificata. Textul are o redactare clara si, în acelasi timp, corecta, în considerarea urmatoarelor aspecte:[68].
- forma negativa reafirma regula din primul alineat, potrivit carei exceptia se solutioneaza înaintea fondului;
- exceptia poate fi unita cu fondul când pentru solutionarea exceptiei urmeaza sa se administreze dovezi care, totodata, sunt în legatura cu fondul, asadar probele necesare rezolvarii exceptiei sunt comune cu probele, ori numai cu o parte din acestea, necesare rezolvarii fondului, prin urmare, nu este vorba de probe necesare pentru solutionarea exceptiei sau pentru solutionarea fondului, ci de probe necesare solutionarii fondului;
- chiar si în ipoteza unor probe comune, unirea exceptiei cu fondul este o posibilitate pentru instanta, daca instanta, rezolvând mai întâi exceptia, o respinge, fara îndoiala ca probele în baza carora a fost rezolvata exceptia (probe care sunt comune pentru rezolvarea fondului) ramân câstigate cauzei, instanta urmând a administra, în continuare, numai dovezile necesare pricinii - dovezi care nu au fost necesare si pentru rezolvarea exceptiei. Cât priveste propunerea de lege ferenda, este de mentionat ca aceasta a fost preluata si vechea lege a accelerarii judecatilor, care prevedea doua ipoteze, în care exceptiile puteau fi unite cu fondul:
- când rezolvarea exceptiei necesita administrari de probe.
- când exceptia este strâns legata de fondul pricina. Dar în doctrina s-a aratat ca "desi s-ar parea ca formularea vechiului text era mai explicita, . actualul text are o redactare superioara, nu numai sub aspectul conciziei sale, dar si prin surprinderea mai exacta a realitatii procesuale pe care o vizeaza.Prima ipoteza vizata de textul vechi. nu mi se pare a fi determinata de o nevoie reala în desfasurarea procesului, caci daca sunt necesare probe pentru rezolvarea exclusiv a exceptiei, fara ca acestea sa serveasca si fondul, nu exista nici un temei sa fie unita cu acesta, urmând sa fie solutionata, pe baza probelor, în prealabil. Numai cea de-a doua ipoteza la care se refera vechiul text este determinata corect caci, într-adevar, daca exceptia este strâns legata de fond, atunci se impune reunirea lor, iar eventualele probe ce s-ar administra ar veni la solutionarea ambelor aspecte. Ori, actualul text se refera tocmai la aceasta împrejurare, caci daca dovezile necesare la solutionarea exceptiei sunt în strânsa legatura cu fondul, înseamna ca realmente între exceptie si fond exista evident o conexiune". Într-adevar, nu se vede de ce ar fi necesara unirea exceptiei cu fondul, când pentru rezolvarea exceptiei ar urma sa se administreze probe. S-ar ajunge, evident în cazurile în care exceptia s-ar admite, la o prelungire nejustificata a judecatii. Mai mult, unele exceptii, având în vedere scopul urmarit prin invocarea lor (trimiterea dosarului la o alta instanta, evitarea pronuntarii unor solutii contradictorii, etc.) ar trebui solutionate, întotdeauna, în prealabil fondului (ex.: exceptia de litispendenta, conexitate, necompetenta) .
Dar afirmatia, potrivit careia art.137 alin.2 se refera la cea de-a doua ipoteza vizata de textul vechi, nu poate fi primita. Acest din urma text avea în vedere exceptiile strâns legate de fond, fara însa a preciza în ce consta aceasta legatura.
Sunt strâns legate de fond toate exceptiile de fond, dar aceasta nu înseamna ca ele ar trebui rezolvate odata cu fondul .
Rezulta, deci, ca actualul text are o redactare clara, referindu-se la singura situatie ce corespunde realitatii procesuale în unirea exceptiei cu fondul, anume când pentru solutionarea acestora este necesar sa se administreze probe comune. Exemplificativ, mentionam cazul în care într-o actiune reala se invoca exceptia lipsei calitatii procesuale active, a stabili ca lipseste calitatea procesuala activa într-o actiune reala, înseamna a stabili ca reclamantul nu este titularul dreptului real, deci ca actiunea nu este întemeiata. Prin urmare, trebuie administrate aceleasi probe, atât pentru solutionarea exceptiei, cât si pentru solutionarea fondului, impunându-se unirea exceptiei cu fondul. Daca din probe rezulta ca exceptia este întemeiata, cererea va fi respinsa ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala, iar nu ca nefondata. Însa respingerea exceptiei ne duce automat la admiterea actiunii, solutia depinzând si de celelalte aparari .
Daca exceptia invocata este gasita întemeiata, instanta o va admite, pronuntând fie o încheiere, atunci când dispune amânarea judecatii, fie o hotarâre - sentinta sau decizie, atunci când pronunta declinarea competentei, perimarea, respingerea sau anularea cererii.
În cazul în care exceptia este respinsa, instanta pronunta o încheiere interlocutorie si continua judecata.
Încheierea de admitere sau de respingere a exceptiei va putea fi atacata cu apel cau cu recurs numai odata cu fondul, afara numai daca legea nu prevede în mod expres altfel - de exemplu potrivit art.34 alin.1 Cod proc.civ. încheierea prin care s-a încuviintat sau respins abtinerea, ca si aceea prin care s-a încuviintat recuzarea, nu este supusa la nici o cale de atac .
Hotarârea prin care s-a admis exceptia are acelasi regim juridic ca si hotarârea ce ar urma sa se pronunte pe fond, daca legea nu prevede expres o alta solutie.
Caracteristicile exceptiilor procesuale
In doctrina,[73] s-au desprins urmatoarele caracteristici ale exceptiilor procesuale:
1. exceptia procesuala este o forma de manifestare a actiunii, si ca atare nu poate fi privita separat de un proces civil in desfasurare. Exceptiile procesuale corespund tuturor cailor si mijloacelor legale care au ca efect întârzierea sau evitarea discutiunii pretentiei principale precum si valorificarea implicita a unui drept propriu celui ce uzeaza de asemenea cai si mijloace .
Din punct de vedere formal, exceptiunea presupune un proces deschis, o pretentiune adusa înaintea judecatorilor si supusa dezbaterilor contradictorii[75].
2. prin natura sa, exceptia este un mijloc de aparare. Pentru ca prin definitie pârâtul este cel care se apara, înseamna ca, de regula, dreptul de a invoca exceptia apartine paratului.
Exceptiile absolute, care presupun încalcarea unei norme imperative pot fi însa invocate si de reclamant, intervenienti, procuror, instanta din oficiu.
Într-adevar, fiind un mijloc de aparare, dreptul de a o invoca apartine pârâtului. "Cu toate acestea, o exceptie propusa de pârât, sau chiar o simpla aparare a acestuia, poate adesea justifica pe reclamant sa raspunda printr-o alta exceptiune a lui proprie (.). Daca materialul exceptiunii e constituit din circumstante care sunt în legatura cu reguli si principii de ordine publica sau cu masuri dintre acelea pe care legea le pune în sarcina judecatorilor, exceptiunea mai poate fi propusa si din oficiu. În aceste cazuri judecatorii nu pot decide, mai înainte de a pune pe parti în cunostinta problemei la care s-au oprit si de a le fi dat putinta sa-si spuie cuvântul asupra ei"[76].
De asemenea, intervenientii în proces, daca cererea a fost admisa, devin parte în proces cu toate drepturile procesuale pe care legea le confera participantilor la procesul civil. Astfel, vor putea invoca toate exceptiile procesuale care vor servi fie apararii propriilor interese, în cazul interventiei principale, fie ale partii în cazul interventiei accesorii, dar va avea aceasta posibilitate (de a invoca exceptiile procesuale) numai cât priveste neregularitati savârsite dupa momentul în care devine parte în proces, fiindca el va lua procedura în starea în care se afla în momentul admiterii interventiei.
La fel, procurorul poate participa la procesul civil, fie ca parte principala, fie ca parte alaturata, astfel el va putea invoca exceptiile procesuale în conditiile prevazute de institutiile respective.
3. exceptia procesuala, prin care se invoca încalcari ale normelor de drept material sau procesual, nu pune niciodata în discutie fondul dreptului. Imprejurarea ca art.137 alin.2 Cod proc.civ. îngaduie unirea exceptiilor cu fondul si ca exceptiile absolute pot fi invocate in orice stare a pricinii, nu poate duce la o alta concluzie pentru ca si atunci când exceptia a fost ridicata dupa ce s-a intrat in dezbaterea fondului, ea nu pune in discutie fondul dreptului.
4. cât priveste efectele admiterii unei exceptii procesuale, ele difera dupa cum este vorba de o exceptie dilatorie sau de una peremptorie, dirimanta. In cazul exceptiilor dilatorii, admiterea exceptiei întârzie numai judecarea fondului cererii principale ca efect al declinarii competentei, refacerii unor acte, amânarii judecatii. In schimb, daca se admite o exceptie peremptorie, cererea va fi anulata sau respinsa dar nu ca nefondata deoarece exceptia nu implica examinarea fondului dreptului. In acest caz, instanta va pronunta solutii de respingere a cererii ca inadmisibila, prematura, prescrisa, lipsita de interes, ca fiind formulata de (sau împotriva) unei persoane lipsite de calitate procesuala, etc.
5. In principiu, prin admiterea unei exceptii procesuale, dreptul subiectiv al reclamantului nu este afectat, si deci hotarârea prin care s-a admis exceptia procesuala nu are putere de lucru judecat asupra fondului, deci, in acest caz, s-ar putea introduce o noua cerere de chemare in judecata privitor la acelasi drept subiectiv. De exemplu, daca cererea a fost respinsa ca fiind prematur introdusa, dupa împlinirea termenului, cererea va putea fi reiterata; daca cererea a fost respinsa pentru lipsa calitatii procesuale active sau pasive, o noua cerere poate fi facuta de cel care are calitate procesuala sau împotriva celui obligat in raportul juridic dedus judecatii; daca cererea a fost anulata pentru lipsa dovezii calitatii de reprezentant, noua cerere poate fi facuta de titularul dreptului, fie personal, fie de mandatarul sau care sa-si poata justifica aceasta calitate, etc.[77]
Exceptiile de procedura
Sectiunea I
1. Definirea notiunii de necompetenta
Atunci când o persoana doreste sa declanseze un proces, înainte de toate trebuie sa determine care este jurisdictia competenta sa solutioneze procesul.
În îndeplinirea acestui scop, va trebui sa tina seama de o serie de criterii, precum: obiectul litigiului, natura si valoarea acestuia, acordul partilor, caracterul normelor care reglementeaza competenta[78].
Competenta este definita[79] ca fiind aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti, unui alt organ de jusridictie sau cu activitate jurisdictionala de a judeca un anumit litigiu.
Necompetenta este opusul notiunii de competenta si este acea situatie în care au fost încalcate regulile de competenta statornicite de lege, prin sesizarea unei instante necompetente.
S-a aratat ca,[80] exceptia de competenta este un mod de contestare a competentei instantei sau organului cu activitate jurisdictionala sesizat, în favoarea unei alte jurisdictii.
Exceptia de necompetenta constituie mijlocul procedural prin care partile participante în proces, precum si procurorul, cer, în cazul sesizarii unei instante necompetente, ca aceasta sa se desesizeze si sa-si decline competenta în favoarea instantei competente. În cazul necompetentei absolute, exceptia poate fi ridicata chiar de catre instanta, din oficiu. Când instanta de judecata este sesizata cu o actiune care se considera a nu fi de competenta ei se pune problema rezolvarii mai multor chestiuni: stabilirea sferei persoanelor participante la proces care pot invoca necompetenta, conditiile si formele procedurale în care necompetenta poate fi invocata, termenul în care poate fi invocata, cum va proceda instanta pentru a rezolva o astfel de cerere. Toate aceste aspecte se afla într-o strânsa legatura. Modul în care va proceda instanta depinde de natura necompetentei, de faptul ca necompetenta a fost sau nu invocata în fata instantei de fond, apel, recurs; forma în care exceptia de necompetenta poate fi ridicata depinde de natura competentei, de faza procesuala în care se ridica, etc. Pentru rezolvarea tuturor acestor chestiuni distinctia între necompetenta aboluta si cea relativa are o mare importanta .
2. Necompetenta absoluta si necompetenta relativa
Competenta instantelor judecatoresti poate fi reglementata de norme dispozitive sau de norme imperative. Normele de competenta imperativa au caracter obligatoriu pentru toti, inclusiv pentru instanta de judecata. Partile nu pot deroga prin conventia lor de la normele de competenta cu caracter imperativ, iar instanta nu va putea lua în considerare o atare conventie. Este reglementata prin norme imperative, si este absoluta, competenta generala, materiala si teritoriala exclusiva - în pricinile privitoare la starea si capacitatea persoanelor si în cazurile prevazute de art.13-16. În celelalte cazuri, competenta teritoriala este reglementata prin norme dispozitive, si este relativa.
Regulile necompetentei absolute sunt urmatoarele :
a) partile nu pot, prin conventia lor, sa deroge de la regulile competentei absolute, neputând acoperi viciile acesteia, prin vointa lor expresa sau tacita;
b) necompetenta absoluta poate fi invocata de oricare din partile din proces, chiar de catre reclamantul care a sesizat gresit instanta prin actiune;
c) daca partile nu invoca necompetenta absoluta, ea poate fi ridicata de catre instanta din oficiu, aceasta fiind obligata sa-si decline competenta, iar când procurorul participa la procesul civil al are si îndatorirea de a invoca aceasta exceptie;
d) exceptia de necompetenta absoluta poate fi ridicata în orice stare a procesului, atât în fata instantei de fond, cît si acelei de apel, recurs.
Necompetenta relativa prezinta urmatoarele particularitati[84].
a) partile pot, prin conventia lor tacita sau expresa, sa deroge de la regulile de necompetenta relativa;
b) poate fi invocata numai de catre partea în interesul careia a fost creata, adica de catre pârât la prima instanta;
c) instanta de judecata nu poate ridica din oficiu aceasta exceptie. În virtutea rolului sau activ instanta va putea sa atraga atentia partii interesate cu privire la dreptul sau de a invoca necompetenta instantei;
d) necompetenta relativa poate fi ridicata numai prin întâmpinare sau la prima zi de înfatisare.
Se vede, asadar, importanta pe care o prezinta împartirea normelor de competenta în norme cu caracter imperativ si norme cu caracter dispozitiv.
Determinarea caracterului imperativ sau dispozitiv al normelor de competenta
Determinarea caracterului normelor de competenta prezinta importanta în vederea stabilirii naturii necompetentei, fiindca exista un paralelism între caracterul competentei si natura necompetentei, în sensul ca încalcarea normelor de competenta imperative duce la necompetenta absoluta, iar încalcarea normelor dispozitive de competenta duce la necompetenta relativa.
Pentru a putea determina caracterul normelor de competenta, trebuie aratata deoasebirea dintre competenta absoluta si competenta relativa.
În literatura juridica[85], se arata ca normele de competenta absoluta sunt obligatorii, atât pentru parti, cât si pentru instanta de judecata. Partile nu pot, pe cale de conventie, sa deroge de la aceste reguli, pentru a stabili competenta unei alte instante. Pe de alta parte, instanta investita cu judecarea cererii, fata de caracterul imperativ al normelor de competenta absoluta, nu va lua în considerare o eventuala conventie a partilor, derogatorie de la aceste reguli. Încalcarea normelor de competenta absoluta poate fi relevata de oricare din parti, chiar si de reclamantul care a sesizat instanta necompetenta. De asemenea, exceptia necompetentei absolute poate fi ridicata si de procurorul care participa la procesul civil, fie ca el a avut initiativa procesului, fie ca a intervenit în procesul angajat de parti.
Mai mult, instanta însasi este obligata sa-si verifice din oficiu competenta absoluta, si în cazul în care constata ca nu este competenta, dupa ce problema competentei a fost supusa dezbaterii contradictorii a partilor, sa-si decline competenta în favoarea instantei sau agentului jurisdictional competent.
Necompetenta absoluta a instantei poate fi invocata oricând în tot cursul desfasurarii procesului. Caracterul imperativ al normelor de competenta absoluta justifica ridicarea necompetentei direct în fata instantei de apel sau recurs, fara ca ea sa fi format obiect de discutii în fata instantei de fond. Nerespectarea competentei absolute atrage nulitatea hotarârii. Viciile unui act procesual efectuat cu încalcarea unei norme imperative nu pot fi acoperite prin vointa expresa sau tacita a partilor.
Normele de competenta relativa îngaduie partilor sa deroge, pe cale de întelegere expresa, determinându-se prin vointa lor, competenta unei alte instante decât aceea stabilita de lege. Instanta va fi tinuta sa ia act de o asemenea conventie, afara de cazul în care, pe aceasta cale, partile ar încerca sa eludeze dispozitii imperative ale legii, sa aduca atingere intereselor statului ori tertilor. Încalcarea normelor de competenta relativa nu poate fi invocata de oricare din parti, ci numai de catre pârât, întrucât aceste norme sunt stabilite în favoarea sa, el fiind singurul în drept sa aprecieze daca este sau nu în interesul sau sa ceara declinarea competentei. Reclamantul nu poate obiecta cu privire la necompetenta relativa a instantei, nu numai pentru ca exista o dispozitie de interdictie în cuprinsul art.158 alin.final Cod proc.civ. dar si pentru ca el este presupus a-si fi manifestat vointa de a se judeca la o instanta necompetenta pe care a sesizat-o, iar daca pârâtul în drept sa se plânga nu o face, acordul partilor leaga instanta sesizata care este obligata sa judece. Nici procurorul, indiferent de forma în care participa în procesul civil, nu poate cere declinarea competentei în cazul competentei relative, el fiind, de asemenea, tinut sa respecte caracterul dispozitiv al normelor de competenta relativa. Cât priveste instanta de judecata, desi ea este obligata sa-si verifice si competenta relativa din oficiu, daca constata ca nu este competenta nu va putea sa-si decline din oficiu, competenta. Singura sa obligatie, într-o asemenea situatie, obligatie decurgând din principiul fundamental al rolului activ al judecatorului, consacrat în art.129 si 130 Cod proc.civ., este aceea de a învedera pârâtului ca este în drept sa ceara declinarea competentei, ramânând ca pârâtul sa aprecieze daca îi convine a se judeca la instanta sesizata sau i-ar fi mai convenabil sa ceara instantei declinarea competentei. Necompetenta relativa nu poate fi invocata de pârât decât în "in limine litis", prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfatisare. Neridicarea necompetentei relative, în termen, în fata instantei de fond, are drept consecinta, decaderea pârâtului din dreptul de a mai invoca aceasta încalcare a dispozitiilor de competenta, fiind prezumata vointa sa de a achiesa la judecarea în fata instantei sesizate .
Dupa ce am vazut care este importanta practica a deosebirii dintre normele de competenta absoluta si normele de competenta relativa, este necesar sa precizam în ce cazuri competenta este absoluta si când ea este relativa. Raspunsul la aceasta problema este dat de dispozitiile art.159 si art.19 Cod proc.civ.[87].
Art.159 Cod proc.civ. prevede ca:" necompetenta este de ordine publica":
când pricina nu este de competenta instantelor judecatoresti;
când pricina este de competenta unei instante de alt grad;
când pricina este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot înlatura.
Art.19 Cod proc.civ. prevede ca:" Partile pot conveni prin înscris sau declaratie verbala în fata instantei ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instante decât acelea care, potrivit legii, au competenta teritoriala, afara de cazurile prevazute de art.13, 14, 15 si 16".
Din analiza art.159 pct.1, rezulta ca ne aflam în fata necompetentei absolute în cazul în care instanta judecatoreasca a fost sesizata, desi pricina este de competenta unor alte organe cu activitate jurisdictionala. Necompetenta este absoluta în toate cazurile când s-au încalcat normele de competenta generala a instantelor judecatoresti, prin ele facându-se delimitarea sferei de activitate a instantelor judecatoresti fata de cea a altor organe cu activitate jurisdictionala - aceasta fiindca normele competentei generale au caracter imperativ.
Asa cum rezulta din art.159 pct.2, necompetenta este absoluta si atunci când pricina este de competenta unei instante de alt grad. Astfel, o judecatorie nu va putea solutiona un litigiu care e de competenta tribunalului, dupa cum nici tribunalul, la rândul sau, nu va putea solutiona un litigiu care e de competenta judecatoriei s.a.m.d. Astfel, într-o speta[88], Tribunalul Suprem a fost confruntat cu o hotarâre nelegala privind o actiune în constatarea nulitatii absolute a casatoriei. Potrivit art.2 Cod proc.civ. cererea privitoare la nulitatea casatoriei se judeca de catre tribunal. In speta, solutionând în fond cauza, judecatoria si-a depasit competenta materiala si a pronuntat o hotarâre nelegala. Tribunalul Judetean, mentinând hotarârea judecatoriei a pronuntat, de asemenea, o hotarâre nelegala.
În fine, punctul 3 al art.159 în coroborare cu art.19 Cod proc.civ. stabileste regula potrivit careia necompetenta teritoriala este absoluta în cazurile prevazute de art. 13, 14, 15, 16 Cod proc.civ., adica în pricinile privind starea si capacitatea persoanelor, imobilele, succesiunile, falimentul si societatile, iar în celelalte cazuri, competenta este relativa. Astfel, în materie de competenta teritoriala, partile pot conveni între ele pentru determinarea unei instante care sa judece pricina, cu exceptiile aratate. În cazul acestor exceptii, normele au caracter imperativ, încalcarea lor atrage necompetenta absoluta. Într-o speta, prin actiunea civila, introdusa la Judecatoria Sectorului 1 din Bucuresti, reclamanta solicita înregistrarea tardiva a nasterii fiicei sale nascuta în Maternitatea Polizu din Bucuresti. Judecatoria sectorului 1 din Bucuresti, prin sentinta civila nr.277/1971 si-a declinat competenta în favoarea Judecatoriei Fetesti, cu motivarea ca aceasta din urma instanta este competenta deoarece domiciliul reclamantei se afla în raza sa teritoriala.
Primind dosarul, Judecatoria Fetesti îsi declina la rândul sau competenta în favoarea Judecatoriei Sectorului 1 din Bucuresti, motivând ca în raza ei teritoriala a avut loc nastere copilului. Într-adevar, asa cum prevede art.159 pct. 3 coroborat cu art.19 Cod proc.civ. competenta teritoriala este relativa de regula, exceptie facând printre altele starea si capacitatea persoanelor, situatie în care competenta este absoluta si deci, în mod gresit Judecatoria sectorului 1 si-a declinat competenta[89].
În concluzia celor aratate, determinarea caracterului normelor de competenta îsi gaseste expresia în urmatoarele reguli formulate în literatura juridica[90].
a)competenta generala a instantelor judecatoresti este absoluta, o instanta neputând judeca o cauza a carei rezolvare este data prin lege în competenta unui alt organ jurisdictional;
b)competenta materiala a instantelor judecatoresti (sub ambele aspecte: functional si procesual) este absoluta, o judecatorie neputând rezolva o pricina data în competenta tribunalului sau invers;
c)competenta teritoriala a instantelor judecatoresti este, în principiu, relativa. Pentru toate cazurile în care legea stabileste o competenta teritoriala alternativa, dreptul sa decida ce anume instanta trebuie sesizata, revine exclusiv reclamantului (art.12 Cod proc.civ.), instanta neputând deci sa dispuna nici din oficiu si nici la cererea pârâtului, declinarea competentei[91]. Ea este absoluta numai în cauzele privind starea si capacitatea persoanelor, imobilele, succesiunile, falimentul si societatile.
Distinctia dintre competenta absoluta si cea relativa prezinta importanta pentru stabilirea regimului juridic al exceptiei de necompetenta, respectiv, pentru a determina cine poate invoca exceptia si pâna la ce moment al procesului.[92]
4. Cine poate invoca exceptia de necompetenta?
Exceptia de necompetenta poate fi invocata de oricare din parti, procuror sau de instanta, din oficiu, în functie de caracterul competentei. Aceasta, în mod obisnuit, este ridicata de pârât, dar sfera persoanelor care pot invoca exceptia de necompetenta este diferita, dupa cum este vorba de necompetenta absoluta sau necompetenta relativa. Atunci când s-au încalcat normele competentei absolute, exceptia de necompetenta poate fi ridicata de oricare din partile din proces, de catre procuror, chiar de catre instanta judecatoreasca din oficiu, care, dupa ce o pune în discutia partilor, este obligata sa-si decline competenta, din oficiu, în favoarea instantei competente. Mai mult, o atare încalcare a normelor de competenta absoluta, poate fi invocata chiar de reclamantul care a sesizat instanta necompetenta .
Invocarea necompetentei relative determinata de caracterul dispozitiv al normei de competenta, nu se poate face decât de catre pârâtul din proces., fiindca aceste norme sunt edictate în favoarea sa, el fiind singurul în drept sa aprecieze daca este sau nu cazul sa o faca. Exceptia de necompetenta relativa va fi ridicata de acesta, prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfatisare - in limine litis . Potrivit art.158 alin. Ultim Cod proc.civ., reclamantul care a facut cererea la o instanta necompetenta nu va putea cere declinarea competentei prezumându-se ca si-a manifestat vointa de a se judeca la o instanta necompetenta, iar daca pârâtul, care este în drept sa obiecteze - accepta judecata la instanta sesizata, înseamna ca a achiesat la cererea reclamantului sub aspectul competentei. În astfel de situatii, instanta însasi este tinuta de manifestarea de vointa a partilor, neputând din oficiu, sa-si decline competenta. Astfel, într-o speta , instanta de judecata, în mod gresit a invocat din oficiu exceptia de necompetenta în baza art. 5 Cod proc.civ. referitor la competenta ratione loci a instantei domiciliului pârâtului, fiindca normele din prezentul text de lege nu sunt imperative, ori nefiind asa, daca nu sunt invocate de partea interesata (pârât), nu vor putea fi invocate nici chiar de catre instanta de judecata.
De asemenea, procurorul, daca participa la procesul civil, nu poate cere declinarea competentei - asa cum spre exemplu în mod gresit a procedat într-o speta, instanta judecatoreasca admitând cererea procurorului de declinare a competentei de judecata, desi era vorba de necompetenta teritoriala relativa. În speta, creditorul a solicitat ca Tribunalul Popular al Raionului Gura Humorului, în baza sentintei civile nr.285/1965 a Tribunalului Popular Radauti, sa înfiinteze poprire asupra veniturilor debitorului sau, încadrat în munca la ICM Gura Humorului. Cererea de înfiintare a popririi a fost admisa. La termenul de validare a popririi, în lipsa partilor, procurorul a cerut declinarea competentei de judecata în favoarea Tribunalului Popular al Raionului Radauti, cu motivarea ca din actele dosarului rezulta ca debitorul e încadrat la CSN Radauti. Cererea procurorului a fost admisa. Dupa cum am aratat, fiind vorba de necompetenta relativa, procurorul nu putea invoca aceasta exceptie.
Cât priveste tertele persoane participante la proces, intervenientul principal sau accesoriu, întrucât nu este parte chemata în proces si având obligatia de a lua procedura în starea în care se afla în momentul admiterii interventiei, nu poate invoca necompetenta relativa a instantei cu actiunea principala. În cazul chemarii în garantie, daca cererea de chemare în garantie a facut-o reclamantul, deoarece cel chemat în garantie se substituie în drepturile procesuale ale reclamantului, nici el nu poate invoca aceasta exceptie . Aceasta rezulta din dispozitiile art.60 alin.1 Cod proc.civ., solutia cererii de chemare în judecata depinzând de solutia data cererii principale. În masura în care cererea principala se admite, înseamna ca reclamantul nu a cazut în pretentii, astfel încât cererea de chemare în garantie facuta de reclamant se va respinge. Numai daca cererea principala a fost respinsa reclamantul a cazut în pretentii si, daca este fondata, va fi admisa cererea de chemare în garantie.
De asemenea, exceptia de necompetenta teritoriala relativa, nu poate fi
invocata nici de cel chemat în garantie de catre pârât, chiar daca a fost introdus în proces înainte de prima zi de înfatisare.
Dispozitiile art.453 Cod procedura civila în sensul carora "poprirea se înfiinteaza la cererea creditorului, de executorul judecatoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul ori sediul tertului poprit" cuprind o norma de competenta absoluta, textul având un caracter imperativ.
De asemenea, având în vedere dispozitiile art.460 Cod procedura civila, se constata ca, competenta în vederea validarii popririi este instanta de executare,
5.Conditii în care se poate invoca exceptia de necompetenta
Conditiile în care se poate invoca si rezolva exceptia de necompetenta sunt reglementate de art.158 Cod proc.civ. Potrivit acestui articol "când în fata instantei se pune în discutie competenta acesteia, ea este obligata sa stabileasca instanta competenta, ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competenta.". Instanta de judecata are, asadar, obligatia de a stabili care anume instanta sau organ cu activitate jurisdictionala are competenta de a solutiona pricina.
Desi textul de lege are o formulare clara, concisa, în practica judecatoreasca se întâlnesc cazuri în care instanta nu procedeaza potrivit dispozitiilor respectivului text. Astfel, într-o speta[98], sesizând în mod corect ca problemele ce fac obiectul actiunii reclamantului nu sunt de competenta instantei de contencios administrativ, operând exceptia prevazuta de art.2 lit.c din Legea 29/1990, tribunalul a respins actiunea ca gresit îndreptata Solutia instantei de respingere a actiunii ca gresit îndreptata, este însa, la rândul ei, gresita. Art.8 din Legea 29/1990 privind contenciosul administrativ, prevede ca:" dispozitiile prezentei legi se completeaza cu prevederile Codului de procedura civila". Or, conform art.158 alin.1 si 3 Cod proc.civ., când în fata instantei se pune problema competentei, instanta nu respinge actiunea, fiind obligata sa stabileasca instanta competenta, ori , daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent si sa trimita cauza instantei competente,, sau, dupa caz, organului cu activitate jurisdictionala de îndata ce hotarârea a ramas irevocabila. Prin urmare, constatând ca e necompetenta sa judece cauza, instanta de fond trebuie sa se conformeze art.158 Cod proc.civ. punând în discutia partilor exceptia de necompetenta, desesizându-se si trimtând cauza instantei competente.
De regula partile sunt acelea care, pe calea exceptiei de necompetenta, semnaleaza încalcarea prevederilor legale privind competenta, acest drept avându-l procurorul, iar instanta odata sesizata are obligatia de a hotârî daca este sau nu competenta sa solutioneze respectiva pricina. Ridicând exceptia de necompetenta, pârâtul care o invoca cel mai adesea, poate cere instantei sa-si decline competenta - în cazul necompetentei relative, acest lucru putându-l face doar prin întâmpinare sau cel mai târziu pâna la prima zi de înfatisare. Daca partile interesate nu invoca necompetenta relativa în conditiile aratate, opereaza sanctiunea decaderii. Sub aspectul momentului când încalcarea normelor cu caracter imperativ, poate fi invocata, acest lucru se poate face în tot timpul procesului, atât în fata instantei de fond, cât si a celei de apel sau recurs, chiar daca n-a format obiect de discutie în fata instantei de fond (cât priveste ultimele 2 cai). Potrivit art.317 pct.2 Cod proc.civ., se va putea cere anularea hotarârii date cu încalcarea normelor imperative de competenta si pe calea contestatiei în anulare. Daca însa necompetenta absoluta a fost ridicata în cursul judecatii pe cale de exceptie, dar exceptia a fost respinsa, aceasta problema nu va mai putea forma obiectul unei contestatii în anulare. Necompetenta relativa nu poate fi invocata direct în fata instantei de apel sau recurs, daca nu a format obiectul de discutie la instanta de fond, care sa o fi respins .
Modul de rezolvare a exceptiei de necompetenta
Instanta sesizata cu judecarea actiunii principale este îndrituita sa solutioneze si exceptia de necompetenta (art.17 Cod proc.civ.).
Având în vedere dispozitiile art.137 Cod proc.civ., exceptia de necompetenta, odata invocata, trebuie rezolvata de catre instanta înainte de a intra în cercetarea fondului pricinii. Unirea exceptiei cu fondul nu se poate face asa cum prevede art.137 alin.2 Cod proc.civ. decât în cazul în care pentru rezolvarea ei este nevoie sa se administreze probe în legatura de dezlegarea în fond a pricinii. Daca totusi instanta de judecata, nerespectând aceste norme, uneste în mod nejustificat exceptia cu fondul, aceasta nu produce nici o consecinta de ordin procedural fata de parti. Instanta de judecata va solutiona exceptia de necompetenta, daca s-a ridicat, sau o va pune în discutie daca este vorba de necompetenta absoluta, chiar daca partea nu a fost citata cu aceasta mentiune, în situatia în care procedura de citare a ei a fost legal îndeplinita pentru termenul respectiv[100].
Instanta care este sesizata cu judecarea actiunii principale va solutiona si exceptia de necompetenta. Într-o speta[101], instanta de judecata sesizata cu o actiune de divort îsi declina competenta în favoarea altei instante ca urmare a ridicarii exceptiei de necompetenta de catre pârât, pe motiv ca ultimul domiciliu comun al sotilor ar fi fost pe raza judecatoriei unde se cere a se face judecata. Reclamantul declara recurs motivând ca, pe de o parte, nu s-a respectat procedura prevazuta în art.17 Cod proc.civ., potrivit caruia judecatorul actiunii principale este si judecatorul exceptiunii - potrivit dispozitiile legale de la acea data procedura divortului, parcurgea doua faze: prima în camera de consiliu în fata presedintelui, ale carui atributii în faza de împaciuire erau limitativ prevazute de lege, printre care nu figureaza posibilitatea de a pronunta o hotarâre de declinare a competentei, si cea de-a doua faza în fata completului de judecata care poate pronunta o hotarâre de declinare a competentei. Or, instanta de judecata, printr-un judecator în camera de consiliu, îsi declina competenta desi nu avea aceasta posibilitate potrivit legii, iar pe de alta parte, recurentul arata ca a fost încalcata si dispozitia art.615 alin2 Cod proc.civ., dupa care, în materie de divort, în toate cazurile, inclusiv când se dispune judecata în sala de consiliu, pronuntarea hotarârii urmeaza a se face în sedinta publica, ceea ce nu s-a întâmplat. Instanta de recurs va admite recursul.
Daca exceptia de necompetenta a fost admisa, instanta de judecata, considerându-se necompetenta, va pronunta o hotarâre prin care se va dezinvesti de judecarea pricinii. Asa cum prevede art.158 alin.3 Cod proc.civ., de îndata ce hotarârea pronuntata ramâne irevocabila, instanta care s-a considerat necompetenta va trimite dosarul instantei competente sau, dupa caz, altui organ de activitate jurisdictionala.
Legat de obligatia instantei ca, atunci când în fata ei se ridica exceptia de necompetenta, sa stabileasca instanta competenta, vom examina o solutie de speta[102] în care instanta de judecata, în loc sa stabileasca instanta competenta a respins cererea ca inadmisibila. Astfel, prin cererea adresata Tribunalului Municipiului Bucuresti - Sectia Contencios Administrativ, petitionarele s-au plâns si au cerut anularea unui act al administratiei de stat, act prin care a fost trecut în proprietatea statului apartamentul din proprietatea lor, emis în baza unui temei de drept, care nu avea aplicare în cauza (Decretul nr.223/1974, respectiv nu prevedea prezumtia ca o persoana a decedat înainte de expirarea termenului de întoarcere în tara. Tribunalul a stabilit în mod corect obiectul cererii, dar gresit si-a declinat competenta în favoarea curtii de apel. La rândul sau, Curtea de Apel Bucuresti- Sectia Contencios Administrativ, sesizând în mod corect ca obiectul actiunii nu este de competenta instantei de contencios administrativ, operând prevederile art.19 Legea 29/1990, a respins actiunea ca inadmisibila. Aceasta solutie de respingere a actiunii ca inadmisibila este de asemenea gresita.
Art.18 din Legea 29/1990 prevede ca dispozitiile acestuia se completeaza cu dispozitiile Codului de procedura civila, când în fata instantei se ridica problema competentei, instanta nu respinge actiunea ci este obligata sa stabileasca instanta competenta, ori, daca este cazul; un alt organ cu activitate jurisdictionala competent si sa trimita cauza instantei competente, sau, dupa caz, organului cu activitate jurisdictionala competent, de îndata ce hotarârea a devenit irevocabila. Neprocedând asa si respingând actiunea ca inadmisibila, curtea de apel a pronuntat o sentinta nelegala care urmeaza a fi casata în temeiul art.312 alin.2 coroborat cu art.304 pct.3 Cod proc.civ. prin admiterea recursului si trimiterea aspre competenta solutionare instantei de drept comun.
Termenul de exercitare al caii de atac curge de la pronuntare, urmarindu-se sa nu treaca prea mult timp cu solutionarea acestui incident, care oricum duce la o prelungire a judecatii.
Asadar, instanta de judecata pronunta o hotarâre prin care-si declina competenta si nu respinge actiunea ca inadmisibila.
Hotarârea de declinare a competentei, dupa ce a ramas definitiva, are autoritate de lucru judecat, la fel ca orice alta hotarâre judecatoreasca.
Hotarârea declinatorie nu are autoritate de lucru judecat decât cu privire la faptul ca instanta ce s-a dezinvestit este necompetenta, nu si cu privire la competenta instantei sau a organului jurisdictional caruia i se trimite dosarul,. Aceste din urma organe au si ele dreptul de a hotârî daca sunt sau nu competente sa solutioneze acea pricina[103].
Asadar, daca instanta judecatoreasca se considera necompetenta, pronunta o hotarâre de declinare a competentei nu numai atunci când se invoca necompetenta jurisdictionala, dar si atunci când se invoca necompetenta generala a instantelor judecatoresti. Instanta va trimite dosarul instantei competente.
În cazul în care cererea cu care au fost sesizate instantele judecatoresti este de competenta unui alt organ al statului, fara activitate jurisdictionala, solutia va fi aceea a respingerii actiunii ca inadmisibila[104], iar nu aceea a declinarii competentei.
Atunci când instanta considera neîntemeiata exceptia de necompetenta, o va respinge, declarându-se competenta, pronuntând o încheiere interlocutorie care leaga instanta. Fiind o încheiere premergatoare, ea nu poate fi atacata decât odata cu fondul[105].
Am vazut ca necompetenta absoluta poate fi invocata oricând în fata instantei de fond, apel, recurs, pe calea contestatiei în anulare, . dar se poate întâmpla ca o hotarâre judecatoreasca daca cu încalcarea normelor imperative de competenta sa ramâna în vigoare fara a fi desfiintata prin vreuna din modalitatile admise de lege. Astfel, se pune întrebarea daca necompetenta absoluta poate fi acoperita odata cu ramânerea irevocabila a hotarârii?.
Literatura noastra juridica considera[106] ca o hotarâre data cu încalcarea normelor imperative de competenta, de vreme ce necompetenta absoluta nu a fost ridicata nici de parti, nici din oficiu de catre instanta, ramâne definitiva, are putere de lucru judecat, acoperindu-se astfel si necompetenta absoluta.
În fine, daca instanta judecatoreasca constata ca litigiul cu care a fost sesizata este de competenta unui organ de jurisdictie din alt stat, va respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor române (art.157 din Legea nr.105/1992)[107].
Competenta de solutionare în cauzele solutionate de judecatorii anterior si ulterior Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.138/2000
Prin aceasta ordonanata de Urgenta[108]modificata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.59/2001 , ambele cu aplicabilitate de la data de 2 mai 2001 (cu exceptia modificarilor aduse prin ordonanta de Urgenta a Guvernului 138/2000, art.330, art.3301, art.3302, art.3303 Cod procedura civila, care au intrat în vigoare la 2 ianuarie 2001, conform Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.290/2000 publicata în Monitorul oficial al României, partea I, nr.706 din 29 decembrie 2000), a fost restructurata competenta materiala în cazul conflictelor de munca pentru a se atribui tribunalelor activitatea de prima instanta si curtilor de apel, solutionarea recursurilor.
În practica s-a pus problema competentei de solutionare a recursurilor împotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii pâna la data de 2 mai 2001 sau, în cauzele pendinte la data intrarii în vigoare a legii noi, dupa aceasta data.
Doctrina a opinat ca, potrivit noilor reglementari, singura instanta competenta de a solutiona asemenea recursuri, este curtea de apel. S-a argumentat ca potrivit Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.138/2000, tribunalul devine instanta de fond si, ca atare nu mai are competenta de a solutiona recursuri în aceasta materie.[110]
S-a aratat, de asemenea, ca solutia îsi are temeiul si în dispozitiile art.725 alin.1 Cod proc.civ., care prevede ca dispozitiile legii noi de procedura se aplica din momentul intrarii în vigoare si proceselor în curs de judecata începute sub legea veche si ca textul art.725 alin.2 Cod proc.civ., instituind o exceptie, este de stricta interpretare fiind, asadar, aplicabil doar în situatiile în care tribunalele erau legal investite la data schimbarii competentei[111].
Practica sectiei civile a Curtii Supreme de Justitie nu a împartasit acest punct de vedere si a decis ca atât în cazul recursurilor introduse împotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii în materia conflictelor de munca, pronuntate înainte de 2 mai 2001[112], cât si acelora pronuntate dupa aceasta data , competenta apartine tribunalelor.
S-a argumentat ca, în absenta unor norme tranzitorii cu caracter derogator, se aplica normele imperative ale art.23 alin.3 din Legea 92/1992[114] care stabilescu cu valoare de principiu ca daca legea nu dispune altfel, recursul este de competenta instantei ierarhic superioare. În concret, alin.3 al textului prevede ca "tribunalul, ca instanta de recurs, judeca recursurile pronuntate de judecatorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului" .
Modificarea adusa art.2 pct.3 Cod proc.civ. prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.59/2001, respectând principiul enuntat, dispune ca tribunalele, ca instanta de recurs, judeca recursurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
În concluzie, de lege lata, si dupa cum s-a observat în absenta unor norme tranzitorii cu caracter derogatoriu, recursurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate în prima instanta de judecatorii, în materia conflictelor de munca, anterior sau posterior datei de 2 mai 2001 sunt de competenta tribunalelor[116].
Consecintele admiterii exceptiei de necompetenta
Efectul admiterii exceptiei de necompetenta, asa cum rezulta din prevederile art.158 alin.3 Cod de procedura civila, este acela al dezinvestirii instantei sau oraganului cu activitate jurisdictionala necompetent, exceptia de necompetenta având, daca este admisa, un efect declinatoriu [117].
Atunci când se admite exceptia de necompetenta, termenul pentru exercitarea cailor de atac curge de la pronuntare.
O hotarâre declinatorie de competenta, întocmai ca orice alta hotarâre, dezinvesteste instanta sau organul de jurisdictie care a dat-o, bineînteles daca nu este infirmata de o instanta superioara. Totodata, ea învesteste cu dreptul de judecata instanta în favoarea carei a s-a pronuntat declinarea de competenta din însusi momentul pronuntarii[118].
Fiind admisa exceptia de necompetenta si dispunându-se declinarea competentei, înseamna ca actele de procedura îndeplinite, pâna în acel moment au fost savârsite de o instanta necompetenta. Se naste astfel întrebarea care va fi soarta lor viitoare în fata instantei la care s-a trimis dosarul? Solutia este data de dispozitiile art.105 alin.1 coroborat cu art.160 Cod proc.civ. Astfel, potrivit art.105 alin. 1 "actele de procedura îndeplinite de un judecator necompetent sunt nule", În literatura juridica[119] se precizeaza ca notiunea de competenta nu se raporteaza la completul de judecata ci la instanta deoarece numai aceasta poate fi competenta sau nu, iar nu judecatorul care functioneaza la acea instanta.
Potrivit art.160 Cod proc.civ. "în cazul declararii necompetentei, dovezile administrate în instanta necompetenta ramân cîstigate judecatii si instanta competenta nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. Aceasta dispozitie este aplicabila atât în situatia declinarii competentei de catre instanta de fond ca urmare a admiterii, cât si în aceea în care prima instanta a respins exceptia, iar instanta de apel sau recurs a casat hotarârea pentru necompetenta. Asadar, în acest caz, instanta de trimitere va putea aplica prevederile art.160 Cod procedura civila .
Sectiunea a II - a
Exceptia gresitei compuneri sau constituiri a completului de judecata
În cadrul consideratiunilor generale privind exceptiile procesuale invocate cu prilejul solutionarii cauzelor civile, importanta este si corelatia exceptiilor cu principiile care fundamenteaza desfasurarea activitatii de judecata. Astfel, exista o legatura indisolubila între activitatea instantelor si principiul legalitatii, consacrat prin textele art.123 si 125 din Constitutie, potrivit cu care justitia se înfaptuieste în numele legii, prin instantele judecatoresti stabilite de lege, iar judecatorii unt independenti si se supun numai legii.
Rezulta, asadar, din dispozitiile constitutionale ca instantele judecatoresti formeaza un sistem distinct de organe (autoritatea judecatoreasca) care nu fac parte si nici nu sunt subordonate puterii legislative sau celei executive. Aceasta înseamna ca în solutionarea în concret, a proceselor cu care au fost sesizati, judecatorii nu pot fi supusi nici unor directive din partea organelor acestor puteri ale statului si, de altfel, nici în cadrul sistemului judiciar, din partea conducerii instantei la care sunt încadrati sau din partea judecatorilor de la instantele ierarhic superioare.
Pozitia judecatorului într-un proces trebuie sa fie obiectiva, fara implicatii în cauza pe care o solutioneaza si, mai ales, judecatorul sa nu fie în situatia de a pronunta într-o cauza, cu care a fost sesizata o alta instanta (non bis in idem) sau asupra careia s-a mai pronuntat anterior.[122]
Dupa cum s-a subliniat constant în literatura juridica, independenta instantelor si a judecatorilor se analizeaza sub dublu aspect si anume: functional si procesual. Dar în ambele situatii, trebuie retinut ca instantele si judecatorii, în statul nostru de drept, nu sunt si nu pot fi independenti fata de lege.[123]
Printre garantiile independentei judecatorilor alaturi de inamovibilitatea lor se mentioneaza de unii autori, în mod justificat si colegialitatea.[124] Este vorba de un principiu de baza întrucât prin controlul reciproc si prin anonimatul deciziei colective, în conditiile secretului deliberarii, se poate apara independenta judecatorilor împotriva oricaror ingerinte din afara si, pâna la urma impartialitatea lor, cu efecte benefice asupra obiectivitatii hotarârilor judecatoresti.
Respectarea principiului colegialitatii poate interesa direct exceptiile privitoare la compunerea si constituirea instantei-. Urmeaza a examina, deci, exceptiile procesuale privind încalcarea dispozitiilor Legii de organizare judecatoreasca nr.92/1992 si ale Codului de procedura civile, referitoare la compunerea completului de judecata, la constituirea legala a instantei sesizate, la situatiile în care un judecator nu poate lua parte la judecata unei cauze în care s-a pronuntat ori a participat, ori a participat ca auxiliar al justitiei, trebuia sa se abtina ori poate fi recuzat, precum si la unele reguli specifice care pot asigura desfasurarea normala a activitatii de judecata ca: stramutarea pricinii, delegarea instantei, litispendenta si conexitatea.
În doctrina[125], se face distinctie între compunerea instantei (cu un anumit numar de judecatori) si constituirea instantei care semnifica alcatuirea ei complexa, cu toate organele si persoanele cerute de lege.
Gresita compunere a instantei
În întelesul cel mai restrâns, notiunea de "instanta" desemneaza completul de judecata. De pilda, potrivit art.55 Cod procedura civila "instanta poate hotarî despartirea ei spre a fi judecata deosebit"; potrivit art.126 "Partile pot cere instantei, la începutul sedintei."; potrivit art.137 "instanta se va pronunta."; potrivit art.141 ".instanta poate dispune."; potrivit art.300 alin.final "instanta poate reveni asupra suspendarii acordate" s.a.m.d.[126]
Gresita compunere a completului înseamna ca pricina dedusa judecatii este, sau a fost judecata de un numar mai mic sau mai mare de judecatori decât cel impus de lege[127].
În literatura juridica s-a discutat problema de a sti care sistem al compunerii instantelor de judecata este mai avantajos pentru a raspunde corespunzator intereselor generale ale justitiei si justitiabililor: sistemul judecatorului unic sau sistemul colegial.
În tratatul prof. V.M.Ciobanu se înfatiseaza o sinteza a argumentelor si contraargumentelor pentru sustinerea fiecaruia dintre cele doua sisteme.[128] În concluzia acestei sinteze, comparând argumentele si contraargumentele celor 2 sisteme, pledeaza pentru un sistem mixt, în care regula sa fie colegialitatea în compunerea instantei, iar judecatorul unic sa reprezinte exceptia, pentru cauzele obiectiv mai simple care implica o solutionare urgenta. În prezent, s-a impus sistemul judecatorului unic
S-a aratat, în literatura de specialitate, cu temei, ca normele care prevad compunerea instantei au caracter imperativ, astfel încât gresita compunere poate fi invocata din oficiu de oricare din parti, procuror sau instanta din oficiu[129].
În cursul dezbaterilor, gresita compunere a instantei - printr-un numar mai mic sau mai mare de judecatori decât cel prevazut de lege (art.17 din Legea nr.92/1992, art.17 si art.20 din Legea nr.56/1993) se va invoca pe cale de exceptie. Este o exceptie de procedura si având un caracter absolut.
Daca instanta, în gresita ei compunere, a pronuntat deja o hotarâre în fond, încalcarea normelor cu privire la compunerea instantei poate fi invocata prin apel, iar daca hotarârea este definitiva prin recurs[130].
De asemenea, daca reaua compunere se invoca pe calea apelului sau recursului si exceptia este întemeiata, hotarârea va fi casata în vederea rejudecarii, dar, fata de dispozitiile art.312 alin.4 Cod procedura civila fondul va fi rejudecat in compunerea prevazuta pentru recurs.
Daca se admite exceptia, la instanta de fond, se va lua act prin încheiere, iar transferul de la un complet la altul se va face de catre presedintele instantei. Altfel, daca presedintele nu este de acord cu transferul pricinii sau completul desemnat ar considera ca primul era legal constituit, încheierea poate fi atacata cu apel sau cu recurs, în termenul de drept comun[131].
Gresita constituire a instantei
Gresita constituire a completului presupune ca instanta nu a fost alcatuita cu toate organele si persoanele cerute de lege.
În cursul procesului, aceasta neregularitate poate fi invocata pe cale de exceptie[132].
Legea de organizare judecatoreasca reglemeneteaza nu numai compunerea completului de judecata, prin precizarea numarului de judecatori care îl formeaza si a cazurilor în care judecata se face de un singur judecator, ci si constituirea instantei care semnifica "alcatuirea ei complexa cu toate organele si persoanele cerute de lege".[133]
Este vorba, în primul rând, de participarea alaturi de judecatori a grefierului caruia Codul de procedura civila si Regulamentul pentru organizarea si functionarea compartimentelor auxiliare ale instantelor judecatoresti aprobat prin Ordinul Ministerului Justitiei nr.125/C/17.01.2000, îi stabileste diferite atributii legate de desfasurarea procesului.
În activitatea de judecata, în afara de atributiile de executie (apelul partilor si al martorilor, luarea notelor de sedinta) grefierii au si rolul de a atesta conformitatea celor hotarâte de judecatori prin semnarea încheierilor si a hotarârii.
La Curtea Suprema de Justitie, rolul grefierului este luat de magistratul-asistent care însa face parte din corpul magistratilor. Potrivit art.42 din Legea nr.56/1993, magistratii asistenti care participa la sedintele de judecata ale Curtii iau nota de sustinerile facute, redacteaza încheierile, participa cu vot consultativ la deliberari si redacteaza decizii, conform repartitiei facute de presedinte pentru toti membrii completului. Ei vor aduce la îndeplinire orice alte sarcini încredintate de presedintele Curtii, vicepresedintele sau de presedintele Sectiei (art.43).[135]
Respectarea dispozitiilor legale privind constituirea instantei are în vedere si participarea procurorului[136], alaturi de completul de judecata, fie în cazurile în care legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale , fie atunci când în temeiul legii, el ia initiativa de a introduce actiunea civila, de a pune concluzii sau de a exercita caile de atac.
Încalcarea dispozitiilor legale privind constituirea instantei poate fi invocata, în cursul procesului, în fata instantei, pe calea unei exceptii procedurale având aceleasi trasaturi ca si exceptia privind gresita compunere a instantei. În cazul în care s-a pronuntat o hotarâre, cu încalcarea dispozitiilor privind constituirea instantei, partea interesata sau procurorul vor putea valorifica aceasta încalcare spre a obtine anularea hotarârii printr-un motiv de apel sau recurs.[138]
Exceptia de incompatibilitate
Incompatibilitatea constituie un incident procedural ce vizeaza gresita compunere a instantei si reprezinta acea situatie în care un judecator e oprit de lege sa participe la judecarea unei anumite pricini fiindca se afla în cazurile expres prevazute de lege[139]. Astfel, potrivit actualei reglementari, exista trei cazuri de incompatibilitate, prevazute de art.24 Cod proc.civ.:
- judecatorul care a pronuntat o hotarâre într-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini în apel sau în recurs (ipoteza presupune ca dupa ce a pronuntat o hotarâre în fond, judecatorul a avansat la instanta ierarhic superioara ce va solutiona apelul sau recursul, dupa caz, declarat împotriva hotarârii respective);
- judecatorul care a pronuntat o hotarâre într-o pricina nu poate lua parte la rejudecarea acesteia dupa casare . Acest caz de incompatibilitate se justifica prin dorinta legiuitorului de a asigura conditii oprime pentru rejudecare, evitând situatia ca judecatorul ce a pronuntat hotarârea casata sa o mentina si dupa rejudecare numai din dorinta de a demonstra ca el a avut dreptate[140];
- judecatorul nu poate solutiona o pricina în care a fost martor, expert sau arbitru. Daca judecatorul a avut calitatea de avocat al unei parti, în aceeasi cauza pe care o solutioneaza, nu este incompatibil, dar poate fi recuzat[141].
S-a aratat ca,[142] "pentru a deveni incompatibil nu este suficient ca judecatorul sa fi fost doar citat într-o asemenea calitate, ci este necesar ca el sa fi fost efectiv audiat ca martor în procesul cu privire la care a avut cunostinta de unele împrejurari; de asemenea, este necesar sa-si fi îndeplinit în cauza însarcinarea de expert sau de arbitru".
Incompatibilitatea este limitata de lege numai la cazurile anume mentionate si se refera la acei judecatori care au judecat fondul pricinii. Judecatorul care a participat la judecarea recursului nu poate fi considerat ca s-a pronuntat asupra fondului[143]. În cazul casarii cu retinere, în vederea rejudecarii fondului, judecatorii care s-au pronuntat asupra recursului judeca ei însisi fondul, nefiind incompatibili .
Am vazut ca potrivit art.24 Cod proc.civ., judecatorul care a pronuntat o hotarâre într-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi pricini în apel sau în recurs si nici în caz de rejudecare dupa casare. Într-o speta un judecator a participat în completul de judecata ce a pronuntat sentinta civila initiala si dupa casarea acesteia a intrat si în componenta completului ce a pronuntat si sentinta civila ce se critica în recurs, aceasta din urma sentinta este nelegala.
Dispozitiile art.24 Cod proc.civ. nu se aplica în situatia în care un judecator din completul de rejudecare a cauzei în fond a participat la solutionarea contestatiei în anulare împotriva unei cereri de revizuire respinse deoarece acestea sunt cai extraordinare de atac prin care se invoca situatii noi, asupra carora acel judecator nu s-a pronuntat anterior[145].
Daca unul dintre judecatori a participat la pronuntarea unei decizii prin care s-a admis recursul contestatarilor si s-a casat hotarârea instantei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu este incompatibil de a mai participa în completul ce a pronuntat decizia atacata, fiindca în prima decizie nu a fost examinat fondul litigiului ci s-a rezolvat numai problema tardivitatii introducerii contestatiei .
Pentru a deveni incompatibil, judecatorul trebuie sa pronunte o hotarâre prin care se dezleaga o problema litigioasa, o hotarâre de natura sa dezinvesteasca instanta. În consecinta, nu devine incompatibil un judecator care a pronuntat în cursul procesului doar unele încheieri . Daca însa, printr-o încheiere s-au rezolvat unele situatii juridice care, în urma apelului sau recursului se dezbat din nou în instanta superioara, ori care, prin efectul admiterii recursului si al casarii cu trimitere, se dezbat din nou la instanta de fond, este caz de incompatibilitate. Se poate invoca incompatibilitatea pentru cel de-al doilea motiv prezentat mai sus, numai daca judecatorul s-a pronuntat asupra fondului, nu si atunci când a anulat sau respins cererea pe temeiul unei exceptii procesuale . În acest sens, într-o speta , s-a decis ca dispozitiile referitoare la incompatibilitate trebuie aplicate si cu privire la încheierea de admitere în principiu a actiunii de iesire din indiviziune deoarece prin ea se dezleaga o problema litigioasa. Asadar, judecatorul care a pronuntat o hotarâre de iesire din indiviziune, ulterior casata, nu mai poate sa participe cu ocazie rejudecarii, la solutionarea cauzei în nici una din cele doua faze pe care le parcurge procesul (încheierea de admitere în principiu si hotarârea finala).
Nu va fi incompatibil judecatorul care a pronuntat, în cursul procesului, doar o încheiere preparatorie, ori în care nu s-a rezolvat o situatie juridica. Încheierile la care s-a facut referire în motivul de recurs sunt preparatorii, prin acestea nerezolvându-se nici o situatie juridica.
Fata de cele aratate, în speta[150], în dezbaterea în fond a cauzei, completul de judecata avea o componenta legala, nici unul dintre membrii acestuia nemaiparticipând la solutionarea litigiului prin hotarârea anterioara.
Cazurile de incompatibilitate sunt de stricta interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Nu exista incompatibilitate în cazul solutionarii cailor de atac de retractare; în ipoteza rezolvarii unui apel sau recurs în aceeasi pricina; în cazul judecatorilor care, dupa ce au casat o hotarâre, rejudeca fondul (casarea cu retinere spre rejudecarea fondului); situatia în care judecatorul este sesizat din nou cu aceeasi pricina dar nu în urma casarii cu trimitere. În toate aceste situatii se presupune ca judecatorul se gaseste în fata unor situatii de fapt noi .
S-a decis ca un judecator care a respins actiunea ca nefondata, nu este incompatibil chiar daca, dupa ramânerea definitiva a hotarârii a respins aceeasi actiune pe motivul ca exista autoritate de lucru judecat[152]. De asemenea, s-a mai decis ca, faptul ca un judecator a participat cu ani în urma la solutionarea unui proces de tulburare a posesiei, nu-l face incompatibil sa ia parte la judecarea unei noi cauzei, de aceeasi natura, ce se poarta între aceleasi parti, referitoare la fapte independente de acelea care au dus la declansarea primului proces.
Incompatibilitatea este reglementata de norme de organizare judecatoreasca, imperative, a caror încalcare atrage nulitatea absoluta. În cursul procesului, exceptia de incompatibilitate poate fi invocata de orice parte interesata, procuror sau instanta din oficiu. Dupa pronuntarea hotarârii de fond, partea interesata si procurorul pot invoca incompatibilitatea pe calea apelului, ori dupa caz, a recursului. Încalcarea normelor privind incompatibilitatea nu poate fi invocata pe calea contestatiei în anulare întrucât contestatia în anulare este o cale extraordinara de atac si nu poate fi exercitata decât pentru motivele limitativ prevazute în art.317, 318 Cod procedura civila.
O data ridicata în fata instantei, exceptia incompatibilitatii, instanta, daca exista într-adevar una din situatiile prevazute de lege, va trebui sa o admita prin încheiere, iar ca urmare, judecatorii vizati se vor retrage din completul chemat sa judece acea pricina. Respingerea exceptiei, daca se considera ca e întemeiata se va face tot prin încheiere, împotriva careia nu se pot exercita caile de atac decât odata cu fondul .
Hotarârea pronuntata de judecatori incompatibili este lovita de nulitate absoluta. Astfel, într-o speta, unii dintre membrii completului de judecata au luat parte atât la pronuntarea hotarârii casate cu trimitere, cât si la rejudecare (dupa casare), încât sentinta care face obiectul recursului este data de o instanta care nu a fost compusa conform dispozitiilor legale, sentinta fiind lovita de nulitate.
Exceptia de recuzare
Legiuitorul a prevazut anumite cazuri în care se poate presupune ca judecatorul nu ar fi obiectiv datorita legaturii de rudenie sau afinitate cu una dintre parti, afectiunii ce i-o poarta uneia dintre parti, etc. Pentru a proteja cealalata parte de un asemenea risc, în aceste cazuri judecatorul poate fi recuzat. În acelasi timp însa, pentru aceleasi cazuri, legea a prevazut si pentru judecator obligatia de a încunostinta pe presedintele instantei despre existenta motivului de recuzare si de a se abtine de la judecata. Deci ceea ce pentru parte constituie o facultate, pentru judecator constituie o obligatie .
Se poate defini recuzarea ca fiind dreptul pe care-l au partile din proces de a cere, în cazurile determinate de lege, ca judecatorul sa se retraga din instanta[155].
Cazurile de recuzare, care constituie în acelasi timp cazuri pentru abtinerea judecatorului, sunt prevazute în art.27 Cod proc.civ. si sunt urmatoarele[156]:
1) când judecatorul, sotul sau, ascendenti sau descedentii lor au vreun interes în judecarea pricinii, sau când judecatorul este sot, ruda sau afin pâna la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din parti;
2) când judecatorul este sot, ruda sau afin în linie directa ori în linie colaterala, pâna la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului uneia din aceste persoane;
3) când sotul judecatorului în viata si nedespartit este ruda sau afin al uneia dintre parti, pâna la al patrulea grad inclusiv, sau daca, fiind încetat din viata sau despartit au ramas copii;
4) daca judecatorul, sotul sau rudele lor pâna la al patrulea grad inclusiv are o pricina asemanatoare cu cea care se judeca sau daca are o judecata la instanta unde una din parti e judecator;
5) daca între aceleasi persoane (lit.d) si una dintre parti a fost o judecata penala în timp de 5 ani înaintea recuzarii;
6) daca judecatorul este tutore sau curator al uneia din parti;
Daca judecatorul este ruda sau afin cu tutorele sau curatorul unei parti sau cu directorul unei instante publice sau societati comerciale, iar acestia nu au interes personal în judecarea pricinii, nu poate fi recuzat (art.28 Cod proc.civ.);
daca judecatorul si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca.
Judecatorul poate fi recuzat pe acest motiv numai daca si-a exprimat opinia în legatura cu cauza concreta care se judeca, înainte de a se ajunge la deliberare, nu si atunci când s-a pronuntat în litigii asemanatoare[157].
Totusi, daca s-a formulat initial o cerere de ordonanta presedintiala pentru restituirea unor bunuri mobile care a fost admisa de judecatorie dar respinsa de instanta de casare, numai pe motivul ca nu se constata elementul urgentei, iar drept urmare, ulterior, cu privire la restituirea acelorasi bunuri, acelasi reclamant formuleaza o actiune bazata pe procedura dreptului comun împotriva aceluiasi pârât, judecatorul care a pronuntat admiterea cererii de ordonanta, nu poate participa legal la judecarea cererii solutionate pe dreptul comun, avându-se în vedere art.27 pct.7 Cod de procedura civila, fiindca prin solutionarea cererii de ordonanta, el "s-a pronuntat" cu referire la cauza solutionata pe dreptul comun care avea ca obiect restituirea aceluiasi bunuri mobile detinute de catre pârâtul-recurent .
Pentru ca punctul 7 al art.27 sa-si gaseasca aplicarea, trebuie sa fie vorba de o opinie de speta, iar nu si de situatia când judecatorul rezolvase mai înainte o alta pricina în care se pusese în discutie aceeasi problema de drept, ca cea din speta, sau de aceea în care judecatorul, ca om de stiinta, scrisese un studiu juridic asupra acestei probleme de drept, spunându-si parerea sa cu privire la interpretarea unor texte de lege sau principii juridice .
8) daca judecatorul a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori alte îndatoriri;
9) daca exista vrajmasie între judecator, sotul sau una din rudele acestora pâna la gradul al treilea inclusiv.
Sunt de asemenea, obligati sa se abtina, respectiv pot fi recuzati, pentru motivele prevazute în art.27 Cod procedura civila cu exceptia cazului 7 (litera g) si procurorii, grefierii si magistratii asistenti de la Curtea Suprema de Justitie[160] (art.36 Cod procedura civila).
De asemenea, expertii pot fi recuzati pentru aceleasi motive ca si judecatorul potrivit dispozitiilor art.204 alin.1 Cod proc.civ., precum, poate fi recuzat si arbitrul ".pentru cauze care pun la îndoiala independenta si impartialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevazute pentru recuzarea judecatorilor. Poate constituie o cauza de recuzare si neîndeplinirea conditiilor de calificare sau altor conditii privitoare la arbitri prevazute în conventia arbitral"[161].
Atât expertii cât si arbitrii sunt asimilati judecatorului numai în ce priveste motivele de recuzare. Procedura de solutionare a cererii este însa diferita.
Expertul trebuie sa fie recuzat în termen de 5 zile de la numirea sa, daca motivul de recuzare exista la acea data; în celelalte cazuri, termenul va curge de la data când s-a ivit motivul de recuzare (art.204 alin.2).
Arbitrul, sub sanctiunea decaderii trebuie sa fie recuzat în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunostinta de numirea arbitrului sau, dupa caz, de la survenirea cauzei de recuzare (art.3512 alin.2)[162].
Analizând cazurile de recuzare prevazute de art.27 Cod de procedura civila, doctrina le-a grupat dupa cauza lor determinata, în patru categorii:
cele bazate pe legatura de rudenie sau afinitate între judecator si partile în proces;
cele bazate pe interesul personal al judecatorului cu privire la modul în care se va rezolva cazul;
cele determinate de ura sau vrajmasie între judecator sau una dintre parti si
cele care izvorasc din ambitie sau amorul propriu al judecatorului care si-a exprimat parerea cu privire la solutionarea acelei cauzei înainte de judecata[163].
În raport de dispozitiile art.27 Cod de procedura civila, judecatorul poate fi recuzat când se afla în situatiile strict prevazute de lege. Împrejurarea ca judecatorii unei cereri de revizuire, deci o cale de retractare pe baza unor situatii noi, au pronuntat hotarârea a carei revizuire se solicita, nu se poate sustine cu temei ca judecatorii care au solutionat pricina si au pronuntat hotarârea a carei revizuire se cere a fi incompatibili si ar putea fi recuzati pentru ca si-ar fi exprimat parerea în cauza, tocmai pentru ca în revizuirea ei au a se pronunta în legatura cu situatiile noi invocate, asupra carora nu s-au pronuntat, întrucât nu le-au examinat .
Desi cazurile sunt comune pentru abtinere si recuzare, caracterul normelor care reglementeaza cele doua institutii sunt de natura diferita. Abtinerea este reglementata de o norma imperativa (art.25), dar nerespectarea obligatiei de abtinere atrage numai sanctiuni disciplinare, pentru judecator, neafectând valabilitatea hotarârii pronuntate[165]. Recuzarea este reglementata de o norma dispozitiva (dispozitiile art.27 prevad ca judecatorul "poate" fi recuzat).
În principiu, daca participa la dezbateri, partile pot invoca exceptia recuzarii. Judecatorul care are cunostinta ca exista un motiv de recuzare, are datoria sa se abtina; însa daca nu a facut-o pâna în momentul invocarii exceptiei de catre parte, potrivit art.29 alin.3, poate declara ca se abtine. Propunerea recuzarii poate fi facuta verbal sau în scris, pentru fiecare judecator în parte, dar înainte de începerea oricarei dezbateri (art.29 alin.1) caci orice act îndeplinit de un judecator aflat în vreuna din situatiile prevazute de art.27 Cod de procedura civila se presupune ca este afectat de lipsa de obiectivitate a judecatorului, ceea ce legiuitorul a dorit sa evite. Daca motivele de recuzare s-au ivit dupa începerea dezbaterilor, partea va trebui sa propuna recuzarea imediat ce acestea îi sunt cunoscute (art.29 alin.2) .
Neinvocarea recuzarii în aceste termene atrage sanctiunea decaderii, prezumându-se ca daca partea nu a invocat-o în termenul prevazut de lege, ea a renuntat tacit la dreptul sau.
Într-o speta[167], instanta de recurs considera recursul neîntemeiat deoarece recurentul pârât nu a ridicat exceptia recuzarii, verbal sau în scris, pâna la începerea dezbaterilor, astfel încât instanta considera ca e decazut din acest drept, desi prin numeroase memorii acesta a cerut judecatoarei sa se abtina, aceasta respingând prin încheieri de sedinta cererea pârâtului.
În speta, partea interesata, considerând ca sunt întrunite conditiile cerute de lege pentru ca judecatoarea cauzei sa nu solutioneze respectiva pricina pe motiv ca ar avea un interes propriu în a da o solutie în favoarea uneia dintre parti (într-o faza anterioara a procesului fusese avocata uneia dintre parti), precum si faptul ca îsi exprimase parerea în cauza, dupa ce în fata instantei de fond a cerut prin mai multe memorii "abtinerea" judecatoarei în cauza, face recurs, printre altele si pentru motivul ca cererea respectiva nu a fost solutionata. Solutia instantei de recurs este criticabila. Sigur ca, la o prima vedere, se poate spune ca recurentul-pârât, necerând recuzarea judecatoriei (acesta ceruse abtinerea, iar abtinerea poate fi facuta numai de judecator) în scris sau verbal, pâna la începerea dezbaterilor este decazut din acest drept, recuzarea putând fi ceruta pâna la acest termen. Dar, indiferent de continutul si formularea cererilor ("memorii"), facute de recurentul-pârât, era evident ca acesta îsi exprimase suspiciunea cu privire la impartialitatea respectivei judecatoare. Faptul ca, în loc sa ceara recuzarea a cerut abtinerea nu poate duce la înlaturarea aplicarii procedura recuzarii sau sa influenteze asupra hotarârii ce trebuie luata în cauza, adica recuzarea judecatorului aflat într-o atare situatie. De altfel, în conditiile art.84 Cod procedura civila cererea trebuia calificata potrivit scopului urmarit de justitiabil.
Se mai impune o precizare, în legatura cu aceasta speta, privind procedura de solutionare a abtinerii sau recuzarii. Se arata aici ca "judecatoarea în cauza, constatând ca nu sunt întrunite motivele de recuzare (!), respinge cererea pârâtului prin încheierea de sedinta". Or, potrivit procedurii de solutionare a abtinerii sau recuzarii, judecatorul a carei abtinere/recuzare se cere, nu poate participa la solutionarea cererii, în caz contrar hotarârea pronuntata (încheierea) va fi nula. Din speta reiese ca tocmai judecatoarea în cauza a solutionat cererea de "abtinere", respingând-o prin încheierea de sedinta.
Am aratat ca neinvocarea recuzarii în termen atrage sanctionarea decaderii. În ceea ce priveste abtinerea, normele au, pentru judecator, un caracter imperativ, însa daca judecatorul nu s-a abtinut, desi avea aceasta obligatie, hotarârea pronuntata va fi valabila, putându-se lua fata de el doar masuri de ordin disciplinar.
Solutionarea cererii de recuzare sau abtinere este de competenta instantei sesizate cu pricina în care s-a pus problema abtinerii sau recuzarii, în alcatuirea careia nu poate intra judecatorul care s-a abtinut ori a fost recuzat[168] (art.30 alin.1 Cod procedura civila).
Astfel, într-o speta[169], judecatorul fata de care s-a propus recuzarea participa si el la judecata cererii de recuzare, partea interesata declara recurs împotriva sentintei. Instanta de recurs urmeaza a constata ca în mod nelegal respectivul judecator a participat la solutionarea cererii de recuzare, ceea ce atrage nulitatea hotarârii pronuntate.
În cazul în care datorita abtinerii sau recuzarii mai multor judecatori nu se poate alcatui completul de judecata, ori daca recuzarea priveste pe toti judecatorii unei instante, cererea se judeca de instanta ierarhic superioara (art.30 alin.2 Cod procedura civila).
Recuzarea tuturor membrilor unei sectii a Curtii Supreme de Justitie se judeca de catre o alta sectie a acestei instante. Din dispozitiile art.30 alin.3 Cod proc.civ. rezulta, pe de o parte, ca textul se aplica numai judecatorilor, iar pe de alta parte, ca nu este posibila recuzarea întregii instante supreme întrucât nu mai exista o alta instanta care sa solutioneze aceasta cerere.
Judecarea cererii de abtinere sau recuzare se face în camera de consiliu, fara prezenta partilor si fara prezenta celui ce se abtine sau a carui recuzare se cere. Participarea acestui judecator la solutionarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotarârii[170]. Judecatorul care s-a abtinut ori a fost recuzat va fi ascultat numai daca se gaseste de cuviinta. Pentru dovedirea motivelor de recuzare nu se admite interogatoriul. În cursul judecarii cererii de abtinere sau recuzare nu se va face nici un act de procedura (art.31 Cod procedura civila).
Instanta competenta sa judece cererea se va pronunta prin încheiere ce se citeste în sedinta publica, iar în caz de admitere a cererii va arata si în ce masura actele îndeplinite de judecatorul recuzat urmeaza sa fie pastrate.
Daca cererea a fost admisa, judecatorul ce s-a abtinut ori a fost recuzat iese din complet, fiind înlocuit de un alt judecator. În cazul în care cererea de recuzare solutionata la instanta superioara a fost admisa, pricina va fi trimisa la o instanta de acelasi grad cu cea sesizata initial, iar daca cererea este respinsa, pricina se înapoiaza instantei[172].
Potrivit dispozitiilor art.34 alin.1 Cod procedura civila "încheierea prin care s-au încuviintat sau respins abtinerea, ca si aceea prin care s-a încuviintat recuzarea, nu este supusa la nici o cale de atac. Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacata cu recurs numai odata cu fondul (art.34 alin.2 Cod procedura civila).
Când instanta superioara de fond (instanta de apel) constata ca recuzarea a fost pe nedrept respinsa, reface toate actele si dovezile administrate la prima instanta.
Spre deosebire de celelalte norme de organizare judecatoreasca, imperative, normele privitoare la recuzare au un caracter dispozitiv, apreciindu-se ca prin reglementarea recuzarii sunt ocrotite interesele partii interesate sa invoce acest incident procedural. Prin urmare, exceptia recuzarii este relativa[173].
Sectiunea a V - a
Exceptia stramutarii pricinii
Uneori, când este pericilitata judecarea în bune conditii a unei cauze, este permisa stramutarea cauzei de la instanta competenta la o alta instanta, de gred egal, în vederea asigurarii obiectivitatii si a prestigiului instantei.
Stramutarea procesului civil este o institutie necesara pentru a înlatura suspiciunile ce ar putea sa apara cu privire la independenta sau impartialitatea unei instante de judecata.
Stramutarea se prezinta ca o forma de prorogare judecatoreasca de competenta întrucât prin efectul hotarârii judecatoresti a instantei superioare care a încuviintat cererea de stramutare, opereaza prelungirea competentei instantei la care s-a stramutat cauza.[174]
Spre deosebire de recuzare, motivele care stau la baza stramutarii - chiar daca unele dintre ele sunt asemanatoare cu motivele prevazute de lege pentru recuzare si abtinere - au un caracter mult mai grav întrucât se repercuteaza asupra unei întregi instante, iar nu doar asupra unuia sau mai multor judecatori.
Codul de procedura civila reglementeaza posibilitatea stramutarii unei pricini pentru unul din motivele curpinse în art.37, si anume:
a)când una din parti are doua rude sau afini pâna la gradul IV inclusiv, printre judecatorii sau asesorii[175] populari ai instantei;
b)pentru motive de banuiala legitima;
c)pentru motive de siguranta publica.
Din expunerea motivelor de stramutare, se observa ca primele doua vizeaza obiectivitatea instantei care ar avea de suferit datorita împrejurarilor aratate, iar cel de-al treilea motiv priveste anumite tulburari ce pot fi produse în localitatea unde instanta sesizata îsi desfasoara activitatea, acestea având un efect negativ asupra judecatii si putând periclita ordinea publica.
Se sustine[176] ca primul motiv de stramutare se aseamana cu recuzarea judecatorului pentru motive de rudenie sau afinitate. Cu toate acestea înrte cele doua institutii exista deosebiri esentiale. În cazul recuzarii partea interesata poate cere îndepartarea de la judecata a unuia sau mai multor judecatori, în timp ce în cazul stramutarii instanta desi competenta nu va mai solutiona acea cauza civila daca evident motivele invocate au fost gasite întemeiate. Prin urmare, nu este vorba de o deosebire de ordin cantitativ privitoare la numarul judecatorilor aflati în una din situatiile prevazute de lege, ci si de ordin calitativ si care se refera la efectele admiterii cererilor - îndepartarea unuia sau mai multor judecatori de la solutionarea cauzei sau transferarea cauzei la o alta instanta de acelasi grad.
De asemenea, stramutarea pricinii nu trebuie confundata cu declinarea competentei. În cazul stramutarii pricinii, instanta este competenta, dar desesizarea si respectiv sesizarea alte instante se produc pentru a pune în afara de orice îndoiala impartialitatea acesteia.
Cu privire la stramutarea cauzelor, se pot face câteva precizari[178]:
a) stramutarea pricinilor priveste numai instantele judecatoresti;
b) stramutarea se poate produce numai între instante de acelasi grad;
c) stramutarea priveste o anumita pricina, un anumit litigiu;
d) stramutarea pricinii are ca scop înlaturarea oricaror suspiciuni cu privire la independenta si impartialitatea instantei;
e) circumstantele care pot justifica stramutarea sunt aratate de lege: rudenia, afinitatea, banuiala legitima, siguranta publica;
f) stramutarea poate fi ceruta, pentru rudenie sau afinitate, si atunci când aceste raporturi privesc magistratii-asistenti sau pe procurori.
De o importanta practica deosebita, deoarece acopera o lacuna si înlatura solutiile diferite din doctrina, este dispozitia introdusa la art.40 alin.5.
În cazul în care cererea de stramutare a fost admisa, instanta care a solutionat aceasta cerere va înstiinta de îndata instanta pe rolul careia se afla dosarul stramutat. În cazul în care aceasta instanta a savârsit acte de procedura sau a procedat între timp la judecarea cauzei, actele de procedura îndeplinite ulterior stramutarii si hotarârea pronuntata sunt defiintate de drept prin efectul admiterii cererii de stramutare.
Pentru a evita astfel de situatii este necesar sa reamintim ca suspendarea judecatii prevazuta de art.40 alin.2 Cod proc.civ. este facultativa numai pentru presedintele instantei care este competenta sa solutioneze cererea de stramutare. O data ce cererea de suspendare a fost admisa si comunicata instantei la care se afla dosarul, aceasta este obligata sa suspende judecata si sa nu mai îndeplineasca nici un act de procedura[179].
Unii autori[180] sustin ca motivele de stramutare sunt invocate prin intermediul exceptiei de stramutare. Astfel, ".socotim stramutarea o exceptie procesuala care vizeaza instanta de judecata, caci ea ofera mijlocul procesual prin care se ajunge ca judecata sa nu fie periclitata de nepartinire, lipsa de obiectivitate, influente exterioare cu efecte negative; cu alte cuvinte, se asigura respectarea riguroasa a normelor procesuale".
Alti autori , nu împartasesc o asemenea abordare, aratând ca exceptia este un mijloc de aparare care întotdeauna este de competenta instantei în fata careia este folosit. Or, în raport de dispozitiile art.39 Cod proc.civ. stramutarea se judeca fie de instanta imediat superioara, atunci când cererea de stramutare se întemeiaza pe motive de rudenie sau afinitate, fie de Curtea Suprema de Justitie, când cererea de stramutare se întemeiaza pe motive de banuiala legitima sau de siguranta publica.
Desi în art.38 Cod proc.civ. sunt stabilite anumite momente procesuale pâna la care poate fi ceruta stramutarea, se apreciaza de catre instanta care judeca cererea de stramutare daca au fost respectate sau nu aceste limite procesuale, pentru ca niciodata cererea nu se va face în fata instantei care a învestita cu litigiul în legatura cu care s-a ivit cauza de stramutare.
De asemenea, se arata ca prin asemenea calificare - exceptie de stramutare - sunt încalcate texte a caror acuratete nu lasa loc de interpretare, si care folosesc expresia "cerere de stramutare" (art.39 alin.1 si 2, art.40 alin.1 Cod proc.civ.).
Cererea de stramutare pentru rudenie si afinitate, ca si pentru banuiala legitima poate fi facuta de partea interesata, iar pentru motiv de siguranta publica, numai de procurorul de la Parchetul de pe lânga Curtea Suprema de Justitie (art.38 alin.2 Cod procedura civila).
Stramutarea pe motiv de rudenie trebuie ceruta înainte de începerea oricaror dezbateri, iar pentru celelalte motive, se poate cere în orice stare de judecata a pricinii (art.38 alin.1 Cod procedura civila).
Instanta competenta sa solutioneze cererea de stramutare este instanta ierarhic superioara, când stramutarea se cere pe motiv de rudenie si afinitate si Curtea Suprema de Justitiei când motivele invocate sunt banuiala legitima sau siguranta publica (art.39 Cod procedura civila).
Procedura de solutionare a cererii de stramutare prezinta urmatoarele particularitati:
- judecata se face fara publicitate, în camera de consiliu, cu citarea obligatorie a partilor;
- presedintele instantei care solutioneaza cererea de stramutare, poate sa ceara dosarul pricinii si sa ordone, fara citarea partilor, suspendarea judecarii pricinii de catre instanta care a fost sesizata si va comunica aceasta masura instantei respective[184].
Potrivit art.40 alin.4 hotarârea asupra stramutarii se da fara motivare si nu este supusa nici unei cai de atac. Acest text ridica doua probleme, si anume: în primul rând trebuie stabilit daca în solutionarea cererii de stramutare instanta se pronunta prin încheierea sau sentinta ori decizie. Pornind de la dispozitiile art.255 Cod proc.civ. care defineste hotarârile ca sentinte, daca prin ele se rezolva fondul cauzei în prima instanta, decizii, daca prin ele se solutioneaza caile de atac si încheieri, daca sunt date în cursul judecatii, în practica, de regula, se pronunta prin încheieri. Este adevarat ca cererea de stramutare se rezolva în cursul judecatii unui proces, dar acela este alt proces. La instanta care solutioneaza cererea de stramutare se constituie un dosar distinct si are loc un proces separat, iar prin pronuntarea solutiei instanta se dezînvesteste. Din moment ce cererea de stramutare se solutioneaza în fond, chiar daca nu este vorba de fondul litigiului din procesul ce se stramuta, unii autori apreciaza[185] ca este necesar sa se pronunte o sentinta.
În al doilea rând, textul prevede ca hotarârea asupra stramutarii nu este supusa nici unei cai de atac. Dar, se apreciaza , de lege lata, ca hotarârea de stramutare ar putea fi atacata pe calea contestatiei în anulare de drept comun. Cât priveste revizuirea, având în vedere dispozitiile art.322 pct.8 Cod procedura civila, respectiv "daca partea a fost împiedicata sa se înfatiseze la judecata si sa încunostiinteze instanta despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de vointa sa", se considera ca si aceasta ar fi admisibila.
Cu privire la exceptia de stramutare, unii autori[188] considera ca aceasta poate fi invocata atunci când, dupa admiterea cererii de stramutare, instanta de la care a fost stramutata pricina continua sa judece.
Daca cererea de stramutare este admisa, potrivit dispozitiilor art.40 alin.5 Cod proc.civ. "în cazul în care instanta a savârsit acte de procedura sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedura îndeplinite ulterior stramutarii si hotarârea pronuntata sunt desfiintate de drept prin efectul admiterii cererii de stramutare".
Sectiunea a VI - a
Exceptia nulitatii
Consideratii generale
Procesul civil este o activitate care se desfasoara în timp si consta dintr-un complex de acte procedurale fie ale partilor, fie ale instantei însasi, fie ale organelor auxiliare ei. Este firesc ca legea sa nu lase aceste acte sa se savârseasca la întâmplare, dupa vointa si capriciul partilor si a judecatorului, ci sa reglementeze în mod precis si detaliat forma acestor acte, conditiile în care ele trebuie îndeplinite si sanctiunea încalcarii dispozitiilor legale. Fiecare regula procedurala cu privire la continutul si forma actelor de procedura are ca finalitate asigurarea unei judecati drepte, care sa se desfasoare în cele mai bune conditii pentru a pastra, pe de o parte echilibrul de interese între parti, iar, pe de alta parte, pentru a da judecatorului putinta sa cunoasca faptele în realitatea lor si, astfel sa pronunte o hotarâre justa.
Respectarea regulilor de procedura este conditia indispensabila o oricarei judecati si tocmai faptul ca ele sunt prestabilite de lege constituie o garantie a unei judecati obiective[189].
Aceste reguli obligatorii, atât pentru parti cât si pentru instanta, urmaresc mai multe scopuri: unele asigura dreptul la aparare al partilor cum sunt cele referitoare la continutul cererii de chemare în judecata si al întâmpinarii care dau posibilitatea ambelor parti sa nu fie surprinse la dezbaterea pricinii, altele tind sa împiedice sicana (de exemplu, obligatia partilor de a ridica exceptiile privitoare la forma actiunii la prima zi în înfatisare).
Actele de procedura sunt forme care îmbraca rânduieli de realizare a drepturilor. Ele sunt un produs logic, urmaresc un scop. Când aceste forme nu sunt tinute în seama, logica actiunii este înlaturata, scopul sau nu mai poate fi atins. În acest fel s-a înfiintat sanctiunea nulitatii.
Nulitatea actelor de procedura este sanctiunea care evidentiaza cel mai pregnant formalismul impus de cod întregului proces civil, indispensabil pentru a asigura judecata corecta si garantarea respectarii drepturilor procesuale.
Prin urmare, fara sa fie sacrificat fondul, respectarea formei si a regulilor de procedura este necesara pentru ca ele apara pe fiecare parte de manevrele celeilalte parti, si în acelasi timp de arbitrariul judecatorului. Pentru aceasta nu este însa suficient sa se prescrie o anumita forma a actelor de procedura, ci este necesar ca prin lege, în mod expres sau implicit, sa se prevada si sanctiunea nerespectarii formei. Sanctiunea clasica este nulitatea.
Definita ca fiind sanctiunea procedurala care intervine în cayul actului de procedura care nu îndeplineste conditiile prevazute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele firesti, nulitatea este cea mai grava sanctiune care afecteaza actul de procedura. Tocmai de aceea se poate recurge la ea "cu masura", doar în cazurile prescrise de legiuitor[190].
Putem spune ca exceptia nulitatii este mijlocul procesual prin care partile sau instanta de judecata invoca, în cursul procesului civil, acele încalcari ale legii care atrag nulitatea actului de procedura respectiv[191].
Într-o opinie[192], nulitatea înseamna ca actul este lipsit în tot sau în parte de efectele sale firesti si aceasta nulitate opereaza uneori de drept, alteori la cererea partii vatamate.
Într-o alta lucrare[193], se sustine ca nulitatea constituie "lipsa conditiilor sau elementelor necesare pentru existenta sau efectul actului".
Nulitatea unui act de procedura poate fi ceruta, potrivit dispozitiilor art.105 Cod procedura civila, în doua cazuri:
necompetenta judecatorului;
nerespectarea formelor legale si necompetenta functionarului.
Potrivit art.105 alin.1 Cod procedura civila, "Actele de procedura îndeplinite de un judecator necompetent sunt nule". Rezulta, asadar, ca în acest caz nulitatea nu este conditionata de producerea vreunei vatamari. Ea intervine întrucât hotarârea a fost pronuntata de o instanta necompetenta si opereaza indiferent daca au fost încalcate norme de competenta generala, materiala ori teritoriala. Însa, exista deosebiri în privinta conditiilor de invocare, dupa cum norma de competenta este relativa sau absoluta.
Potrivit art. 105 alin.2 Cod procedura civila "Actele neîndeplinite cu observarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate înlatura decât prin anularea lor. În cazul nulitatilor prevazute anume de lege, vatamarea se presupune pâna la proba contrarie."
În acest caz, nulitatea intervine daca sunt îndeplinite cumulativ trei conditii:
1. actul de procedura a fost îndeplinit cu neobservarea formelor legale sau de catre un functionar (grefier, expert, executor judecatoresc) necompetent;
2. actul de procedura a produs partii o vatamare;
Vatamarea presupune ca partea a fost împiedicata sa uzeze de mijloacele de aparare recunoscute prin lege sau ca acestea au fost serios perturbate.
3. judecatorul trebuie sa constate ca vatamarea nu poate fi înlaturata decât prin anulare.
Daca vatamarea poate fi înlaturata si altfel decât prin anularea actului nu se va ajunge la aplicarea sanctiunii[194].
În literatura de specialitate s-a precizat ca vatamarea cauzata prin abaterea de la norma legala nu trebuie confundata cu interesul de a invoca nulitatea . Prin interes se întelege folosul practic urmarit prin invocarea nulitatii formelor procedurale care nu au fost respectate si deci, aplicarea dispozitiilor corespunzatoare. Pentru a invoca nulitatea nu este suficient interesul, trebuie ca partea sa fi suferit o vatamare.
În cazul în care actiunea civila a fost respinsa, însasi solutia pronuntata de instanta înlatura prezumtia de prejudiciere a pârâtului necitat[196].
În cazul nerespectarii dispozitiilor art.89 Cod procedura civila de a se înmâna citatia cu cel putin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecata, vatamarea consta în însasi imposibilitatea în care s-a gasit partea, care nu a fost încunostiintata la timp despre proces, de a-si face apararea, precum si în pronuntarea unei hotarâri prin care a pierdut procesul[197].
2. Nulitatea diferitelor acte de procedura
Nulitatea actelor de procedura se ridica, de obicei, sub forma exceptiilor.
Într-o ordine fireasca, actul de procedura care declanseaza procesul civil este cererea de chemare în judecata.
Potrivit art.133 alin.1 Cod procedura civila "Cererea de chemare în judecata care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnatura va fi declarata nula". Aceasta face ca numele, obiectul si semnatura sa fie considerate elemente esentiale ale cererii de chemare în judecata si, de vreme ce nulitatea este expres prevazuta, în lipsa lor, vatamarea pârâtului este prezumata[198].
Având în vedere prevederile alin.2 art.133 Cod procedura civila, lipsa semnaturii celui care a facut cererea de chemare în judecata, desi sanctionata cu nulitatea, poate fi acoperita în tot cursul judecatii. Daca reclamantul este prezent în instanta, el va trebui sa semneze cererea în chiar sedinta în care a fost invocata nulitatea; în caz contrar, instanta va amâna dezbaterea, invitându-l pe reclamant sa semneze cererea cel mai târziu în ziua urmatoare de înfatisare. Tratamentul juridic diferit în privinta semnaturii, fata de celelalte elemente esentiale ale cererii este explicabil, caci daca lipsa numelui celui care introduce cererea sau celui împotriva caruia se introduce, precum si a obiectului ei, pune instanta în imposibilitatea practica de a actiona, semnatura poate fi suplinita în conditiile aratate, lipsa ei fiind doar o scapare ce ar fi exagerat sa fie sanctionata cu nulitatea.
Instanta va anula cererea numai daca reclamantul nu o semneaza nici în conditiile aratate[199].
Nulitatea poate interveni si în legatura cu celelalte elemente ale cererii, cu conditia ca pârâtul sa faca dovada ca a suferit o vatamare si aceasta nu poate fi înlaturata decât prin anularea actului. În aceste cazuri, nulitatea este virtuala.
Cât priveste numele partilor, acesta a fost apreciat drept un element esential al cererii. Jurisprudenta a decis ca fictivitatea numelui pârâtului în cererea de chemare în judecata echivaleaza cu neindicarea numelui, ceea ce atrage nulitatea cererii[200].
În speta, dupa cum recunoaste însusi reclamantul, pretinsa pârâta nu mai exista de peste 50 de ani, astfel ca actiunea a fost introdusa prin indicarea unui pârât fictiv, ceea ce echivaleaza cu nearatarea numelui pârâtului .
La rândul sau, obiectul este important pentru stabilirea competentei, fixarea unei anumite taxe judiciare de timbru si timbru judiciar, admisibilitatea unor mijloace de proba si, alaturi de parti si cauza, pentru determinarea existentei sau inexistentei autoritatii de lucru judecat[202].
Aceste prevederi se aplica în mod similar si la alte cereri adresate instantei judecatoresti ca: întâmpinarea, cererea-reconventionala, cererea de apel, recurs, s.a. Aceleasi obiectii le va putea ridica, pe calea exceptiei nulitatii, si reclamantul cu privire la întâmpinarea depusa de pârât, la cererea reconventionala.
Atât reclamantul, cât si pârâtul vor putea invoca, pe calea exceptiei nulitatii, lipsa elementelor esentiale ale cererii de interventie, ale cererii de chemare în judecata ale altor persoane, dupa cum si tertele persoane participante la proces, vor putea invoca aceasta exceptie, din momentul în care devin parti cu privire la cererile care li se opun[203].
Procurorul, în cazul în care participa la procesul civil, are îndriduirea si obligatia de a semnala eventuale motive care ar impune anularea cererilor adresate instantei.
Aceleasi subiecte au caderea sa invoce exceptia nulitatii cu privire la procedura de citare; e vorba de respectarea prevederilor art.85 si urmatoarele Cod procedura civila, fiindca art.107 Cod procedura civila prevede obligatia instantei, sub sanctiunea nulitatii, de a amâna judecarea pricinii ori de câte ori partile nu au fost citate cu respectarea cerintelor legale si din acest motiv lipsesc de la judecata.
În cazul citatiei si a procesului verbal de înmânare a citatiei, art.88 alin.2 si 100 alin.2 Cod procedura civila prevad în mod expres nulitatea pentru lipsa unor mentiuni, astfel încât vatamarea se prezuma. În ambele cazuri, nulitatea poate fi invocata si din oficiu[204].
În cazul în care citarea s-a facut cu neobservarea formelor legale, nulitatea care o sanctioneaza, nefiind de ordine publica, se poate declara numai la cererea partii care are interes sa o invoce.
În speta, actiunea fiind respinsa pentru depasirea termenului de prescriptie, reclamantul a declarat recurs, între altele pe motiv ca instanta a solutionat cauza cu lipsa de procedura fata de pârât, a carui adresa nu a fost corect indicata în citatie. Solutia criticata urmeaza a se mentine, fiindca este de principiu ca partea careia i s-a respins actiunea nu este îndreptatita sa invoce în favoarea sa nulitatea relativa de care se poate prevala cealalta parte, adica în speta numai pârâtul[205].
Mijloace de invocare a nulitatii
Nulitatea trebuie sa fie constatata de instanta judecatoreasca[206].
Daca procesul civil este în curs, în oricare din etapele sau fazele sale - judecata în prima instanta, apel, recurs, cai extraordinare de atac, contestatie la executare - încalcarea formelor procedurale se invoca prin intermediul exceptiei. "Exceptia fiind un mijloc tehnic prin care se invoca încalcari de drept ale normelor de drept procesual poate îmbraca diferite forme, dupa cum are ca obiect necompetenta sau o alta neregularitate procedurala. Deci, nulitatea se poate invoca pe calea exceptiei de necompetenta, a exceptiei lipsei procedurii de citare, a exceptiei incompatibilitatii, etc."[207].
Astfel, în mod obisnuit, exceptia nulitatii este o exceptie de procedura, pentru ca este invocata în legatura cu aspecte care vizeaza procedura de judecata. Totusi, atunci când este pusa în discutie capacitatea procesuala de exercitiu, exceptia nulitatii poate fi calificata drept o exceptie de fond.
În functie de scopul urmarit prin invocarea exceptiei aceasta poate fi dilatorie (ex.exceptia de necompetenta, exceptia de incompatibilitate, exceptia privind lipsa procedurii de citare) sau peremptorie, dirimanta )nulitatea cererii de chemare în judecata în conditiile art.133 Cod procedura civila, exceptia lipsei capacitatii procesuale de exercitiu, exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant).
Având în vedere criteriul caracterului normei încalcate, exceptia de nulitate poate fi absoluta sau relativa.
Distinctia prezinta importanta pentru aprecierea conditiilor în care poate fi invocata nulitatea[208].
Art.108 alin. ultim. Cod procedura civila aduce o limitare în ce priveste subiectele exceptiei nulitatii, prevazând ca "nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt"; aceasta limitare exprima obligatia partilor de a folosi cu buna credinta drepturile lor procesuale.
Cât priveste termenul pâna la care exceptia nulitatii poate fi invocata, tot din prevederile art.108 Cod procedura civila, rezulta ca nulitatile de ordine publica pot fi ridicate în orice stare a pricinii, deci si pentru prima oara în fata instantei de apel sau recurs, pe când celelalte nulitati se declara numai la cererea partii care are interes sa le invoce.
Alin.3 al art.108 Cod procedura civila prevede ca "neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de înfatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si înainte de a pune concluzii în fond".
Instanta se va pronunta asupra exceptiei, dupa caz, prin încheiere sau prin hotarâre, care poate fi sentinta sau decizie. Daca exceptia se respinge, se pronunta o încheiere, care fiind premergatoare, se va putea ataca odata cu fondul.
În caz de admitere a exceptiei, se va pronunta uneori încheiere - daca instanta ramâne în continuare investita (ex. în cazul incompatibilitatii, recuzarii, etc.), iar alteori hotarâre (ex.: declinarea competentei), regimul atacarii lor fiind cel de drept comun sau cel prevazut de texte derogatorii[209].
Nulitatea, în functie de caracterul normei încalcate si de respectarea regulilor impuse pe parcursul judecatii, poate fi invocata si prin apel, recurs, contestatie în anulare, revizuire, recurs în anulare, contestatie la executare[210].
4. Efectele admiterii exceptiei de nulitate procesuala
si în cazul actelor de procedura civila este aplicabila regula de drept "quod nullum est nullum producit efectum". Deci, actul de procedura lovit de nulitate este scos din cauza, nu mai produce efectele pe care i le da legea - nulitatea va afecta atât operatiunea juridica, lipsind-o de efecte, cât si actul sau actele încheiate pentru constatarea acelei operatiuni. De exemplu, nulitatea comunicarii citatiei (operatiune juridica) va atrage si nulitatea dovezii de primire a procesului-verbal încheiat de agentul procedural[211].
Nulitatea unui act de procedura nu atrage nulitatea actului precedent si nici a celor care urmeaza, daca acestea sunt independente fata de actul nul. De exemplu, nulitatea raportului de expertiza nu atrage nulitatea depozitiilor martorilor. Cum însa procesul civil consta într-un complex de acte care se fac în timp si între care exista legatura, anularea unui act va putea atrage si anularea actelor care urmeaza. Este o solutie înscrisa în art.106 alin.1 Cod procedura civila, care dispune ca "anularea unui act de procedura atrage si nulitatea actelor urmatoare daca acestea nu pot avea o existenta de sine statatoare". Astfel, anularea citatiei atrage si nulitatea hotarârii care s-a pronuntat, anularea minutei atrage anularea hotarârii, etc.[212]
În principiu, actele nule pot fi refacute în fata aceleiasi instante. Daca nulitatea se constata de o instanta superioara, aceasta va anula actele de procedura, iar în ce priveste refacerea lor solutia depinde de felul casarii, adica daca este cu retinere sau cu trimitere.
Nulitatea lipseste actul de efecte în ce priveste functia sa procedurala. Daca însa, actul cuprinde manifestari de vointa, declaratii sau constatari de fapt, ele îsi vor produce efectele. Astfel, o cererea de chemare în judecata lovita de nulitate, poate întrerupe prescriptia în acele cazuri în care îsi gasesc aplicatie dispozitiile art.1870 Cod civil sau poate fi folosita ca o marturisire extrajudiciara ori ca un început de dovada scrisa; actul autentic nul pentru vicii de forma pastreaza puterea probatorie de înscris sub semnatura privata daca este semnat de parti. De asemenea, nulitatea pentru necompetenta, nu aduce, de regula, atingere probelor administrate în instanta competenta, ele ramânând câstigate cauzei, iar instanta competenta, nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art.160 Cod procedura civila)[213].
Sectiunea a VI - a
Exceptia de tardivitate
Institutia termenelor procedurale, asemenea nulitatii, este înrudita îndeaproape cu formalismul procesului civil.
Ea impune îndeplinirea actelor de procedura si contribuie la asigurarea disciplinei procesuale, termenele procedurale, relativ scurte, având menirea de a stimula activitatea partilor, prin sanctiunea instituita prin nerespectarea lor.
Termenul de procedura este definit[214] ca fiind intervalul de timp înlauntrul caruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedura sau, dimpotriva, este oprita îndeplinirea altor acte de procedura .
Potrivit art.103 alin.1 Cod procedura civila "neexercitarea oricarei cai de atac si neîndeplinirea oricarui act de procedura în termenul legal, atrage decaderea afara de cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedeste ca a fost împiedicata printr-o împrejurare mai presus de vointa ei."
Exista si alte texte în cod care prevad expres sanctiunea decaderii: art.138 alin.final, art.170, art.186, art.610 Cod procedura civila. Alteori, legiuitoriul foloseste expresii echivalente, ca de exemplu "nu vor mai putea fi invocate în cursul judecatii" (art.136 Cod procedura civila), "nu vor mai putea fi invocate în cursul instantei" (art.138 alin.1 Cod procedura Civila).
De cele mai multe ori decaderea nu este expres prevazuta de lege, ea ramânând ca o idee virtual continuta în norme care fixeaza termenul.
Decaderea este definita în general,[216] ca acea sanctiune procedurala care consta în pierderea dreptului privitor la declararea unei cai de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedura, ce nu a fost exercitat în termenul prevazut de lege.
Rezulta, deci, ca decaderea constituie o sanctiune pentru neglijenta de care a dat dovada partea care nu si-a exercitat dreptul procesual în intervalul de timp fixat de lege
Decaderea, poate interveni în urmatoarele cazuri:
a) când legea procesuala stabileste un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui alt act procedural, iar partea a lasat sa expire acel termen fara a beneficia de el. De exemplu, decaderea intervine în situatiile în care nu s-au exercitat caile de atac (art.284, 301, 319, 324, 3301) în termenele prevazute de lege, ori în cazul în care lista martorilor nu s-a depus în termen de 5 zile de la încuviintarea probei (art.186 alin.2 Cod procedura civila)[218].
În doctrina s-a aratat ca "decaderea nu duce în mod automat la respingerea ca nemotivat a apelului tocmai pentru ca art.292 Cod procedura civila prevede de asemenea în mod expres si fara nici un dubiu ca partile se pot folosi si de motivele invocate în fata primei instante. Deci, daca în cererea de apel se face chiar numai trimitere la asemenea motive, ele trebuie examinate si numai în masura în care cererea nu cuprinde nici cel putin o indicatie în acest sens, ea va fi respinsa ca nemotivata"[219].
De altfel, potrivit dispozitiilor art.292 alin.2 Cod procedura civila "în cazul în care apelul nu se motiveaza ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de aparare sau dovezi noi, instanta de apel se va pronunta, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanta.
b) Când legea procesuala stabileste ca exercitarea unui drept trebuie sa se faca într-o anumita etapa a procesului, ori într-un anumit moment procesual sau când legea procesuala stabileste o ordine în efectuarea actelor de procedura, iar partea nu a respectat-o. De exemplu, cererea de recuzare se face înainte de începerea oricarei dezbateri (art.29 Cod procedura civila); probele trebuie sa fie cerute prin cererea de chemare în judecata sau întâmpinare, ori la prima zi de înfatisare (art.138 cod procedura civila); exceptia de necompetenta relativa trebuie invocata la prima zi de înfatisare, înaintea oricarei exceptii de procedura.
În legatura cu conditiile de invocare a decaderii, se pot întâlni urmatoarele situatii:
a) daca termenul este stabilit exclusiv în interesul partii care urmeaza sa-si exercite dreptul, termenul curge împotriva ei, astfel încât decaderea va fi invocata de partea adversa interesata, de partea deci împotriva careia s-ar fi îndreptat actul de procedura facut în termen. Aceasta "parte interesata" poate fi reclamant sau pârât: nimeni nu poate invoca propria sa decadere.
Daca termenul este de ordine publica, depasind deci utilitatea lui, interesul partilor (de exemplu termenul pentru exercitarea caii de atac), decaderea poate fi invocata de oricare din parti, de reprezentantul Ministerului Public si chiar de instanta din oficiu.
b) de regula, decaderea se invoca pe calea exceptiei, diferit însa, potrivit cu natura exceptiei - absoluta sau relativa.
Dupa ce a intervenit hotarârea instantei, decaderea se invoca prin intermediul caii de atac, si anume: daca norma încalcata are caracter dispozitiv decaderea poate fi invocata prin intermediul caii de atac numai daca exceptia, desi a fost invocata la instanta de fond, aceasta a omis sa o solutioneze sau a respins-o, iar norma încalcata are un caracter dispozitiv; când norma încalcata prin care s-a fixat termenul de procedura are caracter imperativ, exceptia decaderii poate fi invocata, chiar si pentru prima data în fata instantei de control judiciar, pe calea exercitarii apelului sau recursului.
c)daca exceptia decaderii este relativa, ea va putea fi ridicata numai in limine litis.
Daca exceptia decaderii este absoluta, ea va putea fi ridicata în orice stare a pricinii.
Constatarea decaderii apartine instantei în fata careia aceasta a fost invocata sau care, din oficiu, are obligatia sa o constate. Aceasta, întrucât decaderea nu opereaza de drept, chiar daca actuala formulare a art.103 alin.1 Cod procedura civila poate constitui o sugestie nefericita în acest sens[220].
Decaderea, asemenea nulitatii, nu intervine de drept ci ea trebuie sa fie constatata de instanta. Daca decaderea nu mai poate fi invocata prin nici o cale de atac, sanctiunea se acopera în mod definitiv. S-ar putea spune ca, în aceasta situatie, partea a fost decazuta din dreptul de a invoca decaderea.
Constatarea decaderii revine instantei în fata careia a fost invocata.
Daca, indiferent de solutia data exceptiei, instanta ramâne în continuare investita, admitând exceptia, va pronunta o hotarâre (sentinta, decizie) prin care se dezinvesteste[221].
Principalele efecte ale decaderii sunt: pierderea unui drept care nu a fost exercitat în termenul legal imperativ[222] si ineficienta actului tardiv încheiat.
Prin decadere se pierde un drept procesual, cum ar fi de exemplu, dreptul de a exercita una din caile de atac.
Decaderea nu atinge dreptul subiectiv ce se valorifica prin actiune, dar poate duce în mod indirect la pierderea dreptului la actiune.
Decaderea este deci o stare de drept care precede si provoaca nulitatea[223].
Asa cum se întâmpla si în cazul nulitatii, actele ulterioare facute în baza unui act tardiv sunt si ele supuse sanctiunii decaderii, daca existenta acestora depinde de soarta actului tardiv, lipsind deci actul de procedura de efectele ce le produce în ceea ce priveste functia sa procedurala.
Ineficienta actului este consecinta constatarii si pronuntarii decaderii indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu, fara posibilitatea refacerii actului[224].
Exceptia de conexitate
Conexitatea vizeaza situatia în care doua sau mau multe pricini diferite aflate înaintea aceleiasi instante sau în fata unor instante deosebite, de acelasi grad, în care sunt aceleasi parti sau chiar împreuna cu alte parti, au între ele o strânsa legatura de obiect sau cauza.
Conexitatea, asa cum este reglementata de art.164 si art.165 Cod proc.civ. reflecta preocuparea legiuitorului de a asigura o buna administrare a justitiei, în sensul ca pricinile care au legatura între ele, sa fie solutionate, pe cât posibil, de aceeasi instanta pentru elucidarea tuturor aspectelor într-o deplina concordanta; sau asa cum se arata în literatura juridica mai veche[225], "conexitatea se întemeiaza pe legatura strânsa între cereri si judecata lor împreuna pentru economie de timp, cheltuieli si pentru a împiedica influenta unei hotarâri asupra alteia si anume contradictia dintre ele, lucru ce ar fi în dauna unei bune judecati".
Spre deosebite de litispendenta, unde se cere o deplina identitate în ce priveste partile, obiectul si cauza conexitatii, este suficient ca o singura parte sa figureze în toate pricinile, si între acestea sa existe o strânsa legatura între obiect si cauza. Pentru a ne afla în fata conexitatii trebuie îndeplinite urmatoarele conditii[226]:
- existenta a doua sau mai multe pricini la aceeasi instanta sau la instante diferite, de acelasi grad, în care sa figureze cel putin o parte comuna;
- existenta unei strânse legaturi de obiect si cauza între ele.
Astfel, în practica judecatoreasca s-a aratat ca pentru a se conexa doua pricini, se cere ca ele sa se afle înaintea aceleiasi instante, sau instante diferite de acelasi grad, sa fie între aceleasi parti sau împreuna cu alte parti, al caror obiect si cauza au între dânsele o strânsa legatura[227]. Într-o speta , desi se constata ca ambele pricini sunt între aceleasi parti, având acelasi obiect si cauza, dar fiindca se gasesc înaintea a doua instante care nu sunt de acelasi grad, prima actiune fiind intentata direct înaintea judecatoriei, deci susceptibila de doua grade de jurisdictie, iar a doua fiind venita în apel susceptibila numai de un grad de jurisdictie, nu se pot conexa, pentru ca ar însemna sa se creeze, pentru pricina venita în apel trei grade de jurisdictie, ceea ce este inadmisibil.
Scopul conexiunii este ca prin jonctiune de procedura si de judecata, în interesul unei bune administratii a justitiei sa se evite nu numai întârzierea în judecarea afacerilor, dar si a se da hotarâri contradictorii, care, chiar daca nu ar avea una fata de alta, autoritatea lucrului judecat, ar face cel putin dificila si poate chiar imposibila executarea lor.
Exceptiunea de conexitate nu cere identitate perfecta, se bazeaza pe aceea ca afacerile au între ele astfel de legaturi încât hotarârea uneia trebuie sau poate sa influenteze asupra hotarârii celeilalte si interesele partilor se gasesc astfel legate între ele, încât statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinta si asupra celorlalte; conexitatea poate exista fara ca partile între care sunt legate instantele, sa fie toate aceleasi, ci este de ajuns ca una dintre persoane sa figureze în ambele instante[229].
În cele ce urmeaza, amintim câteva cazuri de actiuni conexe: când mai multi reclamanti în actiuni deosebite, adresându-se unor instante deosebite, cer de la acelasi pârât, aceleasi lucruri - legatura care exista în acest caz între ele fiind obiectul actiunii; când vânzatorul cere plata pretului iar cumparatorul rezolutiunea vânzarii, caz în care conexarea izvoraste din acelasi raport juridic si este evident faptul ca cele doua actiuni ar trebui judecate împreuna. De asemenea, exista conexitate între actiunea prin care se cere împartirea succesiunii, între mostenitori si actiunea prin care se cere împartirea succesiunii, între mostenitori si actiunea prin care se cere raportul donatorilor sau reductiunea liberalitatilor excesive s.a.m.d. .
Faptul ca exista sau nu o strânsa legatura de obiect sau cauza între diferitele pricini, care sa conduca la judecarea lor împreuna nu este determinat de legiuitor, fiind lasat la aprecierea instantei, care este chemata sa stabileasca daca pentru o mai buna administrare a justitiei este, nevoia de întrunire a pricinilor la aceeasi instanta. Aceste drept al instantelor de apreciere nu este nelimitat, fiind supus controlului instantelor superioare, mai ales ca prin conexari abuzive se aduce atingere regulilor care guverneaza competenta instantelor judecatoresti[231].
Astfel, în practica s-a decis ca partile pot cere întrunirea mai multor pricini ce se afla înaintea aceleiasi instante sau instante deosebite de acelasi grad, în care sunt aceleasi parti, sau împreuna cu alte parti si al caror obiect si cauza au între dânsele o strânsa legatura, iar chestiunea de a sti pâna la ce punct obiectul si cauza unor pricini pendinte instantelor judecatoresti au între dânsele o strânsa legatura, spre a fi în stare de a le conexa, e o problema de fapt, lasata la suverana apreciere a instantelor judecatoresti[232].
Conexitatea, tinând seama ca vizeaza buna administrare a justitiei, poate fi invocata de oricare de partile în proces, si chiar de catre instanta din oficiu, desi s-au exprimat si pareri ca nu e cazul a se asemana conexitatea cu exceptiile de ordine publica si deci ca ar putea fi invocate numai de partile în proces, fara ca instanta de judecata s-o poata pune din oficiu în discutia partilor[233]. În prezent, art.164 Cod proc.civ. prevede expres ca întrunirea pricinilor poate fi facuta si de judecator, chiar daca partile nu au cerut-o. Textul nu prevede momentul pâna la care aceasta exceptie poate fi ridicata. Desi în doctrina mai veche s-a exprimat parerea ca exceptia conexitatii poate fi ridicata numai în faza preliminara a procesului, adica înainte de a se trece la dezbaterile asupra fondului, pentru a nu se face administrari de probe zadarnice, totusi exceptia de conexitate poate fi ridicata în tot cursul primei instante fiindca nici partile, nici judecatorul nu-si pot da seama de la începutul procesului daca exista conexitate între mai multe cereri aflate la mai multe instante, dezbaterile oferind prilejul cunoasterii unor atare împrejurari .
Exceptia de conexitate se propune la instanta cea din urma sesizata care, daca o admite, va trimite pricina instantei sesizate mai întâi în vederea conexarii. Aceasta instanta nu este legata de hotarârea instantei care i-a trimis pricina, normele ce reglementeaza conexitatea neavând caracter imperativ, prima instanta putând sa aprecieze daca e cazul sa conexeze pricinile, în caz contrar putând retrimite pricina instantei care s-a dezinvestit[236].
Dar, dosarul poate fi trimis si la una din celelalte instante, daca partile o cer (art.164 alin.3 Cod procedura civila).
Dupa conexare, potrivit art.165 Cod proc.civ. instanta la care pricinile s-au întrunit, constatând ca numai una dintre ele este în stare de judecata, poate dispune disjungerea actiunilor conexate, daca aceasta slujeste mai bine interesului unei mai bune administrarii a justitiei. si instanta în fata careia s-a ridicat exceptia conexitatii poate, evident, aprecia daca este cazul sau nu sa trimita dosarul spre conexare, putând respinge exceptia chiar în cazul când constata ca pricinile sunt conexe, bunaoara în cazul în care ea este instanta mai înaintata în administrarea probelor sau când în fata sa se afla cererea principala .
Instanta înaintea careia s-a cerut conexarea a doua sau mai multe pricini, în conditiile art.164 Cod proc.civ., pentru a se putea pronunta asupra oportunitatii si utilitatii acestei masuri, este datoare, mai înainte sa ia masuri ca aceste pricini sa fie puse în stare de judecata înaintea sa, prin citarea regulata a partilor în toate pricinile ce urmeaza a fi întrunite. Prin urmare, o asemenea instanta nu se poate pronunta asupra seriozitatii si temeiniciei cererii de conexare în mod anticipativ, înainte de a cere dosarul cu pricina ce urmeaza a fi conexata si a cita partile în aceasta pricina, înaintea sa[238].
De regula, ca urmare a admiterii exceptiei de conexitate, dosarul se trimite instantei mai întâi investite, art.164 alin.3 prevazând si posibilitatea trimiterii dosarului la una din celelalte instante, daca partile o cer de comun acord. Când însa una din pricini este de competenta unei instante si partile nu o pot înlatura, întrunirea pricinilor se va face la acea instanta, întrucât prin exceptia conexitatii nu se poate aduce atingere regulilor de competenta - art.164 alin.4 Cod proc.civ.
Efectele admiterii exceptiei de conexitate fiind declinatorii si constând în trimiterea pricinii la o alta instanta, implicit are loc o provagare legala de competenta, care opereaza, potrivit art.164 Cod proc.civ. în favoarea instantei, mai întâi investite, partile având totusi latitudinea ca prin întelegerea lor sa stabileasca întrunirea pricinilor la cealalta instanta, însa fara a se putea aduce atingere competentei absolute[239].
S-a pus problema daca poate opera prorogarea legala de competenta atunci când cererile conexe nu sunt de competenta instantelor judecatoresti. Dar institutia prorogarii de competenta si cea a conexitatii servesc cerintelor unei mai bune administrari a justitiei, astfel ca nu se va putea în nici un caz aduce atingere regulilor imperative privitoare la competenta generala. Tribunalul Suprem s-a pronuntat în legatura cu aceasta problema, aratând ca "principiul conexitatii si al prorogarii poate functiona în cadrul aceluiasi sistem de jurisdictie, iar nu si între sisteme de jurisdictie deosebite[240].
Conexarea nu opereaza, deci, în cazul cererilor care sunt de competenta unor organe de jurisdictie deosebite[241], întrunirea pricinilor conexe se va putea face numai în cazul în care toate cererile sunt de competenta instantelor judecatoresti.
Exceptia de litispendenta
Litispendenta este situatia procesuala în care aceeasi pricina a fost dedusa în fata a doua instante (sau chiar mai multe) deopotriva competente sa o rezolve .
Exceptia litispendentei este reglementata de art.163 Cod proc.civ. care prevede în alin.1 ca "nimeni nu poate fi chemat în judecata pentru aceeasi cauza, acelasi obiect si de aceeasi parte înaintea mai multor instante".
Rezulta deci ca pentru a ne afla în prezenta litispendentei trebuie îndeplinite mai multe conditii:
- În primul rând trebuie sa avem a face cu aceeasi pricina cu care sa fi fost sesizate mai multe instante[243].
Sunt elemente care individualizeaza actiunea si la care se refera art.1201 Cod proc.civ., care reglementeaza autoritatea de lucru judecat. De altfel, exceptia de litispendenta anticipeaza autoritatea de lucru judecat împiedicând pronuntarea a doua sau mai multe hotarâri în aceeasi pricina. În cazul în care aceeasi pricina este pendinte la mai multe instante deopotriva de competente si nu s-ar invoca exceptia de litispendenta, s-ar putea pronunta hotarâri contradictorii care sa intre în puterea lucrului judecat, aducându-se astfel, prejudicii partilor si autoritatii si încrederii în organele de justitie[244].
Exista deci litispendenta atunci când aflându-se pendinte o actiune nesolutionata, se introduc în fata unor instante judecatoresti de acelasi grad o noua actiune identica acelei pendinte, deci cu acelasi obiect, aceeasi cauza si îndreptata contra aceleiasi persoane, iar în caz de litispendenta, partea în drept poate sa ceara trimiterea pricinii la instanta care a fost mai întâi investita cu cererea de judecata. Obiectul actiunii îl constituie însuti dreptul dedus judecatii, iar cauza este temeiul pe baza caruia se reclama dreptul dedus judecatii, În speta, obiectul primei actiuni intentata de intimat este stabilirea dreptului de proprietate si folosinta asupra imobilului în litigiu si arte drept consecinta obligarea recurentului la predarea folosintei imobilului si la plata unei sume de bani, reprezentând echivalentul folosintei imobilului cu începere de la data când trebuia predat, iar obiectul celei de a doua actiuni, care a fost solutionata prin decizia atacata cu recurs, este constatarea încetarii raportului de închiriere si, drept consecinta, evacuarea recurentului din imobilul în litigiu precum si obligarea lui la plata unei sume de bani reprezentând chiria si echivalentul folosintei imobilului. Obiectul acestei de-a doua actiuni este cuprins în obiectul primei actiuni fiindca, pe de o parte, prin evacuarea imobilului în litigiu intimatii tind tot la predarea folosintei imobilului ca în prima actiune, iar pe de alta parte, prin prima actiune, intimatii pun implicit în discutie încetarea oricarui raport de locatiune. Pe de alta parte, între cele doua actiuni, exista în parte identitate de cauza, caci, desi a doua actiune prin care se cere evacuarea din imobil, are drept cauza un contract de închiriere, pe când prima actiune privitoare la predarea folosintei imobilului are drept cauza titlul translativ de proprietate, totusi în fapt, actiunea a doua se sprijina si ea pe titlul translativ de proprietate ca si prima actiune, întrucât intimatii invoca un contract de închiriere încheiat nu de ei ci de autorul lor si transmis lor pe baza titlului de proprietate. Deoarece obiectul celei de a doua actiuni este cuprins în obiectul primei actiuni, fiind pus în discutie si prin cea de-a doua actiune si fiindca ambele actiuni sunt intentate contra aceleiasi persoane de catre intimati, anume contra recurentului, urmeaza ca privitor la actiunea rezolvata de instantele de fond tinzând la evacuarea recurentului, exista litispendenta fata de prima actiune, care tinde la obligarea recurentului la predarea folosintei imobilului si care se afla nerezolvata, formând obiectul altui dosar.
În atare situatie, curtea de apel trebuia sa admita exceptia de litispedenta[245].
S-a hotarât într-o speta[246] ca nu exista identitate de obiect si cauza si deci nu poate fi vorba de litispendenta între doua actiuni, din care una tinde sa determine, pe cale principala, dreptul de proprietate al mostenitorilor într-o succesiune, iar cealalta, printr-o contestatie la punere în posesie, tinde sa dovedeasca cui apartine posesiunea unui legat.
Am aratat ca pentru a fi în prezenta litispendentei se cer a fi întrunite mai multe conditii, dintre care prima este aceea de a fi cel putin doua cereri de judecata care sa aiba aceleasi parti, acelasi obiect si aceeasi cauza.
Cea de-a doua conditie vizeaza instantele sesizate care trebuie sa fie deopotriva de competente . În cazul în care una din instantele sesizate este necompetenta nu se va invoca litispendenta ci exceptia de necompetenta .
În al treilea rând se cere ca pricinile sa fie în fata instantelor de fond. Art.163 alin.2 Cod proc.civ. se refera la "orice stare a pricinii în fata instantelor de fond". Pâna la modificarea Codului prin legea 59/1993, textul era interpretat în sensul ca daca o cerere se afla în fata instantei de fond, iar alta în fata instantei de recurs nu se va invoca litispendenta ci puterea de lucru judecat relativa, rezultând din hotarârea pronuntata, solicitându-se suspendarea judecatii de fond pâna la rezolvarea recursului. Astfel, într-o decizie, Tribunalul Suprem arata ca "nu exista litispendenta atunci când una din cauze se gaseste în recurs, iar cealalta în fond, în acest caz urmând sa fie aplicat principiul puterii lucrului judecat". În prezent însa, când instanta de fond este si instanta de apel (deoarece apelul are caracter devolutiv si provoaca o judecata în fond) art.163 alin.2 si-a recapatat deplinul înteles, si deci, litispendenta poate fi invocata chiar daca o cerere se afla în fata primei instante si alta în fata instantei de apel. Numai daca una din cereri a ajuns în fata instantei de recurs se va invoca exceptia autoritatii de lucru judecat a hotarârii definitive ce a fost atacata cu recurs .
Art.163 alin.3 Cod proc.civ. prevede ca, daca exceptia de litispendenta se admite, dosarul se va trimite instantei mai întâi investite, afara de cazul când pricinile se afla în judecata unor instante de grade deosebite, când dosarul se va trimite la instanta cu grad mai înalt. Cât priveste situatia în care exceptia de litispendenta se invoca în pricini care se afla înaintea unor instante de grad diferite, urmeaza a se face urmatoarele distinctii[251]:
a) o pricina se afla în apel, iar cealalta în judecata în prima instanta; opereaza litispendenta, întrunirea facându-se la instanta de apel, chiar daca aceasta a fost investita dupa investirea celeilalte instante;
b) ambele pricini se afla în etapa judecatii în prima instanta, respectiv ambele se afla în apel; întrunirea se face la instanta mai întâi investita;
c) o pricina se afla în recurs, iar cealalta în apel, sau la judecata în prima instanta, nu se poate invoca litispendenta ci autoritatea de lucru judecat a hotarârii definitive ce formeaza obiectul recursului;
d) o pricina se afla la rejudecarea fondului dupa casarea cu retinere, iar cealalta în apel sau la judecata în prima instanta; nemaiputându-se invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece hotarârea recurata a fost desfiintata, va opera litispendenta, întrunirea facându-se la instanta de rejudecare a fondului dupa casare, întrucât, prin ipoteza, este instanta cu grad mai înalt;
e) o pricina se afla în rejudecarea fondului dupa casare cu trimitere, iar cealalta în faza judecatii în prima instanta; întrunirea dosarelor se va face la instanta care rejudeca fondul dupa casare, deoarece, prin definitie, este superioara în grad (nu avem în vedere aici acele cazuri în care recursul s-a exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat de lege)
f) o pricina se afla la rejudecarea fondului dupa casarea cu trimitere, iar cealalta la judecata în apel (respectiv, pentru acele situatii în care hotarârea primei instante nu este supusa apelului la judecata înaintea primei instante); ambele instante fiind de acelasi grad, întrunirea dosarelor se va face la instanta care rejudeca fondul dupa casare, acesta fiind, de regula, instanta mai întâi investita.
În cazul în care exceptia este admisa, instanta pronunta o hotarâre prin care se dezinvesteste, dar atunci când respinge exceptia, va pronunta doar o încheiere interlocutorie, care va fi atacata numai odata cu fondul.
Rezolvarea exceptiei de litispendenta necesita verificarea existentei triplei identitati de cauza, obiect si parti[252], dar si faptul ca ambele instante sesizate sunt sau nu competente, în caz contrar având prioritate exceptia de necompetenta.
Exceptia de litispendenta, potrivit art.163 Cod proc.civ. un caracter imperativ; astfel se prevede în alin.2 ca "aceasta exceptie se va putea ridica de parti sau de judecatori în orice stare a pricinii în fata instantelor de fond". Specificul litispendentei consta în aceea ca desi are un caracter imperativ, putând fi invocata de toate partile din proces si nu numai prin întâmpinare sau la prima zi de înfatisare, ea nu poate fi totusi invocata decât în fata instantelor de fond, caci daca una din cauze a ajuns deja în fata instantei de recurs, pronuntându-se deci o hotarâre, se va invoca exceptia autoritatii lucrului judecat[253].
Litispendenta se aseamana cu conexitatea însa în cazul litispendentei, am vazut ca se cere identitate de parti, obiect, cauza, pe când în cazul conexitatii, este suficient ca o singura parte sa figureze în toate pricinile, si între acestea din urma sa exista o strânsa legatura de obiect si cauza. Cu alte cuvinte, în cazul litispendentei, este vorba în fapt, de aceeasi pricina cu care au fost sesizate mai multe instante, pe când în cazul conexitatii, avem de-a face cu pricini deosebite.
Criteriul deosebirii dintre litispendenta si conexitate consta în caracterele acestor doua situatii juridice: este litispendenta atunci când prima actiune ar comporta fata de-a doua autoritate de lucru judecat daca ar fi fost judecata definitiva, iar conexitatea, atunci când este necesar ca ambele actiuni sa se judece împreuna, spre a se face posibila executarea sentintelor ce ar interveni asupra ambelor procese, executare care în caz de executare separata ar fi imposibila[254].
Litispendenta se aseamana si cu autoritatea de lucru judecat prin aceea ca în ambele situatii avem identitate de parti, cauza, obiect, dar se deosebeste de autoritatea lucrului judecat prin aceea ca în litispendenta ambele cereri sunt pendinte - exista concomitent - pe când în cazul autoritatii de lucru judecat, cererile se succed una celeilalte .
Sectiunea a IX - a
Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant
Cu rare exceptii, partea în proces, persoana fizica sau persoana juridica, nu este obligata sa stea în procesul civil personal, ci poate sta printr-un reprezentant conventional. În acest sens sunt prevederile art.67 alin.1 Cod procedura civila, care arata ca "partile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar"[256].
Dreptul de a sta în justitie prin mandatar este general, dar asa cum am aratat exista si exceptii, în aceste cazuri reprezentarea nefiind permisa. Astfel, având în vedere dispozitiile art.218 Cod procedura civila, în mod obisnuit reprezentarea nu este posibila pentru darea raspunsurilor la interogatoriu; în conditiile art.614 Cod procedura civila în procesele de divort, în fata instantelor de fond, partile trebuie sa se înfatiseze în persoana, afara numai daca unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate, este împiedicat de o boala grava, este pus sub interdictie sau are resedinta în strainatate, caz în care este posibila înfatisarea prin mandatar.
Din punct de vedere al obiectului se poate face distinctie între reprezentarea în exercitiul dreptului de chemare în judecata si reprezentarea în judecata pentru ca art.68 alin.1 Cod procedura civila se refera la procura pentru exercitiul dreptului de chemare în judecata sau de reprezentarea în judecata. Evident, nimic nu-l împiedica pe mandant sa împuterniceasca aceeasi persoana atât pentru exercitarea actiunii cât si pentru reprezentarea în judecata[257].
Fata de faptul ca art.67 alin.1 Cod procedura civila arata doar ca partile pot sa exercite drepturile procedurale prin mandatar, se pune întrebarea de a sti cine poate avea aceasta calitate. Solutia o gasim coroborând prevederile art.67, art.68 si art.70 Cod procedura civila cu dispozitiile Legii nr.51/1995, pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat.
Din dispozitiile Codului de procedura civila rezulta ca mandatar poate fi un avocat sau o persoana care nu are aceasta calitate. Dar, fiindca art.68 alin.4 Cod procedura civila prevede ca daca "mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu exceptia consilierului juridic, care, potrivit legii, reprezinta partea", iar art.2 alin.3 din Legea nr.51/1995 dispune ca avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte persoanele fizice si juridice în fata tuturor instantelor, trebuie trasa concluzia ca legiuitorul acorda preferinta reprezentarii prin avocat .
În ce priveste procura, care se poate da numai unei persoane cu capacitate de exercitiu deplina, ea trebuie facuta din punct de vedere al formei prin înscris sub semnatura legalizata, iar daca procura este data unui avocat, semnatura va fi certificata potrivit legii avocatilor (art.68 alin.1 Cod procedura civila).
În ce priveste continutul, procura trebuie sa fie data pentru exercitiul dreptului de chemare în judecata sau de reprezentare în judecata. Aceasta procura este denumita "ad litem".
Mandatul nu înceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil, ramânând valabil pâna la retragerea lui de catre mostenitori sau de reprezentantul legal al incapabilului (art.71 Cod procedura civila), prin aceasta mandatul judiciar deosebindu-se de mandatul din dreptul civil.
Retragerea mandatului sau renuntarea poate fi opusa celeilalte parti numai de la data comunicarii, exceptie facând cazul în care a fost facuta în sedinta, în prezenta partii (art.72 alin.1 Cod procedura civila).
Mandatarul care renunta la împuternicire va trebui, conform art.72 alin.2 Cod procedura civila, sa înstiinteze pe cel care i-a dat mandatul si instanta cu cel putin 15 zile înainte de termenul de înfatisare sau de împlinire a cailor de atac pentru ca interesele celui reprezentat sa nu fie prejudiciate[259].
Dreptul de reprezentare mai poate fi dat si prin declaratie verbala, facuta în instanta si trecuta în încheierea de sedinta (art.68 alin.2 Cod procedura civila).
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o aratare în aceasta privinta. El poate fi însa restrâns numai la anumite acte sau numai pentru o anumita instanta (art.68 alin.3 Cod procedura civila). Actele procesuale de dispozitie (renuntare, achiesare, tranzactie) pot fi facute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale (art.69 alin.1 Cod procedura civila)[260].
A fost exprimata opinia în sensul ca: în prezent o asemenea procura speciala nu mai este necesara daca în contractul de asistenta juridica se mentioneaza expres dreptul avocatului de a face astfel de acte. În orice caz, potrivit art.69 alin.2 Cod procedura civila, "avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotarârii date, dar, în acest caz toate actele de procedura se vor îndeplini numai fata de partea însasi[261]".
Persoanele juridice sunt reprezentate fie de avocat, fie de jurisconsult. Acesta din urma îsi desfasoara activitatea în conditiile Decretului nr.143/1955 privitor la organizarea si functionarea Oficiilor Juridice. Potrivit art.7 alin.2 jurisconsultul are obligatia de a sustine în instanta interesele persoanei juridice, sa exercite, daca este cazul, caile de atac legale si sa ia orice masuri necesare apararii intereselor legale ale unitatii în cadrul carora functioneaza. Totusi, în conditiile alin.1 a textului pornirea actiunilor, fixarea pretentiilor, renuntarea la pretentii, actiune sau cai de atac, precum si darea raspunsurilor la interogatoriu se fac de catre organele de conducere ale unitatii interesate, sau, cu o delegatie speciala de catre jurisconsult[262].
În conditiile art.161 Cod procedura civila daca reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale, instanta poate da un termen pentru împlinirea lipsurilor. Daca lipsurile nu se împlinesc, cererea va fi anulata[263]. Deci, nulitatea nu intervine în mod automat, iar neacordarea unui termen util pentru complinirea lipsei va atrage casarea hotarârii .
Lipsa dovezii calitatii de reprezentant se invoca pe cale de exceptie. Desi prin efectul pe care îl produce, exceptia este peremptorie, pentru ca nulitatea nu intervine automat ci numai daca nu se face dovada calitatii de reprezentant în termenul acordat în acest scop, exceptia începe prin a avea un efect dilatoriu. Astfel, într-o speta[265], la data sesizarii instantei, reclamantul, ca reprezentant al mamei sale, nu a avut procura în conditiile legii. Potrivit art.161 din Codul de procedura civila, când reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale se poate da un termen pentru împlinirea acestei lipse. În speta, se constata ca instanta, observând lipsa calitatii procesuale, nu a acordat reclamantului un termen conform prevederilor legale mentionate, ci a respins actiunea ca inadmisibila. Sub acest aspect solutia este criticabila.
Daca în ce priveste interpretarea dispozitiilor art.161 Cod procedura civila solutia este corecta, nu acelasi lucru se poate spune despre folosirea notiunii de "calitate procesuala" pe care nu ar fi avut-o reclamantul, confundându-se aceasta conditie de dobândire a calitatii de parte în procesul civil cu calitatea de reprezentant al partii.
Art.161 este înscris în Cod în sectiunea intitulata "Exceptiile de procedura si exceptia puterii de lucru judecata", astfel încât este o exceptie de procedura.
Exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant poate fi invocata în orice stare a pricinii, ceea ce înseamna ca este o exceptie absoluta, iar titularul dreptului poate ratifica actele facute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.
Solutia decurge din faptul ca art.161 Cod procedura civila trateaza aceasta exceptie la un loc cu exceptia lipsei capacitatii procesuale de exercitiu, a carui regim este stabilit de art.43 Cod procedura civila[266].
Sectiunea a X - a
Exceptia de perimare
Notiunea si natura juridica
Procesul civil consta dintr-un complex de acte procedurale, care se succed în timp, într-o anumita ordine si în vederea unui rezultat final, astfel încât este firesc ca legea sa dispuna ca validitatea unora dintre ele sa depinda de îndeplinirea, într-un anumit termen, a actelor ce trebuie sa urmeze . Daca acest termen este lasat sa expire fara a se îndeplini actele de procedura necesare, cele facute pâna la un moment dat, ramân fara eficacitate juridica . Aceasta idee este reglementata în art.248 Cod de procedura civila, care stabileste ca orice cerere de chemare în judecata, contestatie, apel recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor daca a ramas în nelucrare din vina partii timp de un an în materie civila si sase luni în materie comerciala.
Apare perimarea ca fiind "stingerea instantei din pricina ca nu s-a dat urmare actelor de procedura în proces într-un timp aratat de lege"[269]. Perimarea, deci, este sanctiunea ce intervine în cazul nerespectarii cerintei de a exista continuitate între actele procedurale care consta în stingerea procesului în faza în care se gaseste .
Institutia perimarii da expresie unor interese generale. Statul pune la dispozitia cetatenilor diversele instante judecatoresti pentru a împarti justitia si, implicit, pentru a asigura principiul legalitatii si restabilirea ordinii de drept încalcate. Desi nu are un interes direct în fiecare pricina dedusa judecatii, satul urmareste ca instantele judecatoresti sa-si poata desfasura activitatea nestânjenite, pentru a realiza obiectivele stabilite de lege. Or, lasarea proceselor în nelucrare ar aglomera în mod nefiresc rolul instantelor judecatoresti si ar împiedica solutionarea acelor procese în care partile manifesta interes si staruinta în rezolvarea litigiilor[271].
În legatura cu natura juridica a perimarii, în literatura juridica se apreciaza ca ea este mixta, aceea a unei sanctiuni procesuale pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar si a unei prezumtii de desistare, dedusa din faptul nestaruintei vreme îndelungata în judecata[272]. Au fost exprimate si alte puncte de vedere, fie în sensul ca întotdeauna natura perimarii este numai aceea de sanctiune , fie ca prezumtia de desistare nu poate duce la perimare când este vorba de o cerere la care reclamantul nu poate renunta . Se arata ca perimarea nu poate fi calificata ca o prezumtie de desistare, deoarece, pe de o parte renuntarea la judecata se poate face numai în conditiile prevazute de art.246 Cod de procedura civila, iar pe de alta parte perimarea presupune întotdeauna culpa partii, iar renuntarea nu .
În ambele opinii se confunda prezumtia de renuntare cu renuntarea însasi. Desigur ca renuntarea se poate face numai în conditiile art.146 Cod de procedura civila si ea presupune vointa reclamantului sau recurentului, iar nu culpa lui, dar aceasta nu poate constitui o piedica pentru a califica perimarea si ca o prezumtie de renuntare. Aceasta prezumtie este trasa din nestaruinta partii vreme îndelungata în desfasurarea judecatii, dar ea poate fi rasturnata, caz în care nu va mai opera perimarea[276].
Domeniul de aplicare a perimarii
Din dispozitiile art.248 Cod de procedura civila rezulta ca perimarea este o sanctiune procedurala de aplicatie generala, operând atât în etapa judecatii în fond, cît si în aceea a cailor de atac. Ea priveste atât actiunile prescriptibile, cât si pe cele imprescriptibile .
Rezulta, în al doilea rând, ca pentru a interveni perimarea, este necesar sa se constate ca lasarea în nelucrare se datoreaza culpei partii. Stabilirea împrejurarii ca procesul a ramas în nelucrare din vina partii este o chestiune de fapt care trebuie dovedita[278]. Ori de câte ori vina partii lipseste, perimarea nu va opera. Astfel, daca s-a decis ca judecata a fost suspendata pâna la solutionarea definitiva a altei pricini, se exclude vina partii pentru lasarea actiunii în nelucrare si deci nu se justifica perimarea acesteia . De asemenea, daca suspendarea s-a facut din eroare întrucât procedura era îndeplinita, deci judecata trebuia amânata, perimarea nu opereaza dupa împlinirea termenului de un an de la suspendare, culpa fiind a instantei .
Articolul 248 alin.1 Cod de procedura civila stabileste ca "partea nu se socoteste în vina când actul de procedura urma sa fie îndeplinit din oficiu". De exemplu, daca taxa de timbru a fost platita sau daca cererea ori partea era scutita de taxa de timbru, nu-i este imputabila, nefixarea termenului de judecata si deci perimarea nu opereaza[281]. Tot astfel, în cazul în care judecata nu trebuie suspendata ci amânata deoarece procedura de citare era îndeplinita . Nu se poate da curs din oficiu unei cereri, daca nu este timbrata în conditiile legii.
În consecinta, pricina a stat în nelucrare din vina partii[283]. Daca instanta a omis fixarea termenului din oficiu, nu se poate vorbi de o vina a partii, si deci nu se poate cere perimarea împotriva sa . Actiunea civila în procesul penal nu se perima, chiar daca, potrivit art.347 Cod de procedura penala s-a dispus disjungerea de actiunea penala si a ramas în nelucrare mai mult de un an, deoarece instanta penala are obligatia de a se pronunta si asupra laturii civile, urmând sa procedeze din oficiu la fixarea unui termen pentru judecarea actiunii civile .
Alineatul 2 al art.284 Cod de procedura civila prevede ca termenul perimarii nu curge cât timp, fara vina partii, cererea nu a ajuns înca la instanta competenta sa o judece sau nu se poate fixa termen de judecata. Astfel, ramânerea cauzei în nelucrare dupa declinarea competentei ori dupa ce s-a suspendat judecata ca urmare a ivirii conflictului de competenta, nu se poate imputa partii, deoarece trimiterea dosarului la instanta competenta se face din oficiu .
La fel, daca recursul a fost legal timbrat, netrimiterea lui la instanta de recurs, nu este imputabila si deci perimarea nu opereaza. Daca însa partea nu si-a timbrat recursul[287], ea este în culpa si perimarea opereaza .
De asemena, instanta investita cu judecarea contestatiei în contra unei decizii de imputare nu este îndreptatita sa suspende judecarea ei pentru lipsa partilor daca unitatea intimata a cerut în scris judecarea în lipsa. În cazul în care totusi judecata a fost suspendata, procesul nu poate fi considerat ca ramas în nelucrare din vina partii, iar contestatia nu poate fi perimata dupa trecerea unui an de la data suspendarii[289].
Procedura de constatare a perimarii
Potrivit art.248 alin.1 Cod de procedura civila, perimarea opereaza de drept, deci cererea de chemare în judecata sau de exercitare a unei cai de atac se considera virtual stinsa prin simpla împlinire a termenului de perimare[290]. Ea totusi trebuie constatata printr-o hotarâre judecatoreasca care sa declare stins procesului, deoarece trebuie verificat în contradictoriu daca sunt îndeplinite conditiile pentru ca sanctiunea sa opereze:
a) cererea sa fi ramas în nelucrare în timp de un an în materie civila si 6 luni în materie comerciala;
b) ramânerea în nelucrare sa se datoreze culpei partii;
c) sa nu fi intervenit o cauza de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare;
d) în legatura cu speta sa nu existe o cauza de stingere a procesului prevazuta de o norma speciala.
Constatarea perimarii se face în urma repunerii procesului pe rol, din oficiu, a cererii partii sau pe cale de exceptie[291] (art.252, 250 Cod de procedura civila).
În literatura juridica se sustine, în mod gresit, ca "în realitate perimarea este o sanctiune procesuala care functioneaza în toate situatiile pe cale de exceptie"[292]. Exceptia de perimare presupune un proces civil în curs si deci poate fi invocata numai în situatia în care desi termenul de perimare s-a împlinit, a fost fixat totusi un termen pentru judecata în fond, adica procesul a fost repus pe rol instantei. Daca, dimpotriva procesul este în nelucrare, desi a operat termenul de perimare, mijloacele prin care se poate ajunge la constarea perimarii sunt repunerea pe rol - din oficiu sau - la cererea partii interesate în repunerea pe rol si constatarea perimarii .
Exceptia de perimare poate fi ridicata de instanta de judecata, de partea interesata ori de procuror. Deoarece este reglementata de norme imperative, exceptia poate fi invocata oricând în cursul judecatii. În ce priveste perimarea cererii de chemare în judecata, art.253 alin.final al Codului de procedura civila prevede ca ea nu poate fi invocata pentru prima oara în apel; deci, daca a intervenit o hotarâre de fond fara ca în fata primei instante sa se invoce perimarea, sanctiunea se acopera, perimarea neputând fi invocata ca motiv de apel. Daca însa perimarea este invocata la instanta de fond, dar aceasta a constatat gresit ca nu a operat, partea interesata poata ataca hotarârea pe calea recursului .
Perimarea opereaza împotriva oricaror persoane fizice sau juridice. Art.248, alin.1 prevede ca termenul curge si împotriva persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu.
Asupra perimarii trebuie sa aiba loc o dezbatere contradictorie, deci partile vor trebui citate în acest scop.
Perimarea, fiind un incident fata de cererea principala, trebuie rezolvata de completul de judecata în aceeasi compunere ca pentru judecarea cererii perimabile[295].
Daca exceptia de perimare sau cererea se resping, instanta va pronunta o încheiere prin care va constata ca perimarea nu a operat.
Încheierea de respingere poate fi atacata numai odata cu fondul pricinii.
În cazul în care exceptia sau cererea sunt admise, instanta pronunta o hotarâre care este susceptibila de recurs. Termenul de recurs este de 5 zile de la pronuntare (art.252 Cod de procedura civila).
În literatura juridica s-a precizat ca este supusa recursului numai hotarârea prin care se constata perimarea cererii de chemare în judecata, nu si atunci când s-a pronuntat perimarea recursului[296].
Efectele admiterii exceptiei de perimare
Odata admisa, exceptia perimarii împiedica instanta de judecata sa continue judecata în acea pricina, iar, potrivit art.252 alin.1 Cod de procedura civila, toate actele de procedura efectuate nu mai produc nici un efect .
Exceptia perimarii, desi nu este o exceptie de fond (ea nu stinge dreptul la actiune) se aseamana cu acestea întrucât împiedica instanta sa statueze asupra fondului dreptului dedus judecatii, ar numai cu prilejul acelei sesizarii a instantei. Ulterior, reclamantul poate exercita din nou, dreptul la actiune, pretinzând acelasi drept, cu conditia ca dreptul la actiune sa nu se fi prescris.
Potrivit art.254 alin.2 Cod de procedura civila în cazul unei noi cereri de chemare în judecata, instanta sesizata poate folosi la cererea partilor, dovezile administrate în cursul judecatii perimate, afara de cazul când socoteste necesara refacerea lor.
Ca urmare a admiterii acestei exceptii, procesul perimat se considera ca nu a existat, partile fiind puse în situatia anterioara[298].
Daca s-a constatat a fi perimata cererea de apel, aceasta are drept efect nu numai stingerea judecatii în fata instantei de apel, dar împiedica exercitarea din nou a acestei cai de atac, hotarârea pronuntata de instanta de fond, devine o hotarâre definitiva. Având în vedere ca recursul nu se poate exercita "omissio medio", înseamna ca hotarârea primei instante devine si irevocabila. Când s-a perimat cererea de recurs, exercitarea unui nou recurs nu mai este posibila, astfel încât hotarârea recurata devine irevocabila. Daca s-a perimat o contestatie în anulare sau o revizuire, calea extraordinara de atac pentru motivul invocat prin cererea perimata nu mai poate fi reiterata .
Art.251 Cod de procedura civila, instituie regula indivizibilitatii perimarii, izvorâta din caracterul unitar al procesului care nu se poate perima numai în parte. În caz de coparticipare procesuala, cererea de perimare efectuata de catre unul dintre pârâti, foloseste si celorlalti, iar un act întrerupator de perimare efectuat de unul dintre reclamanti, va folosi tuturor reclamantilor.
Perimarea actelor de procedura nu trebuie confundata cu perimarea instantei. Potrivit art.1891 Cod civil, instantele începute si delasate se vor prescrie în lipsa de cerere de perimare în 30 ani socotiti de la ultimul act de procedura, efectuat în cauza .
Perimarea executarii silite
Art.389 alin.1 Cod de procedura civila prevede ca daca creditorul a lasat sa treaca 6 luni de la data îndeplinirii oricarui act de executare, fara a fi urmat de alte acte de urmarire, executarea se perima de drept si orice parte interesata poate cere desfiintarea ei. În art.390 alin.1 se arata ca art.389 nu se aplica în cazurile când legea încuviinteaza executarea fara somatii.
si în aceste cazuri, perimarea este o sanctiune care intervine pentru inactivitatea creditorului. În cazul în care un act trebuie îndeplinit de instanta, din oficiu, perimarea nu va opera . Termenul de 6 luni începe sa curga de la data ultimului de act de executare facut în procedura concreta de executare pornita de creditor. Perimarea poate fi întrerupta prin îndeplinirea oricarui act de procedura, indiferent daca provine de la creditor, debitor sau un tert cum ar fi o cerere pentru continuarea executarii silite, o contestatie la executare, etc. În cazul în care executarea a fost suspendata în temeiul legii si termenul de perimare se suspenda, art.389 alin.2 prevazând ca el va curge de la încetarea suspendarii. În cazul suspendarii valutare acordata de creditor, termenul de perimare curge fara a fi socotit suspendat si va trebui sa fie calculat de la data când a intervenit suspendarea .
Perimarea opereaza de drept, si deci organul de executare trebuie sa refuze continuarea urmaririi daca constata ca au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare. Daca creditorul contesta aprecierea executorului, se va adresa instantei. La fel va proceda si debitorul în cazul în care organul de executare continua urmarirea, desi intervine perimarea.
Potrivit art.389 alin.1, efectul perimarii îl constituie desfiintarea actelor de executare îndeplinite pâna în momentul în care ea o operat. Daca nu s-a prescris dreptul de a cere executarea silita, creditorul va putea porni din nou executarea; în acest caz se va face o noua somatie debitorului, fara însa sa se mai alature titlul ce se executa; în cazul executarii silite imobiliare, este necesara facerea unui nou comandament .
Se admite ca perimarea nu se aplica masurilor de asigurare înfiintate înainte de începerea executarii, precum sechestru asigurator si poprirea asiguratorie, acestea nefiind masuri de executare si au caracterul unor masuri de conservare, de asigurare a dreptului de a obtine executarea silita, fiind luate anterior obtinerii titlului executoriu. Totusi, daca în termen de 6 luni de la nasterea dreptului de a cere si obtine executarea silita, creditorul nu cere validarea popririi asiguratorii, aceasta se perima deoarece dupa obtinerea titlului executoriu ea dobândeste caracterul unei masuri de executare. În materia urmaririi silite imobiliare aplicabile în Ardeal, ipoteca executionala este supusa perimarii, deoarece aceste nu numai caracterul unui act de executare ci si aspectul juridici al unui drept de ipoteca cu efect de opozabilitate fata de toti dobânditorii posterior, numai celelalte acte de executare ulterioare ipotecii executionale sunt supuse perimarii .
CAPITOLUL 3
Concluzii si propuneri de lege ferenda cu privire la reglementarea exceptiilor de procedura
Dupa cum spunea si profesorul Eugen Herovanu "procedura nu se dobândeste prin efectul practicii sau prin simpla cunostina a mecanismului judecatoresc. întrucât aplicatiunea legilor de procedura ofera cele mai multe dificultati practice; studiul lor cere o îngrijire deosebita si o metoda impecabila".
În general, regulile de drept sunt respectate, dar exista si situatii în care acestea sunt încalcate. Când se întâmpla acest lucru, persoana careia i-a fost încalcat dreptul subiectiv civil recurge la forta coercitiva a statului pentru realizarea dreptului sau.
Persoana care se pretinde titulara dreptului subiectiv si a carui drept este nesocotit, precum si persoana care se pretinde ca a tulburat exercitiul normal al dreptului subiectiv se numesc parti. În cererea de chemare în judecata acestea se numesc reclamant si pârât.
Reclamantul este cel care introduce cererea de chemare în judecata. Prin aceasta reclamantul ia atitudine ofensiva. În aceste conditii, pârâtul, în cazul în care nu achieseaza la pretentiile reclamantului, încearca sa se apere. De obicei, acesta recurge la invocarea diferitelor exceptii împotriva reclamantului, pentru a combate cele sustinute de acesta.
Exceptiile procesuale sunt abateri de la regula, fiind o forma particulara a exercitiului actiunii în justitie, ca orice aparare.
Codul de procedura civila cuprinde numeroase dispozitii privitoare la modul de invocare si solutionare al exceptiilor de procedura, la persoanele care pot invoca aceste exceptii, precum si la organul jurisdictional competent sa le solutioneze.
Având în vedere ca în urma modificarilor aduse Codului de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.138/2000 a fost modificata procedura executarii silite, precum si faptul ca nu exista o practica constatnta si îndelungata cu privire la aceasta, consider ca s-ar impune o mai detaliata reglementare cu privire la perimarea executarii silite.
Singurul text de lege care face referire la perimarea executarii silite este art.389 alin.1 Cod procedura civila care prevede ca: "daca creditorul a lasat sa treaca 6 luni de la data îndeplinirii oricarui act de executare, fara sa fi urmat alte acte de urmarire, executarea se perima de drept si orice parte interesata poate cere desfiintarea ei".
Or, în acest articol nu se face vorbire despre cine este competent sa constate perimarea - instanta sau executorul judecatoresc - deci, în fata caruia dintre acestia poate fi invocata exceptia de perimare.
Consider, ca ar fi necesar sa se introduca reglementari cu privire la organul competent în a constata perimarea executarii silite.
Având în vedere legatura stabilita între instanta si executorii judecatoresti, acestia fiind obligati sa ceara încuviintarea si sa comunice instantei fiecare act de procedura îndeplinit în dosarele de executare, consider ca ar fi necesar ca acestia sa constate perimarea executarii silite si sa comunice instantei care a încuviintat executarea silita despre perimarea executarii silite.
B I B L I O G R A F I E
V.M. CIOBANU, Drept procesual civil, Universitatea Bucuresti, vol.I, 1986, vol.II, 1988, T.U.B.
E. HEROVANU, Tratat teoretic si practic de procedura civila, Bucuresti, 1926
Principiile procedurii judiciare, Bucuresti, 1932, vol.I si II
V.G. CĂDERE, Tratat de procedura civila, Bucuresti, 1935, Editia a II-a
P. VASILESCU, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. III, Bucuresti, 1943
AL. BACACI, Exceptiile de procedura în procesul civil, Ed.Dacia,
Cluj Napoca, 1983
I. LEs, Sanctiunile procedurale în procesul civil român, Editura stiintifica si Enciclipedica, Bucuresti, 1988
- Principii si institutii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex 1998
I. STOENESCU, S.ZILBERSTEIN, Drept procesual civil, Teoria generala, Bucuresti, 1983, Editura Didactica si Pedagogica
S. ZILBERSTEIN, V.M.CIOBANU, Studii si cercetari juridice nr.1/1983
G.BOROI, D.RĂDESCU, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Editura All, Bucuresti, 1995
EM. DAN, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Editia a III-a, Bucuresti, 1921
GH. BELEIU, Drept civil român, Casa de editura si presa "sansa" SRL, Bucuresti, 1993
V.M. CIOBANU, G. BOROI, Probleme privind exceptiile procesuale, în revista româna de drept nr.9-12/1990
AL. BACACI, Aspecte teoretice si practice ale institutiei perimarii, în revista româna de drept nr.12/1993
M. TĂBÂRCĂ, Exceptiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti, 2001
I.DELEANU, Tratat de procedura civila, Editura Servo Sat, Arad, 2000
TH. MREJERU, Exceptii privind instanta si procedura de judecata, Ed. RAI, Bucuresti
F. MĂGUREANU, Drept procesual civil român, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 1997
C-TIN STĂTESCU, în Revista româna de drept nr.5/1981
Revista româna de drept nr.1/1987, 5/1987, 7/1987, 9/1987, 10/1987, 11/1987, 9-12/1990, 7/1993, 10/1994, 11/1994, 9/1995
Revista "Dreptul" nr.9-12/1990, 10/1991, 11/1991, 12/1991, 10/1992, 3/1994, 7/1994, 8/1994, 8/1995, 9/1995, 1/2001
Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1953, 1955, 1956, 1957, 1959, 1960, 1963, 1968, 1969, 1970, 1971, 1974, 1975, 1976, 1979, 1980, 1982, 1984, 1987
Culegeri de decizii ale Curtii Supreme pe anii: 1948, 1950, 1951, 1952
Culegeri de practica judiciara a Tribunalului Municipiului Bucuresti pe anii: 1986, 1990
UNIVERSITATEA CREsTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"
FACULTATEA DE sTIINŢEI JURIDICE sI ADMINISTRATIVE BUCUREsTI
LUCRARE DE DIPLOMĂ
CONDIŢIILE LEGALE ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Coordonator stiintific:
Lect.univ. dr. Laura Macarovschi
Absolvent:
Ivanescu Georgeta
Bucuresti
E. Herovanu, op.cit., pag.119; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.233, Alex.Bacaci op.cit., pag.101 - 105.
E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, pag. 123-125, I.Stoenescu , S.Zilberstein, op.cit., pag.236.
I.Les, nota la dec.civ. nr.1098, 1978 a Trib.Jud.Sibiu; R.R.D.9/1980, pag.43-45, Al.Bacaci, op.cit., pag.32, G.Boroi, D.Radescu, op.cit., pag.230
T.S., sec. civ., dec. nr.214 din 9 februarie 1971, CD 1971, pag.191, citat din M.Tabârca op.cit., pag.46
C.S.J., sec. cont. adm., dec. nr.735 din 23 martie 1998, Dreptul nr.12/1998, pag.153, citat din M.Tabârca, op.cit., pag.47
I.Les, Sanctiuni procedurale în procesul civil român, Ed.Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988, pag.197-198.
E.Herovanu, op.cit., pag.217-218, S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, op.cit. S.C.J. nr.1/1983, p.45, V.M.Ciobanu, op.cit., vol.II, pag.128-129
V.M. Ciobanu, op.cit., pag.184; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.184-185, Al.Bacaci, op.cit., pag.175-179
Al. Bacaci, op.cit., pag.182, în acelasi sens: I.Vasilescu, op.cit., pag.264-270; V.G.Cadere, op.cit., pag.334
Al.Bacaci, op.cit., pag.182-183; P.Vasilescu, op.cit., pag.275-281, V.G.Cadere, op.cit., pag.334, I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.202
V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, Modificari aduse Codului de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.138/2000 în Dreptul nr.1/2001, pag.9; V.M.Ciobanu, Nota la deciyiile nr.3628/2001 si 3629/2001 ale Curtii Supreme de Justitie, sectia civila, în "Pandectele romane" nr.1/2002
M.Nicolae, Nota la decizia nr.1304 din 12 aprilie 2000 a CSJ, sectia civila în "Pandectele române", nr.2/2001, pag.124-126; V.M.Ciobanu, op.cit., în "Pandectele române", nr.1/2002
În sensul ca recursul este de competenta instantei superioare celei care a pronuntat hotarârea atacata a se vedea V.M.Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.II, op.cit., pag.374
Aplicarea legii civile in timp.Recurs. Competenta de solutionare în cauzele solutionate de judecatorii anterior si ulterior Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr.138/2000, Dreptul nr.3/2002, pag.133+135
Art.147, 181, 198, 258 si 261 Cod proc.civ., art.19 din Regulamentul pentru organizarea si functionarea compartimentelor auxiliare ale instantelor judecatoresti aprobat prin Ordinul Ministerului Justitiei nr.125/C/17.01.2000
Pentru primul magistrat asistent si magistratii asistenti sefi, a se vedea art.39-40 din Legea nr.56/1993, iar pentru toti magistratii asistenti art.23-39 din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Supreme de Justitie din 2.11.1993
Cu privire la organizarea Ministerului Public si la pozitia procurorului în procesul civil, precum si la formele concrete în care acesta poate participa la proces, a se vedea V.M.Ciobanu, Tratat, pag.62-65, pag.348-351, I.Deleanu, op.cit. pa.g.53-69. Pentru cazurile în care hotarârea este casabila, pentru ca procurorul, desi obligat de lege, nu a participat la judecata, a se vederea V.M.Ciobanu, Tratat, pag.358
Daca legerea prevede obligativitatea participarii procurorului la judecata unui anumit proces, aceasta obligativitate priveste si caile de atac folosite în acel proces. S-a mai exprimat opinia ca în cazurile în care procurorul este obligat de lege sa participe la judecata unor procese, nu este exclusa posibilitatea pentru procuror de a-si porni procesul civil. A se vedea pentru aceasta opinie V.M.Ciobanu, R.R.D. nr.10/1984 p.38-39 si Tratat , pag.358
V.M.Ciobanu, op.cit., pag.107; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.210; Al.Babaci, op.cit., pag.219; G.Boroi, D.Radescu, op.cit., pag.69, Al.Bacaci, op.cit., pag.203
Trib.Sibiu, dec.civ.nr.373 din 22 aprilie 1993 cu note de B.Diamant, V.Luncean si C.Turianu, Dreptul nr.3/1994, pag.107-109, citat din M.Tabârca, op.cit., pag.170
V.M.Ciobanu, op.cit., pag.109, I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.221, 222; V.G.Cadere, op.cit., pag.346-347; Al.Bacaci, op.cit., pag.206-207
A se vedea si art.26-28 din regulile de procedura aplicate în arbitrajul organizat de camera de Comert si Industrie a României precum si art.26-28 din Regulile de procedura aplicabile în arbitrajul pentru solutionarea litigiilor de comert international organizat de Camera de Comert si Industrie a României, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000
V.M.Ciobanu, op.cit., pag.110; Al.Bacaci, op.cit., pag.209, I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit. pag.223, V.G.Cadere, op.cit., pag.347
V.M.Cioban, op.cit., pag.110; Al.Bacaci, op.cit., pag.209; V.Cadere, op.cit., pag.347; G.Boroi, D.Radescu, op.cit., pag.71
V.M.Ciobanu, op.cit., pag.110; Al.Bacaci, op.cit., pag.209; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.223
Insitutia asesorilor populari a fost desfiintata prin Legea nr.45/1991 privind modificarea unor dispozitii referitoare la activitatea de judecata; a se vedea si Codul de procedura civila cu modificarile, Ed.îngrijita si adnotata de M.Tabârca
V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, Modificarile aduse Codului de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.138/2000, in Dreptul nr.1/2001, pag.9
Al.Bacaci, op.cit., pag.210, Th.Mrejeru, Exceptii privind instanta si procedura de judecata, Ed.RAI, Bucuresti, pag.69
I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.428; V.M.Ciobanu, op.cit., pag.458; I.Deleanu, op.cit., pag.285; E.Herovanu, op.cit., pag.198
Ibidem, pag.196; a se vedea si I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.436; V.M.Ciobanu, op.cit., pag.487; I.Deleanu, op.cit., pag.300; I.Les, op.cit., pag.153
V.M.Ciobanu, op.cit., pag.181, Al.Bacaci, op.cit., pag.199; P.Vasilescu, op.cit., pag.289, V.G.Cadere, op.cit., pag.339
T.Bacau, S.I., sentinta nr.31/19 februarie 1924, C.Gr.Zotta, Codul de procedura civila adnotat, 1931, pag.218, nr.3
I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.209; Al.Bacaci, op.cit., pag.194; V.G.Cadere, op.cit., pag.335; P.Vasilescu, op.cit., pag.283
V.M.Ciobanu, R.R.D, 9/1995, pag.41; Al.Babaci, op.cit., pag.195, V.Cadere, op.cit., pag.336; P.Vasilescu, op.cit., pag.284
Cas. I, Sec.nr.2538/1929, C.Gr.Zotta, op.cit., pag.224, nr.35 (în Codul de proc.civ., comentat si adnotat, G.Boroi, D.Radescu)
V.M.Ciobanu, în RRD 9/1995, pag.41; Al.Bacaci, op.cit., pag.195; V.G.Cadere, op.cit., pag.337, P.Vasilescu, op.cit., pag.284
M.Tabârca, op.cit., pag.129; a se vedea si I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., pag.322-325; V.M.Ciobanu, op.cit., pag.345-348
T.S, compeltul de jud., dec.nr.83/1978, în Îndreptar interdisciplinar, pag.303-304; C.S.J., sec.cont.adm., dec.nr.679/1994, pag.650
V.M.Ciobanu, op.cit., pag.110; Al.Bacaci, op.cit., pag.209; V.Cadere, op.cit., pag.347; G.Boroi, D.Radescu, op.cit., pag.71
Al.Velescu, O exceptie de la stingerea procesului prin perimare bazata pe ocrtorirea intereselor minorului, RRD 2/1967, pag.98
|
