LUCRARE DE LICENŢĂ
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL. SUCCESORII, REPREZENTANŢII sI SUBSTITUIŢII PROCESUALI
BUCUREsTI
Consideratii generale privind participantii în procesul penal 4
I.1. Delimitari conceptuale 4
I.1.1. Notiunea de participant în procesul penal 5
I.1.2. Notiunea de parte în procesul penal 8
I.2. Alti participanti în procesul penal. Scurta prezentare 15
I.2.1. Instantele de judecata 15
I.2.2. Ministerul Public 16
I.2.3. Organele de cercetare penala 17
I.2.4. Aparatorul 17
I.2.5. Auxiliarii procesuali 20
I.3. Partile în procesul penal. Scurta prezentare 21
I.3.1. Faptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul 21
I.3.2. Partea vatamata 23
I.3.3. Partea civila 24
I.3.4. Partea responsabila civilmente 25
CAPITOLUL II
Participarea succesorilor în procesul penal 27
II.1. Notiune si caracterizare 27
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal 36
II.3. Pozitie procesuala 38
CAPITOLUL III
Reprezentarea în procesul penal 40
III.1. Notiune si caracterizare 40
III.2. Tipologia reprezentantilor 41
III.2.1. Reprezentantii legali 43
III.2.2. Reprezentantii conventionali 45
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penala 47
III.4. Pozitie procesuala 48
Substituitii procesuali 53
IV.1. Notiune si caracterizare 53
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire 56
IV.3. Pozitie procesuala 57
CAPITOLUL V
Consideratii finale 63
V.1. Comparatie între participantii în procesul penal si participantii
în procesul civil 63
V.2. Concluzii 64
BIBLIOGRAFIE 69
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
I.1. Delimitari conceptuale
În urma savârsirii unei infractiuni ia nastere un conflict de drept penal substantial care genereaza un raport juridic de drept penal. Acest conflict este adus spre rezolvare în fata justitiei penale, în cadrul unui proces, situatie în care ia nastere un raport juridic procesual penal, care se dezvolta si se rezolva progresiv cu devoltarea si solutionarea procesului penal.
Solutionarea raportului juridic procesual penal se realizeaza prin rezolvarea conflictului aparut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal care se compune dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe si persoane care au diferite calitati procesuale. Procesul penal este, prin urmare, o activitate complexa reglementata de lege care se desfasoara progresiv si coordonat, prin participarea organelor judiciare si a unor persoane ca titulare de drepturi si obligatii, în scopul constatarii faptelor care constituie infractiuni si pentru tragerea la raspundere penala celor care le-au savârsit. Aceste organe si persoane care, prin activitatea lor, participa la realizarea scopului procesului penal, au calitatea de participanti în desfasurarea acestuia.
Delimitarea conceptuala concreta a notiunii de participant în procesul penal este indiscutabil legata de notiunea de proces penal. Astfel, dintre definitiile procesului penal, o redam pe urmatoarea (care se bazeaza pe o corelatie evidenta dintre procesul penal si participantii la acesta) : procesul penal este activitatea reglementata de lege, desfasurata într-o cauza penala, de catre organele judiciare cu participarea partilor si a altor persoane, ca titulare de drepturi si obligatii, având ca scop constatarea la timp si în mod complet a infractiunilor si tragerea la raspundere penala a celor care le-au savârsit, pentru asigurarea ordinii de drept si pentru apararea intereselor legitime ale persoanelor.
I.1.1. Notiunea de participant în procesul penal
În aceasta subsectiune ne vom ocupa de raportul dintre notiunile de "participant" si "parte" si apoi vom analiza amanuntit prima dintre acestea, urmând ca în urmatoarea subsectiune sa ne ocupam exclusiv de analiza notiunii de "parte" în procesul penal.
În primul rând, trebuie sa
mentionam ca în literatura juridica de specialitate din
În sens larg, notiunea de participanti încorporeaza toate persoanele care au rol în vreo activitate procedurala , din rândul acestora facând parte organele judiciare, partile, aparatorul si alte persoane, acceptiune care este mai putin folosita si nu are o semnificatie tehnica, întrucât presupune reunirea în aceasta notiune a tuturor celor care iau parte la proces. Mai exact, daca expresia "organe judiciare" are un continut aproape fara dubii, în acceptiunea mentionata exista o expresia "persoane", ce poate induce în eroare pe cei nefamiliarizati cu limbajul juridic, unde ar putea fi înglobate (fara a avea o contributie directa la desfasurarea procesul penal si mai ales la solutionarea acestuia), cum ar fi: agentii de paza a cladirilor organelor judiciare si mai ales a salilor de judecata, soferii judecatorilor, procurorilor si aparatorilor, însotitorii inculpa 11311c213l 55;ilor arestati ca reprezentanti ai penitenciarelor în care acestia sunt detinuti, cât si agentii de citare.
În sens restrâns, prin participanti în procesul penal se înteleg organele judiciare, partile si aparatorul .
Daca am încerca sa comparam cele doua acceptiuni, ar rezulta ca prima se refera la o notiune de participare mai complexa, incluzând în plus acele persoane care au un rol auxiliar în procesul penal (în materia probatiunii sau în cea a executarii): grefierii, executorii judecatoresti, expertii, interpretii, traducatorii, martorii, martorii asistenti, denuntatorii etc. Aceasta categorie de participanti, sau mai concret spus, unii dintre acesti participanti nu sunt întâlniti la toate procesele penale, prezenta lor fiind determinata de natura si împrejurarile concrete ale fiecarei cauze .
Îmbratisând cea de a doua acceptiune, trebuie sa mentionam ca în cadrul organelor judiciare intra instantele de judecata (si aici au în vedere numai completele care judeca dosare de natura penala de la judecatorii si sectiile penale de la celelalte instante), reprezentantii Ministerului Public (procurorii si procurorii militari) si organele de cercetare penala (angajatii Ministerului Administratiei si Internelor , de obicei, ofiteri de politie cu studii superioare de profil juridic). Pe de alta parte, dintre partile în procesul penal, una este obligatorie (învinuitul sau inculpatul), alta fiind obligatorie numai în cazul anumitor infractiuni pentru urmarirea si judecarea carora este necesara prezenta si marturia sa (partea vatamata), iar în cazul în care partea vatanata se constituie si parte civila, în cazurile în care legea prevede, pe lânga învinuit sau inculpat în procesul penal este chemata si partea responsabila civilmente. În ceea ce priveste aparatorul, acesta are calitatea de avocat dobândita conform Legii nr. 51/1995, republicata, si prezenta acestuia este obligatorie numai în anumite cazuri prevazute explicit de lege (reprezentare legala), în restul situatiilor acesta intervenind pe baza unei reprezentari conventionale.
Ca o concluzie, putem afirma ca raportul din notiunile de "participanti" si cea de "parti" este de incluziune a celei de a doua categorie în prima, împreuna cu organele judiciare si aparatorul.
Nu în ultimul rând, trebuie sa mentionam ca sensurile participatiunii în dreptul penal si în cel procesual penal nu trebuie confundate. Astfel, în dreptul penal notiunea reuneste persoanele care au conlucrat la savârsirea infractiunii (coautori, complici, instigatori). Dimpotriva, dreptul procesual penal cuprinde în notiunea de participanti si acei subiecti care desfasoara activitatea împreuna în cadrul procesului penal.
Daca privim participantii în procesul penal prin prisma raporturilor juridice procesuale în care acestia se afla observam ca ei au si calitatea de subiecti procesuali. De aceea, în opinia unor autori , participantii mai poarta si denumirea de subiecti procesuali. Întrucât procesul penal se desfasoara în conditiile principiului oficialitatii, aceiasi autori a clasificat subiectii procesuali, tinând seama si de acest criteriu, în subiecti oficiali si subiecti particulari. Subiectii oficiali sunt acele persoane care îndeplinesc atributii privind activitatea organelor judiciare penale. Astfel, subiecti oficiali se pot împarti, la rândul lor, judiciari (judecatori, procurori, lucratori în aparatul organelor de cercetare) si extrajudiciari (persoane cu atributii de inspectie de stat, organe de control, comandanti de nave si aeronave etc.). Subiectii particulari sunt persoanele particulare care participa în diferite pozitii si roluri la desfasurarea procesului penal. Pe de alta parte, subiectii particulari pot fi divizati în subiecti principali (partile) si secundari (ceilalti participanti).
Codul de Procedura Penala reglementeaza regimul procesual al diferitelor categorii si subcategorii de participanti (subiecti procesuali), prevazând în ce conditii si situatii poate o persoana deveni participant al procesului penal, care este pozitia procesuala a acestor participanti, ce atributii, ce sarcini si ce drepturi au, cum trebuie sa le îndeplineasca sau sa le exercite etc. În îndeplinirea sarcinilor sau exercitarea drepturilor care le revin, toti participantii trebuie sa se comporte cu probitate si loialitate deoarece numai în acest fel poate fi aflat adevarul si înfaptui justitia penala. În acest sens, în Codul Penal sunt incriminate si acele fapte care sunt de natura sa împiedice înfaptuirea justitiei. Regimul juridic al fiecarui subiect trebuie sa se cunoasca cu multa precizie pentru ca un participant în procesul penal nu poate ocupa pozitii între care exista incompatibilitate. Legea prevede aceste cazuri atât pentru subiectii oficiali (judecatorii; art. 46-49 Cod Procedura Penala) cât si pentru anumiti subiecti particulari (experti, interpreti si martori; art. 54 Cod Procedura Penala).
În final, putem accepta si definitia (este adevarat, destul de simplista) conform careia participantii la procesul penal sunt organele judiciare si persoanele chemate sa contribuie la desfasurarea procesului penal în vederea realizarii scopului acestuia .
I.1.2. Notiunea de parte în procesul penal
Din dispozitiile art. 23 si 24 Cod Procedura Penala rezulta ca în urma exercitarii actiunii penale sau a actiunii civile, în cadrul procesului penal, anumite persoane apar ca titulare de drepturi si obligatii, capatând calitatea de parti. Potrivit acestor reglementari, sunt parti în procesul penal : inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente.
Într-o opinie , partile în procesul penal sunt acele persoane fizice sau juridice, care au drepturi si obligatii ce izvorasc în mod direct din exercitarea actiunii penale si actiunii civile în cadrul procesului penal.
Într-o alta opinie , partile sunt subiectii procesuali particulari ale caror interese contrarii se confrunta în litigiu dedus în fata instantei. De aceea, s-a afirmat ca daca procesul este necesar partilor, atunci si partile sunt deopotriva necesare procesului.
În aprecierea pozitiei procesuale a partilor trebuie sa se tina seama de existenta laturilor procesului penal. De aceea, în latura penala a procesului sunt parti inculpatul si partea vatamata, iar în latura civila inculpatul, partea civila si eventual partea responsabila civilmente. Acceptiunea strict procesuala de parte este uneori dublata si de conceptia care priveste aceasta categorie de pe pozitiile dreptului material. Într-o asemenea viziune, interesele contrarii ale partilor nu se pot afirma fara o baza de drept material care sa le justifice pe plan procesual. Problema prezinta interes mai ales în latura sa civila, motiv pentru care implicatiile sale au fost abordate atât în literatura de specialitate, cât si în practica judiciara[11].
Spre deosebire de organele judiciare, care actioneaza în numele statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivitati, partile din proces actioneaza pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din infractiune, prin formularea de cereri, memorii, interventii, concluzii adresate organelor judiciare.
Literatura de specialitate[12] utilizeaza mai multe criterii de clasificare a partilor în procesul penal care converg toate catre o singura distinctie: inculpatul este singurul considerat ca fiind parte principala a procesului penal, iar partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente sunt parti secundare. Pe de alta parte, inculpatul si partea vatamata reprezinta partile constante, iar partea civila si partea responsabila civilmente sunt parti eventuale, clasificare considerata de noi temeinica.
În mod obisnuit, partile au cele mai largi drepturi procesuale, însa au de îndeplinit si anumite îndatoriri care, de regula, nu incumba altor participanti. În exercitarea drepturilor, partile trebuie sa manifeste o atitudine corecta, de loialitate procesuala si de realizare exclusiva a unor interese legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul procesual civil este aplicabila în mod corespunzator si în procesul penal în ceea ce priveste cel putin latura civila[13]. În cadrul laturii penale, teoria trebuie reorientata în asa fel încât sa se tina seama de faptul ca obiectul procesului decurge totdeauna din existenta unui conflict de drept penal.
Pornind de la teza ca subiectii cauzei penale (ai raportului juridic de conflict care face obiectul procesului penal) sunt, în acelasi timp, si subiectii procesului penal, unii autori[14] au ajuns la concluzia ca statul este parte în procesul penal. Acest punct de vedere a ramas izolat în literatura de specialitate, majoritatea autorilor considerând ca parti nu sunt decât acei subiecti procesuali pe care legea îi determina riguros în art. 23-24 Cod Procedura Penala. Pe de alta parte, din moment ce se sustine ca partile sunt subiecti procesuali particulari, ar fi deosebit de dificil ca statul sa fie cuprins printre acestia.
Însa, în desfasurarea procesului penal pot apare, uneori, si alte persoane în locul partilor. Aceste persoane care înlocuiesc partile pot avea calitati diferite: succesori, reprezentanti sau substituiti procesuali, care devin la rândul lor parti ale procesului penal, cu pozitii procesuale diferite, care se subroga în calitatea procesuala a titularilor drepturilor si intereselor care sunt supuse dezbaterii în procesul penal.
Pentru prefatarea si facilitarea modului de analiza pe care-l vom aborda în capitolele II-IV ale lucrarii noastre (referitoare la succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali), vom prezenta în cele ce urmeaza conditiile cerute de Codul de Procedura Penala pentru ca o persoana fizica sau juridica sa poata deveni parte în procesul penal. Aceste conditii nu pot fi analizate decât în strânsa legatura cu modul în care se dobândeste calitatea de parte procesuala (în legatura cu latura penala sau cu cea civila a cauzei).
Întrucât cauza penala izvoraste din raportul juridic penal dintre stat si infractor, raport nascut în urma savârsirii unei infractiuni, iar actiunea penala apartine statului, aspectele privind conditiile cerute pentru a fi parte în latura penala a procesului se simplifica mult fata de modul în care problema se pune în procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul subiectiv valorificat, interesul care pune în miscare actiunea judiciara si altele nu au semnificatie, iar cele referitoare la capacitatea si calitatea procesuala îsi reduc dimensiunile ori se modeleaza în lumina institutiilor de drept penal sau procesual penal.
Astfel, inculpat devine într-o cauza penala numai persoana a carei raspundere penala poate fi angajata. În raport de aceasta, ramâne lipsita de sens deosebirea între capacitatea procesuala de folosinta si cea de exercitiu. De asemenea, distinctia dintre capacitatea procesuala ("legitimatio ad processum") si calitatea procesuala ("legitimatio ad causam") muta problema într-un alt plan, cel al deosebirii dintre o parte (inculpatul) si un împricinat care nu are aceasta calitate (învinuitul).
În cadrul laturii civile a cauzei pozitiile partii civile, precum si cele ale inculpatului si partii responsabile civilmente se aseamana în multe privinte cu pozitiile reclamantului si pârâtului dintr-un proces civil (existând totusi numeroase particularitati). În consecinta, cerintele pretinse de lege pentru ca o persoana sa fie parte într-un proces civil , trebuie sa fie satisfacute în mod corespunzator si în cadrul laturii civile din procesul penal.
i) În primul rând, inculpatul, partea civila sî partea responsabila civilmente trebuie sa aiba (sub aspect civil) capacitate procesuala ("legitimatio ad processum") atât de folosinta, cât si de exercitiu. De exemplu, partea civila este deseori o persoana juriica, deci în astfel de cazuri trebuie sa se cunoasca faptul ca ea dobândeste capacitatea de folosinta în general de la data înregistrarii, ori de la data, dupa caz, a actului de dispozitie care o înfiinteaza, respectiv de la data recunoasterii sau a înfiintarii ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). În ceea ce priveste capacitatea de exercitiu, aceasta este evocata în numeroase texte din Codul de Procedura Penala .
ii) Calitatea procesuala ("legitimatio ad causam") activa subzista pentru partea civila atunci când exista o identitate între aceasta si persoana care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecatii. Calitatea procesuala pasiva se exprima în identitatea care trebuie sa se manifeste între inculpat, respectiv parte civilmente responsabila si persoana obligata în acelasi raport juridic. În cadrul laturii civile, poate avea loc si o transmitere legala a calitatii procesuale. Aceasta poate avea loc prin succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala) ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21 alin. 2 Cod Procedura Penala).
iii) Dreptul partii care exercita actiunea civila si fata de care se nasc îndatoririle celorlalte parti trebuie sa fie recunoscut si ocrotit de lege sub aspect substantial si actual sub aspectul protejarii sale prin actiunea în justitie. Acest din urma aspect presupune ca dreptul sa nu fie supus unui termen sau unei conditii suspensive.
iv) Interesul reprezinta folosul practic, care îl are o parte pentru a justifica participarea sa în cauza juridica. În procesul penal, interesul partilor angrenate în latura civila este totdeauna material . Spre deosebire de aceasta, în procesul civil interesul poate fi deseori si moral.
O ultima problema care merita analizata în ceea ce priveste partile în procesul penal este solidaritatea procesuala. Astfel, solidaritatea activa sau pasiva din domeniul dreptului material care face ca mai multi subiecti ai raporturilor juridice sa dobândeasca drepturi sau obligatii se poate manifesta si pe plan procesual. Pentru a se înregistra o solidaritate procesuala trebuie sa existe un litisconsortiu, adica o grupare procesuala a unor subiecti care nu au numai aceeasi calitate în proces, ci pozitia lor comuna rezulta din faptul ca drepturile si obligatiile lor au aceeasi cauza juridica ("consortium litis"). Situarea în cadrul coparticipatiei procesuale este determinata nu de pozitia formal comuna în cadrul procesului, ci de aceeasi pozitie în cadrul cauzei.
Într-un proces penal, pot exista mai multe parti având aceeasi pozitie procesuala si fara a forma un "consortium litis", când în acelasi proces sunt reunite mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexitatii, mai multi inculpati se judeca reuniti în acelasi proces pentru fapte diferite. La fel, pot exista într-un proces penal parti civile numeroase, dreptul lor de despagubire derivând însa din împrejurari distincte. Alta este situatia când, de exemplu, o fapta penala a fost savârsita de mai multi participanti (coautori, complici, instigatori) si care duce pe plan procesual la o solidaritate procesuala a coinculpatilor. De asemenea, caracterul de "consortium litis" al grupului de parti civile este evident în cazul când aceeasi fapta penala a produs un prejudiciu material la persoane diferite .
Distinctia între simpla existenta a mai multor parti având formal aceeasi calitate procesuala si grupul procesual care presupune o coparticipare procesuala este necesara pentru deosebirea consecintelor juridice diferite pe care fiecare din cele doua situatii juridice le produc. Solidaritatea procesuala duce la consecinte mergând pâna la aspecte privind solutionarea cauzei. De exemplu, probele admise în cauza referitoare loa existenta faptei sunt opozabile tuturor partilor care formeaza un litisconsortiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual, daca priveste fapta sau circumstantele reale ale acesteia, sunt profitabile tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al cailor de atac se manifesta în limitele coparticipantilor solidari din punct de vedere procesual etc. În celalalt caz, efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul procesual si nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, când sunt constituite mai multe parti civile între care nu exista o solidaritate procesuala, drepturile lor decurgând din litigii diferite, la dezbateri se va da cuvântul totusi în ordinea stabilita de art. 340 Cod Procedura Penala. Aceasta înseamna ca practic vorbesc întâi toate persoanele care au calitatea de parte civila în proces si numai dupa aceea se va da cuvântul inculpatilor.
I.2. Alti participanti în procesul penal. Scurta prezentare
I.2.1. Instantele de judecata
În sistemul organelor de judecata din România, potrivit Legii nr. 92/1992 de organizare judecatoreasca, republicata, intra urmatoarele instante: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie. De asemenea, exista instante militare organizate prin lege, iar în cadrul Curtii Supreme de Justitie functioneaza sectiile civila, penala, comerciala, de contencios administrativ si militara. Tribunalele si curtile de apel pot avea una sau mai multe sectii, dupa natura si amploarea activitatii care o desfasoara. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974 pe lânga judecatoriile si tribunalele Constanta si Galati functioneaza sectiile maritime si fluviale competente sa solutioneze (printre altele) infractiunile care ar crea stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau care au tulburat activitatile de transport maritim si fluvial .
Prin instante de judecata în
conformitate cu dispozitiile constitutionale si cele din legea
de organizare judecatoreasca se înteleg verigile care constituie
sistemul unitar al organelor judiciare, asa cum ele sunt dispuse în
piramida si pâna la vârf la unitatile de baza.
Art. 125 din Constitutia României precizeaza ca în
I.2.2. Ministerul Public
Un important organ judiciar, care
desfasoara activitatea pe parcursul întregului proces penal este
Ministerul Public. Art. 130 din
Constitutia României fixeaza atât rolul Ministerului Public în
activitatea judiciara, cât si relatia dintre noul organism creat
si procurorii care îl încadreaza. Ministerul Public reprezinta
în activitatea judiciara interesele generale ale societatii
si apara ordinea de drept, precum si drepturile si
libertatile cetatenilor. Ministerul Public îsi
exercita atributiile prin procurori constituiti în parchete.
Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonarii ierarhice si
functioneaza pe lânga judecatorii, tribunale si curti
de apel fiind conduse de prim procurori si respectiv procurori generali
pentru parchetele de pe lânga curtile de apel. Parchetul General de
pe lânga Curtea Suprema de Justitie are în fruntea sa pe
Procurorul General. Totodata, parchetele militare sunt organizate si
functioneaza pe lânga fiecare instanta militara,
în raport cu întinderea circumscriptiilor teritoriale ale instantei
respective. În cadrul Parchetului General de pe lânga Curtea Suprema
de Justitie functioneaza si sectia parchetelor
militare. Sectiile maritime si fluviale ale instantelor din
I.2.3. Organele de cercetare penala
În cadrul organelor de cercetare penala sunt incluse doua categorii (art. 201 Cod Procedura Penala): organe de cercetare ale politiei judiciare si organe de cercetare speciala. Cu referire la competenta trebuie mentionat faptul ca primele au o competenta generala, adica pot efectua cercetarea pentru orice infractiune care nu este data în mod obligatoriu în competenta altor organe de cercetare (art. 207 Cod Procedura Penala). Totodata, potrivit art. 208 Cod Procedura Penala, organele de cercetare penala speciale sunt: ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare de corp aparte si similare, cât si comandantii acestor unitati; ofiterii desemnati din Ministerul Administratiei si Internelor pentru infractiunile de frontiera; capitanii porturilor.
În legatura cu natura juridica a urmaririi penale efectuate de organele prevazute în art. 201 lit. c Cod Procedura Penala trebuie facuta o precizare, cu cât mai necesara cu cât noua redactare a acestei norme a adus o modificare care nu credem ca schimba punctul de vedere initial al legiuitorului si nu constituie decât o inadvertenta de text, care a ramas nemodificata chiar si dupa adoptarea Legii nr. 281/2003 de modificare a Codului de Procedura Penala. Astfel, în locul formularii anterioare adoptarii Legii nr. 141/1996 a art. 201 lit. b privitoare la "organele de cercetare speciale", textul actual se refera la organele de cercetare speciala.
I.2.4. Aparatorul
Aparatorul are o pozitie procesuala speciala printre participantii în cauza penala. El nu are calitatea de parte în proces, deoarece nu este subiect al raportului conflictual al cauzei nesustinând sau revendicând interese personale. Împrejurarea ca aparatorul nu este parte se evidentiaza în art. 23-24 Cod Procedura Penala, care enumera limitativ partile în procesul penal, printre care nu se numara si aparatorul.
Potrivit dispozitiilor legii, aparator poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocati, din care face parte si care îsi desfasoara activitatea într-una din formele juridice prevazute de lege. Astfel, pentru ca o persoana sa dobândeasca calitatea de avocat, acesta trebuie sa îndeplineasca cumulativ doua conditii:
a) sa fie membru al unui barou din România;
b) sa nu fie incompatibil potrivit legii; cauzele generale ale incompatibilitatii sunt: activitatea salariata în cadrul altor profesii; activitatea care lezeaza demnitatea si independenta profesiei de avocat; exercitarea nemijlocita de fapte de comert.
În cadrul procesului penal, aparatorul nu este parte în proces. Datorita, însa, contributiei sale la aflarea adevarului, cât si datorita functiei sale procesuale pe care o exercita, el se înscrie între principalii participanti la rezolvarea cauzei penale. Desi nu este parte în proces, trebuie sa precizam ca aparatorul se situeaza pe pozitia procesuala a partii ale carei interese le sustine si le apara .
Conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicata, aparatorul (avocatul) îsi poate exercita atributiile prin doua modalitati: acordarea de asistenta juridica uneia dintre partile în proces si reprezentare a uneia dintre partile în proces.
i) Relativ la asistenta juridica, mentionam ca în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 Cod Procedura Penala, orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator în tot cursul procesului penal, iar potrivit art. 171 alin. 1 Cod Procedura Penala, organele judiciare sunt obligate sa aduca la cunostinta acest drept învinuitului sau inculpatului. De la regula potrivit careia partile pot aprecia daca vor apela sau nu la aparator în cursul procesului penal, exista unele exceptii prevazute în art. 171 alin. 2 si 3 Cod Procedura Penala. Astfel, conform modificarii aduse de Legea nr. 281/2003, textului codului, asistenta juridica este obligatorie, "când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de învatamânt, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în alta cauza ori când organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca învinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apararea, precum si în alte cazuri prevazute de lege".
De asemenea, în cursul judecatii, asistenta juridica este obligatorie si în cauzele în care legea penala prevede pentru infractiunea savârsita pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare[24].
Daca învinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, când asistenta juridica este obligatorie, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. Delegaia acestuia înceteaza, totusi, la prezentarea aparatorului ales (art. 171 alin. 4 si 5 Cod Procedura Penala).
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus un nou text de lege care prevede urmatoarele (art. 171 alin. 41): "Când asistenta juridica este obligatorie, daca aparatorul ales nu se prezinta nejustificat la doua termene consecutive, dupa caz, la data stabilita pentru efectuarea unui act de urmarire penala sau la termenul de judecata fixat, îngreunând astfel în mod voit desfasurarea si solutionarea procesului penal, organul judiciar desemneaza un aparator din oficiu care sa-l înlocuiasca, acordându-i timpul necesar pentru pregatirea apararii, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu exceptia solutionarii cererilor privind arestarea preventiva, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore".
ii) În ceea ce priveste reprezentarea, vom reveni pe parcursul capitolului III al lucrarii nostre cu amanunte. Totusi, trebuie sa precizam ca daca în cadrul asistentei juridice, aparatorul pune concluzii în prezenta partii, în cazul reprezentarii, partea ale carei interese sunt reprezentate este înlocuita de aparatorul reprezentant.
În cursul procesului penal, aparatorul are mai multe drepturi, dintre care amintim cu titlu de exemplu: sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna memorii, sa ia contact cu inculpatul etc.
I.2.5. Auxiliarii procesuali
Am apreciat în prima parte a acestui capitol introductiv al lucrarii noastre ca expresia din lege de "alte persoane" care pot fi considerati participanti în procesul penal se refera la urmatoarele persoane: experti, traducatori, interpreti, martori, martori asistenta, grefieri si executori judecatoresti.
Grefierul este acel angajat al Ministerului Justitiei, auxiliar al unei anumite instante de judecata, care participa la sedintele de judecata sau la efectuarea actelor de urmarire penala, face toate consemnarile despre desfasurarea acestora si îndeplineste orice alte însarcinari din dispozitia si sub controlul presedintelui completului de judecata ori al procurorului.
Martorii sunt persoane straine de proces, care au receptionat si memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces penal, si care le relateaza în instanta de judecata, ajutând-o la stabilirea adevarului.
Martorul este o persoana dezvoltata din punct de vedere psihic, care nu este si nu poate fi parte în procesul respectiv si care este chemata în instanta pentru a da o declaratie având importanta pentru solutionarea cauzei. În mod firesc, martorii nu pot fi catalogati dupa vreun criteriu, dar în literatura franceza s-a efectuat o astfel de împartire în: martori testamentari, martori onorari (la casatorie), martori certificatori (în actele notariale) si martori instrumentari.
Expertul este specialistul care este desemnat de instanta de judecata, în vederea cerecetarii unor împrejurari de fapt, în legatura cu obiectul litigiului, care necesita cunostinte de specialitate.
Interpretii sunt acele persoane care sunt desemnate de instanta de judecata în scopul facilitarii înetelegerii de catre una din partile procesului penal a continutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducator sau translator (daca partea nu cunoaste limba româna) sau un cunoscator al limbajelor pentru persoane cu anumite handicapuri (surdo-muti sau orbi).
Organul de executare este persoana învestita cu autoritatea de stat pentru a executa sanctiunile penale impuse condamnatului. El reprezinta un auxiliar al justitiei, pentru aducerea la îndeplinire a hotarârilor judecatoresti.
I.3. Partile în procesul penal. Scurta prezentare
I.3.1. Faptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul
Inculpatul este considerat de întreaga literatura juridica de specialitate ca fiind singura parte principala din procesul penal, fara de care acesta nu se poate desfasura. Însa, trebuie facuta precizarea ca aceeasi persoana fizica (infractorul) va întruchipa diverse calitati procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmarire, judecata, executare), cât si drepturile si obligatiile pe care le are cel care a încalcat legea penala.
Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a savârsit infractiunea are calitatea de faptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o data cu declansarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O data cu pornirea urmaririi penale împotriva faptuitorului, acesta capata calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi si obligatii procesuale, faptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu exista cadrul procesual în care el sa aiba anumite drepturi si obligatii, acest cadru nascându-se o data cu începerea urmaririi penale, care coincide, de regula, cu pornirea procesului penal . În acest context, precizam ca actele procesuale prin care se confera faptuitorului calitatea de învinuit sunt rezolutia si procesul-verbal.
Calitatea de inculpat apare o data cu punerea în miscare a actiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedura Penala, persoana împotriva careia s-a pus în miscare actiunea penala este parte în procesul penal si se numeste inculpat. Acesta poate fi numai o persoana fizica, legea româna nelasând posibilitatea (care exista în alte legislatii) ca asupra persoanelor juridice sa poata fi pronuntate sanctiuni penale. Momentul în care este pusa în miscare actiunea penala este ales de catre organele de urmarire penala si coincide cu existenta temeiurilor care rezulta din totalitatea probelor de vinovatie administrate în cauza. Actele procesuale prin care se confera unei persoane aceasta calitate sunt: ordonanta de punere în miscare a actiunii penale, rechizitoriul, declaratia orala a procurorului si încheierea instantei de judecata (în conditiile prevazute de art. 336 alin. final Cod Procedura Penala, când plângerea se adreseaza direct instantei).
Când o fapta prevazuta de legea penala a fost savârsita de mai multi faptuitori si acestia sau o parte dintre ei sunt urmariti sau judecati deodata, ei formeaza grupul procesual (litisconsortiu) al coînvinuitilor sau coinculpatilor. Cu privire la coinculpati trebuie sa se faca deosebire între coinculpati în aceeasi cauza (participanti) si coinculpati în acelasi proces[26].
În momentul ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti penale, calitatea de inculpat se transforma în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toti autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în raportul juridic de drept executional, raport plasat în afara sferei procesului penal.
I.3.2. Partea vatamata
Categoria juridica de victima a infractiunii apartine dreptului penal, dreptul procesual penal operând cu notiunea de persoana vatamata, prin care se întelege persoana nemijlocit vatamata prin infractiune .
Parte vatamata în procesul penal devine numai persoana vatamata care îsi exprima vointa în acest sens sau care efectueaza acte specifice sustinerii laturii penale a procesului penal, acte care releva fara echivoc vointa persoanei vatamate de a participa în procesul penal în calitate de parte vatamata. Cu alte cuvinte, persoana vatamata în vreun mod, printr-o infractiune, nu dobândeste automat si calitatea de parte vatamata.
Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vatamata se regaseste în cursul urmaririi penale sau al judecatii numai daca organele judiciare o solicita în realizarea unor activitati. Persoana vatamata poate sa fie audiata ca martor, poate fi solicitata sa participe la reconstituire sau confruntare etc.
Daca însa victima se constituie ca parte vatamata, aceasta devine subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretentii materiale. Decesul acesteia lasa un gol procesual neînlocuibil de succesori, deoarece se exercita un drept personal care se stinge odata cu titularul sau.
I.3.3. Partea civila
Constituirea ca parte civila se poate face numai în cazul în care persoana vatamata cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infractiune. Întotdeauna, temeiul constituirii partii civile trebuie sa fie o infractiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligatia de acordare a despagubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal .
Constituirea persoanei vatamate ca parte civila în procesul penal ofera acesteia avantaje în raport cu exercitarea actiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obtinerii despagubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai usor (calea procesului penal permitând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum perchezitii, cercetari la fata locului etc.), folosirea acestei cai ofera si avantaje de ordin economic, actiunea civila exercitata în cadrul procesului penal fiind scutita de taxa de timbru.
Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a vointei persoanei vatamate. În consecinta, constituirea de parte civila se poate face atât printr-o cerere scrisa cât si printr-o cerere orala. Pe de alta parte, constituirea de parte civila poate fi efectuata atât de persoana vatamata cât si de alte persoane care au calitatea de reprezentanti legali sau substituiti (aparatorul, sotul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaratia reprezentantului acesteia.
I.3.4. Partea responsabila civilmente
În domeniul dreptului civil este
reglementata si raspunderea pentru faptele altuia. De aceea, în
cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal
Nu orice persoana fizica sau juridica poate fi responsabila civilmente. În literatura de specialitate s-a aratat ca sunt persoane responsabile civilmente în sensul dispozitiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil si Legea nr. 22/1969), urmatorii:
parintii pentru faptele ilicite savârsite de copiii lor;
comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor în functiile încredintate;
institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati în supravegherea lor;
persoanele care au constituit o garantie pentru gestionar;
persoanele care s-au facut vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea în functie a unui gestionar fara respectarea conditiilor legale de vârsta, studii si stagiu, antecedente penale etc.;
persoanele care au gospodarit împreuna cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în masura în care s-a constatat judecatoreste ca au obtinut foloase de pe urma savârsirii infractiunii.
Potrivit art. 16 Cod Procedura Penala, introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmaririi penale, fie în fata instantei de judecata pâna la citirea actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal pâna la terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta, luând procedura din stadiul în care se afla în momentul interventiei.
PARTICIPAREA SUCCESORILOR ÎN PROCESUL PENAL
II.1. Notiune si caracterizare
Dupa cum am mentionat în primul capitol al lucrarii noastre, în desfasurarea procesului penal pot sa participe si alte persoane în locul subiectilor procesuali principali denumiti parti. Succesorii sunt unii dintre acestia si ei devin subiecti ai procesului penal, cu pozitii procesuale diferite. "Per a contrario", un martor sau un expert nu poate fi reprezentat prin succesorii sai la un proces penal, calitatea sa procesuala fiind una ce are în consideratie cunostintele personale speciale ale acestora.
Astfel, în caz de deces al vreunei parti din procesul penal, daca procesul continua sa se desfasoare, în locul partii decedate pot fi introdusi urmasii sai legitimi. Unii autori[31] considera ca aceasta înlocuire prin succesori nu poate avea loc în ceea ce priveste latura penala a procesului penal, deoarece unul din subiectii raportului de drept procesual penal este statul, care este nepieritor, iar moartea inculpatului stinge acest raport în ceea ce priveste latura penala a procesului, raspunderea penala stiindu-se ca este "intuitu personae". În aceeasi ordine de idei, dreptul de a participa în procesul penal pe care îl are persoana vatamata se stinge, de asemenea, prin decesul acesteia, fiind un drept personal si individual al celui vatamat prin infractiune.
Succesorii sunt parti în procesul penal, iar nu substituiti procesuali sau reprezentanti, întrucât ei nu valorifica drepturile antecesorilor, ci îsi valoridica drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiintare sau dizolvare, au încetat sa mai fie subiecti de drept[32] (nefiind deci posibila substituirea sau reprezentarea lor).
Înlocuirea partilor prin succesori este însa întotdeauna posibila în latura civila a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat (art. 21 Cod Procedura Penala). În procesul penal, în exercitarea actiunii civile pot interveni, potrivit dispozitiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice[33].
Acestea fiind regulile generale ale participarii succesorilor în procesul penal, în continuare vom încerca sa caracterizam situatia partilor în procesul penal si modul particular în care pot interveni succesorii fiecareia dintre acestea în procesul penal.
În caz de deces al învinuitului sau inculpatului, succesorii acestuia vor fi introdusi în procesul penal daca la data decesului fusese pusa în miscare actiunea civila în cadrul procesului penal. În caz contrar, succesorii faptuitorului nu vor putea fi trasi la raspundere decât pe calea unei actiuni separate începute la o instanta civila. În acest sens, într-o speta[34] s-a stabilit ca instanta nu poate introduce în cauza mostenitorii unuia dintre faptuitori, pentru care organul de urmarire a încetat urmarirea datorita decesului acestuia.
Când o fapta penala a fost savârsita de mai multi participanti, iar unul sau unii dintre ei au decedat mai înainte ca sa se fi pornit procesul penal pentru acea fapta, succesorii celui sau celor decedati vor putea fi introdusi în procesul penal ca raspunzatori civilmente în baza solidaritatii civile între participantii la aceeasi fapta.
Am afirmat mai sus ca succesorii pot înlocui partile numai daca procesul penal nu a trecut în alta faza a sa. Pe de alta parte, totusi, când persoana decedata este subiectul pasiv al faptei persoane (victima), iar decesul acesteia s-a produs înainte de punerea în miscare a actiunii civile, succesorii sai pot sa porneasca ei însisi aceasta actiune.
De asemenea, în caz de deces al persoanei responabile civilmente, fie înainte, fie ulterior introducerii sale în procesul penal, vor fi chemati sa participe la proces succesorii sai.
Pentru a întelege mai bine notiunea de succesori, consideram ca o scurta incursiune în notiunile de succesori din dreptul civil ar fi utile în acest context, pentru caracterizarea succesorilor ca participanti în procesul penal. În acest sens, mentionam ca în categoria de "succesori" pe care o analizam intra atât succesorii legali, cât si cei testamentari, în temeiul certificatului de mostenitor eliberat de notarul public. Daca problema mostenitorilor testamentari este clara (fiind necesara instituirea în favoarea acestora de catre defunct a unui legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), institutia mostenitorilor legali întâmpina anumite discutii în doctrina cât si în practica. De aceea, în cele ce urmeaza vom analiza conditiile cerute de lege pentru a succede si apoi principiile legale ale devolutiunii legale a succesiunii.
Conditiile dreptului de succesiune legala
Sub titlul "Despre calitatile cerute pentru a succede", Codul Civil, în art. 654-658, prevede doua conditii, una pozitiva si una negativa, pe care trebuie sa le întruneasca o persoana pentru a putea mosteni: sa aiba capacitate succesorala si sa nu fie nedemna de a mosteni. La aceste doua conditii, în literatura de specialitate se mai adauga una, si anume vocatia (chemarea) la mostenire.
Art. 654 Cod Civil dispune ca "pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii". De aici rezulta ca orice persoana care exista în momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, respectiv capacitatea de a mosteni.
Cu toate acestea, pentru ca o persoana sa aiba dreptul de a culege, în tot sau în parte, mostenirea lasata de o persoana fizica decedata, existenta capacitatii succesorale nu este suficienta, ci mai este necesar ca persoana ce pretinde mostenirea sa aiba chemare la mostenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lasat de defunct[35].
Legea confera vocatie la mostenire rudelor defunctului, în anumite limite, inclusiv rudenia rezultata din adoptie, sotului supravietuitor si statului. Vocatia succesorala testamentara poate sa apartina, în principiu, oricarei persoane cu capacitatea succesorala.
Notiunea de vocatie la mostenire are un dublu înteles. În sensul ei general, ea desemneaza vocatia potentiala, eventuala a unor persoane de a culege mostenirea lasata de alta persoana. În sensul ei concret, vocatia desemneaza acele persoane care vor culege în mod concret mostenirea lasata de defunct. Deci, vocatia succesorala concreta presupune doua conditii: una pozitiva, respectiv vocatia succesorala generala si una negativa, aceea ca persoana în cauza sa nu fie înlaturata de la mostenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil, sau de un legatar.
În dreptul românesc au vocatie succesorala rudele în linie dreapta, descendenta si ascendenta, în mod nelimitat în grad, precum si rudele în linie colaterala pâna la gradul al IV-lea inclusiv. Aceasta vocatie este numai potentiala, pentru stabilirea ordinii de referinta între rudele defunctului cu vocatie generala, legea foloseste doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si gradul de rudenie.
În sfârsit, pentru ca o persoana sa vina la mostenire nu este suficient sa aiba vocatie succesorala generala si concreta, fiind necesar sa îndeplineasca o conditie negativa, si anume sa nu fie nedemna de a mosteni.
Nedemnitatea succesorala este decaderea mostenitorului legal din dreptul de a culege o mostenire determinata, inclusiv rezerva, deoarece s-a facut vinovat de o fapta grava fata de cel care lasa mostenirea sau fata de memoria acestuia. Nedemnitatea reprezinta o sanctiune civila care se aplica numai în cazul savârsirii faptelor expres si limitativ prevazute de lege. De asemenea, nedemnitatea opereaza de drept, cel care lasa mostenirea neputând înlatura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasa mostenirea va putea totusi sa-l gratifice pe nedemn. În sfârsit, sanctiunea nedemnitatii fiind prevazuta pentru fapte savârsite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu discernamânt.
Art. 65 Cod Civil prevede trei cazuri de nedemnitate:
atentatul la viata celui care lasa mostenirea, respectiv omorul sau tentativa de omor savârsite asupra celui a carui mostenire este vorba, constatate prin hotarâre penala de condamnare definitiva;
acuzatia capitala calomnioasa, care nu mai opereaza în dreptul român datorita abolirii pedepsei cu moartea;
nedenuntarea omorului a carui victima a cazut cel care lasa mostenirea.
Asadar, în puterea legii, mostenitorul nedemn este decazut din dreptul de a mosteni. Desfiintarea titlului de mostenitor se produce din momentul deschiderii mostenirii, indiferent de momentul savârsirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecinta, hotarârea instantei prin care se constata nedemnitatea, si care poate fi pronuntata numai dupa deschiderea mostenirii, opereaza retroactiv, având un caracter declarativ iar nu constitutiv.
Nedemnitatea produce efecte si asupra copiilor nedemnului, într-o oarecare masura, întrucât acestia pot veni la succesiunea autorului tatalui lor, dar numai în nume propriu, nu si prin reprezentare. Acest efect al nedemnitatii nu se întinde si asupra descendentilor subsecventi ai nedemnului.
Principiile generale ale devolutiunii legale a succesiunii
În temeiul legii, sunt chemate la mostenire rudele defunctului, iar alaturi de ele sotul supravietuitor, iar, în lipsa lor, daca defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile mostenirii, statul.
Vocatia concreta rudelor defunctului de a culege mostenirea este determinata pe baza a trei principii de baza[36]:
principiul chemarii la mostenire în ordinea claselor de mostenitori;
Codul Civil, în art. 659 si art. 669-675, stabileste patru clase de mostenitori legali: clasa I - clasa descendentilor în linie directa ai defunctului, fara limita în timp; clasa a II-a - a ascendentilor privilegiati (parintii defunctului) si colateralilor privilegiati (fratii si surorile defunctului si descendentii acestora pâna la gradul al IV-lea inclusiv); clasa a III-a - clasa ascendentilor ordinari, fara limita în grad si clasa a IV-a - clasa colateralilor ordinari pâna la gradul al IV-lea inclusiv.
Ca principiu, existenta unei rude dintr-o clasa mai apropiata, exclude venirea la mostenire a rudelor din clasele subsecvente. Aceasta este posibila numai în ipoteza exheredarii totale prin testament a mostenitorilor dintr-o clasa preferata, care culeg totusi rezerva succesorala.
principiul proximitatii gradului de rudenie între mostenitorii din aceeasi clasa;
Potrivit acestui principiu, în cadrul aceleiasi clase, rudele mai apropiate înlatura de la mostenire pe cele mai îndepartate în grad ("proximior excludit remotiorem").
De la acest principiu exista doua exceptii: în cadrul clasei a II-a, parintii defunctului nu înlatura de la mostenire fratii sau surorile defunctului si nici descendentii lor, ci ei vin împreuna la mostenire, primind anumite cote stabilite de lege, precum si reprezentarea succesorala.
principiul egalitatii între rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad chemate la mostenire;
Potrivit acestui principiu, daca rudele din clasa chemata la mostenire sunt de acelasi grad, ele împart mostenirea în parti egale.
si de la acest principiu legea prevede doua exceptii: împartirea pe tulpini a mostenirii în cazul venirii la mostenire a rudelor de acelasi grad prin reprezentare succesorala si împartirea pe linii, daca la mostenire vin doi sau mai multi colaterali privilegiati proveniti din parinti diferiti sau descendentii acestora.
În ceea ce priveste reprezentarea succesorala, aceasta este un beneficiu al legii, în virtutea caruia un mostenitor legal de grad mai îndepartat, numit reprezentant, urca în gradul, locul si drepturile ascendentului sau, numit reprezentat, care este decedat la deschiderea mostenirii, pentru a culege partea care s-ar fi cuvenit acestuia din mostenire daca s-ar mai fi aflat în viata[37].
Utilitatea reprezentarii, institutie reglementata de art. 664-668 Cod Civil, consta în faptul ca, prin efectele pe care le produce, înlatura unele consecinte injuste ale principiului proximitatii gradului de rudenie si ale principiului egalitatii între rudele de acelasi grad.
Reprezentarea este admisa în privinta descendentilor copiilor defunctului si a descendentilor din frati si surori, dar numai cu respectarea a trei conditii, si anume: cel reprezentat sa fie decedat la data deschiderii mostenirii; locul celui reprezentat sa fie un loc util, respectiv daca ar fi fost în viata la data deschiderii mostenirii sa fi avut vocatie concreta de a mosteni si, în al treilea rând, reprezentantul sa îndeplineasca toate conditiile necesare pentru a culege mostenirea lasata de defunct, respectiv sa aiba capacitate succesorala, sa aiba vocatie succesorala proprie la mostenirea lasata de defunct si sa nu fie nedemn fata de defunct, sa nu fi renuntat la mostenirea acestuia si sa nu fi fost exheredat de acesta.
Daca conditiile aratate sunt îndeplinite, mostenirea opereaza în toate cazurile, la infinit, de drept si imperativ, ceea ce înseamna ca regulile reprezentarii succesorale nu pot fi modificate în nici un fel prin vointa defunctului. Daca reprezentarea este admisa, atunci împartirea se face pe tulpini. Aceasta înseamna ca reprezentatii unei persoane, indiferent de numarul lor, vor lua din mostenire numai partea care i s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat daca ar mai fi fost în viata la data deschiderii mostenirii.
Alaturi de rude, legea recunoaste drepturi succesorale distincte sotului supravietuitor, în concurs cu oricare dintre cele trei clase de mostenitori legali. În toate cazurile, stabilirea cotei care se cuvine sotului supravietuitor se face cu întâietate fata de stabilirea cotelor mostenitorilor cu care concureaza, micsorând partea care se cuvine acestora din urma.
În afara de partea sa succesorala, Legea nr. 319/1944 recunoaste sotului, cu conditia sa nu vina în concurs cu descendentii defunctului, iar acesta sa nu fi dispus astfel prin testament de aceste bunuri, de mobilele si obiectele care fac parte din gospodaria casnica, precum si de darurile de nunta. De asemenea, din momentul deschiderii mostenirii si indiferent de mostenitorii cu care vine în concurs, sotul supravietuitor are un drept de abitatie asupra casei în care a locuit, daca aceasta face parte din mostenire si nu are o alta locuinta proprie.
În lipsa de mostenitori legali sau testamentari, bunurile care constituie succesiunea sunt culese de stat, în virtutea unui drept de mostenire legala cu caracter special.
Totusi, analiza de mai sus se refera la situatia succesorilor unei persoane fizice, dar în latura civila a procesului penal, ca parte civila sau parte responsabila civilmente poate sa se constituie si o persoana juridica
Despre succesiune, în cazul persoanelor juridice se poate vorbi în urmatoarele situatii:
- reorganizarea judiciara, care se face (în cazul societatilor comerciale[38]) într-una dintre formele si cu respectarea conditiilor prevazute de Legea nr. 31/1990, republicata (art. 153, 174 si 175) si Decretul nr. 31/1954 (art. 41-50);
- dizolvare; societatile comerciale pot fi dizolvate în urmatoarele situatii: la expirarea termenului pâna la care a fost legal constituita societatea, realizarea sau constatarea irealizabilitatii obiectului societatii, prin hotarârea adunarii generale, prin faliment sau prin reducerea capitalului social sub limita minima prevazuta de lege; pe de alta parte, societatile comerciale se pot dizolva si în situatii specifice fiecarei forme societare de organizare[39];
desfiintare a persoanei juridice.
Motivele desfiintarii persoanei juridice pot fi variate, dupa cum sunt variate si diferitele categorii si tipuri de persoane juridice. Nici un act normativ nu reglementeaza explicit sfârsitul capacitatii de folosinta a persoanei juridice. Acesta se deduce din legatura indisolubila dintre capacitatea de folosinta si calitatea de subiect de drept. În momentul în care persoana juridica pierde calitatea de subiect de drept, ea pierde si capacitatea juridica. Actele normative ce reglementeaza regimul juridic al diverselor categorii de persoane juridice prevad parcurgerea etapelor lichidarii înainte de pierderea personalitatii juridice prin desfiintare. Procesul de lichidare a persoanei juridice este condus de lichidatori, numiti de catre organele de conducere sau de decizie ale persoanei juridice, iar pe parcursul întregului proces, acestia vor decide în privinta tuturor aspectelor importante privitoare le persoana juridica.
În oricare dintre aceste situatii este valabila aplicarea prevederilor art. 21 Cod Procedura Penala care stabileste ca "daca una din parti este o persoana juridica, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauza unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiintare sau de dizolvare se introduc în cauza lichidatorii". Aceste din urma situatii reprezinta o alta modalitate de transmitere a calitatii procesuale.
II.2. Cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal
Dupa cum am mentionat mai devreme, regula privind succesorii în procesul penal este prevazuta în art. 21 Cod Procedura Penala, conform caruia înlocuirea partilor prin succesori este însa întotdeauna posibila în latura civila a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat. În acest context, putem mentiona urmatoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:
actiunea civila ramâne în competenta instantei penale în caz de deces a unei parti, introducându-se în cauza mostenitorii acesteia (art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala);
succesorii inculpatului, ai partii civile si cei ai partii responsabile civilmente pot declara apelul, dar numai în ceea ce priveste latura civila a procesului penal (art. 362 Cod Procedura Penala);
succesorii inculpatului, ai partii civile si cei ai partii responsabile civilmente pot declara recursul, în aceleasi conditii ca la declararea apelului (art. 3852 Cod Procedura Penala);
pot cere revizuirea sotul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar dupa moartea acestuia (art. 396 lit. b Cod Procedura Penala);
recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând, chiar dupa moartea acestuia, cu privire la latura penala, iar cu privire la latura civila, numai daca solutionarea acesteia se rasfrânge asupra laturii penale (art. 411 alin 1 Cod Procedura Penala);
cererea de reabilitare judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de rudele apropiate; sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita anterior decesului (art. 495 alin. 1 Cod Procedura Penala).
Astfel, într-o speta[40], inculpatii au fost condamnati pentru savârsirea infractiunii de vatamare corporala prevazuta de art. 181 Cod Penal si obligati la despagubiri în favoarea celor doua parti vatamate constituite ca parti civile. Apelul partii civile care a decedat dupa declararea apelului si înainte de judecare a fost solutionat fara introducerea în cauza a succesorilor acestuia. În aceasta situatie, succesorii partii civile decedate au introdus apel la Curtea de Apel Suceava, motivându-si cererea astfel: partea civila a declarat apel la 28.12.1988, a decedat la data de 23.02.1999, iar instanta de apel a fost încunostiintata despre deces la data de 23.02.1999 (întocmai data decesului acesteia). Judecata, însa, a fost amânata pentru 23.03.1999, când s-a solutionat apelul, fara citarea succesorilor, asa cum prevede art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala. Judecând apelul partii civile decedate în lipsa si fara citarea succesorilor sai, instanta a pronuntat o decizie lovita de nulitate care a produs, evident, o vatamare a acestora, care nu poate fi înlaturata decât prin anularea actului. În consecinta, recursurile declarate de mostenitori au fost considerate ca fiind fondate, fiind admise cu trimiterea dosarului pentru rejudecarea apelului.
II.3. Pozitie procesuala
Sub aspect procesual, succesiunea poate constitui o împrejurare de transmitere atât activa, cât si pasiva a calitatii procesuale. De exemplu, în cazul succesorilor partii civile opereaza o "translatio activa", iar în cazul celor ai inculpatului ori partii responsabile civilmente o "translatio pasiva". Succesorii vor lua locul partilor decedate sau desfiintate si vor deveni ei parti, atât succesorii partii civile (care vor cere repararea prejudiciului cauzat prin infractiune), cât si succesorii inculpatului decedat, ai partii responsabile civilmente decedata sau desfiintata, împotriva carora va fi exercitata actiunea civila.
Prin decesul partii si prin încunostiintarea organului judiciar instrumentator ar fazei în care se afla procesul (organ de cercetare penala sau parchet în faza urmaririi penale sau instanta judecatoreasca în faza judecatii), succesorii devin subiecti procesuali principali în latura civila a procesului penal si sunt considerati parti prin succesiune. Ei au aceleasi prerogative si facultati procesuale pe care le avea si partea decedata.
Succesorii reiau procedura asa cum se gasea aceasta în momentul introducerii lor în cauza. Ei nu pot cere însa motivat repetarea sau refacerea unor acte care au fost efectuate înainte de decesul partii pe care o înlocuiesc, dar în absenta acesteia.
În literatura juridica s-a afirmat ca exista doua ipoteze în cazul participarii succesorilor în cadrul procesului penal: în una succesorii exercita actiunea civila "jure proprio", iar în cealalta "jure hereditatis".
Între succesorii aceleiasi parti decedate exista întotdeauna, activ si pasiv, solidaritate procesula. Daca persoana decedata facea parte dintr-un litisconsortiu, va exista solidaritate procesuala si între succesorii partii decedate si ceilalti componenti ai consortiului procesual respectiv.
Ca o ultima precizare, trebuie sa afirmam ca, la rândul lor, succesorii pot fi reprezentati si pot conveni ca unul sau unii dintre acestia sa-i reprezinte în cursul actelor procesuale penale.
REPREZENTAREA ÎN PROCESUL PENAL
III.1. Notiune si caracterizare
Desfasurarea activitatilor procesuale penale presupune participarea activa în cauza a partilor care îsi realizeaza drepturile si îsi promoveaza interesele nemijlocit. Totusi, exista situatii când partile nu pot fi prezente la activitatile procesual penale, dar procesul trebuie sa îsi urmeze cursul. În asemenea cazuri (când partile lipsesc), pentru a da o continuitate pozitiei acestora, legea permite ca ele sa fie reprezentate.
Rezulta deci ca reprezentantul este persoana împuternicita sa îndeplineasca în cadrul procesului penal acte procesuale în numele si în interesul unei partin din proces, care nu doreste sau nu poate sa participe la activitatile procesual penale .
În literatura de specialitate s-a facut mentiunea ca reprezentantii sunt obligati, în limitele prevazute de lege si a împuternicirii pe care o au ca mandatari sa faca tot ce este necesar pentru apararea intereselor partii pe care o înlocuiesc.
În ceea ce intereseaza obiectul principal al lucrarii noastre, reprezentarea se deosebeste atât de substituirea procesuala, cât si de succesiunea în drepturile procesuale. În acelasi timp, reprezentarea se deosebeste si de asistenta juridica oferita de aparatorul în procesul penal; în cazul asistentei juridice, aparatorul pune concluzii în prezenta partii, pe când, în cadrul reprezentarii, partea ale carei interese sunt reprezentate este înlocuita de reprezentant.
Reprezentantii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna partii cu exceptia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în doctrina s-a precizat ca reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevazute "intuitu personae" si nici nu poate renunta la vreunul din drepturile acestuia fara un mandat special de renuntare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 si art. 3854 alin. 2 Cod Procedura Penala privind renuntarea sau retragerea apelului ori a recursului.
O ultima precizare trebuie facuta în legatura cu institutia reprezentarii în procesul penal si anume ca daca învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentati decât în câteva situatii limitativ prevazute de lege, celelalte parti pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmarire penala cât si în cursul judecatii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civila.
III.2. Tipologia reprezentantilor
Daca întreaga doctrina este de acord ca tipologia reprezentantilor în procesul penal îi împarte pe acestia în doua clase distincte - reprezentantii legali si reprezentantii conventionali - ne vom referi în cele ce urmeaza la o opinie distincta si singulara (dar desueta dupa cum vom arata), cum ca mai exista o categorie de reprezentanti si anume cei calificati.
Astfel, autorii în cauza[46], pornesc de la faptul ca statul, ca subiect pasiv general si principal al oricarei infractiuni, este titularul dreptului de a trage la raspundere penala pe infractori. Prin punerea în miscare a actiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces (motivându-se ca situatia este identica cu faptul ca statul este parte si în conflictul de drept penal rezultat din savârsirea infractiunii). Apoi, se precizeaza ca statul fiind parte în toate procesele penale, o mentiune speciala despre aceasta pozitie procesuala în normele Codului de Procedura Penala nu-si avea ratiune ca fiind subînteleasa. Combatem aceasta argumentare deoarece daca legea nu prevede o anumita norma, nici intrepretul nu trebuie sa adauge la lege.
Autorii afirma ca statul, fiind însa o persoana juridica, îsi exercita drepturile sale procesuale, ca orice persoana juridica, prin reprezentanti, ia acesti reprezentanti ai statului sunt subiecti calificati (procurorii) si uneori anumiti substituiti procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele vatamate în cazul infractiunilor pentru care este necesara o plângere prealabila, precum si unele organe exclusiv competente sa faca sesizari în vederea punerii în miscare a actiunii penale).
Astfel, se preciza ca reprezentantii calificati, ca si substituitii procesuali speciali (cu exceptia persoanei vatamate) nu capata calitatea de parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecti procesuali. Reprezentantii calificati având atributia functionala de a pune în miscare actiunea penala si de a o exercita, desi nu sunt parti, sunt totusi subiecti ai actiunii penale. Statul ca parte si ca titular al actiunii penale, asa cum s-a mai aratat, poate dispune de aceasta actiune fie dupa comiterea infractiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminarii, prin nesolicitarea extradarii), fie anticipat dar sub conditie (prin prescriptie, prin retragerea plângerii prealabile sau prin împacarea partilor). Reprezentantii calificati pot dispune indirect, în cazurile admise de lege, de desfasurarea procesului penal. Acesti reprezentanti calificati, nefiind parti nu pot actiona prin reprezentanti personali, ei pot fi însa înlocuiti prin alti reprezentanti calificati. Ca mandatari ai unei parti, reprezentantii calificati nu pot îndepliniti atributii incompatibile în aceeasi cauza penala.
Concluzia noastra asupra acestei opinii singulare este ca statul nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveste procurorii (acestia erau considerati a fi "reprezentantii calificati"), în privinta rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrarii noastre, iar problema consideram ca este clarificata din punct de vedere juridic.
III.2.1. Reprezentantii legali
Reprezentantul legal este acea persoana desemnata de lege sa participe la proces în locul partii interesate care nu are dreptul de a sta în cauza în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului sau legal, de exemplu, o persoana juridica sau o persoana lipsita de capacitate de exercitiu .
Astfel, de exemplu, persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu, poate fi reprezentata de parinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, presedinte, jurisconsult etc.).
În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legala nu este reglementata printr-un text de principiu. Lipsa reglementarii reprezentarii legale în legislatia procesual penala se explica prin aceea ca învinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exercitiu, daca este minor sub 14 ani, nu raspunde penal, si în consecinta nu poate sa apara ca subiect în procesul penal .
O persoana juridica sau orice unitate dintre cele prevazute în art. 145 Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civila sau parte responsabila civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.
Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede ca pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu împacarea se face numai de reprezentantii lor legali. Codul de Procedura Penala prevede mai multe cazuri de reprezentare legala.
În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legala obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedura Penala, se stabileste ca atunci când inculpatul este arestat, instanta care urmeaza a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui aparator din oficiu, care îl va reprezenta. În practica judiciara , s-a decis ca nerespectarea acestei dispozitii duce la nulitatea hotarârii în conditiile art. 197 alin. 2 Cod Procedura Penala. Pe de alta parte, conform art. 1401 alin. 3 si art. 159 alin. 4 Cod Procedura Penala, în cazul în care inculpatul se afla internat în spital si din cauza sanatatii nu poate fi adus în fata instantei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibila, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenta aparatorului, caruia i se da cuvântul pentru a pune concluzii.
În ceea ce priveste forma reprezentarii legale, în cazul în care partea civila sau partea responsabila civilmente este o persoana juridica, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o alta persoana având o functie de conducere de rang ierarhic superior (director, presedinte), care este obligat sa participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegatie semnata de seful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.
III.2.2. Reprezentantii conventionali
Reprezentantul conventional este acea persoana care desfasoara activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale[50].
Reprezentarea conventionala sau voluntara constituie tipul obisnuit de reprezentare judiciara, ea întemeindu-se pe existenta unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplina de exercitiu si este parte în proces, si reprezentant[51]. Altfel spus, reprezentarea conventionala implica un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o da partea si din acceptarea pe care o face reprezentantul.
De aceea, reprezentarea conventionala neavând caracter obligatoriu este lasata la aprecierea partilor care folosesc aceasta institutie atunci când înteleg ca în absenta lor activitatea procesuala poate continua, ca si cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsa fiind promovate si actele procesuale îndeplinite de reprezentantul conventional.
În cazul reprezentarii conventionale, o parte (mandant) împuterniceste o alta persoana (mandatar) sa se prezinte în proces în numele si interesul sau, exercitându-i drepturile procesuale si îndeplinindu-i obligatiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectueaza o reprezentare în justitie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul sau, evident în limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie sa fie special , în sensul ca, în cuprinsul sau trebuie specificata împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea întelege sa nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredintat oricarei persoane, însa în practica se da unui avocat, care, având pregatire juridica, are dreptul de reprezentare, dar si de asistenta juridica. O asemenea reprezentare este considerata de unii autori ca fiind o reprezentare tehnica.
Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare si mandatului dat unui aparator care are si calitatea de reprezentant exsita o diferenta în sensul ca reprezentantul avocat are dreptul si de a pleda ("jus pledandi"), în timp ce persoana particulara nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin aparator este o varietate a reprezentarii conventionale pentru ca reprezentant conventional poate fi orice persoana careia partea îi încredinteaza prin mandat o asemenea sarcina judiciara si evident cu atât mai mult un avocat.
În ceea ce priveste reprezentarea conventionala prin intermediul aparatorilor (avocatilor), am precizat în primul capitol al lucrarii noastre, ca pe lânga asistenta judiciara, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicata. Se poate spune ca reprezentarea conventionala consta în împuternicirea unei persoane numita reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei parti care nu se poate prezenta sau nu doreste sa se prezinte în fata organelor judiciare.
Instituind principiul asistentei juridice facultative, legea a lasat posibilitatea celor interesati sa-si aleaga si aparatorul pe care-l prefera. Aparatorul poate fi numit si din oficiu. În cazul în care activitatea procesuala se desfasoara fara prezenta aparatorului, când aceasta este obligatorie, hotarârile judecatoresti pronuntate sunt lovite de nulitate absoluta. Deoarece primeaza posibilitatea alegerii aparatorului fata de numirea acestuia, legea arata ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu înceteaza la prezenta aparatorului ales.
Avocatul participa la desfasurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în forma scrisa, care dobândeste data certa în momentul înscrierii în registrul oficial de evidenta, în cazul în care este ales, sau în urma desemnarii sale de catre barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calitatii de aparator se face prin împuternicire avocatiala. În ipoteza în care aparatorul cumuleaza si calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale partilor, are nevoie, pe lânga delegatia de aparator, si de un mandat special.
III.3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penala
Daca am precizat ca în cazul partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricarui act procesual si în orice stadiu al procesului penal, alta este situatia în cazul învinuitului sau inculpatului - reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza numai în acele situatii prevazute expres de lege. Restrângeri ale regulii (privind celelalte parti în procesul penal) nu apar decât în putine cazuri limitate de caracterul strict personal al activitatilor (de exemplu, audierea nemijlocita a unei parti în cadrul ascultarii ei, astfel cum este reglementata în art. 76-77 Cod Procedura Penala sau acordarea la sfârsitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).
În faza de urmarire penala, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este posibila numai la acele acte de urmarire penala la care legea indica expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedura Penala, când învinuitul sau inculpatul se afla retinut sau arestat si nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau perchezitie, la activitatea respectiva el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetarii la fata locului, când învinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca nu poate fi adus la cercetare, organul de urmarire penala îi pune în vedere sa fie reprezentat si îi asigura, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedura Penala).
Anterior modificarii Codului de Procedura Penala prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul ca în cursul judecatii, inculpatul poate fi reprezentat, numai în urmatoarele ipoteze:
a) la judecarea cauzei în prima instanta ori la rejudecarea ei dupa desfiintarea hotarârii de apel sau dupa casare de catre instanta de recurs, numai daca pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta supusa judecatii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;
b) la judecarea cauzei în caile de atac.
Dupa modificarea legislativa, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedura Penala a devenit "În cursul judecatii învinuitul si inculpatul, precum si celelalte parti pot fi reprezentati, cu exceptia cazurilor în care prezenta învinuitului sau inculpatului este obligatorie".
Totusi, chiar si în cele doua situatii mentionate anterior, daca instanta considera necesara prezenta inculpatului la judecata poate dispune aducerea acestuia[54].
III.4. Pozitie procesuala
Trebuie retinut si faptul ca dreptul de a reprezenta pe una din parti confera persoanei mandatate calitatea de subiect procesual si nu de parte în proces[55]. Astfel, desi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal si nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, aparând în locul partii vatamate (de exemplu), nu se confunda niciodata cu pozitia procesuala a celui reprezentat.
Când la o activitate procesuala participa în locul partii reprezentantul acesteia, se aplica regimul juridic corespunzator situatiei în care ar fi fost de fata însasi persoana reprezentata. În practica judiciara[56] s-a decis ca pentru partea civila care a lipsit atât de la dezbateri cât si de la pronuntare, fiind însa reprezentata de un aparator ales, termenul de declarare a caii de atac curge de la pronuntarea sentintei, ca si cum partea ar fi fost prezenta în cursul judecatii, si nu de la data comunicarii acestei sentinte.
În ceea ce priveste pozitia procesuala a aparatorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoana participara oarecare, nu are pozitia procesuala de parte, deoarece nu are drepturi si obligatii izvorâte din exercitarea unei actiuni penale sau civile într-un proces penal, ci drepturi si obligatii care îsi au izvorul în contractul de asistenta juridica încheiat cu clientul si în lege. El este subiect procesual care se situeaza numai pe pozitia procesuala a partii pe care o apara fara însa a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma ca aparatorul are o pozitie procesuala "sui generis", distincta atât de cea a partilor, de care se apropie numai prin natura activitatilor specifice apararii, constând în exercitarea drepturilor partilor, cât si de cea a organelor judiciare, datorita functiei procesuale proprii pe care o îndeplineste în procesul penal.
În exercitarea functiei procesuale fundamentale a apararii de pe o pozitie procesuala distincta, aparatorul trebuie sa fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care asa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate , aparatorul serveste în procesul penal nu numai interesul privat al partii pe care o asista sau o reprezinta (dupa caz), ci si un interes general, interesul înfaptuirii justitiei în cauzele penale.
Aparatorul trebuie sa dea dovada de o temeinica pregatire juridica de specialitate si de o vasta cultura generala. De asemenea, trebuie sa stapâneasca instrumentele logicii juridice si sa aiba talent oratoric, sa fie un bun psiholog, sa dea dovada de cinste, corectitudine, loialitate si probitate profesionala, atât în relatiile cu clientul, cât si în relatiile cu organele judiciare penale. În exercitarea drepturilor si obligatiilor ce-i revin potrivit legii si contractului civil încheiat cu clientul, aparatorul trebuie sa manifeste o înalta constiinta profesionala si sa slujeasca cu cinste si devotament interesele justitiei pentru aflarea adevarului si realizarea scopului procesului penal.
Pozitia procesuala a aparatorului se impune a fi analizata din perspectiva a doua categorii de raporturi:
raporturile aparatorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea functiei de aparare, adica atât cu organele de urmarire penala, cât si cu instantele de judecata, în functie de faza procesuala în care actioneaza;
raporturile dintre aparator si clientul sau.
Aparatorul întretine relatiil strânse cu organele judiciare penale, însa numai în masura în care acestea sunt necesare scopului apararii, pentru realizarea actului de justitie si afirmarea rolului sau educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie sa aiba un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizarii scopului procesului penal, în raport de fiecare faza procesuala. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi si obligatii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate sa garanteze realizarea dreptului la apararea al partilor si execitarea de catre aparator a drepturilor prevazute de lege pentru înfaptuirea apararii[58]. Corelativ aceste obligatii, aparatorului îi revine la rândul sau datoria de a apara doar interesele legitime ale partilor si de a actiona doar în limitele legii, cu mijloacele juridice prevazute de lege. Aparatorului nu îi este permis sa se serveasca de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevarului ori amânarea nejustificata a cauzelor penale. El are obligatia sa apere interesele legale ale partilor doar prin intermediul cunostintelor juridice de specialitate si a experientei sale în profesie.
În literatura de specialitate[59] s-a subliniat ca "bara constituie o linie de unire între o instanta si aparator, între care una împarte dreptatea ceruta de cealalta". Raporturile dintre aparator si organele judiciare penale nu trebuie sa se lase influentate în mod negativ de celelalte raporturi dintre aparator si parte si nici sa nu influenteze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, sa conduca la pierderea încrederii partii în aparaorul sau). În contextul acestor raporturi, aparatorul este liber si independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesionala specifica, decât atunci când apararea ar depasi cadrul legal.
În mod inevitabil, în exercitarea functiei procesuale a apararii, aparatorul întretine raporturi strânse cu clientul sau, raporturi izvorâte din contractul de asistenta juridica sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie sa se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate si confidentialitate. În cadrul acestor raporturi, obligatia aparatorului este de a depune toate diligentele necesare pentru realizarea serviciului avocatial pentru care a fost angajat. El este obligat sa pastreze secretul profesional si sa nu divulge informatiile încredintate în afara de acelea care aduc atingere sigurantei statului. De asemenea, aparatorul nu poate depune ca martor împotriva partii aparate fara consimtamântul acesteia. Contractul dintre avocat si client poate fi denuntat prin acordul ambelor parti; partile pot denunta unilateral contractul de asistenta juridica, în conformitate cu prevederile expres mentionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunta la prestarea serviciilor de aparator pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligatia sa asigure substituirea sa de catre un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul sau.
Având în vedere caracterul unilateral al functiei de aparare, se poate spune ca aparatorul serveste doar partial si subiectiv legea, deoarece urmareste numai lamurirea împrejurarilor ce pledeaza în favoarea partii ale carei interese le sustine si le apara. Astfel, aparatorul inculpatului, de exemplu, trebuie sa se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, si cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, aparatorul se afla într-o situatie de relativa independenta si libertate fata de partea pe care o apara, întrucât este obligat sa sustina numai interesele legitime ale acesteia si sa utilizeze doar mijloacele prevazute de lege.
SUBSTITUIŢII PROCESUALI
IV.1. Notiune si caracterizare
Substituitul procesual este persoana împuternicita de lege sa exercite un drept procesual al unei parti din proces, în numele sau, dar în interesul acesteia .
Astfel, se poate afirma ca substituitii procesuali au un drept propriu, de natura procesuala, prin mijlocirea caruia valorifica un drept material privind pe cel caruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamna ca acesta lucreaza în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natura materiala sau substantiala al celui pe care îl substituie. Este posibil, însa, ca substituitul sa aiba un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, însa acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl substituie.
Substituitii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însa ramâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptatiti de lege, neraspunzând pentru neîndeplinirea acestora[61]. În acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedura Penala, conform caruia plângerea poate fi facuta de un sot pentru celalalt sot sau de copilul major pentru unul din parintii sai. Altfel spus, doctrina este în unanimitate de acord cu faptul ca substituitii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizarii drepturilor procesuale pe care le au, însa ei nu sunt tinuti sa raspunda pentru ramânerea în pasivitate sau pentru neglijenta.
Substituirea procesuala este un drept, iar nu o obligatie, astfel cum se întâmpla în cazul reprezentarii. Calitatea de substituit procesual rezulta din lege si se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizeaza în mod expres.
Deoarece substituitii procesuali sunt subiecti procesualiu care exercita drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea carora substituitii procesuali participa în proces nu sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale partilor. În consecinta, subiectii respectivi nu sunt interesati în cauza în aceleasi conditii ca partile.
În finalul acestei sectiuni trebuie sa facem precizarea ca între reprezentanti si substituiti procesuali exista deosebiri esentiale. Astfel, în toate situatiile prevazute de Codul de Procedura Penala, persoana îndreptatita sa faca un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoana care este parte în procesul penal.
Pe de alta parte, reprezentantul are o însarcinare si trebuie sa o îndeplineasca în mod obligatoriu si constiincios, raspunzând de comportarea sa chiar în caz de neglijenta. Substituitul procesual are o abilitate legala pe care este liber sa o foloseasca sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lasata la aprecierea sa. El nu raspunde nici de ramânerea voita în pasivitate si cu atât mai putin de neglijenta. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei cai de atac de catre un substituit ptocesual nu angajeaza raspunderea procesuala a acestuia.
În cazul în care substituitul procesual este conducatorul unei autoritati (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecinte, dar nu pe cale procesuala, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însa confundata situatia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesitatii sesizarii cu situatia persoanelor obligate sa sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal si art. 227 Cod Procedura Penala[63]).
Nu în ultimul rând, trebuie sa mentionam ca unii autori au considerat ca exista si o categorie aparte de substituiti procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vatamata care poate porni procesul penal numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se ca acest act procedural (plângerea prealabila) este o exceptie de la modul în care este pornit procesul penal si anume din oficiu (adica de catre unul din organele judiciare prevazute în Codul de Procedura Penala). În prezent, consideram ca aceasta argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea institutiei plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în aceasta modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau institutia împacarii partilor) depinde numai de modul în care persoana vatamata considera sa-si exercite drepturile conferite de lege.
IV.2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire
În acest context, putem mentiona urmatoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:
cererea de liberare provizorie poate fi facuta si de substituitii procesuali, si anume de sotul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedura Penala);
în cadrul procedurii de citare, daca persoana citata nu se afla acasa, agentul înmâneaza citatia sotului, unei rude sau oricarei persoane care locuieste cu ea, ori care în mod obisnuit îi primeste corespondenta (art. 179 alin. 1 Cod Procedura Penala);
plângerea se poate face si de catre un sot pentru celalalt sot sau de catre copilul major pentru unul sau ambii sai parinti (art. 222 alin. 5 Cod Procedura Penala);
apelul si recursul pot fi declarate si de sotul sau aparatorul inculpatului (art. 362 alin. 2 si art. 3851 Cod Procedura Penala);
revizuirea poate fi ceruta de sotul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedura Penala);
legea prevede ca uneori actiunea penala nu va fi pusa în miscare fara sesizarea unei autoritati (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel încât conducatorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia daca este sau nu locul ca actiunea penala sa fie pusa în miscare si în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedura Penala).
Unii autori[65] mentioneaza printre aceste cazuri si pe acela conform caruia legea prvede ca în locul statului, titular al actiunii penale, aceasta actiune poate fi pusa în miscare pentru anumite fapte prevazute de legea penala, numai la plângerea prealabila a persoanei vatamate printr-o astfel de fapta, deci numai daca aceasta persoana introduce o plângere prealabila. Autorii continua, afirmând ca persoana vatamata nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia daca actiunea penala se cuvine sau nu sa fie pusa în miscare si în caz afirmativ sa faca o plângere prealabila (art. 131 Cod Penal si art. 279 si urm. Cod Procedura Penala). Însa, cu privire la pozitia procesuala a statului, care este de fapt pozitia procesuala a partii vatamate, ne-am exprimat opinia anterior si am considerat ca aceasta opinie a ramas unica în doctrina si a intrat în desuetudine.
IV.3. Pozitie procesuala
În literatura juridica de specialitate s-a afirmat ca substituitii procesuali sunt participanti eventuali si sporadici ai procesului penal. Acestia, desi înlocuiesc în anumite acte pe una din partile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituitii procesuali produc efecte în limitele prevazute de lege. Partea în folosul careia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara ca nu-si însuseste acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedura Penala).
Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are legitimare procesuala, însa nefiind titular al dreptului material, el nu are "legitimatio ad causam". Substituitii procesuali au execitiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfasurarea procesului penal .
În cazul în care pentru acelasi act procesual sunt mai multi substituiti procesuali (cum ar fi, sot, ruda apropiata, aparator) si au intervenit fiecare dintre acestia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.
În concluzie, pozitia procesuala a substituitului în cazul plângerii prealabile se modifica dupa introducerea plângerii daca persoana vatamata se constituie parte civila sau declara ca întelege sa participe în proces ca parte vatamata. Acesti substituiti procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar daca aceasta este însusita procesul penal poate continua. Ei nu au, însa, posibilitatea sa se împace cu învinuitul sau inculpatul.
O situatie speciala în cadrul procesului penal o au societatile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civila, fie ca parte responsabila civilmente, iar numai rareori ca parte vatamata. Au fost si cazuri, când doctrina a considerat ca societatea de asigurare poate fi chemata în procesul penal drept substituit procesual (datorita calitatii de garant).
În ipoteza în care faptuitorul a produs printr-un accident de circulatie pagube unei terte persoane si are calitatea de asigurat în cadrul asigurarii de raspundere civila, indiferent ca este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativa, trebuie sa se faca aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile în România. Asiguratorul datoreaza despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri, cât si pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit legii, raspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care raspunde persoana asigurata. Despagubirile se stabilesc pe baza conventiei tripartite între asigurat, persoana pagubita si asigurator (societatea de asigurare), iar în cazul în care întelegerea nu se realizeaza, se stabilesc printr-o hotarâre judecatoreasca pronuntata de o instanta de judecata din România.
Daca în cazul unui proces penal se realizeaza conventia numai între persoana pagubita si asigurat, hotarârea care consfinteste învoiala partilor nu-l obliga si pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat sa se apere (obligatie de diligenta), dupa cum se impune si citarea celui raspunzator de producerea pagubei, în toate cazurile în care actiunea civila este pornita împotriva asiguratorului. Daca asiguratul dovedeste ca l-a despagubit pe tertul pagubit, asiguratorul este obligat, daca plata s-a facut în baza conventiei tripartite sau hotarârii judecatoresti, sa-l despagubeasca pe asigurat. Daca asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea despagubirilor platite tertului pagubit, asiguratul are dreptul la actiune împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Asadar, desi asiguratorul nu raspunde pentru paguba cauzata, el urmeaza sa suporte plata daunelor potrivit legii si contractului, putând sa refuze plata numai daca paguba a fost creata intentionat.
În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina si practica judiciara nu au reusit sa cada de acord în ceea ce priveste pozitia procesuala a societatii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabila civilmente, parte civila (separata) sau substituit procesual. În cele ce urmeaza vom mentiona argumentele folosite de sustinatorii celor trei variante.
a) Calitatea de persoana responsabila civilmente. În procesul penal, art. 23 si 24 Cod Procedura Penala limiteaza numarul partilor, în raportul de raspundere civila fiind chemati sa raspunda inculpatul si partea responsabila civilmente. Pornind de la aceasta enumerare limitativa, unele instante prahovene, cât si din alte judete din circumscriptia Curtii de Apel Ploiesti, au introdus în cauza si au obligat societatile de asigurare în calitate de parti responsabile civilmente la plata despagubirilor civile catre partile vatamate constituite parti civile în procesul penal[68]. În aceasta opinie, încercând sa de satisfactie persoanelor pagubite, instantele au asimilat societatea de asigurare comitentilor, a caror raspundere pentru fapta prepusilor este prezumata în baza unui contract de prepusenie. Desi instantele mentionate nu au motivat atribuirea calitatii de parte responsabila civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile argumente :
- întocmai ca în cazul raspunderii pentru fapta altuia, institutia partii responsabile civilmente se bazeaza potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garantie, în speta garantarea si protejarea intereselor persoanelor pagubite, dar si pe ideea de risc asumat;
- rezolvarea actiunii civile în procesul penal este diriguita de normele de drept civil, astfel ca persoana chemata în garantie din procesul civil devine parte responsabila civilmente în procesul penal;
- posibilitatea oferita de lege persoanei pagubite de a actiona în judecata atât asiguratul, cât si asiguratorul, acesta din urma putând fi obligat sa plateasca daune nemijlocit persoanei pagubite;
- desi în cazuri restrânse, asiguratorul are totusi posibilitatea actiunii în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulatie sau ca urmare a savârsirii unei infractiuni ori autovehiculul a fost condus fara încuviintarea asiguratului;
- Codul de Procedura Penala nu prevede alta calitate pentru persoanele chemate sa plateasca în locul inculpatului;
- între persoana pagubita, asigurat si asigurator se poate perfecta o întelegere întocmai ca tranzactia dintre reclamant si pârât cu participarea partii responsabile civilmente.
b) Parte civila separata. Din chiar definitia data în art. 24 alin. 3 Cod Procedura Penala rezulta ca partea responsabila civilmente este persoana chemata sa raspunda potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o raspundere pentru fapta altei persoane, dar o raspundere care presupune neîndeplinirea culpabila a unor obligatii. Însa, în cazul asigurarilor de raspundere civila, societatile de asigurare au ca obligatie despagubirea persoanelor pagubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o data cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despagubirilor se face în temeiul contractului si nu se întemeiaza pe ideea de culpa care caracterizeaza raspunderea pentru fapta altei persoane.
Astfel, asiguratorul este cel care are initiativa contractuala pentru a înlatura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obtinerii unei remuneratii, si nu pentru a se asigura de raspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despagubirilor, dar daca nu exista vreunul din cazurile prevazute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitarii actiunii în regres, spre deosebire de partea responsabila civilmente care poate recupera întreaga suma platita pentru inculpat, pe calea acestei actiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea ca prepusul actioneaza ca un adevarat mandatar al comitentului si, deci, fapta sa ilicita este fapta comitentului , situatie ce nu poate fi întâlnita în raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerata ca fiind parte civila separata.
c) Nu în ultimul rând, s-a recurs si la formula introducerii în cauza a asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemanarile dintre contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 si urm. Cod Civil, contractul de asigurare si institutia girantilor prevazuta în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat ca garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul penal .
Este adevarat ca, în ambele situatii, ideea de garantare a posibilitatii de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicita a altor persoane calauzeste preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevarat este ca fundamentarea celor doua contracta este diferita. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu fata de obligatia principala a debitorului catre creditor, un contract prin care se da nastere la obligatii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligatii reciproce, oneros, în care asiguratorul se obliga ca, în schimbul primelor de asigurare platite de asigurat, sa-l despagubeasca pe acesta la producerea elementului aleatoriu.
Practica fostei instante supreme a statuat ca garantul urmeaza sa fie chemat în procesul penal ca parte responsabila civilmente, dar nu a atribuit niciodata aceasta calitate ADAS-ului, care detinea în acea vreme monopolul pe piata asigurarilor din România. De altfel, aceeasi instanta a decis ca ADAS-ul raspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolva în afara procesului penal .
CONSIDERAŢII FINALE
V.1. Comparatie între participantii în procesul penal si participantii în procesul civil
În ceea ce priveste participantii în procesul civil, exista multe deosebiri între cele doua Coduri de Procedura, dar exista si unele asemanari. Astfel, în ceea ce priveste instantele de judecata, distinctia este aceea ca avem în vedere toate celelalte sectii sau complete în afara celor penale sau militare, în cazul proceselor civile. Iar în ceea ce priveste participarea procurorilor din cadrul Ministerului Public, aceasta se rezuma numai la câteva situatii prevazute expres de lege sau la situatiile când o autoritate a statului este parte în procesul civil.
În ceea ce priveste aparatorul, acesta are aceleasi drepturi si obligatii ca si în cadrul procesului penal, în procesul civil el actionând tot conform normelor juridice prevazute în Legea nr. 51/1995.
Referindu-ne la parti, procesul civil nu se poate desfasura fara minimum doua parti principale: reclamantul si pâratul. Trebuie mentionat ca pe parcursul procesului civil, tertii intervenienti pot deveni subiecti procesuali distincti sau pot realiza un litisconsortiu cu unul sau unii dintre reclamanti sau pârâti dobândind atât drepturile cât si obligatiile procesuale ale acestora, în vederea sustinerii drepturilor subiective aparate ori a realizarii intereselor comune.
În ceea ce intereseaza subiectul lucrarii noastre, succesorii pot interveni în orice faza a procesului civil, ba chiar pot depune cererea de chemare în judecata în numele autorului lor. Exista, ca si în procesul penal, totusi, câteva situatii în care succesorii nu pot începe sau continua procesul civil în numele autorilor lor, si acestea sunt situatiile în care dreptul subiectiv sau interesul supus judecatii este unul "intuitu personae", cum ar fi, de exemplu, actiunea de dobândire a calitatii de curator ori cea de desfacere a casatoriei prin divort.
Din punctul de vedere al reprezentarii, exista aceleasi reguli obligatorii privind reprezentarea legala a persoanelor juridice, iar aparatorii pot ori sa acorde asistenta juridica uneia din partile procesului civil ori pot sa o reprezinte pe întreg parcursul procesului în temeiul unei procuri sau delegatii avocatiale. În practica, în procesele civile se întâlnesc însa si cele mai multe situatii de reprezentare conventionala prin persoane particulare.
Referitor la substituitii procesuali, nu exista o astfel de institutie juridica în dreptul procesual civil, însa Codul de Procedura Civila cuprinde anumite norme privind posibilitatea aparatorului, a sotului sau a unor rude apropiate uneia din parti de a efectua anumite acte procesuale (cum ar fi declararea apelului sau recursului ori a revizuirii).
V.2. Concluzii
Procesul penal concretizându-se printr-o activitate complexa care se desfasoara progresiv si coordonat, înfaptuirea acesteia implica în mod firesc o succesiune de situatii cu relevanta procesuala, provocate si rezolvate prin interventia unor persoane obligate sau interesate sa asigure desfasurarea activitatii procesuale. Între diferitele persoane care participa la producerea si solutionarea situatiilor procesuale se nasc în mod inevitabil anumite relatii care dau loc unor raporturi juridice cu caracter procesual. Procesul penal, în complexitatea sa, cuprinde o pluralitate de astfel de raporturi procesuale, raporturi care se deosebesc prin continutul, prin importanta, prin persoanele între care intervin relatiile specifice fiecarui raport.
a) Raporturi principale, care sunt determinate de însusi suportul (temeiul) de fapt si de drept al procesului penal, adica de conflictul de drept penal care face obiectul cauzei penale. Aceste raporturi privesc deci persoanele între care s-a produs conflictul de drept penal: persoana care a comis infractiunea si persoana vatamata prin acea infractiune. Caracterul principal al acestor raporturi decurge, asadar, din conexiunea lor cu raportul de conflict care face obiectul procesului penal sub îndoitul aspect al conflictului de drept (latura penala) si al conflictului de drept civil (latura civila). Când procesul penal are ca obiect mai multe fapte prevazute de legea penala, va exista o pluralitate de raporturi procesuale principale.
b) Raporturi judiciare. Desfasurarea procesului penal efectuându-se prin interventia obligatorie a organelor judiciare penale, în mod firesc o suma de situatii procesuale sunt prilejuite de interventia acestor organe, situatii care dau loc la raporturi procesuale cu caracter judiciar si constituie sursa a numeroase relatii între organele judiciare si persoanele la care se refera acele situatii. În fiecare proces penal, numarul acestor raporturi procesuale judiciare este corespunzator naturii cauzei penale care face obiectul procesului penal si conditiilor în care se desfasoara activitatea procesuala.
c) Raporturi secundare. Pentru realizarea scopului porocesului penal, adica constatarea si sanctionarea la timp a infractiunilor, este necesar sa se afle adevarul asupra cauzei penale care face obiectul procesului penal. Înfaptuirea acestui rezultat face sa devina necesar concursul tuturor celor care ar putea contribui la descoperirea adevarului, iar acest concurs duce implicit la anumite situatii procesuale în care iau fiinta numeroase raporturi procesuale între organele judiciare si persoanele care participa la aflarea adevarului. Aceste raporturi procesuale, datorita caracterului lor derivat fata de raporturile procesuale principale, se numesc raporturi procesuale secundare.
d) Raporturi civile. Când actiunea civila a persoanei vatamate este alaturata actiunii penale, în procesul penal vor exista în mod corespunzator anumite raporturi procesuale principale si secundare privind latura civila a procesului penal. Aceste raporturi procesuale sunt denumite civile si au caracter autonom fata de raporturile procesuale ale laturii penale, ele putându-se stinge sau supravietui distinct fata de acestea din urma.
e) Raporturi accesorii. În desfasurarea procesului penal pot interveni unele situatii în privinta carora organele judiciare au posibilitatea de a lua anumite masuri procesuale cu caracter preventiv sau asigurator. În astfel de situatii se nasc în mod corespunzator raporturi juridice substantiale (de exemplu: în cazul privarii de libertate sau al sechestrului penal) care dau loc pe plan procesual la tot atâtea raporturi procesual colaterale fata de raportul procesual principal al procesului penal. Aceste raporturi procesuale se numesc accesorii. Exista desigur si cauze penale în care ivirea acestor raporturi este exclusa.
f) Raporturi de executare. Când procesul penal a luat sfârsit printr-o hotarâre definitiva, dispozitiile acesteia trebuie sa fie aduse la îndeplinirea prin executare, care constituie o faza procesuala. Executarea da loc la situatii care devin sursa de raporturi juridice care în general au caracter administrativ, ele devin însa procesual penale ori de câte ori se ivesc incidente de executare (contestatii) a caror rezolvare este data în competenta organelor judiciare penale. Raporturile procesuale privind executarea se numesc raporturi de executare.
Potrivit legii, desfasurarea procesului penal presupune participarea în primul rând a partilor (ca subiecti procesuali principali) la activitatile care trebuie îndeplinite. În situatia în care partile nu pot sa fie prezenta la una sau mai multe activitati, sau chiar absenteaza cu totul, drepturile si obligatiile ale acestora sunt preluate de alti subiecti procesuali. Dupa modul în care acesti subiecti procesuali (care înlocuiesc partile) intervin în procesul penal si în functie de natura drepturilor si obligatiilor pe care le au, acestia pot fi: succesori, reprezentanti si substituiti procesuali.
În ceea ce priveste participarea succesorilor în procesul penal, trebuie retinut faptul ca în cazurile în care una din partile procesului penal decedeaza, daca este vorba de o persoana fizica, sau când se reorganizeaza, desfiinteaza ori se dizolva, daca este vorba de o persoana juridica, atunci în cadrul procesului penal pot fi introdusi succesorii acestora. Privind succesiunea persoanelor fizice se aplica normele juridice din Codul Civil si Legea nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale sotului supravietuitor, iar privind succesiunea persoanelor juridice se aplica normele juridice din cadrul Legii nr. 31/1990, republicata (în cazul societatilor comerciale), din cadrul O.G. nr. 26/2000 (în cazul asociatiilor si fundatiilor cu scop nepatrimonial) sau din cadrul altor acte normative care cârmuiesc regulile de încetare a capacitatii de folosinta a persoanei juridice respective.
În ceea ce priveste participarea reprezentantilor, trebuie retinut ca în desfasurarea procesului penal prezenta unora dintre parti este necesara, fie în mod permanent, fie doar la anumite acte. Astfel, pentru a nu împiedica normala desfasurare a procesului penal, s-a admis ca partile care nu se pot prezenta înaintea organelor judiciare sa aiba, în general, dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanti, care vor partcipa la activitatile procesuale în numele sau în interesul partii pe care o reprezinta. Cu privire la participarea reprezentantilor în procesul penal, se aplica regulile contractului de mandat (cu clauze speciale referitoare la un anumit proces aflat în curs de desfasurare), cele din Legea nr. 51/1995, republicata (în cazul reprezentarilor prin aparator-avocat) sau cele rezultate din coroborarea Legii nr. 31/1990, republicata, Legii nr. 15/1990 si a regulemantelor interne ale persoanelor juridice (în cazul reprezentarii legale a acestei categorii de persoane).
Ultima categorie de participanti speciali în procesul penal o reprezinta substituitii procesuali, care apar ca subiecti în cadrul procesului penal datorita unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes legal al altuia. Acestia au exercitiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfasurarea procesului penal. De obicei, normele Codului de Procedura Penala indica ca substituiti procesuali sotul, copiii majori sau alte rude ale partii ce poate fi substituita, cât si aparatorul acesteia.
BIBLIOGRAFIE:
I. Legislatie:
Constitutia României din 1991 (cu modificarile aduse prin Legea de revizuire publicata în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);
Codul de Procedura Penala român (cu modificarile aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 si Legea nr. 281/2003);
Codul Penal român (cu modificarile aduse prin Legea nr. 140/1996 si Legea nr. 169/2002);
O.U.G nr. 43/2002 privind înfiintarea Parchetului National Anticoruptie, publicata în M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
II. Cursuri si tratate:
Mihai Apetrei - "Drept procesual penal", Ed. Victor, Bucuresti, 2001;
Matei Basarab - "Drept procesual penal", Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1973;
Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu - "Drept procesual penal", Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;
Petre Buneci - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Fundatiei "România de Mâine", Bucuresti, 2003;
Gheorghe Chivulescu, I.V. Socec - "Revizuirea în dreptul procesual", Ed. stiintifica, Bucuresti, 1961;
Viorel Mihai Ciobanu - "Tratat teoretic si practic de procedura civila", Ed. National, Bucuresti, 1996;
Nicolae Alin Darânga - "Drept procesual penal român", Ed. Mondograf, Constanta, 2001;
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu - "Explicatii teoretice ale Codului de Procedura Penala român. Partea generala", Ed. Academiei, Bucuresti, 1976;
Vintila Dongoroz, Gheorghe Darânga, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemes, Mihai Popovici, Petre Sârbulescu, Vasile Stoican - "Noul cod de procedura penala si codul de procedura penala anterior. Prezentare comparativa", Ed. Politica, Bucuresti, 1969;
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Ilie Fodor, Nicoleta Iliescu, serban Petrovici - "Modificarile aduse Codului Penal si Codului de Procedura Penala prin actele normative din anii 1956-1960", Ed. Academiei, Bucuresti, 1962;
Ion Ionescu-Dolj - "Curs de procedura penala româna", Ed. Socec, Bucuresti, 1937;
Siegfried Kahane - "Dreptul procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963;
Gheorghita Mateut - "Procedura penala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
Valentin Mirisan - "Drept procesual penal", Ed. Treira, Oradea, 2002;
Theodor Mrejeru - "Drept procesual penal", Ed. Sylvi, Bucuresti, 1999;
Ion Neagu - "Drept procesual penal. Tratat", Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002;
Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae - "Manual de drept procesual penal", Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1999;
Adi Oroveanu-Hantiu - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Europa Nova, Lugoj, 1999;
Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lörincz, Mircea Damaschin - "Drept procesual penal", Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, 2001;
Vasile Pavaleanu - "Drept procesual penal. Partea generala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
Alexandru Pintea - "Drept procesual penal. Partea generala si speciala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
Traian Pop - "Drept procesual penal. Partea speciala", Tipografia Nationala, Cluj-Napoca, 1948;
Ovidiu Predescu - "Elemente de drept penal si procedura penala", Ed. Printech, Bucuresti, 1999;
Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein - "Drept procesual civil. Teoria generala", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983;
Ion Tanoviceanu - "Tratat de drept si procedura penala", Ed. Curierul Judiciar, Bucuresti, 1927;
Grigore Gr. Theodoru - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Cugetarea, Iasi, 1998;
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979;
Adrian Tulbure - "Procedura penala româna", Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brasov, 1999;
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea generala" (vol. I), Ed. Paideia, Bucuresti, 1999;
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea speciala" (vol. II), Ed. Paideia, Bucuresti, 1999;
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala", Ed. Michaela Press, Bucuresti, 2001.
III. Articole (studii) de specialitate:
Ioan Doltu - "Rolul procurorului în prima faza a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigura si garanteaza dreptul la aparare al învinuitului si inculpatului" în Dreptul nr. 7/1994;
Gheorghe Dumitru - "Societatile de asigurare. Calitate procesuala" în R.D.P. nr. 4/2000;
Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificari legislative (I)" în Dreptul nr. 5/1996;
Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificari legislative (II)" în Dreptul nr. 6/1996.
Alexandru Pintea - "Drept procesual penal. Partea generala si speciala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag. 54.
Traian Pop - "Drept procesual penal. Partea speciala", Tipografia Nationala, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 45.
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea generala", Ed. Paideia, Bucuresti, 1999, pag. 142.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu - "Explicatii teoretice ale Codului de Procedura Penala român. Partea generala", Ed. Academiei, Bucuresti, 1976, vol. I, pag. 84-85; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 142-143.
Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae - "Manual de drept procesual penal", Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1999, pag. 37-38.
D. Radu, R. Sanielevici - "Exercitarea drepturilor civile si procesual civile si abuzul de drept în practica noastra judiciara", Analele Univ. "Al.I. Cuza" Iasi, 1967, pag. 163 si urm.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87-88.
Pentru ca actiunea reclamantului sa fie întemeiata, este nevoie de îndeplinirea anumitor conditii generale si uneori speciale de admisibilitate. Conditiile generale sunt în numar de patru si anume: capacitatea procesuala (de folosinta si de exercitiu); calitatea procesuala; existenta unui drept; 4. justificarea unui interes (Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein - "Drept procesual civil. Teoria generala", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, vol. I, pag. 278 si urm.).
Art. 14 alin. 2 Cod Procedura Penala: "Repararea pagubei se face potrivit dispozitiilor legii civile: a) în natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare savârsirii infractiunii, prin desfiintarea totala sau partiala a unui înscris si prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despagubiri banesti, în masura în care repararea în natura nu este cu putinta. De asemenea, se acorda despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea civila".
Ovidiu Predescu - "Elemente de drept penal si procedura penala", Ed. Printech, Bucuresti, 1999, pag. 325.
Prin Legea de revizuire din septembrie 2003, acest text constitutional a fost modificat, urmând ca pe viitor instanta de cel mai înalt grad ierarhic sa devina Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Din vechea reglementare a fost eliminata situatia "când instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea".
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 92.
Vasile Pavaleanu - "Drept procesual penal. Partea generala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag. 85.
Ne referim ca generaliare a persoanelor juridice la societatile comerciale, deoarece reorganizarea asociatiilor cu scop nepatrimonial nu era reglementata prin Legea nr. 21/1924, în aceste conditii aplicându-se reglementarile generale privind comasarea si divizarea persoanelor juridice. Nici O.G. nr. 26/2000 nu reglementeaza reorganizarea asociatiilor cu scop nepatrimonial sau a fundatiilor. Art. 54 din O.G. nr. 26/2000 stabileste ca asociatiile si fundatiile se dizolva de drept, prin hotarârea judecatoriei sau a tribunalului, sau prin hotarârea adunarii generale. Fundatiile se dizolva de drept sau prin hotarârea judecatoriei. Asociatia îsi poate înceta existenta în urma hotarârii adunarii generale. De drept, asociatiile si îsi pierd personalitatea juridica prin: expirarea termenului pentru care a fost constituita asociatia; realizarea scopului social; când scopul social nu poate fi realizat; lichidarea asociatiei; când organele de conducere si administrare nu pot fi constituite conform statutului; când numarul asociatilor scade sub limita stabilita prin statut sau prin lege. Prin judecata, asociatiile si fundatiile îsi pierd personalitatea juridica în urmatoarele conditii: când scopul sau actiunea asociatiei devin ilicite, contrare bunelor moravuri sau ordinii publice; când asociatia urmareste un alt scop decât cel pentru care a fost autorizata si constituita.
De exemplu, societatile în comandita simpla se dizolva prin incapacitatea, excluderea, retragerea, falimentul sau moartea singurului comanditat (în lipsa unei clauze de continuare cu mostenitorii acestuia).
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 66.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.
Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificari legislative" în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.
Ioan Doltu - "Rolul procurorului în prima faza a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigura si garanteaza dreptul la aparare al învinuitului si inculpatului" în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.
Grigore Gr. Theodoru - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Cugetarea, Iasi, 1998, pag. 73.
Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 67; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.; Ion Neagu, op. cit., pag. 78.
Dupa modificarea suferita în urma adoptarii Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedura Penala contine urmatoarele:
"Orice persoana cu functie de conducere într-o unitate la care se refera art. 145 din Codul Penal sau cu atributii de control, care a luat cunostinta de savârsirea unei infractiuni în acea unitate, este obligata sa sesizeze de îndata pe procurorul sau organul de cercetare penala si sa ia masuri sa nu dispara urmele infractiunii, corpurile delicte si orice alte mijloace de proba.
Obligatiile prevazute în alin. 1 revin si oricarui functionar care a luat cunostinta despre savârsirea unei infractiuni în legatura cu serviciul în cadrul caruia îsi îndeplineste sarcinile."
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.
|
