UNIVERSITATEA VALAHIA TĀRGOVIsTE
FACULTATEA DE sTIINŢE JURIDICE
SOCIALE sI POLITICE
SPECIALIZAREA - DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
PREJUDICIUL CONDITIE ABSOLUTA A RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE
CUPRINS
Argument
CAPITOLUL I RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA
Sectiunea 1 Notiune.........................
Sectiunea 2 Raportul dintre raspunderea delictuala si raspunderea contractuala....
Sectiunea 3 Trasaturile raspunderii civile delictuale..............
CAPITOLUL II PREJUDICIUL
Sectiunea 1 Notiune...........................
Sectiunea 2 Feluri...........................
Sectiunea 3 Conditii...........................
Sectiunea 4 Daunele morale.......................
Sectiunea 5 Sunt daunele morale specii ale prejudiciului?.......... ..... ...... .........
CAPITOLUL III REPARAREA PREJUDICIULUI
Sectiunea 1 Prejudiciul patrimonial cauzat prin vatamarea persoanei........
Sectiunea 2 Problema "repararii" daunelor morale.............
CAPITOLUL IV PREJUDICIUL IN REGLEMENTAREA RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE PREVAZUTE IN PROIECTUL CODULUI CIVIL
CAPITOLUL V CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. - aliniat;
art. - articol;
C.D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem;
C.S.J. - Curtea Suprema de Justitie;
C. civ. - Codul civil;
C. proc. civ. - Codul de procedura civila;
col. - colegiu;
col. civ. - colegiu civil;
dec. - decizie;
dec. civ. - decizie civila;
ed. - editura;
hot. jud. - hotarāre judecatoreasca;
nr. - numar;
op. cit. - opera citata;
p. - pagina;
R.R.D. - Revista Romāna de Drept;
s. civ. - sectia civila;
T. jud. - Tribunalul Judetean;
T.S. - Tribunalul Suprem;
vol. - volumul.
Argument
Raspunderea juridica este o categorie istorica, o institutie vie care s-a format in societatile omenesti de-a lungul timpului. Desi juridica, ea este insa departe de a se fi despartit pe de-a-ntregul de influenta moralei, de vreme ce la temelia ei sta si astazi intr-o masura apreciabila, notiunea morala de vinovatie (greseala).
Corolar al normelor de conduita sociala-morala, civica si cu deosebire al celei juridice, institutia raspunderii care da expresie dreptului in forma cea mai concentrata, reflecta stadiul de evolutie al intregii vieti sociale si indica, in cel mai inalt grad, masura si influenta raspunderii legale a nivelului constiintei societatii, al atitudinii si al responsabilitatii oamenilor in multiplele lor raporturi sociale.
Institutia raspunderii civile are un caracter
istoric si, īn ciuda folosirii aceleiasi denumiri ce i s-a dat in cadrul
diferitelor orinduiri sociale, continutul ei a variat de la o orinduire sociala
la alta, forma sub care se prezinta astazi institutia raspunderiii civile fiind
rezultatul unei evolutii, a unor transformarii continue, marcate de schimbari
calitative.
Astfel, de la faza primitiva a raspunderii private s-a ajuns, printr-o evolutie indelungata, la conceptia actuala, care se caracterizeaza printr-un sistem exprimat intr-o regula generala si nu printr-o enumerare de cazuri asa cum era in vechime.
Pāna la forma sub care se īnfatiseaza astazi, ideea si respectiv institutia raspunderii au cunoscut diferite faze de dezvoltare :de la razbunarea privata la sistemul compozitiei voluntare, apoi la sistemul compozitiei legale, iar mai tarziu-dispare complet conceptia razbunarii la dreptul statului de a aplica sanctiunea; dupa caz, statul aplica sanctiuni corporale sau pecuniare si la cererea victimei, acorda reparatiunea pentru prejudiciul cauzat. Aceasta evolutie este cunoscuta in dreptul roman (Legea celor XIII table) precum si in legislatia ateniana[1]
In dreptul roman, evolutia, a mers de la raspunderea colectiva, obiectiva, penala, la cea individuala, subiectiva, civila. Solidaritatea de familie a fost inlaturata, intentia a fost avuta in vedere mai mult decat cauzalitatea materiala, iar reparatia a fost disociata de sanctiunea celui vinovat.
Aceasta evolutie a continuat in vechiul drept civil francez cutumiar si a
fost exprimata, ca atare, in codul napoleonian din anul 1804.
O trasatura comuna 24124i821y a institutie raspunderii civile, in toate oranduirile
sociale a constituit-o faptul ca ea reprezinta o forma a constringerii de stat.
Spre sfarsitul orānduirii feudale apar in dreptul roman "Legiuirea lui Caragea" (1 septembrie 1818) si "Codul Calimach" (1817), monumente legislative care statornicesc, asemenea legislatiei din vestul Europei, principiul general al raspunderii delictuale.
Codul Calimach īsi gaseste principalul izvor de inspiratie īn Codul civil general austriac si consacra raspunderii civile delictuale si contractuale. Capitolul treizeci si sapte sub titlul "Pentru dritul despagubirii si a satisfactiei". O idee foarte importanta adusa de acest cod este aceea ca raspunderea presupune o greseala. Aici intilnim pentru prima data in legislatia romana ideea de raspundere pentru fapta proprie si aceasta idee este dezbatuta pe larg, amintindu-se, de asemenea, cine este "aparat de raspundere" si chiar teoria abuzului de drept intr-o forma embrionara.
In evolutia istorica ajungem la Codul civil din 1864 care reglementeaza raspunderea delictuala in capitolul V, "Despre delicte si cvasidelicte"(art. 998-1003), dintre care art 998 si art 999 reprezinta temeiul legal al raspunderii pentru fapta proprie, aceste doua articole constituind baza pentru stabilirea conditiilor generale ale raspunderii.
Raspunderea si sanctionarea apar ca doua fete ale aceluiasi mecanism social. Sanctiunea, ca o conditie vitala a existentei in soceitate, trebuie sa restituie credinta zdruncinata de fapte antisociale.
"Oare crezi-intreaba Socrate-ca este cu putinta sa dainuiasca si sa nu se
surpe statul in care legile faurite n-au nici o putere, ci sunt calcate si
nimicite de fiecare particular?"
Conditia existentei unui prejudiciu este atāt de importanta īncāt se poate afirma ca īn lipsa unui prejudiciu nu suntem īn prezenta raspunderii civile. Atāta timp cāt o persoana nu a fost prejudiciata, ea nu are dreptul de a pretinde vreo reparatie, oricāt de condamnabila ar fi o fapta ilicita si oricāt de grava ar fi culpa autorului.
Din aceasta cauza, consider necesara cunoasterea in detaliu a componentei indispensabile pentru existenta raspunderii civile, si anume prejudiciul.
Capitolul I.
Raspunderea civila delictuala
1.Notiune
Raspundere civila delictuala, forma a raspunderii civile care intervine atunci cānd prin fapta pagubitoare se īncalca o obligatie instituita prin lege; r.c.d. este o raspundere directa pentru fapta proprie.[2]
Raspundere directa, este forma a r.c.d. ce are ca temei obiectiv fapta ilicita cauzatoare de prejudicii savārsita de catre īnsasi persoana īn sarcina caruia se naste obligatia de reparatie, iar ca temei subiectiv culpa acestei persoane. R.d. este o raspundere pentru fapta proprie. Ca raspundere directa, r.c.d. este īn toate cazurile subiectiva īntemeindu-se pe culpa prezumata de lege pāna la proba contrara.
Raspundere indirecta, forma a raspunderii civile delituale ce are ca temei obiectiv fapta ilicita a persoanelor pentru care cel īndatorat la reparatiune este obligat, potrivit legii, sa raspunda sau actiunea pagubitoare a lucrurilor sau animalelor aflate īn paza acestuia.[3]
Īn putine articole (art.998 - 1003) Codul civil sintetizeaza un principiu care corespunde atat unor cerinte de etica si echitate sociala, cāt si unor cerinte ale securitatii juridice: principiul raspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
Potrivit art.998 C. civ., "orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara". Īn completare, prin art.999 C.civ. se precizeaza ca "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa".
Īn afara de raspunderea pentru fapta proprie (art.998-999), prin articolele 1000-1002 C.civ. se instituie raspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicita savārsita de o alta persoana(art.1000), raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori de animalele aflate īn paza juridica a unor persoane (art.1000 alin.1 si art.1001), precum si raspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor constructii care īi apartin(art.1002).
Īn sfārsit, prin art.1003 C.civ. este concretizat caracterul solidar al raspunderii persoanelor carora le este imputabila cauzarea prejudiciului. Putinele articole din codul civil īn vigoare consacrate raspunderii pentru cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogata practica judecatoreasca, o diversitate cu totul deosebita de fapte si solutii. Ceea ce este caracteristic, pentru reglementarea īn vigoare, este faptul ca textele legale se marginesc a institui un principiu: principiul raspunderii pentru fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu. Textele legale nu īsi propun sa enumere si sa descrie, īn mod concret, acele fapte ilicite care sunt de natura sa angajeze raspunderea civila. Īn cuprinsul unei reglementari largi, de principiu, revine practicii de aplicare a legii sarcina de a verifica īntrunirea conditiilor necesare pentru angajarea raspunderii.
Īn ultima instanta, obligatia de reparare a prejudiciului concretizeaza raspunderea civila a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicita. Aceasta fapta ilicita constituie ceea ce s-a numit, īn literatura juridica si īn practica judiciara, un "delict civil". De aceea, raspunderea pentru aceasta fapta mai este denumita si "raspunderea civila delictuala". Īn consecinta, se poate spune ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii declanseaza o raspundere civila delictuala al carei continut īl constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat.Codul civil reglementeaza nu numai raspunderea civila delictuala directa, adica raspunderea pentru fapta proprie (care presupune angajarea raspunderii autorului faptei ilicite si prejudiciabile), ci si forme de raspundere civila delictuala indirecta, īn cazul acesteia din urma putānd fi vorba fie de raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane [raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori - art.1000 alin.(2)C.civ., raspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus - art.1000 alin.(3)C.civ. si raspunderea institutorilor si artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii lor - art.1000 alin.(4) C.civ.], fie de raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate de lucruri īn general [art.1000 alin.(1)C.civ.], de animale (art.1001 C.civ.) sau de ruina edificiului (art.1002 C.civ.). Subliniez ca prin acte normative speciale sunt reglementate si unele forme particulare de raspundere pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri (de ex.: Legea nr.103/1996 a fondului cinegetic si a protectiei vānatului contine anumite dispozitii referitoare la raspunderea civila pentru pagubele cauzate de vānat, adica de animalele salbatice aflate īn stare de libertate, cu modificarile ulterioare).
Pentru existenta raspunderii conditiile articolelor 998,999 C. civ., in mod necesar trebuie sa se fi produs un prejudiciu. Fara paguba nu poate lua nastere obligatia de a despagubi. Atingerea adusa dreptului ori interesului unei persoane, prin ea insasi, nu indreptateste nasterea dreptului la reparatie, daca printr-o asemenea atingere nici un prejudiciu nu a fost pricinuit.
In speta, recurentul a solicitat obligarea paratului la plata sumei de 3.000.000 lei, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta a terenului in suprafata de 100 m.p., pentru care a fost pus in posesie, teren ocupat de parat prin constituirea unui butic.
Simpla prezentare a faptului ilicit savarsit de parat - ocuparea suprafetei de 100 m.p. teren pe care si-a construit un butic - si a urmarilor acestuia - neputinta reclamantului de a se folosi de teren - nu sunt suficiente pentru a dispune obligarea paratului la plata sumei de 3.000.000 lei, din moment ce reclamantul nu a dovedit in ce consta lipsa de folosinta concreta a suprafetei de 100 m.p. teren, pentru a fi despagubit.
Contravaloarea lipsei de folosinta a terenului nu se raporteaza la veniturile pe care le realizeaza paratul prin exploatarea comerciala a terenului, ci la veniturile pe care reclamantul le-ar fi realizat daca ar fi folosit el insusi terenul respectiv, doar acestea reprezentand prejudiciul direct ce se reflecta in patrimoniul persoanei pagubite.
Deoarece reclamantul nu a dovedit ce destinatie productiva anterioara a avut ori ar fi dat suprafetei de 100 m.p. teren, de beneficiul folosintei careia a fost lipsit, in mod corect s-a retinut ca acesta nu a facut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., pretentiei solicitate, sub aspectul existentei pagubei si a intinderii ei, pentru a putea fi antrenata raspunderea delictuala a paratului.
Curtea de Apel Iasi, decizia civila nr.826 din 12 aprilie 2000[4].
2.Raportul dintre raspunderea delictuala si raspunderea contractuala
In literatura de specialitate s-a afirmat ca "raspunderea juridica este complexul de drepturi si obligatii conexe care, potrivit legii, se naste ca urmare a savārsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrāngerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice īn scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si al īndrumarii membrilor societatii īn spiritul respectarii ordinii de drept".[5]
Notiunea "raspunderii juridice civile" ramane insa a fi discutabila. Unii autori inainteaza notiunea de raspundere pozitiva, prin care urmeaza inteles executarea tuturor obligatiilor in mod strict, de neabatut. In sfera obligatiilor aceasta raspundere coincide de fapt cu executarea in mod corespunzator a acestora. Dar, in acelasi context, executarea corespunzatoare a obligatiilor si raspunderea juridico-civila se supun unor reguli diferite. Pana cand obligatiile sunt executate in modul corespunzator, nu putem vorbi despre raspundere, si dimpotriva, aplicarea raspunderii exclude executarea corespunzatoare a obligatiilor.
In unele cazuri incalcarea de drept serveste drept temei pentru nasterea si dezvoltarea unui raport juridic civil. Este cazul cauzarii de daune, care va servi drept temei pentru aparitia raportului juridic civil de despagubire. In asa fel, raspunderea se reduce la aparitia unui raport scopul caruia este -aplicarea masurilor corespunzatoare de influenta fata de persoanele, care au incalcat norma de drept corespunzatoare.
E diferita starea lucrurilor, cat priveste executarea necorespunzatoare a unei obligatii sau neexecutarea unei obligatii intr-un raport juridic existent. In acest caz raportul aparut deja si intre participantii acestui raport exista o anumita legatura. Masurile de raspundere sunt indreptate (in cazul cand e imposibil de a recupera in natura raportul juridic incalcat) spre a modifica drepturile si obligatiile partilor astfel, ca, in rezultatul final sa fie obtinute scopul urmarit de la bun inceput, de asemenea pierderile si prejudiciul cauzat prin incalcarea obligatiei sa fie reparate de persoana vinovata. Stabilirea clauzei penale sau repararea prejudiciului in cazul neexecutarii obligatiei contractuale in conditiile in care este reala aceasta executare, are drept scop obtinerea rezultatului concret (executarea unei lucrari, punerea in circulatie a unor marfuri, produse calitative, in baza de contract de cumparare- vanzare).
Prin urmare, raspunderea pentru incalcarea obligatiilor intr-un raport juridic existent are drept scop conformarea comportamentului real comportamentului model al unui raport juridic.
Drept consecinta , delimitam raspunderea in baza unui fapt juridic (ilicit) si raspunderea pentru incalcarea obligatiei existente prestabilit. Deosebirea in cadrul continutului acestor relatii face sa deosebim si forme diferite de raspundere. Astfel, in cadrul raspunderii pentru un fapt ilicit (delict) subiectul, care are anterior un comportament ilegal nu se afla in nici un raport juridic anterior cu subiectul sau subiectele, drepturile carora le-a incalcat. In acest caz se incalca nemijlocit o urma de drept, stabilita pentru a ocroti drepturile si interesele subiective absolute a celor, ce au de suferit.
In cadrul raspunderii pentru incalcarea drepturilor si obligatiilor intr-un raport juridic existent, comportamentul ilegal se reduce la incalcarea unui drept relativ la o deviere a comportamentului real de la modelul, intarit intr-un raport juridic. Aceasta deosebire in literatura juridica civila capata expresia delimitarii raspunderi civile contractuale si delictuale.
Unii autori considera ca raspunderea pentru prejudiciile cauzate consumatorilor ar fi una contractuala, mai mult ca atat, daca exista un contract incheiat in mod valabil, raspunderea va fi antrenata pe temei contractual. Temeiul raspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale ar fi executarea necorespunzatoare a contractului. Majoritatea autorilor, insa, arata ca viata, sanatatea, integritatea corporala nu sunt susceptibile de a face obiectul negocierii contractuale si, cand ele sunt vatamate putem apela doar la normele juridice, ce reglementeaza raspunderea delictuala.[6]
Īn cadrul raspunderii juridice, una din cele mai importante manifestari ale sale este raspunderea civila (3).
Raspunderea civila este o forma a raspunderii juridice care consta īntr-un raport de obligatii īn temeiul carora o persoana este īndatorata sa repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, ori, īn cazurile prevazute de lege , prejudiciul pentru care este raspunzatoare.
La baza raspunderii civile stau doua principii fundamentale: principiul repararii integrale a prejudiciului, prin care se īntelege īnlaturarea tuturor consecintelor daunatoare ale unui fapt ilicit, īn scopul repunerii victimei īn situatia anterioara ("restitutio in integrum") si principiul repararii īn natura a prejudiciului, adica repararea prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt restituirea bunului, īnlocuirea lui cu unul similar, repararea tehnica a bunului, etc.
Raspunderea civila īmbraca doua forme: raspunderea civila contractuala si raspunderea civila delictuala.
Codul Civil Romān supune cele doua forme ale raspunderii civile unor regimuri juridice sensibil deosebite.
Raspunderea civila contractuala este īndatorirea debitorului unei obligatii nascuta dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii prestatiei datorate.
Raspunderea civila delictuala este obligatia unei persoane de-a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicita extracontractuala.
Desi supuse unor regimuri juridice diferite, īntre cele doua forme de raspundere civila nu exista deosebiri fundamentale, ambele fiind angajate odata cu īntrunirea urmatoarelor conditii:
Un prejudiciu cauzat altuia;
O fapta ilicita (contractuala sau extracontractuala);
Culpa sau vinovatia autorului faptei;
Un raport de cauzalitate īntre fapta ilicita si prejudiciul cauzat.
Privitor la raportul dintre cele doua forme ale raspunderii civile, mentionam ca raspunderea civila delictuala alcatuieste dreptul comun al raspunderii civile, pe cand raspunderea contractuala este o raspundere cu caracter special, derogator. Ori de cate ori nu avem de-a face cu o raspundere contactuala, vor fi aplicate regulile privitoare la raspunderea civila delictuala.
Elementele care le conditioneaza sunt aceleasi: existenta unei fapte ilicite prin care se incalca o anumita obligatie, aducandu-se prin aceasta o atingere a unui drept subiectiv; savarsirea cu vinovatie a acestei fapte, ca element subiectiv al raspunderii; existenta unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate intre fapta si prejudiciu; capacitatea juridica a celui chemat sa raspunda.
Impartasind punctul de vedere ca intre cele doua raspunderi nu exista deosebiri fundamentale, nu putem totusi omite importanta practica a punerii in evidenta a unor deosebiri existente intre ele, deosebiri care sunt insotite de unele consecinte juridice importante. Dealtfel, practica noastra judecatoreasca are permanent in vedere aceste deosebiri in hotararile pe care le pronunta. Inainte de a evoca unele deosebiri dintre raspunderea delictuala si raspunderea contractuala este necesar sa evidentiem raportul dintre ele.
O prima deosebire dintre cele doua raspunderi o constituie faptul ca pe cand in cazul raspunderii delictuale obligatia incalcata este o obligatie legala, cu caracter general, care revine tuturor:obligatia de a nu vatama drepturile altuia prin fapte ilicite- i cazul raspunderii contractuale obligatia incalcata este o obligatie concreta, stabilita prin contractul preexistent, incheiat intre cele doua subiecte ale raspunderii- cel pagubit si cel care si-a incalcat obligatiile contractuale.
Pentru a se angaja raspunderea
contractuala se cere sa preexistente un contract si anume un contract valabil
incheiat. Referitor la capacitate, in materia raspunderii delictuale nu se stabileste prin lege o
varsta anume; raspunde delictual, are deci capacitate delictuala, oricine a
actionat cu discernamant, indiferent de varsta.
Raspunderea civila delictuala alcatuieste dreptul comun al raspunderii civile, pe cata vreme, raspunderea contractuala este o raspundere cu caracter special, derogator. Consecinta pe care o deducem din raportul astfel precizat dintre cele doua raspunderi este aceea ca oridecateori in dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o raspundere contractuala, vor fi aplicabile regulile privitoare la raspunderea civila delictuala. Atat raspunderea civila, delictuala cat si contractuala iau nastere ca urmare a incalcarii unei obligatii, incalcare prin care s-a adus o atingere unui drept subiectiv al unei persoane[7].
In
cazul raspunderii delictuale,
cel ce a savarsit fapta ilicita cauzatoare de prejudicii este de drept in
intarziere fara a fi necesara efectuarea vreunei formalitati speciale in acest
scop.
Pentru a angaja raspunderea
contractuala este necesar ca acela ce nu si-a executat obligatia
contractuala sa fi fost pus in intarziere, in formele prevazute de lege,
punerea in intarziere nu opereaza de drept.
In cazul raspunderii delictuale,
conventiile de neraspundere incheiate anterior savarsirii faptei ilicite sunt,
in principiu, nule.
In cazul raspunderii civile
contractuale, cu anumite limite, clauzele de neraspundere sunt in
principiu, admisibile.
Intinderea reparatiei este mai mare la
raspunderea delictuala decat la raspunderea contractuala, intrucat in materia
raspunderii civile delictuale aceasta este integrala, cel ce a savarsit fapta
ilicita fiind tinut pentru toate pagubele cauzate, ata pentru cele previzibile,
cat si pentru cele neprevizibile.
O alta deosebire consta in caracterul solidar al raspunderii
delictuale, in caz de coautorat la savarsirea faptei ilicite si in caracterul,
in principiu divizibil, al obligatiei de plata a daunelor, in cazul raspunderii
civile contractuale.
In materia raspunderii civile delictuale culpa
autorului prejudiciului trebuie sa fie dovedita de catre cel pagunit.
In materia raspunderii civile contractuale,
creditorul trebuie sa dovedeasca numai existenta contractului si faptul ca
obligatia nu a fost executata. Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este
prezumata.
In literatura de specialitate s-au conturat teorii cu privire la natura juridica a acestor doua forme a raspundeii civile; avand in vedere ca aceste au elemente comune si, in acelasi timp, intre ele exista si deosebiri. Astfel, s-au purtat discutii controverse in incercarea de a rezolva problema in cauza, raspunsul fiind diferit, conturandu-se doua teorii: teoria dualitatii raspunderii civile si teoria unitatii raspunderii civile. Dat fiind faptul ca aceste teorii sunt analizate pe larg in litaretura de specialitate, nu ne vom opri mai mult la descrierea lor in acest context.
La etapa actuala, teoria unitatii raspunderii civile pare a fi mai mult sustinuta atat de teoriticieni, cat si de practicieni, invocandu-se, macar si ipoteza ca culpa contractuala are aceeasi natura ca si cea delictuala si consta in atitudinea psihica fata de fapta ilicita. Aceasta teorie s-a accentuat mai cu seama in literatura de specialitate franceza din ultimii ani , unde se sustine abogarea tuturor diferentelor intre situatia victimei contractante si a unei terte persoane. Cunoastem faptul ca unul din principiile caracteristice raporturilor contractuale este principiul relativitatii, adica, in aceasta ordine de idei responsabilitatea contractuala pentru produse va putea fi invocata numai de partile contractante. Tertele persoane nu vor putea invoca raspunderea contractuala pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutarii ori a executarii necorespunzatoare a unui contract. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, tertii vor putea apela la raspunderea civila delicuala, in masura in care sunt intrunite conditiile pentru aceasta raspundere. Sirul de deosebiri intre raspunderea contractuala si cea delictuala, permite totusi sa spunem ca ele exista in cadrul unitatii raspunderii civile. Stabilind anumite limite ale aplicarii raspunderii delictuale sau contractuale, legiuitorul se orienteaza la faptul, care din aceste forme este capabil cat mai efectiv sa influenteze asupra particiantilor la relatiile civile, stimulandu-i pe acestea la luarea deciziilor optime in situatii concrete.
Alegerea de catre legiuitor a formei raspunderii se infatuieste tinand cont de specificul functional al raspunderii contractuale si delictuale, de aceea aceasta situatie urmeaza a fi luata in consideraqtie la imbunatatirea legislatiei privind imbunatatirea protectiei consumatorilor.
Examinand raspunderea juridico-civila ca modalitate de aparare a drepturilor consumatorilor, trebuie sa precizam functiile acesteia, fiindca aceasta permite stabilirea limitelor aplicarii efective in scopul atingerii obiectivelor propuse.
Acestea sunt:
. functia preventiva;
. functia compensatorie.
Una din functii poate prevala celeilalte in functie de domeniile dreptului civil. De exemplu, in cadrul incheierii contractului de prestare de servicii prevaleaza functia preventiva, fiindca acest contract are menirea de a asigura o deplina si multilatareala satisfacere a necesitatilor materiale si culturale ale cetatenilor. Daca este vorba insa de repararea prejudiciului, cauzat vietii, sanatatii sau proprietatii consumatorului printr-un produs periculos sau defectuos, atunci pe primul plan va fi functia compensatorie.
In literatura de specialitate este mult discutata problema cumulului dintre raspundere contractuala si cea delictuala. Desigur, aceasta problema poate fi discutata doar cand intre autorul prejudiciului si persoana pagubita exista un contract valabil incheiat, a carui neexecutare s-a concretizat in producerea prejudiciului.[8]
3. Trasaturile raspunderii civile delictuale
Avānd īn vedere tema prezentului referat, voi omite sa examinez problema raspunderii civile contractuale si voi urmari cāteva aspecte privind raspunderea civila delictuala pentru a putea stabili locul raspunderii comitentilor pentru fapta prepusilor īn ansamblul raspunderii civile delictuale.
Potrivit dispozitiunilor legale īn vigoare, raspunderea civila delictuala este de trei feluri:
raspunderea pentru fapta proprie;
raspunderea pentru fapta altei persoane;
raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului.
Dupa criteriul fundamentului sau, raspunderea este de doua feluri:
raspunderea delictuala subiectiva, īntemeiata pe ideea de culpa;
raspunderea delictuala obiectiva, īntemeiata pe ideea de garantie sau a riscului;
Īn cadrul raspunderii delictuale subiective Codul Civil reglementeaza trei categorii de raspundere:
Raspunderea delictuala pentru fapta proprie (art. 998 - 999 C.Civil);
Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.Civil);
Raspunderea institutorilor sau artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii sau ucenicii ce se afla sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. Civil).
Īn cadrul raspunderii delictuale obiective, Codul Civil reglementeaza patru categorii de raspundere:
Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 alin 1 C. Civil);
Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 si art. 15 din legea 103/1996);
Raspunderea pentru ruina edificiilor (art. 1002 Cod Civil);
Raspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul sau.
Īnainte de a aborda aspectele specifice acestei forme a raspunderii civile delictuale obiective, se cuvine sa examinam si sa explicam, fie chiar si succint, continutul notiunilor si conditiilor raspunderii delictuale cu care vom opera īn cele ce urmeaza.
Am aratat mai sus ca raspunderea civila delictuala īn general, presupune existenta sau īntrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate īntre fapta ilicita si prejudiciu, precum si culpa sau vinovatia autorului sau faptei ilicite sau prejudiciile.
Īntrunirea acestor conditii este necesara si īn cadrul raspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau (īn conditiile specifice pe care le vom examina mai jos) si de aceea o succinta examinare a acestora se impune.
Prin prejudiciu se īnteleg rezultatele daunatoare, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, efecte ale īncalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane.
Conditia existentei unui prejudiciu este atāt de importanta īncāt īncāt se poate afirma ca īn lipsa unui prejudiciu nu suntem īn prezenta raspunderii civile. Atāta timp cāt o persoana nu a fost prejudiciata, ea nu are dreptul de a pretinde vreo reparatie, oricāt de condamnabila ar fi o fapta ilicita si oricāt de grava ar fi culpa autorului.
Prejudiciile pot fi patrimoniale (cele cu continut economic ce pot fi evaluate pecuniar) si nepatrimoniale (sau daune morale ce constau īn īncalcarea drepturilor personale, fara continut economic, ce nu pot fi evaluate īn bani).
Prejudiciile pot fi cauzate direct persoanei umane (care aduc atingere directa fiintei umane) sau prejudicii cauzate direct bunurilor sale (care constau īn distrugerea sau deteriorarea bunurilor).
Prejudiciile cauzate direct persoanei umane pot fi:
Prejudicii cauzate personalitatii fizice (corporale) care aduc atingere sanatatii sau integritatii corporale a omului.
Prejudicii cauzate personalitatii afective, categorie īn care sunt incluse durerile psihice cauzate de moartea unei rude apropiate, divort, etc.
Prejudicii cauzate personalitatii sociale, constānd īn consecintele īncalcarii unor drepturi personale nepatrimoniale: onoarea, demnitatea, reputatia, etc.
Pentru ca prejudiciul sa dea nastere raportului juridic de raspundere civila, este necesar ca el sa fie urmarea īncalcarii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.
Daca interesul īncalcat este ilicit sau imoral, cel prejudiciat nu are dreptul la reparatie.
Iar pentru ca un prejudiciu patrimonial sa dea dreptul victimei sa ceara repararea lui, acesta trebuie sa fie:
Cert - adica existenta si īntinderea lui este sigura, el putānd fi evaluat īn prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale si viitoare sigure (ex. Incapacitatea temporara de munca);
Nereparat - īn cazul īn care prejudiciul a fost reparat, raspunderea īnceteaza.
Fapta ilicita - reprezinta actiunea sau inactiunea care are ca rezultat īncalcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Fapta ilicita are urmatoarele trasaturi:
Are un caracter obiectiv, constānd īntr-o conduita umana exteriorizata;
Este mijlocul prin care se obiectiveaza un element psihic subiectiv: vointa omului care a ales o anumita conduita;
Este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.
Faptele ilicite pot fi actiuni sau inactiuni. Cele mai numeroase sunt, fara īndoiala, faptele pozitive, comisive sau actiuni prin care autorul nesocoteste drepturile subiective ale victimei.
Cu toate acestea, fapta ilicita poate īmbraca si forma unei inactiuni atunci cānd, potrivit legii, o persoana este obligata sa īndeplineasca o activitate sau sa savārseasca o anumita actiune .
Ex. neacordarea asistentei medicale.
Raportul de cauzalitate - Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale este necesar ca īntre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport cauzal. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie sa fie consecinta faptei ilicite.
De aici trebuie sa deducem ca raspunderea civila delictuala nu este angajata atunci cand īntre fapta ilicita si prejudiciul suferit de victima nu exista un raport de cauzalitate.
Ex. cānd prejudiciul se datoreaza fortei majore, faptei unui tert sau victimei.
Culpa (greseala) - In sistemul Codului Civil Romān (art.998 - 999), raspunderea civila delictuala se īntemeiaza pe ideea de culpa, obligatia de reparare a prejudiciului existānd atāt īn cazul culpei sau greselii intentionate cāt si a celei neintentionate.
Raspunderea presupune greseala (culpa) imputabila autorului.
Spre deosebire de alte ramuri de drept (penal, administrativ, etc), unde prin culpa se īntelege doar forma neintentionata a vinovatiei, īn dreptul civil culpa exprima atāt formele intentionalecāt si cele neintentionale. De aceea unii autori opteaza pentru folosirea termenului de "greseala" sau "vinovatie".
Culpa īmbraca urmatoarele forme:
Distinctia īntre aceste forme ale culpei nu are importanta practica deoarece raspunderea este antrenata indiferent de forma culpei. Din acelasi motiv nu prezinta importanta practica nici gradele culpei: culpa grava (lata), culpa usoara (levis) si culpa foarte usoara (levissima).
Dupa ce am trecut īn revista continutul notiunilor si conditiilor raspunderii civile delictuale, consideram ca abordarea temei ce formeaza obiectul acestui referat poate fi facuta īn deplina cunostinta de cauza.
Capitolul II.
Prejudiciul
1. Notiune
Prejudiciu, element,(conditie) a raspunderii civile, constānd īn consecintele negative patrimoniale si morale suferite de catre o persoana ca urmare a faptei ilicite savārsite de catre o alta persoana, ori a actiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridica a altei persoane. Constituie p. distrugerea sau degradarea unui bun, vatamarea integritatii corporale sau sanatatii unei persoane. De existenta unui prejudiciu este conditionata nasterea obligatiei de despagubire. Atingerea adusa dreptului sau interesului legitim al unei persoane determina nasterea dreptului la reparatie numai īn masura in care produce un p. Īn cazul īn care p. īncercat de o persoana a fost acoperit de un tert īn mod benevol sau īn executarea unei obligatii, victima īsi pastreaza dreptul la reparatie īmpotriva autorului faptei pagubitoare, numai daca ajutorul dat de tert acesteia are caracterul unei liberalitati care nu-l īndreptateste pe autorul ei sa se īntoarca īmpotriva faptuirorului. De aceea, victima poate cumula despaguirea datorata de cel responsabil si cu suma datorata de asigurator īn ipoteza asigurarii de viata sau contra accidentelor, aceste feluri de asigurare, constituind, prin specificul lor forme de economisire, si nu modalitati de reparatiune. P. trebuie sa fie cert, personal, direct si sa rezulte din atingerea adusa unui drept sau unui interes legitim[9].
Etimologic, termenul de "prejudiciu" vine din latinescul "praejudicium".
Acesta este socotit a avea doua intelesuri. Astfel, pornind de la expresia folosita de Codul civil de "dezdaunare"-art 1073,1075,1673 are sensul de despagubire, iar pe linia traditionala, derivand din acel "damnum injuria datum" din dreptul roman desemneaza prejudiciul sau paguba.
Din punct de vedere etimologic si literal , prejudiciul īnseamna paguba sau dauna, pe cand despagubirea semnifica valoarea de acoperire, de inlocuire a pagubei. Asadar, sensul corect care trebuie utilizat in domeniul raspunderii civile delictuale este cel de paguba, de dauna si nu de despagubire[10]
Oricāt de condamnabila ar fi o fapta ilicita si oricit de grava ar fi culpa autorului, raspunderea civila delictuala nu poate interveni decāt daca, prin fapta ilicita si culpabila, s-a cauzat un prejudiciu cuiva. Mai mult decit atit, raspunderea civila delictuala se reduce-conform art 998-1003cod civil-la repararea pagubelor cauzate. Deci prejudiciul este nu numai conditia raspunderii, dar si masura ei,īn sensul ca autorul rćspunde numai īn limita prejudiciului cauzat.
Prejudiciul este definit uneori ca "orice vatamare adusa unui bun ocrotit de drept" sau ca orice "atingere adusa unei persoane" .Intrucit "vatamarea", "atingerea" sunt fapte al caror rezultat este prejudiciul, consideram ca este mai potrivita definitia dupa care prejudiciul este rezultatul atingerii aduse drepturilor ocrotite de lege.
2.Feluri
Clasificarea prejudiciilor este diferita, fiecare autor urmarind criterii diferite.
2.1.Prejudicii patrimoniale - prejudicii nepatrimoniale.
Clasificarea prejudiciilor in prejudicii patrimoniale cele care se concretizeaza in pierderi, stirbiri, afectari ale patrimoniului si prejudicii morale, cele care afecteaza persoana in atributele personalitatii, este cea mai importanta.
Criteriul distinctiei il reprezinta dupa unii autori, "natura intrinseca" a prejudiciilor , iar potrivit altei opinii, continutul lor .
Desi diviziunea este clasica, criteriul propus nu este in afara oricarei critici. Sintagma "prejudicii nepatrimoniale" sau "extrapatrimoniale", nu ofera determinarea suficienta prejudiciilor morale, pe care de fapt le vizeaza clasificarea despre care vorbim.
Potrivit unei exigente logice elementare, orice definitie trebuie definita afirmativ, prin ceea ce este si nu prin ceea ce nu este. Dupa acest criteriu, toate prejudiciile care nu sunt patrimoniale sunt nepatrimoniale, ceea ce, pentru o definitie, este inacceptabil. Or, prejudiciile morale, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza, reprezinta o categorie distincta, cu o configuratie proprie, ceea ce impiedica tratarea lor de o maniera per a contrario, in raport de o alta categorie. De aceea, trebuie gasit un criteriu functional care sa epuizeze sfera notiunii de definit.
Pe de alta parte, faptul ca prejudiciile zise patrimoniale sunt afectari ale patrimoniului nu le ofera acestora o natura patrimoniala propriu-zisa. Patrimoniul este o universalitate de drepturi si obligatii, ceea ce nu se poate spune despre prejudiciile "patrimoniale".
Criteriul fungibilitatii este preferabil in raport de care prejudiciile pot fi impartite in prejudicii economice si prejudicii morale: cele economice pot fi inlocuite printr-o valoare de schimb, de regula banii, in timp ce prejudiciile morale sunt nefungibile, ele neputand fi comparate, convertite, reduse la expresia valorii de schimb. Din faptul ca prejudiciile morale nu sunt fungibile (comparabile) nu rezulta ca ele ar trebui ignorate de drept, cum pare sa rezulte dintr-o opinie exprimata in literatura juridica potrivit careia "mult mai realist ar fi daca s-ar avea in vedere drept criteriu distinctiv, doar situatii in care prejudiciul trebuie reparat si situatii in care prejudiciul nu este reparabil. In felul acesta ar trebui distins - sub raportul obligatiei de a repara - intre prejudiciul care trebuie reparat si prejudiciul fara semnificatie economica, care nu trebuie reparat" .
In considerarea celor spuse anterior, orice prejudiciu, cu conditia de a fi injust, impune un remediu care poate fi o reparatie in cazul prejudiciilor economice, tocmai pentru ca ele sunt fungibile, sau un alt remediu adecvat situatiei injuste a victimei, in cazul prejudiciilor morale. A spune ca exista prejudicii care nu au a fi reparate pentru ca nu sunt susceptibile de exprimare baneasca, inseamna a accepta, ab initio, o inechitate, clamand neputinta dreptului .
Una dintre principalele diviziuni care pot fi operate asupra notiunii de prejudiciu ca element al raspunderii civile delictuale consta īn īmpćržirea acesteia pe baza naturii sale intrinseci īn prejudiciu patrimonial si prejudiciu nepatrimonial( denumit in mod curent si dauna morala).
Distinctia dintre dauna materiala si dauna morala corespunde marii diviziuni a dreptului in dreptul patrimonial si dreptul nepatrimonial. Justificarea-art 998 cod civil nu face nici o distinctie("orice fapta[...]"). In jurisprudenta si in doctrina juridica romaneasca s-a impus, īnca de la punerea in aplicare a codului, interpretarea ca acest text legal se refera la orice prejudiciu, adica atāt la prejudiciul patrimonial, cāt si la cel nepatrimonial.
Prejudiciu material, consecinta negativa, susceptibila de evaluare baneasca, care decurge din lezarea unui drept sau interes legitim patrimonial. De regula p.m. implica un contact material (ca de ex. distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea sau ranirea unui animal), dar aceasta nu este o conditie obligatorie; uneori el se concretizeaza īn pierderea totala sau partiala a unui drept patrimonial (de ex. dreptul la īntretinere a unui minor a carui parinte īntretinator si-a pierdut viata ca urmare a unei fapte ilicite). P.m. are sau poate avea doua elemente componente:
a) pierderea efectiv suferita (damnum emergens);
b) beneficiul nerealizat (lucrum cessans) raportat la cāstigul pe care victima (persoana fizica sau persoana juridica) īl putea realiza prin exploatarea normala a bunului distrus sau degradat, ori prin munca prestata de victima (persoana fizica)[15].
Dauna materiala este atingerea adusa dreptului patrimonial si dauna morala este atingerea adusa dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezulta din atingerea unui interes patrimonial. Ele se pot pretui in bani. De aceea asemenea prejudicii se mai numesc si patrimoniale sau pecuniare. Astfel de prejudicii sint, spre pilda, distrugerea sau stricarea unui lucru, omorirea ori ranirea unui animal. Dar nu numai atit; constituie de asemenea, un prejudiciu material si pierderea, in tot sau in parte, a unui drept patrimonial cum ar fi, spre pilda, dreptul la intretinere. Prejudiciul material nu trebuie sa fie ca īn dreptul roman, corpori datum. El nu implica un contact material.[16]
Prejudiciul material. Structura lui. Art 1084 cod civil stabileste ca prejudiciul material cuprinde sau poate cuprinde doua elemente: pierderea suferita si beneficiul nerealizat.
Textul este scris īn materie contractualć, dar prin generalitatea redactćrii el acopera intreaga arie a raspunderii civile, inclusiv cea delictuala.
Pierderea patrimoniala suferita consta dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constć din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit daca nu s-ar fi savirsit fapta ilicita.
Este pierdere efectiva sau realć distrugerea ori stricarea unui lucru care formeaza obiectul unui drept, sau care se afla numai in posesia celui pagubit.
Prejudiciul material se poate īnfatisa si sub forma beneficiului sau cāstigului nerealizat. De asemenea, prejudiciul patrimonial al persoanelor fizice se poate īnfatiŗa ca un cistig nerealizat, īn cazul pierderii totale sau partiale a veniturilor din muncć.
Dauna morala a fost denumitć pe rānd īn doctrina dreptului "orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalitatii umane"(Rene Savatier, "La theorie des obligations. Vision juridique et economique" Dalloz, Paris, 1969, p 344) sau "prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferinta fizica sau morale pe care le resimte victima"[17].
Prejudiciile morale sunt cele care rezultć din vćtćmarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare baneascć. Astfel sint: moartea, atingerile aduse integritatii fizice, sćnćtćžii sau altor atribute ale personalitatii, cum ar fi , spre pilda, onoarea si reputatia. Asemenea prejudicii nu exclud, in mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pilda, durerea suferita de pe urma unei raniri sau loviri este un prejudiciu moral.
Atingerea unui drept sau a unui interes?
In conceptia traditionala prejudiciul ar trebui sa constituie vatamarea unui drept subiectiv dobindit sau intr-o alta formulare a unui interes juridic ocrotit ceea ce, revine la a cere ca vatamarea sa atinga tot un drept subiectiv[18]
Un exemplu va lamuri aceasta distinctie. Art 87 codul familiei obliga pe sotul care a contribuit la intretinerea copilului celuilalt sot sa continue a-i da intretinere. Tot astfel, potrivit art 88 din acelasi cod, cel care a luat un copil pentru a-l creste, fara a intocmi formele cerute pentru infiere, are obligatia sa-l intretina cit timp copilul este minor.
In ambele cazuri, aceasta obligatie nu revine sotului ori celui care a luat spre crestere un copil, decāt dacć parintii firesti au murit sau sint disparuti ori in nevoie. Intrucit aceste conditii ar fi indeplinite, copilul se bucura de un drept subiectiv ocrotit printr-un drept material la actiune. In cazul contrar, copilul nu are decit un simplu interes. Numai in primul caz, pierderea sustinatorului, ca o consecinta a unei fapte ilicite, ar justifica in aceasta conceptie restrictiva pretentia la despagubire.
O asemenea conceptie restrictiva se īntemeiaza pe faptul ca cel care se pretinde pagubit nu avea un drept fata de victima, ci se bucura numai de o simpla favoare, oricind revocabila. De vreme ce prin urmare, victima-sustinator de fapt-nu putea fi constrinsa, pe cale de actiune sa continue prestatiile facute cu acest titlu, cu atit mai mult nici cel raspunzator de moartea sustinatorului de fapt nu ar putea fi constrins sa o faca sub forma de despagubire.
O alta opinie aduce īn prim-plan ideea ca art. 998-999 cod civil conditioneaza, printre altele, dreptul la reparažiune de existenta unui prejudiciu, fara a deosebi dupa cum aceasta ar rezulta din atingerea unui drept sau a unui simplu interes. Iar acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Numai in aceasta conceptie largć care vede o paguba reparabila ŗi in lezarea unui simplu interes pot fi pe deplin satisfćcute nevoile de despagubire īndreptatite din punct de vedere etic si social.
Desigur, certitudinea daunei rezultate din pagubirea unui simplu interes va putea fi mai greu dovedita, dar o asmenea dovada este cu putinta de cele mai multe ori.
Dintre aceste doua opinii, ultima, cea extensiva, care se multumeste cu vatamarea unui simplu interes pentru a recunoaste dreptul la reparatiune, a fost consacrata de practica noastra judecatoreasca. Astfel,au fost acordate despagubiri pentru pierderea īntretinerii copiilor unuia dintre soti care nu rezultasera din casatoria cu sotul victima, desi parintele acestor copii-sotul supravietuitor-era in viata si nu era disparut, iar din decizie nu reiese ca el era in nevoie.
Apare astfel ca instanta nu a considerat necesara indeplinirea cerintelor art 87 codul familiei pentru ca acei copii sa aiba, in asemenea situatie interes la intretinere. Asadar, despagubirea a fost acordata pentru pierderea sustinatorului de fapt, constatindu-se nu vatamarea unui drept, ci numai lezarea adusa unui simplu interes.
Dar practica ne infatiseaza hotariri si mai caracteristice. Se stie ca in trecut, cerinta ca obiectul prejudiciului sa fie "un interes legitim, juridic ocrotit", adica un drept, a servit mai ales pentru a inlatura pretentiile concubinei careia victima īi presta intretinerea. De indata insa ce vatamarea unui simplu interes ar fi indestulatoare pentru a obtine despagubirea, si pretentiile concubinei lipsite de cel care ii presta intretinere devin admisibile. Este chiar ceea ce a decis colegiul penal al Tribunalului Suprem .
Asadar, īn conceptia practicii noastre judecatoresti, atingerea unui simplu interes-adica a unei situatii de fapt-indreptateste dezdćundarea. Dar numai cu doua importante rezerve.
Prejudiciu de peste un million de euro
Joi, 13 03 2008,
18:18 Falsul de
Dorina Tataran | |
In urma cercetarilor efectuate in cazul privind intabularea in fals a terenurilor de pe strada Romulus numerele 42-44, din Timisoara, Parchetul de pe langa Tribunalul Timis a solicitat politiei declinarea comptenetei, deoarece s-a stabilit ca prejudicial cauzat este mai mare de un million de euro.
Urmare a acestui
fapt, politistii Biroului de Investigatii Criminale, respectiv cei de
In urma cu aproximativ trei saptamani, conducerea Primariei Timisoara si cea a Oficiului de Cadastru faceau public faptul ca s-a descoperit incercarea de intabulare a unor imobile, pe numele unui cetatean domiciliat in Ungaria, in baza unor falsuri.
Potrivit celor declarate de catre Arthur Marius Ursu, directorul Oficiului de Cadastru, in 22 februarie s-a solicitat, printr-un birou notarial, emiterea a doua extrase de carte funciara de autentificare pentru imobilele mentionate, in vederea vanzarii lor.
Falsul a fost
descoperit in momentul in care s-au comparat actele din arhiva de
Sectia civila a Curtii de apel
Decizie nr. 909 din 28/03/2002
(Timisoara).
Potrivit art.
Curtea a admis recursul declarat de reclamantul D.I. īmpotriva deciziei civile nr. 1157 din 12 decembrie 2001 pronuntata de Tribunalul Caras-Severin, pe care a modificat-o īn tot, īn sensul ca a admis apelul declarat de reclamant īmpotriva sentintei civile nr. 69 din 26 februarie 2001 pronuntata de Judecatoria Bozovici, pe care a schimbat-o īn tot, iar īn consecinta: a admis actiunea formulata de reclamant īmpotriva pārātilor I.S. si S.C. "C." S.A. Bucuresti si a majorat renta datorata de pārātul I.S. reclamantului de la suma de 400.000 lei lunar, cāt s-a stabilit prin decizia penala nr. 344 din 7 august 1977 pronuntata de Tribunalul Caras-Severin, la 1.750.000 lei lunar, īncepānd cu data intentarii actiunii, 10 decembrie 1999 si pāna la īncetarea starii de nevoie, suma ce se mentine la nivelul venitului minim pe economie, ce se stabileste prin hotarāre de guvern.
Instanta de recurs a retinut ca prima instanta a respins ca neīntemeiata actiunea prin care reclamantul a solicitat, īn contradictoriu cu pārātii, majorarea rentei stabilita prin decizia penala nr. 344/1997 a Tribunalului Caras-Severin īn raport cu rata inflatiei si care sa-i asigure nevoile de trai, motivānd ca reclamantul nu a facut dovada ca hotarārea penala este definitiva.
Tribunalul a respins pentru acelasi motiv apelul declarat de reclamant.
Analizānd recursul
declarat de reclamant prin prisma criticilor aduse deciziei recurate, Curtea a
apreciat ca este īntemeiat, conform art. 304 pct. 9 si 10 si
art. 312 alin.
Astfel, prin decizia penala nr. 344 din 7 august 1997, pārātul I.S. a fost obligat sa plateasca reclamantului, cu titlu de despagubiri o renta lunara de 400.000 lei, īncepānd cu data producerii accidentului, 5 februarie 1996, si pāna la īncetarea starii de nevoie.
Potrivit art.
Īn speta, revizuirea despagubirilor se impune, avānd īn vedere ca renta s-a stabilit īn raport de starea de nevoie a reclamantului, suma stabilita reprezentānd costul celor necesare traiului, al medicamentelor si al tratamentului medical.
Conform certificatului de la dosar, eliberat de Comisia de Expertiza Medicala a persoanelor cu handicap, reclamantul prezinta un handicap permanent, astfel īncāt nu se mai impune revizuirea starii sale de sanatate.
Prin urmare, starea de nevoie a reclamantului nu a īncetat, ci se impune ca suma pe care i-o datoreaza pārātul sa acopere prejudiciul ce i-a fost cauzat, reprezentānd salariul de care a fost lipsit si din care ar fi putut sa-si procure cele necesare traiului, inclusiv medicamentele si tratamentul medical.
Īn lipsa altor
probe, Curtea a apreciat ca potrivit art.
A treia conditie esentiala a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu in sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru ca obligatia de dezdaunare sa ia fiinta, trebuie sa se stabileasca existenta unei legaturi de la cauza la efect intre fapta comisa de o persoana si prejudiciul suferit de cealalta. Asadar, raspunderea civila constind in reparatia prejudiciului nu poate exista in lipsa raportului cauzal dintre fapta ilicita si prejudiciu, indiferent daca ne referim la raspunderea delictuala sau cea contractuala.1 Fara existenta prejudiciului si fara constatarea ca el este un efect al faptului ilicit comis de autor, fapta nu poate fi reprimata civilmente; de aceea orice hotarire judecatoreasca care ordona repararea fara sa stabileasca existenta raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu este casabila. Stabilirea legaturii de cauzalitate intre fapta autorului si dauna incercata de reclamantul in actiunea in raspundere este o chestiune de fapt lasata la suverana apreciere a judecatorilor de fond: proba existentei acestei legaturi incumba reclamantului deoarece el se pretinde creditor in virtutea unui delict sau, putindu-se face prin orice mijloc de dovada prevazut in dreptul comun. Examinind chestiunea existentei raportului de cauzalitate in ipoteza in care o persoana este tinuta la repararea unui prejudiciu fara sa i se poata imputa vreo greseala sau neglijenta, jurisprudenta franceza cere, relativ la accidentele de munca, dovada ca prejudiciul suferit de victima este in legatura cu munca pe care o presteaza. Legatura de cauzalitate dintre faptul ilicit si prejudiciu este inlocuita in acest caz prin aceea dintre prejudiciu si exercitiul muncii pe care o presteaza victima; ea consta deci in stabilirea situatiunii de fapt ca dauna incercata a provenit din cauza sau in tipul muncii ce o efectua pentru patron. Avind sa se pronunte asupra cererii de despagubiri, formulata pentru accidentul suferit de un voiajor de comert in cursul deplasarilor pe care le efectua in executarea contractului sau de munca. Curtea de Casatie a respins-o constatind in fapt ca accidentul a carui victima a fost voiajorul s-a produs nu din cauza sau in timpul muncii, ci in cursul unei plimbari de agrement pe care el o facea in asteptarea orei fixate pentru intilnirea cu un client (Cass Civ 20 Noiembrie 1934). Lipsa raportului de cauzalitate dintre culpa si prejudiciu, face ca raspunderea agentului sa inceteze. Cind legatura exista, dar se constata totusi ca alaturi de culpa agentului a concurat la provocarea daunei si culpa victimei, raspunderea nu inceteaza insa este atenuata.
Specificul raportului de cauzalitate in materia raspunderii civile delictuale.
In unele cazuri raportul de cauzalitate se stabileste cu usurinta, legatura dintre cele doua fenomene analizate fiind intr-atit de vadita incit nu comporta discutii. In practica insa evenimentele de multe ori sunt atit de complexe incit e greu de stabilit fenomenul care a produs efectul, daca fapta ilicita constituie sau nu cauza rezultatului. Asa se explica varietatea foarte mare a tezelor si sistemelor propuse in literatura juridica pentru rezolvarea problemei legaturii cauzale in drept .
Cum spuneam, uneori stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu devine o problema complicata. Astfel se pune problema atunci cind unei persoane i se aplica lovituri care prin natura lor nu sint cauzatoare de moarte, dar suferind de o maladie cronica de inima, face un atac de cord si moare, daca loviturile aplicate se afla sau nu in raport de cauzalitate cu decesul victimei? Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat ce a fost dat in pastrare de autorul furtului unei alte persoane se afla sau nu in raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victima? De asemenea, fapta paznicului care a uitat deschisa usa magaziei din care o alta persoana a furat unele materiale poate fi considerata cauza a pagubei incercate de firma respectiva? Raspunsul la asemenea intrebari nu este usor de formulat si argumentat.
Dificultate apare si in solutionarea cauzei in care victima unei agresiuni este transportata la spital, unde medicul de garda ii aplica un tratament superficial, luind in considerare starea victimei, astfel ca a doua zi dupa internare decedeaza, desi, daca i s-ar fi aplicat un tratament corespunzator, victima ar fi fost salvata. Ne intrebam daca fapta medicului este cauza decesului[22].
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate specific raspunderii civile delictuale, trebuie avute in vedere urmatoarele precizari:
a) intereseaza nu un raportul de cauzalitate in general, ci cel specific, dintre actiunile sau inactiunile oamenilor, avind caracterul ilicit si prejudiciu, desi nu pot fi ignorate imprejurarile care pot explica, sub raportul cauzalitatii naturale, producerea unui anumit efect pagubitor;
b) desi exista o unitate intre fapta omeneasca si atitudinea faptuitorului ei, atitudine de constiinta, de afectivitate si de vointa, pentru raportul de cauzalitate se ia in considerare numai fapta omeneasca respectiva, ca facind parte din realitatea sociala, in acest fel raportul de cauzalitate avind caracter obiectiv. Desigur, faptul psihic adica vinovatia isi are importanta sa pentru delictul civil, dar este distinct de raportul de cauzalitate, desi ambele sunt legate unul de altul.
c) fapta ilicita este compusa nu numai din actiuni, cat si din inactiuni, daca distinctia are importanta pentru stabilirea producerii prejudiciului
d) fapta omeneasca se desfasoara in societate si, deci, se afla in legatura cu faptele altor oameni si cu factori exteriori, ca de exemplu de mediu, evenimente naturale astfel ca este normal sa se faca o selectare a factorilor
e) raportul de cauzalitate nu este intotdeauna un raport direct intre fapta si prejudiciu, putind fi si un raport mediat, cind fapta omeneasca produce o situatiei care a permis unor factori sa determine un prejudiciu.
f) atunci cand se procedeaza la izolarea artificiala a corelatiilor, izolare absolut necesara pentru determinarea raportului de cauzalitate, desigur ca un criteriu pentru selectionarea factorilor contributivi la producerea prejudiciului trebuie sa-l constituie si cel oferit de lege, cerinta pe care legea o impune conduitei umane.
Toate aceste premise demonstreaza complexitatea si specificitatea pe care le prezinta raportul de cauzalitate, ca element al raspunderii civile delictuale . Problema centrala o reprezinta nesitatea ca, pornind de la caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate , sa desprindem , din toti factorii aflati in corelatie, acei factori umani antecedenti prejudiciului care au determinat producerea acestuia.
Analiza pluralitatii de cauze.
In cercetarea legaturii cauzale trebuie sa tinem seama si de faptul ca fenomenul- efect poate fi determinat de o pluralitate de cauze, iar nu de un singur fenomen. Intre aceste cauze, unele sunt principale, altele secundare, unele directe, altele indirecte. Pluralitatea de cauze se poate infatisa sub forma unor cauze concomitente sau sub forma unor cauze succesive. In ipoteza concursului de cauze concomitente se pot deosebi doua subdiviziuni: a) cauze asociate, cind fiecare fenomen-cauza singur ar fi putut produce cu necesitate fenomenul efectului. De exemplu doua impuscaturi, fiecare fiind mortala. b) cauze concurente, cind fiecare fenomen in parte nu ar putea produce cu necesitate rezultatul, dar actiunea lor conjuncta determina cu necesitate rezultatul. In acest caz nu avem , de fapt o pluralitate de cauze, ci un concurs de fenomene care impreuna, alcatuiesc cauza rezultatului. In ipoteza concursului de cauze succesive, denumit si lant cauzal, caracteristic este faptul ca un fenomen cauza determina cu necesitate si alt fenomen-cauza si care determina cu necesitate producerea rezultatului. Pentru solutionarea acestei probleme, trebuie sa pornim de la doua premise teoretice[23]:
O prima premisa teoretica pentru cercetarea raportului de cauzalitate ca element al raspunderii civile delictuale este conceptul de relatii cauzale complexe. In structura logica a acestui concept sunt integrate notiunea de complex cauzal si de complex de efecte. Complexul cauzal este alcatuit din mai multe actiuni sau inactiuni care pot fi cauze directe, indirecte, imediate, mediate, principale, secundare, etc sau conditii. Ceea ce da unitate acestor actiuni-inactiuni este faptul ca ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel incit trebuie sa recunoastem eficienta cauzala fiecaruia dintre elementele complexului cauzal. Complexul de efecte presupune ca aceeasi cauza genereaza mai multe rezultate care pot avea relevanta din punct de vedere al unui singur sau al mai multor ramuri de drept. Aceasta idee explica si cumuleaza raspunderea civila delictuala cu raspunderea penala precum si cumularea altor tipuri de raspundere juridica.
A doua premisa teoretica lamureste interferenta notiunii de caracter direct al prejudiciului cu notiunea de legatura cauzala directa si cu notiunea de legatura cauzala indirecta in cadrul raspunderiicivile delictuale.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu poate imbraca atit forme cauzale directe, cit si forme cauzale indirecte. Notiunea de prejudiciu cauzat in mod direct(printr-o legatura cauzala directa) nu trebuie confundata, deci, cu cea de prejudiciu direct deoarece in acesta din urma intra nu numai prejudiciul creat printr-o legatura cauzala directa, ci si prejudiciul creat printr-o legatura cauzala indirecta.
Conceptul de relatie cauzala complexa ca element al raspunderii civile delictuale asigura o mai buna proteguire a intereselor victimei si, totodata, evita pericolul unei raspunderi nelimitate, prin folosirea unor metode specifice de determinare a elementelor care, in mod obiectiv se integreaza raportului cauzal si de separare a acestor elemente de cele care nu au eficienta cauzala fata de prejudiciul produs.
Sisteme propuse pentru stabilirea raportului de cauzalitate.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, in toate acele situatii cind producerea prejudiciuui este precedata sau insotita de mai multe fapte si imprejurari, doctrina juridica si jurisprudenta din dreptul occidental au propus diferite sisteme sau criterii:
1) Sistemul echivalentei conditiilor sau conditiei sine qua non . In aceasta opinie, in cazul in care nu se poate determina cu precizie faptul cauzal, rationamentul este simplu: toate faptele in absenta carora prejudiciul final nu ar fi survenit au aceeasi valoare cauzala, adica sunt echivalente. Asadar, fiecare conditie care precede rezultatul pagubitor si in lipsa careia aceasta, ipotetic, nu s-ar mai produce, constituie singura, deopotriva cu celelalte asemenea conditii, cauza prejudiciului.
Teoria echivalentei conditiilor, sustinuta de majoritatea doctrinarilor francezi si aplicata in practica judiciara din Franta, prezinta unele avantaje. Sistemul are meritul de a izola conditiile necesare de cele care sunt indiferente pentru producerea rezultatului, precum si meritul simplicitatii.
Totusi, el a fost criticat pentru motivul ca largeste prea mult campul cauzal, ceea ce duce la consecinte inadmisibile, permitind sa fie retinute drept cauze ale rezultatului fapte foarte indepartate in timp sau care au avut rol neglijabil ori nu au contribuit deloc la producerea lui. Asa de pilda, sunt considerate cauze ale prejudiciului cu valoare egala, alaturi de conditiile cauzale si conditiile-prilej care constituie numai prilejul pentru ca fapta cauzatoare sa produca rezultatul.
Pe plan practic, acesta poate duce la extinderea excesiva a cercului persoanelor ce urmeaza a fi trase la raspundere, ale caror fapte s-au aflat intr-o relatie pur intimplatoare, de simpla coexistenta cu prejudiciulDe asemenea, intre conditiile sine qua non nu se face nici un fel de gradatie, in functie de contributia lor efectiva la producerea pagubei.
Avind in vedere aceste critici s-a propus sa fie retinute in cimpul cauzal numai acele fapte care s-au savirsit cu intentie sau din culpa. Se incearca astfel sa se includa in raportul de cauzalitate, care este o conditie obiectiva a raspunderii civile, un element subiectiv- forma vinovatiei. Fara indoiala ca forma greselii sau vinovatiei este o problema importanta a dreptului, dar numai in procesul stabilirii imputabilitatii unei fapte.
In ce priveste insa determinarea raportului de cauzalitate, ea nu poate avea nici o relevanta. Aceasta, mai ales in cazul raspunderii civile delictuale, cind forma culpei este indiferenta pentru operatia de stabilire a intinderii obligatiei de reparare a prejudiciului.
2) Sistemul cauzei proxime. Acest sistem a fost elaborat in dreptul anglo-saxon avind ca fundament teoretic afirmatia filosofului iluminist Francisc Bacon: "Ar fi pentru drept o sarcina fara de sfirsit de a determina cauza cauzelor si actiunea unora fata de celelalte. De aceea el se multumeste cu cauza imediata si judeca actiunile cu ajutorul acesteia, fara sa urce la una anterioara,considerand ca aceasta causa proxima inglobeaza in sine eficienta tuturor cauzelor anterioare. "Asadar, se considera drept cauza a prejudiciului numai fenomenul, fapta sau imprejurarea imediat anterioara producerii acestuia, apreciindu-se ca in lipsa ei, chiar daca ar fi existat celelalte imprejurari, prejudiciul nu s-ar fi produs.
Teoria este criticabila. Se ignora prin ea faptul ca adeseori efectele pagubitoare se produc numai prin mijlocirea unui lant cauzal, alcatuit dintr-un numar mai mare sau mai mic de factori intermediari. In realitate sint situatii cind cauza proxima este de minima importanta, ceea ce inseamna ca retinerea ei ca singura cauza a prejudiciului este inechitabila si contrara realitatii. Procedind in acest mod se inlatura caracterul cauzal al unor fapte sau imprejurari anterioare care au fost intr-adevar eficiente si decisive in producerea rezultatului pagubitor. Prin urmare, in acest sistem cimpul cauzalitatii este atit de restrins incit lasa in afara lui toate faptele eficiente si conditiile necesare care au contribuit decisiv la producerea rezultatujlui pagubitor, cu exceptia uneia singure, cea de pe urma, cauza proxima.
Daca in sistemul echivalentei conditiilor se poate spune ca "toti sunt viovati" sau dimpotriva, "nimeni nu este vinovat", faptele avind valoare cauzala echivalenta, in sistemul cauzei proxime este vinovat numai autorul faptei care a precedat si provocat rezultatul.
In dreptul american, sistemul cauzei proxime este coroborat cu ideea de culpa sau vinovatie. Astfel, se sustine ca raspunderea revine intotdeauna acelei persoane care a avut ultima sansa de a evita producerea pagubei-the last clear chance. In consecinta, este retinuta drept cauza a pagubei numai fapta savirsita cu intentie sau din culpa care a provocat cea din urma, direct si imediat, prejudiciul.
Desigur ca este criticabila si aceasta tendinta de a transforma raportul de cauzalitate dintr-un raport obiectiv intr-un raport subiectiv prin introducerea criteriului previzibilitatii, cat si premisa de la care porneste acest sistem si anume cauzalitatea mecanica, liniara, directa, univoca -cu aplicatie generala.
In realitate, cauzalitatea mecanica este cel mai putin concordant cu fenomenele vietii sociale tip de cauzalitate si , din punct de vedere practic, si stemul cauzei proxime poate duce la o restrangere excesiva si arbitrara a cercului persoanelor care ar urma sa fie trase la raspundere pentru producerea prejudiciului.
3) Sistemul cauzei adecvate. Pentru a se inlatura neajunsurile primelor doua sisteme, in aceasta teorie, in diferite variante, se incearca sa se faca o selectie intre antecedentele prejudiciului. Ea se datoreaza filosofului von Kries si se aplica cu unele exceptii, in practica judiciara din Germania.
Potrivit acestui sistem, dintre conditiile sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte sau imprejurari anterioare care, in mod normal, obisnuit, conform experientei umane, produc asemenea prejudicii sau consecinte, fiind previzibile. Asadar, trebuie inlaturate din cimpul cauzal acele fapte care, numai accidental, au determinat producerea prejudiciului pentru ca sistemul cauzei adecvate retine numai acele antecedente ale efectului care indeplinesc calitatea de conditie sine qua non, care sint adecvate, tipice, adica in mod normal sunt susceptibile a produce efectul respectiv.
In legatura cu aceasta teorie se pune insa problema criteriului dupa care se apreciaza caracterul adecvat al unei anumite fapte sau imprejurari. Unii sustin ca insusirea de cauza adecvata rezulta din previzibilitatea subiectiva, considerindu-se cauzal orice fapt care, la savirsirea lui, putea sa apara autorului ca fiind de natura a provoca rezultatul.
Altii considera drept criteriu acela al prognosticului obiectiv retrospectiv, ceea ce ar insemna ca este cauza orice conditie sine qua non care, dupa cursul normal si obisnuit al lucrurilor, este susceptibila sa provoace rezultatul. Indiferent de criteriul dupa care se apreciaza caracterul adecvat al cauzei, rezultatul este acelasi. Astfel se ajunge la o confuzie intre cauzalitate si greseala sau vinovatie, problema previzibilitatii constituind o problema de imputabilitate a faptei si nu una de cauzalitate.
Un alt argument contra este acela ca nu este exclus, desi cazurile sunt rare, ca legatura cauzala sa existe chiar si in forma sa atipica. Nu intotdeauna legatura cauzala este obligatoriu sa aiba o expresie adecvata sau tipica.In viata reala este posibil ca, adesea, din intersectarea intamplatoare a unor evenimente ori fapte umane ,raportul de cauzalitate sa capete un caracter netipic, ca anumite cauze sa produca alte efecte decat cele pe care le produc in mod obisnuit. Asadar, teoria este criticabila deoarece existenta raportului obiectiv dintre fapta ilicita si prejudiciu este inlocuita cu reprezentarea despre acest raport
Mai amintim ca alaturi de aceste sisteme s-au mai sustinut si alte teorii intemeiate pe distinctia dintre imprejurarile care au creat posibilitatea producerii pagubei si cele care au transformat posibilitatea in realitate sau dintre posibilitatea abstracta si posibilitatea concreta a producerii prejudiciului etc.
4) sistemul cauzalitatii necesare, unul dintre cele mai raspandite in literatura noastra de specialitate[25]
Acest sistem are meritul afirmat in doctrina de a se baza pe materialismul dialectic, pornindu-se de la diferenta fundamentala intre raporturile de cauzalitate necesara si raporturile de cauzalitate fortuita.Se considera ca doar in primul caz exista raport de cauzalitate intre fapta ilicita si rezultatul negativ, caci numai astfel intre fapta si prejudiciu exista o legatura constanta, determinata prin caractere generice.
Se porneste in cadrul acestui sistem de la definitia cauzei ca fiind acel fenomen care, precedand efectul, il provoaca in mod necesar. Criteriul propus de autorii care s-au ocupat cu studierea acestui sistem este bineinteles, cel al legaturii necesare dintre fapta ilicita si efectul produs - prejudiciul. Numai in masura necesitatii acestui raport fapta ilicita este considerata drept cauza a prejudiciului.In categoria cauzelor vor fi cuprinse doar fenomenele care au determinat in mod necesar rezultatul.
Fiecare societate, la un moment al dezvoltarii ei, acumuleaza un numar de cunostinte si de experiente cu privire la raportul obiectiv de cauzalitate intre fenomene, dobandite in practica productiei si a oricarui alt domeniu al vietii sociale. Raportul de cauzalitate este necesar atunci cand acest caracter este confirmat de fondul de cunostinte si de experiente la care a ajuns societatea in momentul stabilirii raportului.
Oricum ar fi stabilit caracterul necesar al efectului, rezultatele care sunt urmarea unei inlantuiri intamplatoare, fortuite de fapte, raman in afara campului cauzei si, in consecinta, pentru a stabili raportul de cauzalitate nu se va tine seama de ele.Se subliniaza astfel in doctrina ca fortuitul, aflat de altfel in afara dreptului, si necesarul, ce caracterizeaza si izoleaza cauzalul,sunt categorii distincte.
Aceasta teorie are ca deficienta tocmai concluzia ca faptele umane cu caracter ilicit care au doar rolul de conditii si nu de cauze ies din sfera raportului de cauzalitate, neatragand raspunderea autorilor lor. Autorii care sustin acest sistem au ajuns la aceasta concluzie, chiar daca sunt de acord ca existenta conditiilor creeaza posibilitatea pentru un fenomen -cauza sa realizeze in mod obligatoriu un alt fenomen-efectul si ca legatura necesara dintre cauza si efect nu inseamna ca fenomenul- cauza singur poate provoca efectul[26]
Acesti autori raspund criticilor aduse prin amintirea unor prevederi legale conform carora este posibila instituirea raspunderii civile impotriva unor persoane care nu au cauzat prejudiciul, ale caror fapte au avut numai rolul de conditii si nu de cauze necesare ale prejudiciului-Codul penal pentru instigatori, complici, tainuitori, sau favorizatori.Astfel, numai atunci cand exista o prevedere expresa a legii poate fi atrasa raspunderea civila a altor persoane decat a autorului faptei ilicite, chiar daca aceste alte persoane ar fi contribuit, prin crearea conditiilor, la savarsirea faptei cauzatoare de prejudicii.
Asadar, pentru a se putea extinde raspundereasi asupra persoanelor care prin faptele lor ilicite au creat conditii pentru desfasurarea actiunii cauzatoare de prejudicii, se admite posibilitatea unei interpretari extensive date intelesului notiunii de "cauza" la care se refera art. 998 si art.999.
5) Sistemul unitatii indivizibile dintre cauza si conditii
Constructia acestui sistem este rezultatul sintezei tuturor celorlalte. El se datoreaza unuia dintre cei mai mari autori din doctrina juridica romaneasca de drept civil. Dezgolindu-l de toate aspectele ideologice, pare a fi cel mai judicios[27].
In fundamentarea lui se porneste de la ideea justa potrivit careia in stabilirea raportului cauzal trebuie avut in vedere ca fenomenul-cauza nu actioneaza singur si izolat, ci in anumite conditii externe care "fara a produce efectul pagubitor, au favorizat totusi producerea acestui efect, inlesnind nasterea procesului cauzal, grabind si favorizind dezvoltarea lui sau agravindu-i ori asigurindu-i rezultatele negative.
O posibilitate abstracta, o simpla eventualitate a fost prefacuta astfel intr-o posibilitate concreta si actuala, care de altfel a si condus la realitatea efectului negativ produs. In aceste situatii socotim ca, din punctul de vedere al raspunderii juridice, asemenea conditii exterioare, care au contribuit precumpanitor la realizarea efectului pagubitor alcatuiesc, impreuna cu imprejurarea cauzala, o unitate indivizibila, in cadrul careia asemenea conditii dobindesc, si ele, prin interactiune cu cauza, caracter cauzal.
Unitatea acestor imprejurari este data de faptul ca ele concura ca un tot la producerea prejudiciului, astfel incit trebuie recunoscuta eficienta cauzala a fiecaruia dintre elementele complexului cauzal.
Cu alte cuvinte, intre cauza principala si conditii este o unitate indivizibila, raportul de cauzalitate cuprinzind nu numai faptele care constituie cauza necesara si directa, ci si conditiile cauzale, fapte care au facut posibila actiunea cauza sau i-au asigurat ori agravat efectele daunatoare. Asa se explica, in planul dreptului civil, antrenarea raspunderii instigatorilor, complicilor, favorizatorilor si tainuitorilor si nu doar pentru ca aceasta este prevazuta expres de lege, cum afirmau sustinatorii teoriei cauzalitatii necesare.
Pentru stabilirea faptelor ilicite care intra in cimpul cauzal, adeseori, se recurge la efectuarea unor expertize de specialitate: medicale, tehnice, contabile etc. In acest mod se urmareste sa se determine stiintific toate corelatiile dintre fapte si imprejurari, retinindu-se in campul cauzal doar acelea care au contribuit, direct sau indirect, mediat sau nemijlocit la producerea prejudiciului. Cercetarea se incheie cu stabilirea, pe baza de probe, a cauzelor principale si secundare, interne si externe, concurente ori asociate, precum si a conditiilor care au asigurat sau facilitat actiunea cauzelor.
Prejudiciu moral, consecinta negativa nesusceptibila de evaluare pecuniara, care rezulta din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial (cum ar fi dreptul la viata, la integritate corporala, la sanatate, la onoare, etc.) si consta īn moartea, durerile fizice sau psihice cauzate prin vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii, atingerea onoarei sau reputatiei unei persoane, etc.[28]
In evolutia dreptului, s-a pus problema posibilitažii acordćrii de despagubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Aceasta problema a primit solutionari diferite de-a lungul timpului si in diferite tari.
Nota dominanta a fost intotdeauna cea a admiterii repararii banesti a daunelor morale, dar legislatiile au variat de la lipsa unui regulament in materie(fiind lasata la aprecierea judecatorilor) pina la reglementarea detaliata a unor cazuri in care o asemenea reparare poate fi acordata. Jurisprudenta variaza si ea, de la acordarea restrictiva pina la acordarea cu titlu general, in toate cazurile, de prejudicii morale, de despagubiri banesti.
In dreptul european au fost intotdeauna dispute in acest domeniu, uneori numai de nuanta, alteori chiar in privinta posibilitatii acordarii de despagubiri materiale pentru prejudiciile morale. Ideea dominanta este, totusi cea privind admiterea.
In dreptul civil austriac se porneste de la codul civil conform caruia nu se face distinctie intre felurile de daune, prin "prejudiciu" intelegindu-se atit cel material cit si cel moral. Sunt luate in considerare durerile cauzate de vatamari corporale(art 1225 din cod civil) precum si durerile morale cauzate prin lezarea dreptului la libertate, la onoare si la nume, daunele morale cauzate prin distrugerea unor valori materiale deosebite pentru proprietar, in toate aceste cazuri acordindu-se despagubiri banesti.
Dreptul civil elvetian reglementeaza doar anumite situatii in care persoana vatamata poate primi despagubiri banesti pentru repararea daunelor morale si anume: in cazul atingerii aduse unor interese personale; in cazul leziunilor corporale; in situatia cauzarii mortii unei persoane.
In dreptul civil englez, institutia este in intregime jurisprudentiala si, cu privire la prejudiciile corporale, se admite repararea baneasca atit a prejudiciului patrimonial cit si a celor nepatrimoniale. Stabilirea cuantumului este lasata la aprecierea judecatorului,dar trebuie sa se tina seama de prejudiciul de agrement si de pretium doloris.
Dreptul civil francez admite intr-o masura foarte larga repararea baneasca a prejudiciului moral, principalul temei legal constituindu-l articolul 1382 din Codul civil francez(art 998 din Codul nostru) care nu face distinctie in privirea prejudiciului, acesta putind fi material,dar si moral.
Istoric al prejudiciului nepatrimonial in dreptul romānesc
Dupć aparižia codului civil din 1865, s-a adoptat un sistem mixt pentru repararea daunelor morale, adica prin mijloace nepatrimoniale (ca afisarea sau publicarea hotaririi judecatoresti de condamnare a autorului daunei, publicarea declaratiei prin care autorul daunei recunoaste ca cele afirmate despre cinstea sau reputatia unei persoane nu sunt adevarate etc) cit si prin mijloace patrimoniale (condamnarea autorului la plata unei sume de bani in folosul persoanei lezate).
Din 1865 pina in 1944, repararea baneasca a daunelor morale a fost regula generala pe principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" aplicat prin art 998, 999. Aceasta interpretare a dus si la consacrarea legislativa in Codul penal din 1936, unde, in art 92 alin 2 se facea referire atit la daunele materiale cit si la cele morale[29]
In etapa urmatoare(1944-1952) doctrina romana sustinea atit teza traditionala a admiterii reparatiei banesti a daunelor morale cit si teza, cu totul noua, a inadmisibilitatii unei asemenea reparatii patrimoniale a daunelor morale. Aceasta noua teza a fost motivata prin ideea ca reparatia baneasca ar fi o institutie specifica dreptului civil burghez, incompatibil cu principiul eticii socialiste si ale dreptului socialist si in general cu relatiile sociale ale societatii socialiste.
In 1952 si 1965 se situeaza o etapa in care principiul era cel al neadmiterii reparatiei banesti a daunelor morale, in decembrie 1952, Tribunalul Suprem dānd o decizie de indrumare. Aceasta decizie priveste imposibilitatea de a se acorda despagubiri pentru prejudicii de ordin moral, referindu-se la faptul ca hotarārea prin care au fost platite despagubiri pentru prejudiciile morale suferite de victima nu sunt compabile cu principiile fundamentale ale legislatiei socialiste:
"Din
totalitatea principiilor constitutionale si indeosebi din acela inscris in art
15 din Constitutie reiese ca izvorul principal de venit este mnca. Nu se poate
deci concepe plata unor sume de bani ca echivalent pentru suferinta morala
provocata omului [...]. In lumina acestor principii, instanta judecatoreasca
trebuie sa faca aplicarea art
Repararea urma sa fie facuta prin sanctionarea celor vinovati, prin publicarea hotaririi de condamnare si prin alte mijloace adecvate.
Ca urmare a
radicalitćžii acestei decizii de indrumare, instanta judecatoreasca de toate
gradele au incetat sa mai acorde despagubiri banesti pentru prejudiciul
nepatrimonial. Astfel, Colegiu Civil al TS prin Decretul 29 din 13 ianuarie
"Atunci cind este vorba despre un prejudiciu moral, repararea nu se poate face decit in natura, prin mijloacele cele mai potrivite, condamnarea penala in cazul unei infractiuni, publicarea hotaririi de condamnare etc."
Tot in aceasta perioada apare Decretul 31/1954, care instituie un sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale. Acest decret cuprinde un capitol, al III-lea, numit "Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale" care contine trei articole: 54, 55, 56. Conform acestor articole, persoana care a suferit o atingere in dreptul sau nepatrimonial "va putea cere instantei judecatoresti incetarea savirsirii faptei" si "sa oblige pe autorul faptei savirsite fara drept sa indeplineasca orice masura socotite necesare de instanta, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins"(art 54). Daca aceste hotariri nu sunt respectate de autor, instanta judecatoreasca va putea sa-l oblige pe acesta la "plata, in folosul statului, a unei amenzi pe fiecare si de intirziere" (art 55).
In practica, insa, s-a apelat prea putin la masurile de ocrotire a dreptului nepatrimonial prevazut de Decretul 31/1954 si in literatura juridica au fost opinii care au condamnat decizia de indrumare mentionata anterior a TS, sustinind in continuare teza admisibilitatii repararii banesti a prejudiciului nepatrimonial.
Dupa
Constitutia din 1965 apare o reorientare a dreptului civil romān, punāndu-se
printre altele si problema reparćrii banesti a daunelor morale. Codurile civile
cehoslovac si polonez intrate in vigoare in aceasta perioada au reglementat si
ele aceasta institutie. Si la noi au aparut tendinte favorabile tezei mai
sus-amintite, iar la sesiunea Stiintifica de
Chiar autori care erau partizani ai teoriei inadmisibilitatii au avut pareri apreciate drept favorabile posibilitatii repararii:
"Subliniem ca in aprecierea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al prejudiciului trebuie manifestata o grija deosebita intrucit de multe ori se invesc probleme delicate si complicate. Astfel, de exemplu, o persoana grav desfigurata poate pretinde despagubiri, chiar daca n-a pierdut capacitatea de munca, in ipoteza in care, in urma atingerii suferite, ii este penibil sa se duca la teatru sau in alte locuri publice si acest fapt determina necesitatea procurarii unui televizor pentru a nu fi nevoita sa apara prea des in public"[30]
Intr-un domeniu limitat, cel al vatamarilor corporale care sunt si surse generatoare de prejudicii nepatrimniale, apare din ce in ce mai categorica ideea admisibilitatii repararii banesti a daunelor morale:
"Capacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba sau, in orice caz, nu se poate reduce numai la aceasta si trebuie avut in vedere si asa-zisul prejudiciu de agrement rezultind din atingerea adusa satisfacerii si placerilor vietii constind in pierderea posibilitatii de imbogatire spirituale, divertisment si destindere" (V. Patulea, "Contributia la starea raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciului rezultat din vatamarea integritatii corporale" in RRD 1970, nr 11 p 56).
De asemenea, pentru situatia in care victima a ramas paralizata si condamnata la o relativa izolare, s-a considerat just ca prejudiciul moral ar trebui reparat prin resurse ca radio, televiziune, mjloace mecanice de transport. Pentru tinerii desfigurati sau schiloditi si pentru parintii care prin uciderea copilului ramin singuri la batrinete, simpla reparare baneasca a pagubelor materiale nu constituie o reparare integralć.
"Nu este vorba de a transforma durerea sufleteasca in izvorul de cistig in aceste cazuri, ci de a alina, prin mijlocirea reparatiunii banesti, conditia de viata alterate ale victimei"[31]
In perioada de dinainte de 1990, doctrina si practica judecatoreasca au avut o tendinta clara spre admiterea despagubirilor banesti pentru prejudiciile morale, mai ales in cazul vatamarii corporale sau a sanatatii, imprejurare care are drept efect restringerea posibilitatilor de viata familiala si sociala.
Astazi, problema repararii banesti a daunelor morale nu mai poate constitui obiect de controversa .
Ratiunile ideologice care au stat la baza pronuntarii Deciziei de indrumare nr.VII /1952 au disparut o data cu sistemul politic care le-a promovat.Un argument la fel de important este faptul ca legislatia recenta consacra expressis verbis posibilitatea de a obtine repararea acestui fel de prejudiciu[32].
Una dintre aceste reglementari este Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, care in articolul 11 alin.2 dispune ca in cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoastere a dreptului incalcat ,instanta va hotari si asupra daunelor materiale si morale cerute.
Si Legea nr. 11 /1991 privind combaterea concurentei neloiale prevede in art. 9 ca daca faptele de concurenta neloiala cauzeaza daune materiale sau morale ,cel prejudiciat este in drept sa se adreseze instantei cu actiune in raspundere civila.
O a treia lege de dupa 1990 ,Legea nr.48/1992 a audio-vizualului prevede in art.2 alin. 5 ca poate fi atrasa si raspunderea pentru daunele morale in urma savirsirii unor fapte ilicite.
Alaturi de
argumentul clasic al caracterului atotcuprinzator al notiunii de prejudiciu din
art.998 si
Criteriile de stabilire a prejudiciului moral si a despagubirilor. In cazul in care se admite repararea daunelor morale prin despagubiri banesti se ridica problema dificila a modului si a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cit si a criteriilor de stabilire a indemnizatiilor destinate repararii acestora.
Identificarea unor criterii stiintifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizatiilor destinate repararii prejudiciilor morale nu este posibila intrucat este o incompatibilitate intre caracterul moral(nepatrimonial) all daunelor si caracterul banesc(patrimonial) al despagubirii(indemnizatiei). De aceea, nici legiuitorul, nici hotarirea judecatoreasca nu stabileste vreun criteriu dupa care trebuie stabilita indemnizatia.
Indemnizatia, fiind de natura patrimoniala, criteriul de stabilire trebuie sa fie tot de natura patrimoniala pentru a fi exacte. Indemnizažia acordata pentru repararea prejudiciului moral trebuie sa reprezinte, in realitate, o reparare a acestuia, in sensul unei compensatii sau satisfactii compensatorii. Stabilirea cuantumului despagubirii pentru repararea daunelor morale include, fireste, o doza mai mica sau mai mare de arbitrar. Totusi, despagubirea trebuie raportata la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importanta si consecintele acesteia pentru persoana vatamata. Aprecierea prejudiciului se realizeaza sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vatamata pe plan fizic si psihic[33]
Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea "pretului" suferintei fizice si psihice care sunt inestimabile, ci inseamna aprecierea multilaterala a tuturor consecintelor negative ale prejudiciului si a implicatiei acestuia pe toate planurile vietii sociale ale persoanei vatamate. Trebuie sć se aprecieze ce a pierdut persoana vatamata pe plan fizic, psihic, social, profesional si familial din ceea ce ar insemna o viata normala, linistita si fericita pentru aceasta in momentul respectiv, dar si in viitor in societatea respectiva. Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral si apoi, in raport cu acesta, se stabileste indemnizatia.
Astfel, intr-o speta, persoana vatamata, raminind cu o infirmitate permanenta, a solicitat instantei obligarea inculpatului la 7.500.000 lei daune morale. Instanta retine ca "este incontestabil ca persoana civila, in urma violentelor exercitate de inculpat, a suferit certe prejudicii fizice si psihice. Urmarile permanente ale agresiunii ii limiteaza considerabil accesul la clipele de agrement incercate anterior, raminind marcata pe intreaga durata a vietii prin restringerea libertatii de miscare, infirmitatea si imposibilitatea atingerii momentului de destindere firesti in viata. Considera instanta justificata suma de 4.000.000 lei, cu titlu de daune morale, care vor permite persoanei civile atenuarea urmarilor agresiunii si momentul de ambient in circuitul vietii particulare".
Mai intai se apreciaza prejudiciul moral, asa cum rezulta si din solutia instantei , iar in functie de acest rezultat urmeaza, logic, stabilirea despagubirii, adica a sumei de bani destinate asigurarii efective a satisfactiei, alinarii sau usurarii suferintei persoanei vatamate moral.
Prejudiciul moral va fi apreciat dupa criterii nepatrimoniale: importanta prejudiciului moral; durata si intensitatea durerilor fizice si psihice; tulburarile si neajunsurile suferite de victima prejudiciata moral. Aprecierea trebuie facuta in concreto, de la caz la caz, in functie de toate circumstantele si imprejurarile cazului dat.
A) Criteriul importantei prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
In cazul suportarii unor prejudicii morale, fiecare persoana vatamata acorda o pretuire diferita valorilor lezate. Persoana vatamata acorda pretuire acelor valori, actiuni sau creatii care, prin insusirile lor, ii satisfac anumite nevoi si aspiratii. De exemplu, un prejudiciu estetic este mai important in cazul in care persoana vatamata este o actrita, stewardesa, manechin decit in cazul unor persoana obisnuite.
In dreptul elvetian se subliniaza ca exigenta unei leziuni importante este realizata atunci cint integritatea fizica sau mentala sufera, independent de micsorarea capacitatii de cistig, o alterare evidenta sau grava.
Importanta prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimoniala careia i s-a adus atingere, de masura in care a fost lezata aceasta valoare si de intensitatea cu care au fost percepute consecinžele vatamarii de catre persoana vatamata.
B) Criteriul constind in durata mentinerii consecintelor vatamarii. Din acest punct de vedere pot exista doua sitautii: urmarile vatamarii sa fie temporare, trecatoare sau sa fie permanente. Chiar daca urmarile sint trecatoare, in functie de durata leziunilor suferite si de importanta acestora pentru persoana vatamata, aceasta poate pretinde daune morale. Leziunile sau vatamarile permanente sunt resimtite de victima toata viata. In literatura juridica elvetiana s-a apreciat ca o lezare a integritatii corporale este permanenta daca se prevede ca ea va subzista cu cel putin aceeasi gravitate in timpul intregii vieži.
C) Criteriul intensitatii durerii fizice si psihice. La aprecierea acestei intensitati trebuie sa se tina seama si de virsta, sexul, profesia, nivelul de pregatire si de cultura generala a persoanei vatamate. Intensitatea suferintelor fizice sau psihice este un criteriu deosebit de criteriul importantei. De exemplu, daca in urma unei vatamari lipsite de o mare importanta, persoana lezata trebuie totusi sa suporte un tratament indelungat si deosebit de dureros, prejudiciul moral al acesteia consta in aceasta suferinta fizica si psihica intensa, consecutive tratamentului. Cu privire la durerea fizica s-a aratat ca aceasta este posibil de masurat. In practica medico-legala din unele tari se foloseste, in acest scop, un aparat care ii determina gradul de intensitate, atunci cind este prezenta.
D) Alte criterii. Alte criterii de apreciere a prejudiciului moral ar mai putea fi urmatoarele:
- repercusiunile prejudiciului moral asupra starii generale a sanatatii si chiar asupra sperantei de viata a victimei;
- consecintele prejudiciului pe plan social, profesional si familial;
- tulburarile si neajunsurile suferite de persoana vatamata.
Criteriile orientative de stabilire a cuantumului indemnizatiei destinate reparatiei daunelor morale. Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric deci nu pot fi evaluate in bani. In legislatia noastra nu exista nici un text care sa prevada dupa ce criteriu trebuie evaluat cuantumul despagubirii pentru repararea daunelor morale.
In legislatia elvetiana a asigurarilor sociale exista texte care reglementeaza modul de determinare a indemnizatiei, stabilindu-se un maxim care nu poate fi depasit. In dreptul civil elvetian, art 49 alineatul 1 din Codul obligatiilor prevede ca, in cazul atingerilor aduse intereselor personale, reclamantul are dreptul la o indemnizate, atunci cind aceasta este justificata de gravitatea prejudiciului si de gravitatea deosebita a greselii.
Atunci cind prejudiciul a fost considerat drept grav, instantele elvetiene au acordat daune morale: 440.000 de franci elvetieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani, atit de grav arsa incit se mentin cicatrice intinse care diminueaza mai ales sansele de casatorie[34].
Revenind la sistemul nostru de drept, din solutiile de spete rezulta trimiterile instantei la gravitatea prejudiciului moral. Astfel, s-a retinut acordarea daunelor morale, subliniindu-se: "prin omorarea sotului in prezenta ei, a fost lezat in mod grav sentimentul fata de cel mai apropiat om si care ii asigura linistea si existenta"[35].
Avind in vedere argumentele literaturii juridice si ale practicii judiciare romane si straine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despagubirii destinate repararii prejudiciilor morale.
Pe linga gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizatiei destinate repararii daunelor morale, trebuie sa apelam la un al doilea criteriu orientativ si anume la criteriul echitatii. De aceea este in afara de discutie ca daca gravitatea prejudiciului moral este mare si indemnizatia ce trebuie acordata trebuie sa fie substantiala. Indemnizatia trebuie sa fie justa, rationala, echitabila, adica in asa fel stabilita incit sa asigure efectiv o compensatie suficienta, dar nu exagerata, a prejudiciului moral suferit.
Dreptul victimei inconstiente total si definitiv de a obtine o indemnizatie pentru daunele morale. Unele aspecte particulare ale raspunderii civile delictuale pentru daune morale au fost recent abordate, iar unele litigii referitoare la prejudiciul nepatrimonial, cu care au fost confruntate institutiile noastre si-au gasit, de asemenea, ecou in literatura juridica[36].
S-a ridicat si problema referitoare la dreptul victimei inconstiente total si definitiv de a obtine o indemnizatie cu titlu de despagubire pentru daune morale si chestiunea daca rudele apropiate ale acestiea, suferind ele insele prejudicii morale ca urmare a acestei situatii au sau nu dreptul la indemnizatie pentru repararea propriului prejudiciu.
Studiul are in vedere o stare de fapt retinuta dintr-o speta a instantei romāne in care victima unui accident de circulatie, de care inculpatul era vinovat in exclusivitate, se afla in stare vegetativa, dupa contuzie cerebrala gravć, fiind asimilat gradul I de invaliditate si necesitind ingrijire si supraveghere permanenta din partea altei persoane. Actiunea civila din cadrul procesului penal a avut ca obiect despagubirea materiala constind in diferite cheltuieli necesitate de asistenta medicala, daune morale constind intr-o suma globala si o prestatie periodica lunara a caror natura si justificare nu au fost precizate .
In astfel de situatii este posibila constituirea ca parte civila in procesul penal a victimei directe si a apropiatilor acesteia, atit in ceea ce priveste prejudiciul patrimonial, cit si cel moral constind in lezarea sentimentelor de afectiune, pe care ei le nutresc fata de victima, si acest prejudiciu fiind tot direct si personal, asemenea prejudiciului material. Deci, in speta, parti civile urmau sa fie atit victima cit si parintii acesteia.
Se pune, insa si problema posibilitatii acordarii victimei care se afla in stare vegetativa cronica de indemnizatii, atit pentru prejudiciul material cit si pentru cel moral.
Prejudiciul corporal. O alta preocupare a doctrinei aduce ca subiect de analiza notiunea de prejudiciu corporal.In literatura franceza a fost pusa aceasta problema, concluzionandu-se ca dreptul la reparatii pentru prejudiciul corporal este o sanctiune a principiului inviolabilitatii corpului uman dar consecintele sunt diferite in functie de caracterul mortal sau nu al faptei ilicite[37].
In prejudiciul constind intr-o atingere adusa sanatatii sau integritatii psihice intra mai multe elemente. Acestea sunt tratamentele medicale, chirurgicale, farmaceutice pe care victima trebuie sa le suporte(damnum emergens) si prin lipsa cistigului corespunzind diminuarii sau suprimarii capacitatii sale de a munci(lucrum cessans). Alaturi de aceasta, trebuie reparate si prejudiciile morale a caror evaluare are in mod necesar ceva arbitrar: durerea psihica, suferinta pur psihologica in cazuri de mutilare, privarea de o parte din placerile pe care le putea resimti intr-o viata normala.
Prejudiciul rezultind din moarte. Cind se produce un accident mortal, in conditia angajarii raspunderii faptuitorului, persoanele din anturajul celui mort pot obtine despagubiri fie bazindu-se pe dreptul victimei, fie pe dreptul lor.
Drepturile culese din mostenirea victimei-Mostenitorul si legatarii universali ai victimei pot cere celui responsabil repararea prejudiciului material incercat de catre defunct in intervalul dintre accident si deces(tratament medical, incapacitate de munca etc). Ei pot chiar sa evalueze prejudiciul moral suferit de defunct provocat din suferintele indurate inainte de a muri. Deci, ei au dreptul, pe aceasta cale, la tot ceea ce victima ar fi putut are si nu a avut timp s-o faca.
Drepturile proprii tertilor in urma unui accident mortal. Pentru a actiona, ei nu trebuie sa culeaga mostenirea victimei, dar trebuie sa stabileasca existenta, in propria persoana, a unui prejudiciu raspunzator unor exigente generale de certitudine si de legitimitate. Daca ei au suferit un prejudiciu in persoana lor, chiar daca acesta este un prejudiciu prin ricoseu, vor putea intenta o actiune in despagubiri. Acesta poate fi un prejudiciu material, daca defunctul le asigura resursele pe care moartea sa le-a facut sa inceteze sau un prejudiciu moral, provenit din atingerea adusa sentimentului de afectiune pe care le purtau victimei.
Prejudiciul moral este, in general, prezumat de instanta in prezenta unei legaturi de familie suficient de apropiata: cei care vor profita sunt ascendentii, descendentii si sotul. De asemenea, cercul familial poate fi largit, in functie de circumstante, la frati, surori etc cind exista intre victima si reclamant o adevarata comuniune afectiva.
Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discutie in literatura noastra juridica chiar si in perioada in care repararea pagubei morale nu era admisa. Astfel s-a aratat ca "alaturi de munca trebuie neaparat avute in vedere si alte aspecte ce dau vietii culoare si valoare cum sunt: cultura, sportul, ocupatiile dezinteresate referitoare la familie si societate ,deoarece incapacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba si, deci, trebuie avut in vedere si asa-zisul prejudiciu de agrement[38].
Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnitatii, prestigiului sau cinstei unei persoane consta in proferarea de expresii insultatoare, calomnii, defaimari ori denigrari la adresa unei persoane si se pot infaptui prin viu grai, prin adresarea directa in public, in scris, prin publicitate in presa ori prin mass-media in general.
3.Conditii
Conditiile generale ale raspunderii
Din prevederile legale mentionate rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale se cer īntrunite cumulativ cāteva conditii, si anume:
1) existenta unui prejudiciu;
2) existenta unei fapte ilicite. Desi īn art. 998 si 999 Cod civil se vorbeste de o fapta ("orice fapta"; prejudiciul cauzat "prin fapta sa"), atāt practica judiciara, cāt si literatura juridica sunt unanime īn a considera ca numai o fapta ilicita poate sa atraga dupa sine raspunderea civila delictuala;
3) existenta unui raport de cauzalitate īntre fapta ilicita si prejudiciu. Art. 998 precizeaza ca fapta omului care "cauzeaza altuia prejudiciu", obliga la repararea acestuia;
4) existenta vinovatiei (vinei) celui ce a cauzat prejudiciul, constānd īn intentia, neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.
1) Prejudiciul (paguba, dauna) reprezinta consecinta negativa patrimoniala si nepatrimoniala a īncalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane.
Clasificarea prejudiciilor:
a) patrimoniale si nepatrimoniale;
b) cauzate direct persoanei umane si cauzate direct bunurilor sale;
c) previzibile si imprevizibile;
d) instantanee si succesive.
Prejudiciul trebuie sa fie urmarea īncalcarii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultat al unei situatii de fapt si nu corespunde unui drept subiectiv).
Conditii pentru protejarea unui interes
- situatia de fapt sa fi avut caracter de stabilitate;
- sa fie vorba de vatamarea unui interes licit si moral.
Conditiile prejudiciului patrimonial
. Pentru ca prejudiciul sa fie susceptibil de reparare se cer a fi īntrunite unele conditii, si anume: sa fie cert si sa nu fi fost reparat īnca.
1. Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atāt īn privinta existentei, cāt si īn privinta posibilitatii de evaluare.
Este īntotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data cānd se pretinde repararea lui.
Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor , care, desi nu s-a produs īnca, este sigur ca se va produce īn viitor, el fiind astfel, susceptibil de evaluare.
Prejudiciile viitoare si eventuale obliga la reparare numai dupa ce s-au produs ori este sigur ca se vor produce.
2. Conditia ca prejudiciul sa nu fi fost reparat īnca. Reperarea prejudiciului īn cadrul raspunderii delictuale are drept scop sa īnlature integral efectele faptei ilicite, iar nu sa constituie o sursa de dobāndire a unor venituri suplimentare, īn plus fata de paguba suferita.
De regula, cel care trebuie sa acopere prejudiciile cauzate este cel care a savārsit fapta ilicita.
Exista īnsa situatii īn care altcineva decāt autorul prejudiciului a platit despagubiri ori a facut anumite prestatii, prin care s-a acoperit, īn total sau īn parte, prejudiciul.
Raspunderea civila este īnlaturata daca victima a obtinut deja repararea prejudiciului de la autor sau de la persoana obligata a raspunde pentru acesta.
Situatia platilor facute de terte persoane:
a) plata facuta cu intentia de a repara, total sau partial - victima poate cere reparatia de la autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenta de prejudiciu care a ramas neacoperit;
b) plata facuta cu intentia de a o gratifica sau de a-i veni īn ajutor victimei - īsi pastreaza dreptul de a obtine despagubiri de la autorul faptei ilicite;
c) plata facuta de un tert obligat sa plateasca pe un alt temei decāt raspunderea civila delictuala:
- autorul prejudiciului estre asigurat de raspundere civila - are dreptul la eventuala diferenta de despagubire;
- victima este beneficiara unei asigurari de persoane - masura de prevedere si de economisire - are drept la despagubiri de la autor;
- victima este beneficiara unei asigurari de bunuri are dreptul la eventuala diferenta de prejudiciu neacoperita; asiguratorul are drept de regres īmpotriva autorului pentru sumele platite;
- victima beneficiaza de pensie de invaliditate ori de urmas - poate pretinde eventuala diferenta dintre pensie si valoarea integrala a pagubei.
Repararea prejudiciului. Īn cazul īn care sunt īntrunite conditiile pentru a se putea obtine repararea prejudiciului, se pot stabili masurile pentru repararea efectiva a acestuia.
4. Daunele morale
Daunele morale sunt consecinte de natura nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constind in atingerile aduse personalitatii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a caror reparare urmeaza regulile raspunderii civile delictuale daca fapta ilicita s-a produs in afara unui cadru contractual.
Dauna morala a fost denumitć pe rānd īn doctrina dreptului "orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalitatii umane"[39] sau "prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferinta fizica sau morale pe care le resimte victima" .
Daunele morale au fost clasificate astfel:
1.daune morale constind in dureri fizice sau psihice numite pretium doloris;
2.suferintele psihice determinate de cauzarea mortii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de ranirea, mutilarea, desfigurarea sau imbolnavirea grava a acesteia (sunt denumite si prejudicii prin ricoseu), iar despagubirea datorata pentru repararea acestora se numeste pretium affectionis.
Prejudiciul estetic cuprinde toate vatamarile si leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau infatisarii persoanei, despagubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se "pretium pulchritudinis";
Prejudicul de agrement reprezinta restringerea posibilitatilor victimei de a se bucura de viata, de a avea parte din plin de satisfactii materiale si spirituale pe care aceasta i le poate oferi (acest prejudiciu a fost calificat drept prejudiciu hedonist"-"hedone"="placeri" in limba greaca).
Stabilirea cuantumului despagubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doza de aproximare, dar instanta trebuie sa aiba in vedere o serie de criterii cum ar fi consecintele negative suferite de cel in cauza pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, masura in care au fost lezate aceste valori si intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii, masura in care i-a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala.
Pentru ca instanta sa poata aplica aceste criterii apare insa necesar ca cel ce pretinde daunele morale sa porduca un minimum de argumente si indicii din care sa rezulte in ce masura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constitutie, i-au fost afectate prin arestarea ilegala si pe cale de consecinta sa se poata proceda la o evaluare a despagubirilor ce urmeaza sa compenseze prejudiciul.
In speta, reclamantul a solicitat, iar instantele de fond si de apel au acordat reclamantului daune morale totale in suma de 381.000$, respectiv 150$/zi, pentru intreaga perioada de timp cat a fost tinut abuziv si, ulterior, condamnat in temeiul unei hotarari penale ulterior desfiintate, fara a proceda in modul aratat mai sus.
In consecinta, se admite recursul, se caseaza hotararile pronuntate in cauza si se trimite pricina pentru rejudecare instantei de fond .
Daune morale. Art. 504 C.
proc. pen.. Stabilirea cuantumului. Criterii.
Tribunalul
a admis actiunea si a obligat Statul Roman prin Ministerul Finantelor sa
plateasca reclamantului suma de 381.000 $ sau contravaloarea acestora in lei la
cursul oficial de schimb al Bancii Nationale a Romaniei de la data punerii in
executare a hotararii judecatoresti.
Curtea de Apel a respins apelul declarat de Ministerul
Finantelor prin Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar
de Stat a Judetului Iasi, insusindu-si argumentele retinute de tribunal in
motivarea sentintei.
Ministerul Finantelor prin Directia Generala a Finantelor
Publice si Controlului Financiar de Stat Iasi, a declarat recurs.
Recursul este fondat pentru motivele ce se vor arata in
continuare.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
si functionarea Curtii Constitutionale asa cum a fost modificat prin Legea nr.
138/1997 decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau
ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta in vigoare
este definitiva si obligatorie.
Decizia este obligatorie de la data publicarii ei in
Monitorul Oficial al Romaniei si produce efecte numai pentru viitor.
In
speta, decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curtii Constitutionale prin care s-a
statuat ca prevederile art. 504 alin. 1 C. proc. pen., sunt constitutionale
numai in masura in care nu limiteaza ipotezele prevazute de text, statul
trebuind sa raspunda patrimonial in toate cazurile de erori judiciare, a fost
publicata in Monitorul Oficial nr. 182 la 18 mai 1998. De la aceasta data, ea a
devenit obligatorie. Cum actiunea reclamantului a fost promovata la 27
decembrie 1999, deci dupa ce mentionata decizie a devenit obligatorie, corect
instantele au retinut ca este incidenta si in speta dedusa judecatii. Sub acest
aspect, motivul de recurs invocat de Ministerul Finantelor prin Directia
Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat Iasi potrivit
caruia respectiva decizie nu ar fi aplicabila spetei apare ca nefondat.
Este insa intemeiat motivul de recurs cu privire la
individualizarea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant.
Din dosar rezulta ca in baza sentintei penale nr. 83 din 25
martie 1960 a Tribunalului Militar Constanta, casata ulterior prin decizia nr.
1300 din 1 aprilie 1999 a Curtii Supreme de Justitie - Sectia penala,
reclamantul a fost arestat pe nedrept in perioada 12 decembrie 1957 - 4
octombrie 1962.
De asemenea, potrivit inscrisului depus in xerocopie la
instanta de fond, si emanat de la Ministerul Justitie, Directia instantelor
militare, cu nr. D. 1284, fara data, reclamantul a fost arestat la 15 februarie
1947 deoarece a facut afirmatii calomnioase la adresa conducatorilor din acea
vreme si a cantat cantece anticomuniste si pus in libertate din lipsa de probe
la 6 aprilie 1948.
In actiune reclamantul nu a facut referire la acest interval
de timp sustinand doar ca a fost detinut abuziv in total 2540 zile, pentru care
solicita daune morale de 381.000 $, respectiv 150 $/zi, suma acordata integral
de instante, care la randul lor nu au precizat daca despagubirile respective
includ si perioada 15 februarie 1947 - 6 aprilie 1948.
Este de semnalat faptul ca reglementarea cadru in ceea ce
priveste daunele morale o constituie prevederile art. 48 (3) din Constitutie
care statueaza ca statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale, iar
reglementarea legala care indrituieste victimele unei erori judiciare sa
solicite despagubiri, este data de prevederile art. 504-507 din C. proc. pen.
In literatura juridica, s-a conchis ca dauna morala consta
in atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se
refera la existenta fizica a omului, sanatatea si integritatea corporala, la
cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional si alte valori similare.
Din aceasta perspectiva, prin privarea de libertate din
perioada 12 decembrie 1957 - 4 octombrie 1962 cat a fost arestat in baza
sentintei penale nr. 83 din 25 martie 1960 a Tribunalului Militar Constanta,
ulterior desfiintata, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice si suferintele
fizice provocate de o atare masura, pot si trebuie sa fie reparate prin
acordarea unor despagubiri.
Pe de alta parte, desi este real ca stabilitatea cuantumului
despagubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doza de aproximare,
instanta trebuie sa aiba in vedere o serie de criterii cum ar fi consecintele
negative suferite de cel in cauza pe plan fizic si psihic, importanta valorilor
morale lezate, masura in care au fost lezate aceste valori si intensitatea cu
care au fost percepute consecintele vatamarii, masura in care i-a fost afectata
situatia familiala, profesionala si sociala.
Pentru ca instanta sa poata aplica aceste criterii apare
insa necesar ca cel ce pretinde daunele morale sa produca un minimum de
argumente si indicii din care sa rezulte in ce masura drepturile personale
nepatrimoniale, ocrotite prin constitutie, i-au fost afectate prin arestarea
ilegala si pe cale de consecinta sa se poata proceda la o evaluare a
despagubirilor ce urmeaza sa compenseze prejudiciul.
Cu referire la cazul in speta, reclamantul nu a evidentiat
nici o imprejurare de genul celor mentionate in cuprinsul actiunii si pentru
care a solicitat daunele morale, cum ar fi masura in care privarea de libertate
i-a afectat pregatirea profesionala, posibilitatea de a-si intemeia o familie,
de a desfasura o viata sociala normala
si de a se manifesta liber fara constrangeri create de arestarea ilegala la
care a fost supus. In acest sens puteau fi prezentate inscrisuri, audiati
martori, instanta urmand a incuviinta administrarea acelor
dovezi necesare unei juste solutionari a cauzei.
Iata de ce, pentru a ajunge la o concluzie echilibrata cu
privire la cuantumul despagubirilor cuvenite reclamantului, se impune
rejudecarea pricinii.
Fata de cele de mai sus, in temeiul art. 313 din C. proc.
civ., urmeaza a se admite recursul, a casa hotararile pronuntate in cauza si a
trimite pricina pentru rejudecare instantei de fond.
Curtea Suprema de Justitie, decizia nr.3812 din 5 decembrie 2000
Litigiu de munca. Daune
morale.
Cerere ulterioara pentru completarea despagubirilor.
Competenta
Prin
cererea formulata, reclamantul a solicitat obligarea paratei la plata sumei de
1.000.000.000 (un miliard) lei reprezentand despagubiri banesti ca urmare a
"daunelor morale cu consecinte materiale" pricinuite prin desfacerea
abuziva a contractului de munca.
Judecatoria a declinat competenta de solutionare a cauzei in
favoarea Tribunalului prin incheierea din 24.02.1999. Hotararea de declinare nu
a fost motivata.
Tribunalul a admis, in parte, actiunea si a obligat pe
parata sa plateasca suma de 20.000.000 lei lei cu titlul de despagubiri morale.
Curtea de Apel a admis apelul paratei, a schimbat in tot
sentinta atacata si a respins actiunea reclamantului, ca nefondata.
Reclamantul a declarat recurs.
Din oficiu, curtea a pus in discutia partilor un motiv de
casare de ordine publica si anume competenta de solutionare a cauzei in prima
instanta.
Sub acest aspect, al motivului de ordine publica, recursul
urmeaza a fi admis, fapt ce face inutila examinarea celorlalte motive de recurs
invocate de reclamant.
Intre reclamant si unitatea parata s-a nascut un conflict de
munca determinat de desfacerea contractului de munca al reclamantului.
In cadrul litigiului de munca s-a luat in discutie
legalitatea desfacerii contractului de munca, precum si despagubirile ce se
cuvin reclamantului in situatia in care indepartarea din munca se dovedeste a
fi ilegala.
Solutionarea contestatiei impotriva desfacerii contractului
de munca este de competenta, in prima instanta, a judecatoriei, cum de altfel a
si fost solutionat potrivit Codului Muncii si art. 1 pct. 1 din Codul de
procedura civila.
Solicitarea unor despagubiri ce reprezinta cereri accesorii
litigiului principal sunt in caderea instantei competente sa judece cererea
principala, potrivit art. 17 din Codul de procedura civila, indiferent daca
despagubirile reprezinta daune materiale ori morale, ori daca sunt solicitate
concomitent cu cererea principala sau prin cerere separata.
In speta, reclamantul-recurent prin cererea principala a
contestat desfacerea contractului de munca si a solicitat si despagubiri
materiale, cerere accesorie judecatii in prima instanta de judecatorie,
potrivit principiului sus aratat, indiferent de valoarea despagubirilor.
Cererea ulterioara, pentru completarea despagubirilor
initiale, dar intemeiata pe acelasi fapt generator de prejudicii, respectiv
desfacerea ilegala a contractului de munca, este tot in caderea instantei sa
judece cererea principala, respectiv judecatoria.
Fata de cele ce preced, recursul va fi admis pentru motivul
de ordine publica invocat din oficiu si in consecinta hotararile pronuntate in
cauza casate, iar litigiul trimis judecatoriei pentru competenta solutionare in
prima instanta
Concluzie privind prejudiciile morale
Solutia acestora nu poate fi data de raspunderea civila delictuala ci de o institutie specializata, care sa nu nasca atatea rezerve si compromisuri, a carei localizare nu o vedem decat in materia Persoanelor, evitandu-se astfel tratarea laolalta a problemelor care privesc patrimoniul cu cele care privesc personalitatea. Este credem, un semn de minim respect fata de subiectul de drept, ce impune ca problemele ce tin de personalitate sa preceada pe cele ce tin de patrimoniul sau .
2.2.Prejudicii previzibile si prejudicii imprevizibile
Este o clasificare de utilitate practica.
Prejudiciile previzibile sunt prejudiciile viitoare, cele care puteau fi prevazute la momentul producerii lor, cum este cazul celor rezultate din incapacitatea de munca, iar prejudiciile neprevizibile, dimpotriva, cele care nu puteau fi prevazute, cum ar fi cele care provin din efectele secundare ale unor vatamari corporale.
Interesul distinctiei este legat de deosebirea dintre raspunderea delictuala unde reparatia va include intreg prejudiciul suferit, atat pe cel previzibil, cat si pe cel imprevizibil si raspunderea contractuala, unde reparatia este limitata la prejudiciile previzibile .
2.3. Prejudicii individuale si prejudicii colective
Prejudiciile individuale sunt cele care afecteaza una sau mai multe persoane determinate, iar prejudiciile colective sunt cele care afecteaza un grup de persoane, cum ar fi cele care fac parte din uniuni de creatori, diverse asociatii profesionale, diverse comunitati umane grupate etnic, religios sau cele dintr-o anumita localitate.
5. Sunt daunele morale specii ale prejudiciului?
Capitolul III
Repararea prejudiciului
1. Prejudiciul patrimonial cauzat prin vatamarea persoanei
Pe linga gravitatea prejudiciului moral, pentru
stabilirea indemnizatiei destinate repararii daunelor morale, trebuie sa apelam
la un al doilea criteriu orientativ si anume la criteriul echitatii. De aceea
este in afara de discutie ca daca gravitatea prejudiciului moral este mare si
indemnizatia ce trebuie acordata trebuie sa fie substantiala. Indemnizatia
trebuie sa fie justa, rationala, echitabila, adica in asa fel stabilita incit
sa asigure efectiv o compensatie suficienta, dar nu exagerata, a prejudiciului
moral suferit.
Dreptul victimei inconstiente total si definitiv de a obtine o
indemnizatie pentru daunele morale. Unele aspecte
particulare ale raspunderii civile delictuale pentru daune morale au fost
recent abordate, iar unele litigii referitoare la prejudiciul nepatrimonial, cu
care au fost confruntate institutiile noastre si-au gasit, de asemenea, ecou in
literatura juridica[46]
S-a ridicat si problema referitoare la dreptul victimei inconstiente total si
definitiv de a obtine o indemnizatie cu titlu de despagubire pentru daune
morale si chestiunea daca rudele apropiate ale acestiea, suferind ele insele
prejudicii morale ca urmare a acestei situatii au sau nu dreptul la
indemnizatie pentru repararea propriului prejudiciu.
Studiul are in vedere o stare de fapt retinuta dintr-o speta a instantei romāne
in care victima unui accident de circulatie, de care inculpatul era vinovat in
exclusivitate, se afla in stare vegetativa, dupa contuzie cerebrala gravć,
fiind asimilat gradul I de invaliditate si necesitind ingrijire si supraveghere
permanenta din partea altei persoane. Actiunea civila din cadrul procesului
penal a avut ca obiect despagubirea materiala constind in diferite cheltuieli
necesitate de asistenta medicala, daune morale constind intr-o suma globala si
o prestatie periodica lunara a caror natura si justificare nu au fost precizate
.
In astfel de situatii este posibila constituirea ca parte civila in procesul penal a victimei directe si a apropiatilor acesteia, atit in ceea ce priveste prejudiciul patrimonial, cit si cel moral constind in lezarea sentimentelor de afectiune, pe care ei le nutresc fata de victima, si acest prejudiciu fiind tot direct si personal, asemenea prejudiciului material. Deci, in speta, parti civile urmau sa fie atit victima cit si parintii acesteia.
Se pune, insa si problema posibilitatii acordarii
victimei care se afla in stare vegetativa cronica de indemnizatii, atit pentru
prejudiciul material cit si pentru cel moral.
Prejudiciul corporal
O alta preocupare a doctrinei aduce ca subiect de analiza notiunea de prejudiciu corporal.In literatura franceza a fost pusa aceasta problema, concluzionandu-se ca dreptul la reparatii pentru prejudiciul corporal este o sanctiune a principiului inviolabilitatii corpului uman dar consecintele sunt diferite in functie de caracterul mortal sau nu al faptei ilicite[47]
In prejudiciul constind intr-o atingere adusa sanatatii sau integritatii psihice
intra mai multe elemente. Acestea sunt tratamentele medicale, chirurgicale,
farmaceutice pe care victima trebuie sa le suporte(damnum emergens) si prin
lipsa cistigului corespunzind diminuarii sau suprimarii capacitatii sale de a
munci(lucrum cessans). Alaturi de aceasta, trebuie reparate si prejudiciile
morale a caror evaluare are in mod necesar ceva arbitrar: durerea psihica,
suferinta pur psihologica in cazuri de mutilare, privarea de o parte din
placerile pe care le putea resimti intr-o viata normala.
Prejudiciul rezultind din moarte. Cind se produce un accident mortal, in
conditia angajarii raspunderii faptuitorului, persoanele din anturajul celui
mort pot obtine despagubiri fie bazindu-se pe dreptul victimei, fie pe dreptul
lor.
Drepturile culese din mostenirea victimei-Mostenitorul si legatarii universali
ai victimei pot cere celui responsabil repararea prejudiciului material
incercat de catre defunct in intervalul dintre accident si deces(tratament
medical, incapacitate de munca etc). Ei pot chiar sa evalueze prejudiciul moral
suferit de defunct provocat din suferintele indurate inainte de a muri. Deci,
ei au dreptul, pe aceasta cale, la tot ceea ce victima ar fi putut are si nu a
avut timp s-o faca.
2. Problema "repararii" daunelor morale
Despagubirea care se acorda in cazul raspunderii civile delictuale este intotdeauna patrimoniala., fie ca aceasta despagubire consta intr-o reparare in natura a pagubei suferite, fie ca ea consta in echivalentul banesc al acestei pagube.
Problema care se pune este de a sti daca se pot acorda despagubiri patrimoniale pentru repararea unui prejudiciu moral, deci a unui prejudiciu fara character patrimonial.
Asa cum a rezultat din definitia data prejudiciului, aceasta reprezinta rezultatul negativ al incalcarii ilicite a unui drept subiectiv sau, in anumite situatii, a unor simple interese. Daca acest prejudiciu poate fi apreciat in bani, el este un prejudiciu patrimonial. Astfel este, de exemplu, prejudiciul constand in deteriorarea sau distrugerea unui bun, sau prejudiciul suferit de o persoana care si-a pierdut total sau partial capacitatea de munca, in urma unui accident, vazandu-si astfel redusa contributia pe care o primea anterior accidentului.
Daca prejudiciul nu este susceptibil de evaluare baneasca, el este un prejudiciu moral (nepatrimonial). Astfel este, de exemplu, atingerea adusa onoarei si demnitatii unei persoane, suferinta de ordin afectiv pentru pierderea unei persoane apropiate, suferinta de ordin fizic rpovocata de accidentare, etc.
Incalcarea unui drept patrimonial are drept rezultat, de regula, un prejudiciu patrimonial. Este insa posibil ca aceasta incalcare sa nu se rezume exclusiv la un prejudiciu patrimonial. Astfel, de exemplu, distrugerea unui bun care reprezinta o amintire de familie poate sa se concretizeze nu numai intr-un prejudiciu patrimonial - uneori acest prejudiciu putand sa aiba o valoare cu totul neinsemnata - , dar si, mai ales, intr-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv.
Nu trebuie, de asemenea, sa se considere ca incalcarea unui drept personal nepatrimonial se va traduce intotdeauna si numai intr-un prejudiciu moral, fara caracter patrimonial. Astfel, atingerea adusa onoarei si demnitatii unei persoane poate sa se concretizeze nu numai intr-un prejudiciu de ordin moral, dar, deopotriva, si intr-un prejudiciu cu caracter patrimonial, rezultat din imprejurarea ca in urma unor afirmatii calomnioase ori a unui denunt calomnios, celui in cauza i s-a desfacut ori i s-a modificat contractul de munca, cu pierderea ori reducerea corespunzatoare a retributiei pe care o primea anterior. De asemenea, incalcarea atributelor cu caracter personal nepatrimonial ale dreptului de autor ori de inventator poate ave aca rezultat nu numai prejudiciul moral, constand in atingerea adusa calitatii de autor sau inventator, dar, deopotriva, si un prejudiciu patrimonial - neancasarea remuneratiei cuvenite pentru folosinta operei ori a inventiei.
Problema repararii banesti a prejudiciilor morale constituie una dintre problemele controversate chiar in sistemele de drept ale statelor capitaliste, care admit, de regula, plata de despagubiri banesti pentru asemenea prejudicii. Au fost ridicate, astfel, obiectiuni impotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocandu-se "imposibilitatea repararii banesti a acestor daune'', 'caracterul arbitrar al acestei reparatii, deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalenta intre durerea morala si o anumita suma de bani ' .
Referitor la despagubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afectiune s-a afirmat ca ele au 'un caracter imoral '.
Nota dominanta a fost intotdeauna cea a admiterii repararii banesti a daunelor morale, dar legislatiile au variat de la lipsa unui regulament in materie(fiind lasata la aprecierea judecatorilor) pina la reglementarea detaliata a unor cazuri in care o asemenea reparare poate fi acordata. Jurisprudenta variaza si ea, de la acordarea restrictiva pina la acordarea cu titlu general, in toate cazurile, de prejudicii morale, de despagubiri banesti.
In dreptul european au fost intotdeauna dispute in acest domeniu, uneori numai de nuanta, alteori chiar in privinta posibilitatii acordarii de despagubiri materiale pentru prejudiciile morale. Ideea dominanta este, totusi cea privind admiterea.
In dreptul civil austriac se porneste de la codul civil conform caruia nu se face distinctie intre felurile de daune, prin "prejudiciu" intelegindu-se atit cel material cit si cel moral. Sunt luate in considerare durerile cauzate de vatamari corporale(art 1225 din cod civil) precum si durerile morale cauzate prin lezarea dreptului la libertate, la onoare si la nume, daunele morale cauzate prin distrugerea unor valori materiale deosebite pentru proprietar, in toate aceste cazuri acordindu-se despagubiri banesti.
Dreptul civil elvetian reglementeaza doar anumite situatii in care persoana vatamata poate primi despagubiri banesti pentru repararea daunelor morale si anume: in cazul atingerii aduse unor interese personale; in cazul leziunilor corporale; in situatia cauzarii mortii unei persoane.
In dreptul civil englez, institutia este in intregime jurisprudentiala si, cu privire la prejudiciile corporale, se admite repararea baneasca atit a prejudiciului patrimonial cit si a celor nepatrimoniale. Stabilirea cuantumului este lasata la aprecierea judecatorului,dar trebuie sa se tina seama de prejudiciul de agrement si de pretium doloris.
Dreptul civil francez admite intr-o masura foarte
larga repararea baneasca a prejudiciului moral, principalul temei legal
constituindu-l articolul 1382 din Codul civil francez(art 998 din Codul nostru)
care nu face distinctie in privirea prejudiciului, acesta putind fi
material,dar si moral.
Cu toate aceste controverse, in sistemele de drept ale acestor state se apreciaza ca principiul repararii prejudiciului moral este dobandit in doctrina de drept privat si in fata instantelor penale sau civile, chiard aca este vorba de o raspundere civila contractuala.
Fiind chemata a se pronunta in problema daca se pot sau nu acorda despagubiri patrimoniale pentru acoperirea unui prejudiciu moral, practica noastra judecatoreasca a raspuns in principiu negativ.
Astfel, printr-o decizie de indrumare a Tribunalului Suprem din anul 1952, s-a decis ca « nu se pot acorda despagubiri (reparatii materiale) pentru prejudicii de ordin moral. In motivarea data acestei decizii, pornindu-se de la incompatibilitatea dintre principiile fundamentale ale legislatiei socialiste si transformarea in bani a suferintei morale ori specularea unui prejudiciu moral, ca mijloc de imbogatire, s-a aratat, printre altele : « din totalitatea principiilor constitutionale. reiese ca izvorul principal de venit este munca. Nu se poate deci concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru suferinta morala provocata omului. Repararea unor atare prejudicii se face in mod corespunzator, prin sanctionarea celor vinovati, prin publicarea hotararilor de condamnare si prin alte mijloace adecvate modului in care prejudiciul moral a fost provocat, astfel incat cel care a fost vatamat in cinstea, demnitatea sau afectiunea sa sa capete o deplina satisfactie morala, care sa contribuie totodata la educarea cetatenilor in spiritul respectului normelor de convietuire »[49].
Principiul in conformitate cu care nu se admite plata de despagubiri banesti pentru acoperirea unor prejudicii morale si-a gasit o aplicare constanta in practica noastra judiciara. Totodata, in legislatia noastra a fost stabilit un mod specific de restabilir ea drepturilor personale nepatrimoniale incalcate prin faptele ilicite. Astfel, potrivit art.54 si 55 din Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, cel care a suferit o atingere a unor drepturi personale nepatrimoniale va putea cere intantei judecatoresti incetarea faptei care aduce atingere acestor drepturi putand, totodata, cere instantei sa oblige pe autorul faptei savarsite fara drept sa indeplineasca orice masuri socotite necesare de catre instanta, spre a se ajunge la restabilirea dreptului atins.
In cazul in care autorul faptei savarsite fara drept nu indeplineste, in termenul stabilit de instanta, actiunile destinate a inlatura atingerile aduse dreptului incalcat, el va putea fi obligat sa plateasca, in folosul statului, o amenda pe fiecare zi de intarziere, socotita de la expirarea termenului stabilit. Nu ne gasim, asadar, in fata unei despagubiri patrimoniale acordate victimei, ci in fata unei amenzi, cu caracter de pedeapsa civila, care se plateste catre stat.
Istoric al prejudiciului nepatrimonial in dreptul romānesc
Dupć aparižia codului civil din 1865, s-a adoptat un sistem mixt pentru repararea daunelor morale, adica prin mijloace nepatrimoniale (ca afisarea sau publicarea hotaririi judecatoresti de condamnare a autorului daunei, publicarea declaratiei prin care autorul daunei recunoaste ca cele afirmate despre cinstea sau reputatia unei persoane nu sunt adevarate etc) cit si prin mijloace patrimoniale (condamnarea autorului la plata unei sume de bani in folosul persoanei lezate).
Din 1865 pina in 1944, repararea baneasca a daunelor morale a fost regula
generala pe principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus" aplicat prin art 998, 999. Aceasta interpretare a dus si la
consacrarea legislativa in Codul penal din 1936, unde, in art 92 alin 2 se
facea referire atit la daunele materiale cit si la cele morale[50]
In etapa urmatoare(1944-1952) doctrina romana sustinea atit teza traditionala a
admiterii reparatiei banesti a daunelor morale cit si teza, cu totul noua, a
inadmisibilitatii unei asemenea reparatii patrimoniale a daunelor morale.
Aceasta noua teza a fost motivata prin ideea ca reparatia baneasca ar fi o
institutie specifica dreptului civil burghez, incompatibil cu principiul eticii
socialiste si ale dreptului socialist si in general cu relatiile sociale ale
societatii socialiste.
In 1952 si 1965 se situeaza o etapa in care principiul era cel al neadmiterii
reparatiei banesti a daunelor morale, in decembrie 1952, Tribunalul Suprem dānd
o decizie de indrumare. Aceasta decizie priveste imposibilitatea de a se acorda
despagubiri pentru prejudicii de ordin moral, referindu-se la faptul ca
hotarārea prin care au fost platite despagubiri pentru prejudiciile morale
suferite de victima nu sunt compabile cu principiile fundamentale ale
legislatiei socialiste:
"Din totalitatea principiilor constitutionale si indeosebi din acela
inscris in art 15 din Constitutie reiese ca izvorul principal de venit este
mnca. Nu se poate deci concepe plata unor sume de bani ca echivalent pentru
suferinta morala provocata omului [...]. In
lumina acestor principii, instanta judecatoreasca trebuie sa faca aplicarea art
92C.pen. numai pentru repararea prejudiciului material, iar nu pentru repararea
prejudiciului moral, care urmeaza a se face in mod corespunzator naturii
prejudiciului".
Repararea urma sa fie facuta prin sanctionarea celor vinovati, prin publicarea
hotaririi de condamnare si prin alte mijloace adecvate.
Ca urmare a radicalitćžii acestei decizii de indrumare, instanta judecatoreasca
de toate gradele au incetat sa mai acorde despagubiri banesti pentru
prejudiciul nepatrimonial. Astfel, Colegiu Civil al TS prin Decretul 29 din 13
ianuarie 1953 a hotarit printre altele:
"Atunci cind este vorba despre un prejudiciu moral, repararea nu se poate
face decit in natura, prin mijloacele cele mai potrivite, condamnarea penala in
cazul unei infractiuni, publicarea hotaririi de condamnare etc."
Tot in aceasta perioada apare Decretul 31/1954, care instituie un sistem de
reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale. Acest
decret cuprinde un capitol, al III-lea, numit "Ocrotirea drepturilor
personale nepatrimoniale" care contine trei articole: 54, 55, 56. Conform
acestor articole, persoana care a suferit o atingere in dreptul sau
nepatrimonial "va putea cere instantei judecatoresti incetarea savirsirii
faptei" si "sa oblige pe autorul faptei savirsite fara drept sa
indeplineasca orice masura socotite necesare de instanta, spre a ajunge la
restabilirea dreptului atins"(art 54). Daca aceste hotariri nu sunt
respectate de autor, instanta judecatoreasca va putea sa-l oblige pe acesta la
"plata, in folosul statului, a unei amenzi pe fiecare si de
intirziere" (art 55)
In practica, insa, s-a apelat prea putin la masurile de ocrotire a dreptului
nepatrimonial prevazut de Decretul 31/1954 si in literatura juridica au fost
opinii care au condamnat decizia de indrumare mentionata anterior a TS,
sustinind in continuare teza admisibilitatii repararii banesti a prejudiciului
nepatrimonial.
Dupa Constitutia din 1965 apare o reorientare a dreptului civil romān,
punāndu-se printre altele si problema reparćrii banesti a daunelor morale.
Codurile civile cehoslovac si polonez intrate in vigoare in aceasta perioada au
reglementat si ele aceasta institutie. Si la noi au aparut tendinte favorabile
tezei mai sus-amintite, iar la sesiunea Stiintifica de la Cluj din anul 1966,
toti participantii la discutarea referatului "Repararea daunelor morale in
dreptul socialist roman" au exprimat direct sau indirect rezerve fata de
teza inadmisibilitatii repararii banesti a daunelor morale.
Chiar autori care erau partizani ai teoriei inadmisibilitatii au avut pareri
apreciate drept favorabile posibilitatii repararii:
"Subliniem ca in aprecierea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al
prejudiciului trebuie manifestata o grija deosebita intrucit de multe ori se
invesc probleme delicate si complicate. Astfel, de exemplu, o persoana grav
desfigurata poate pretinde despagubiri, chiar daca n-a pierdut capacitatea de
munca, in ipoteza in care, in urma atingerii suferite, ii este penibil sa se
duca la teatru sau in alte locuri publice si acest fapt determina necesitatea
procurarii unui televizor pentru a nu fi nevoita sa apara prea des in
public"[51].
Intr-un domeniu limitat, cel al vatamarilor corporale care sunt si surse
generatoare de prejudicii nepatrimniale, apare din ce in ce mai categorica
ideea admisibilitatii repararii banesti a daunelor morale:
"Capacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba sau, in orice caz, nu se
poate reduce numai la aceasta si trebuie avut in vedere si asa-zisul prejudiciu
de agrement rezultind din atingerea adusa satisfacerii si placerilor vietii
constind in pierderea posibilitatii de imbogatire spirituale, divertisment si
destindere" (V. Patulea, "Contributia la starea raspunderii civile
delictuale in cazul prejudiciului rezultat din vatamarea integritatii
corporale" in RRD 1970, nr 11 p 56)
De asemenea, pentru situatia in care victima a ramas paralizata si condamnata la o relativa izolare, s-a considerat just ca prejudiciul moral ar trebui reparat prin resurse ca radio, televiziune, mjloace mecanice de transport. Pentru tinerii desfigurati sau schiloditi si pentru parintii care prin uciderea copilului ramin singuri la batrinete, simpla reparare baneasca a pagubelor materiale nu constituie o reparare integralć.
"Nu este vorba de a transforma durerea sufleteasca in izvorul de cistig in aceste cazuri, ci de a alina, prin mijlocirea reparatiunii banesti, conditia de viata alterate ale victimei"(M. Eliescu, "Raspunderea civila delictuala", Editura Academica, Bucuresti 1972, p 108).
In perioada de dinainte de 1990, doctrina si practica judecatoreasca au avut o
tendinta clara spre admiterea despagubirilor banesti pentru prejudiciile
morale, mai ales in cazul vatamarii corporale sau a sanatatii, imprejurare care
are drept efect restringerea posibilitatilor de viata familiala si sociala.
Astazi problema repararii banesti a daunelor morale nu mai poate constitui
obiect de controversa .
Ratiunile ideologice care au stat la baza pronuntarii Deciziei de indrumare nr.VII /1952 au disparut o data cu sistemul politic care le-a promovat.Un argument la fel de important este faptul ca legislatia recenta consacra expressis verbis posibilitatea de a obtine repararea acestui fel de prejudiciu[52].
Una dintre aceste reglementari este Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, care in articolul 11 alin.2 dispune ca in cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoastere a dreptului incalcat ,instanta va hotari si asupra daunelor materiale si morale cerute.
Si Legea nr. 11 /1991 privind combaterea concurentei neloiale prevede in art. 9 ca daca faptele de concurenta neloiala cauzeaza daune materiale sau morale ,cel prejudiciat este in drept sa se adreseze instantei cu actiune in raspundere civila.
O a treia lege de dupa 1990 ,Legea nr.48/1992 a
audio-vizualului prevede in art.2 alin. 5 ca poate fi atrasa si raspunderea
pentru daunele morale in urma savirsirii unor fapte ilicite.
Alaturi de argumentul clasic al caracterului atotcuprinzator al notiunii de
prejudiciu din art.998 si 999 C.civ., exista asadar prevederi exprese care dau
dreptul persoanelor vatamate sa ceara ,iar instantele sa admita repararea
baneasca a prejudiciilor nepatrimoniale.
In legatura cu practica noastra judiciara sunt de remarcat, in ultimii ani, unele tendinte favorabile repararii banesti a prejudiciilor nepatrimoniale, tendinte care si-au gasit reflectarea in critici aduse deciziei de indrumare mentionale mai sus a Tribunalului Suprem, in unele propuneri de lege ferenda[53] sau chiar in unele decizii judecatoresti intemeiate pe reglementarile in vigoare.
Criteriile de stabilire a prejudiciului moral si a despagubirilor
In cazul in care se admite repararea daunelor morale prin despagubiri banesti se ridica problema dificila a modului si a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cit si a criteriilor de stabilire a indemnizatiilor destinate repararii acestora.
Identificarea unor criterii stiintifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului
indemnizatiilor destinate repararii prejudiciilor morale nu este posibila
intrucat este o incompatibilitate intre caracterul moral(nepatrimonial) all
daunelor si caracterul banesc(patrimonial) al despagubirii(indemnizatiei). De
aceea, nici legiuitorul, nici hotarirea judecatoreasca nu stabileste vreun
criteriu dupa care trebuie stabilita indemnizatia.
Indemnizatia, fiind de natura patrimoniala, criteriul de stabilire trebuie sa
fie tot de natrua patrimoniala pentru a fi exacte. Indemnizažia acordata pentru
repararea prejudiciului moral trebuie sa reprezinte, in realitate, o reparare a
acestuia, in sensul unei compensatii sau satisfactii compensatorii. Stabilirea
cuantumului despagubirii pentru repararea daunelor morale include, fireste, o
doza mai mica sau mai mare de arbitrar. Totusi, despagubirea trebuie raportata
la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importanta si consecintele acesteia
pentru persoana vatamata. Aprecierea prejudiciului se realizeaza sub aspectul efectelor
negative suferite de persoana vatamata pe plan fizic si psihic[54].
Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea "pretului" suferintei fizice si psihice care sunt inestimabile, ci inseamna aprecierea multilaterala a tuturor consecintelor negative ale prejudiciului si a implicatiei acestuia pe toate planurile vietii sociale ale persoanei vatamate. Trebuie sć se aprecieze ce a pierdut persoana vatamata pe plan fizic, psihic, social, profesional si familial din ceea ce ar insemna o viata normala, linistita si fericita pentru aceasta in momentul respectiv, dar si in viitor in societatea respectiva. Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral si apoi, in raport cu acesta, se stabileste indemnizatia.
Astfel, intr-o speta, persoana vatamata, raminind cu o infirmitate permanenta, a solicitat instantei obligarea inculpatului la 7.500.000 lei daune morale. Instanta retine ca "este incontestabil ca persoana civila, in urma violentelor exercitate de inculpat, a suferit certe prejudicii fizice si psihice. Urmarile permanente ale agresiunii ii limiteaza considerabil accesul la clipele de agrement incercate anterior, raminind marcata pe intreaga durata a vietii prin restringerea libertatii de miscare, infirmitatea si imposibilitatea atingerii momentului de destindere firesti in viata. Considera instanta justificata suma de 4.000.000 lei, cu titlu de daune morale, care vor permite persoanei civile atenuarea urmarilor agresiunii si momentul de ambient in circuitul vietii particulare".
Mai intai se apreciaza prejudiciul moral, asa cum rezulta si din solutia
instantei , iar in functie de acest rezultat urmeaza, logic, stabilirea
despagubirii, adica a sumei de bani destinate asigurarii efective a
satisfactiei, alinarii sau usurarii suferintei persoanei vatamate moral.
Prejudiciul moral va fi apreciat dupa criterii nepatrimoniale: importanta
prejudiciului moral; durata si intensitatea durerilor fizice si psihice;
tulburarile si neajunsurile suferite de victima prejudiciata moral. Aprecierea
trebuie facuta in concreto, de la caz la caz, in functie de toate
circumstantele si imprejurarile cazului dat.
A) Criteriul importantei prejudiciului
moral sub aspectul importantei valorii morale lezate
In cazul suportarii unor prejudicii morale, fiecare persoana vatamata acorda o
pretuire diferita valorilor lezate. Persoana vatamata acorda pretuire acelor
valori, actiuni sau creatii care, prin insusirile lor, ii satisfac anumite
nevoi si aspiratii. De exemplu, un prejudiciu estetic este mai important in
cazul in care persoana vatamata este o actrita, stewardesa, manechin decit in
cazul unor persoana obisnuite.
In dreptul elvetian se subliniaza ca exigenta unei leziuni importante este
realizata atunci cint integritatea fizica sau mentala sufera, independent de
micsorarea capacitatii de cistig, o alterare evidenta sau grava.
Importanta prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimoniala careia i s-a
adus atingere, de masura in care a fost lezata aceasta valoare si de
intensitatea cu care au fost percepute consecinžele vatamarii de catre persoana
vatamata.
B) Criteriul constind in durata mentinerii
consecintelor vatamarii
Din acest punct de vedere pot exista doua sitautii: urmarile vatamarii sa fie temporare, trecatoare sau sa fie permanente. Chiar daca urmarile sint trecatoare, in functie de durata leziunilor suferite si de importanta acestora pentru persoana vatamata, aceasta poate pretinde daune morale. Leziunile sau vatamarile permanente sunt resimtite de victima toata viata. In literatura juridica elvetiana s-a apreciat ca o lezare a integritatii corporale este permanenta daca se prevede ca ea va subzista cu cel putin aceeasi gravitate in timpul intregii vieži.
C) Criteriul intensitatii durerii fizice
si psihice
La aprecierea acestei intensitati trebuie sa se tina seama si de virsta, sexul, profesia, nivelul de pregatire si de cultura generala a persoanei vatamate. Intensitatea suferintelor fizice sau psihice este un criteriu deosebit de criteriul importantei. De exemplu, daca in urma unei vatamari lipsite de o mare importanta, persoana lezata trebuie totusi sa suporte un tratament indelungat si deosebit de dureros, prejudiciul moral al acesteia consta in aceasta suferinta fizica si psihica intensa, consecutive tratamentului. Cu privire la durerea fizica s-a aratat ca aceasta este posibil de masurat. In practica medico-legala din unele tari se foloseste, in acest scop, un aparat care ii determina gradul de intensitate, atunci cind este prezenta.
D) Alte criterii
Alte criterii de apreciere a prejudiciului
moral ar mai putea fi urmatoarele:
- repercusiunile prejudiciului moral asupra starii generale a sanatatii si
chiar asupra sperantei de viata a victimei;
- consecintele prejudiciului pe plan social, profesional si familial;
- tulburarile si neajunsurile suferite de persoana vatamata.
Criteriile orientative de stabilire a cuantumului indemnizatiei destinate
reparatiei daunelor morale. Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea
un echivalent valoric deci nu pot fi evaluate in bani. In legislatia noastra nu
exista nici un text care sa prevada dupa ce criteriu trebuie evaluat cuantumul
despagubirii pentru repararea daunelor morale.
In legislatia elvetiana a asigurarilor sociale exista texte care reglementeaza
modul de determinare a indemnizatiei, stabilindu-se un maxim care nu poate fi
depasit. In dreptul civil elvetian, art 49 alineatul 1 din Codul obligatiilor
prevede ca, in cazul atingerilor aduse intereselor personale, reclamantul are
dreptul la o indemnizate, atunci cind aceasta este justificata de gravitatea
prejudiciului si de gravitatea deosebita a greselii.
Atunci cind prejudiciul a fost considerat drept grav, instantele elvetiene au
acordat daune morale: 440.000 de franci elvetieni pentru prejudiciul estetic al
unei adolescente de 16 ani, atit de grav arsa incit se mentin cicatrice intinse
care diminueaza mai ales sansele de casatorie[55]
Revenind la sistemul nostru de drept, din solutiile de spete rezulta
trimiterile instantei la gravitatea prejudiciului moral. Astfel, s-a retinut
acordarea daunelor morale, subliniindu-se: "prin omorarea sotului in prezenta
ei, a fost lezat in mod grav sentimentul fata de cel mai apropiat om si care ii
asigura linistea si existenta" (T. Cluj, s.pen, sentinta nr. 98/14 mai
1996).
Avind in vedere argumentele literaturii juridice si ale practicii judiciare romane si straine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despagubirii destinate repararii prejudiciilor morale.
Pe
linga gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizatiei destinate
repararii daunelor morale, trebuie sa apelam la un al doilea criteriu
orientativ si anume la criteriul echitatii. De aceea este in afara de discutie
ca daca gravitatea prejudiciului moral este mare si indemnizatia ce trebuie
acordata trebuie sa fie substantiala. Indemnizatia trebuie sa fie justa,
rationala, echitabila, adica in asa fel stabilita incit sa asigure efectiv o
compensatie suficienta, dar nu exagerata, a prejudiciului moral suferit.
Capitolul IV
Prejudiciul in reglementarea raspunderii civile delictuale de ProiectulCodului Civil
Proiectul noului cod civil s-a nascut in contextul transformarilor profunde ale societatii romanesti si ale realitatilor europene contemporane, care reclama ocrotirea unor valori socio-morale, culturale, economice si tehnico-stiintifice.
Proiectul incearca sa raspunda adaptarilor legislatiei actuale la exigentele economice si la neviole practicii judiciare, precum si cerintelor unui instrument modern si conform cu normele de terminologie consacrate.
In contextul reglementarii raspunderii civile delictuale si a evaluarii exacte a prejudiciului putem mentiona procedura desfasurata la Curtea Europeana pentru Drepturile omului, unde marimea compensatiei banesti este lasata la discretia judecatorilor. Articolul 41 al Conventiei Europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prevede ca, daca este cazul, Curtea acorda partii lezate o satisfactie echitabila.
Curtea, tinīnd cont de solicitarile reclamantului, de probele prezentate de acesta, de particularitatile fiecarui caz īn parte, stabileste marimea compensatiei.
Spre exemplu, īn cauza Amihalachioaie contra Republicii Moldava, Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a constatat ingerinta īn dreptul reclamantului la libertatea de expresie, drept garantat de art.10 al Conventiei. Reclamantul a solicitat acordarea a 100.000 de euro drept repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea sa la plata amenzii de 360 lei. Curtea a estimat si a decis cu majoritatea voturilor ca constatarea violarii constituie prin sine o satisfactie echitabila suficienta pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.
Īn cauza Busuioc contra Moldovei, Curtea Europeana a constatat imixtiunea din partea autoritatilor publice īn dreptul reclamantului la libera exprimare, garantat de prevederile paragrafului 1 al art.10 al Conventiei. Reclamantul a pretins īn calitate de prejudiciu material, suferit ca urmare a īncalcarii dreptului sau la libera exprimare, suma 2.460 de euro si 30.000 euro īn calitate de prejudiciu moral. Decizīnd īn baza de echitate, Curtea a acordat suma de 125 euro īn calitate de prejudiciu material si 4.000 euro īn calitate de prejudiciu moral.
Īn comparatie cu situatia existenta anterior, adoptarea noului Cod civil a instituit o anumita coerenta īn problema repararii prejudiciului moral. Formula actuala s-a bazat pe practica judecatoreasca īn materie, ceea ce a fost mentionat si īn Hotarīrea explicativa a Plenului Curtii Supreme de Justitie, nr.11 din 27.03.97, care formuleaza detaliat notiunea de dauna morala.
Avīnd īn vedere cele mentionate mai sus, propunem diversificarea criteriilor, care sa fie luate īn considerare de instanta de judecata la adoptarea hotarīrii privind repararea prejudiciului moral. Īn speta se propune ca alineatul (8) al art.16 din Codul civil sa fie completat, pentru a se prevedea ca, cuantumul despagubirilor pentru prejudiciul moral trebuie sa fie necesar si rezonabil, si sa se determine, tinindu-se cont de niste criterii distincte: caracterul informatiilor raspīndite; sfera de raspīndire a informatiilor; impactul social asupra persoanei; gravitatea si īntinderea suferintelor psihice sau fizice cauzate persoanei vatamate; proportionalitatea īntre acordarea despagubirilor si gradul īn care reputatia a fost lezata; gradul de vinovatie al autorului prejudiciului; masura īn care aceasta compensare poate aduce satisfactie persoanei vatamate; alte circumstante relevante pentru cazul dat. Concretizarea criteriilor de apreciere a cuantumului despagubirilor pentru prejudiciul moral este necesara, pentru ca instanta de judecata, conducīndu-se de criteriile enuntate, sa poata obiectiv stabili marimea compensatiei, iar partea lezata sa beneficieze de o satisfactie echitabila.
Consider ca aceasta modificare a art.16 este īn deplina concordanta cu practica internationala si va īmbunatati calitativ legea civila.
Capitolul V, sectiunea a5-a din Proiectul Codului Civil privind modalitatile de reparare a prejudiciului:
Obiectul reparatiei Art.1122 - (1) Reparatia
este datorata pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral, pricinuit
printr-un fapt ilicit.
(2) Dreptul la reparatie se naste din ziua cauzarii prejudiciului, chiar daca
nu poate fi valorificat imediat.
Solidaritatea fata de pagubit Art.1123 - Cei care raspund de acelasi fapt
pagubitor sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel pagubit. Ei nu se bucura
de solidaritate in raporturile dintre ei.
Contributia la repararea pagubei Art.1124 - (1) Intre cei care raspund impreuna
pentru acelasi prejudiciu, sarcina reparatiei se imparte proportional cu masura
in care fiecare a participat la pricinuirea pagubei, iar, daca aceasta
participare nu poate fi stabilita, potrivit cu intentia sau cu gravitatea
culpei fiecaruia. Daca nici astfel nu se poate imparti sarcina reparatiei,
fiecare va contribui in mod egal la repararea pagubei.
(2) Cel care raspunde pentru fapta altuia, contribuie, in raporturile cu
celelalte persoane raspunzatoare, la repararea pagubei, numai daca se face
dovada ca urmeaza sa raspunda si el pentru propria fapta savarsita cu intentie
sau din culpa.
Dreptul la regres Art.1125 - (1) Cel care raspunde pentru fapta altuia se poate
intoarce impotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, afara numai daca acesta
din urma nu este raspunzator pentru paguba pricinuita.
(2) Daca prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, iar despagubirea a
fost platita in tot sau in parte, de cel care raspunde pentru fapta uneia
dintre ele, cel care a platit se poate intoarce si impotriva celorlalte
persoane care au contribuit la pricinuirea pagubei sau, daca va fi cazul,
impotriva celor care raspund pentru acestea. In toate cazurile, cel care a
platit va avea dreptul sa pretinda numai ceea ce depaseste partea din sarcina
reparatiei ce revine, potrivit art.1136, persoanei pentru care raspunde si
numai in limita partii din despagubire care, tot astfel, revine fiecareia
dintre aceste persoane.
Intinderea reparatiei Art.1126 - (1) Prejudiciul se repara integral, afara
numai daca prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despagubiri si pentru un prejudiciu viitor daca
producerea si intinderea acesteia, cel putin in parte, sunt neindoielnice.
(3) Cand victima a contribuit prin faptul sau la prejudiciul pe care l-a
suferit, obligatia de a o repara va fi micsorata in masura in care aceasta a
contribuit.
Formele reparatiei Art.1127 - (1) Repararea prejudiciului se face in natura,
prin restabilirea situatiei anterioare, iar daca aceasta nu este cu putinta,
prin plata unei despagubiri.
(2) Despagubirea trebuie sa cuprinda pierderea suferita de cel prejudiciat,
castigul pe care in conditii obisnuite el ar fi putut sa-l realizeze si de care
a fost lipsit, precum si cheltuielile pe care le-a facut pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului.
(3) Daca prejudiciul are un caracter de continuitate, despagubirea se va putea
acorda sub forma de prestatii banesti periodice.
(4) In cazul prejudiciului viitor, despagubirea, indiferent de forma, va putea
fi sporita, redusa sau suprimata, daca, dupa stabilirea lui, prejudiciul s-a
marit, s-a micsorat ori a incetat.
Vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii Art.1128 - (1) In caz de
vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii unei persoane, despagubirea
trebuie sa cuprinda, in conditiile art.1129 si art.1130, dupa caz, echivalentul
castigului din munca de care cel pagubit a fost lipsit sau pe care este
impiedicat sa-l dobandeasca, prin efectul pierderii sau reducerii capacitatii
sale de munca. In afara de aceasta, despagubirea trebuie sa acopere
cheltuielile de ingrijire medicala si, de va fi cazul, cheltuielile determinate
de sporirea nevoilor de viata ale celui pagubit, precum si orice alte
prejudicii materiale.
(2) Despagubirea pentru pierderea sau nerealizarea castigului din munca,
tinandu-se seama si de sporirea nevoilor de viata ale celui pagubit, se acorda
sub forma de prestatii banesti periodice. La cererea persoanei pagubite,
instanta, pentru motive temeinice va putea acorda despagubirea sub forma unei
sume globale.
(3) In toate cazurile, instanta va putea acorda celui pagubit o despagubire
provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
Stabilirea pierderii si a nerealizarii castigului din munca Art.1129 - (1)
Despagubirea pentru pierderea sau nerealizarea castigului din munca se va
stabili pe baza venitului mediu lunar net din munca al celui pagubit, din
ultimul an inainte de pierderea sau reducerea capacitatii sale de munca ori, in
lipsa, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, tinandu-se
seama de calificarea profesionala pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea
pregatirii pe care era in curs sa o primeasca.
(2) Daca cel pagubit nu avea o calificare profesionala si nici nu era in curs
sa o primeasca, despagubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe
economie.
Vatamarea minorului Art.1130 - (1) Daca cel care a suferit vatamarea
integritatii corporale sau a sanatatii este un minor, despagubirea stabilita
potrivit prevederilor art.1129 alin.(1) va fi datorata de la data cand, in mod
normal, minorul si-ar fi terminat pregatirea profesionala ce primea.
(2) Pana la acea data, daca minorul avea un castig la momentul vatamarii,
despagubirea se va stabili pe baza castigului de care a fost lipsit, iar daca
nu avea un castig, potrivit dispozitiilor art.1129 alin.(2). Aceasta din urma
despagubire va fi datorata de la data cand minorul a implinit varsta prevazuta
de lege pentru a putea fi parte intr-un raport de munca.
Pricinuirea mortii. Persoana indreptatita la despagubire. Art.1131 - (1)
Despagubirea pentru pagubele suferite prin moartea cuiva se cuvine numai
persoanelor care erau indreptatite sa fie intretinute de victima, in temeiul
unei obligatii legale.
(2) Cu toate acestea, instanta, tinand seama de imprejurari, poate acorda
despagubire si celui caruia victima, fara a fi obligata de lege, ii presta
intretinere in mod curent.
(3) La stabilirea despagubirii se va tine seama de nevoile celui pagubit,
precum si de veniturile pe care, in mod normal, cel a carui moarte a fost
pricinuita le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despagubirea.
Dispozitiile art.1128-1130 se aplica in mod corespunzator.
Cazuri si limite ale repararii prejudiciului moral Art.1132 - (1) In caz de
vatamare a integritatii corporale sau a sanatatii, poate fi acordata si o
despagubire pentru restrangerea posibilitatilor de viata familiala si sociala.
(2) Instanta judecatoreasca va putea, de asemenea, sa acorde despagubiri
ascendentilor, descendentilor, fratilor, surorilor si sotului, pentru durerea
incercata prin moartea victimei.
(3) Dreptul la despagubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente
personalitatii oricarui subiect de drept va putea fi cedat numai in cazul cand
a fost stabilit printr-o tranzactie sau printr-o hotarare judecatoreasca
irevocabila.
(4) Dreptul la actiunea in despagubire nu trece la mostenitori; acestia il pot,
insa, exercita, daca actiunea a fost pornita de defunct.
Cheltuieli de ingrijire a sanatatii. Cheltuieli de inmormantare. Art.1133 - Cel
care a facut cheltuieli pentru ingrijirea sanatatii victimei sau, in caz de
moarte a acesteia, pentru inmormantare, are dreptul la inapoierea lor de la cel
care raspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
Despagubirea in raport cu ajutorul si pensia Art.1134 - (1) Daca persoanei a
carei integritate corporala sau sanatate a fost vatamata sau, in caz de moarte
a acesteia, mostenitorilor li s-a recunoscut, in cadrul asigurarilor sociale,
dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparatia este datorata numai in masura
in care paguba suferita prin vatamare sau moarte depaseste ajutorul ori pensia.
(2) Cat timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordata sau refuzata celui
pagubit, instanta nu poate obliga pe cel chemat sa raspunda decat la o
despagubire provizorie, potrivit prevederilor art.1130 alin.(3).
Prorogarea termenului prescriptiei Art.1135 - In toate cazurile in care
despagubirea deriva dintr-un fapt supus de legea penala unei prescriptii mai
lungi decat cea civila, termenul de prescriptie a raspunderii penale se aplica
si dreptului la actiunea in raspundere
civila.
Suspendarea prescriptiei Art.1136 - Prescriptia dreptului la actiune cu privire
la repararea prejudiciului cauzat prin vatamarea integritatii corporale sau a
sanatatii ori prin moartea unei persoane, este suspendata pana la stabilirea
pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, in cadrul asigurarilor sociale, celui
indreptatit la reparatie.
Capitolul V
Concluzii finale referitoare la lucrare
BIBLIOGRAFIE
Dr. Mircea N. Costin,Dr.Mircea C. Costin, Dictionar de drept civil,Editura Lumina Lex;
Elena Denisa Crisu, Stefan Crisu, Practica si literature judiciara, Volumul II, 2000-2002, Editura Argensis Print;
Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, Drept Civil, Editia a III-a, Editura Hamangiu 2006 ;
Revista 'Dreptul', Nr.4/1988 ;
Prof. Doc. Constantin Statescu, lector dr. Corneliu Barsan, Tratat de Drept Civil, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1981 ;
Revista 'Dreptul', nr. 1/1986 ;
Adriana Corhan,"Repararea prejudiciului prin echivalent banesc", Lumina Lex, 1999 ;
V. Patrulea, Contributii la studiul raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciilor rezultate din vatamarea integritatii corporale, RRD, 1970, nr.11/1970;
Dr. Sache Neculaiescu, Teoria Generala a Dreptului, Editura Lumina Lex, 2001;
Pierre Tercier, "Contribution a l'etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse", Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971;
Francisc Deak, "Unele probleme teoretice ale predarii stiintei dreptului in invatamantul superior", Bucuresti, 1966;
Valeriu Stoica, "Relatia cauzala complexa ca element al raspunderii civile delictuale", R.R.D., nr.2;
Ion M. Anghel, Francisc Deak si Marin F. Popa, "Raspunderea civila", Edit.Stiintifica, Bucuresti, 1970;
Francisc Deak, "Raspunderea civila ", Ed. Stiintfica, 1970, Bucuresti;
M. Eliescu, "Raspunderea civila delictuala", Editura Academica, Bucuresti 1972;
Ilie Urs, "Criterii de apreciere a prejudiciilor morale si a despagubirilor banesti pentru repararea daunelor morale", in Dreptul, nr.4/1998;
R.Des Gouttes, "Tort moral, Repertoire des arrets", 1980;
Mircea Boar - "Repararea daunelor morale in cazul unor persoane aflate in stare vegetativa cronica",1997;
V.Patulea,"Contributie la studiul raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciului rezultat din vatamarea integritatii corporale" in R.R.D.nr.11/1970;
Rene Savatier, "La theorie des obligations. Vision juridique et economique" Dalloz, Paris, 1969;
Pierre Tercier "Contribution a l'etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse", Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971;
Gabriel Marty, P. Raynaud, Droit Civil, vol.1,1987 ;
Culegere de decizii ale Plenului si Colegiilor Tribunalului Suprem, 1 august 1952 - 31 decembrie 1954 ;
Constantin Statescu - "Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane", Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1984, p.11.
A se vedea Dr. Mircea N. Costin,Dr.Mircea C. Costin, Dictionar de drept civil,Editura Lumina Lex, pag.299.
A se vedea Elena Denisa Crisu, Stefan Crisu, Practica si literature judiciara, Volumul II, 2000-2002, Editura Argensis Print.
A se vedea Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, Drept Civil, Editia a III-a, Editura Hamangiu 2006,pag.133.
A se vedea Prof. Doc. Constantin Statescu, lector dr. Corneliu Barsan, Tratat de Drept Civil, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1981.
A se vedea Adriana Corhan,"Repararea prejudiciului prin echivalent banesc", Lumina Lex, 1999, pag.18.
A se vedea V. Patrulea, Contributii la studiul raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciilor rezultate din vatamarea integritatii corporale, RRD, 1970, nr.11/1970, pag,.55 si urm.
A se vedea Dr. Sache Neculaiescu, Teoria Generala a Dreptului, Editura Lumina Lex, 2001, pag.198 si urm.
A se vedea Pierre Tercier, "Contribution a l'etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse", Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971, pag.14.
A se vedea Francisc Deak, "Unele probleme teoretice ale predarii stiintei dreptului in invatamantul superior", Bucuresti, 1966, p.47.
A se vedea Valeriu Stoica, "Relatia cauzala complexa ca element al raspunderii civile delictuale", R.R.D., nr.2, pag.33.
A se vedea Ion M. Anghel, Francisc Deak si Marin F. Popa, "Raspunderea civila", Edit.Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag.101.
A se vedea Ilie Urs, "Criterii de apreciere a prejudiciilor morale si a despagubirilor banesti pentru repararea daunelor morale", in Dreptul, nr.4/1998, pag.29.
A se vedea Mircea Boar - "Repararea daunelor morale in cazul unor persoane aflate in stare vegetativa cronica",1997, pag.25.
A se vedea V.Patulea,"Contributie la studiul raspunderii civile delictuale in cazul prejudiciului rezultat din vatamarea integritatii corporale" in R.R.D.nr.11/1970.
A se vedea Rene Savatier, "La theorie des obligations. Vision juridique et economique" Dalloz, Paris, 1969, pag.344.
A se vedea Pierre Tercier "Contribution a l'etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse", Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971, pag.14.
A se vedea CSJ, Sectia civila, dec. nr.4812 din 5 dec. 2000 (Buletin jurisp. CSJ pe anul 2000, pag.78).
A se vedea Art.1085 C. civ.: "debitorul nu raspunde decat de daunele interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau".
A se vedea Decizia de indrumare a Plenului Tribunalului Suprem, nr.VII din 29 decembrie 1952, in: Culegere de decizii ale Plenului si Colegiilor Tribunalului Suprem, 1 august 1952 - 31 decembrie 1954, pag.25 - 26.
|
