LUCRARE DE LICENŢĂ
PARTICIPANŢII ĪN PROCESUL PENAL. SUCCESORII, REPREZENTANŢII sI SUBSTITUIŢII PROCESUALI
BUCUREsTI
Consideratii generale privind participantii īn procesul penal 4
I.1. Delimitari conceptuale 4
I.1.1. Notiunea de participant īn procesul penal 5
I.1.2. Notiunea de parte īn procesul penal 8
I.2. Alti participanti īn procesul penal. Scurta prezentare 15
I.2.1. Instantele de judecata 15
I.2.2. Ministerul Public 16
I.2.3. Organele de cercetare penala 17
I.2.4. Aparatorul 17
I.2.5. Auxiliarii procesuali 20
I.3. Partile īn procesul penal. Scurta prezentare 21
I.3.1. Faptuitorul-Īnvinuitul-Inculpatul-Condamnatul 21
I.3.2. Partea vatamata 23
I.3.3. Partea civila 24
I.3.4. Partea responsabila civilmente 25
CAPITOLUL II
Participarea succesorilor īn procesul penal 27
II.1. Notiune si caracterizare 27
II.2. Cazuri īn care succesorii pot interveni īn procesul penal 36
II.3. Pozitie procesuala 38
CAPITOLUL III
Reprezentarea īn procesul penal 40
III.1. Notiune si caracterizare 40
III.2. Tipologia reprezentantilor 41
III.2.1. Reprezentantii legali 43
III.2.2. Reprezentantii conventionali 45
III.3. Cazuri īn care intervine reprezentarea procesual penala 47
III.4. Pozitie procesuala 48
Substituitii procesuali 53
IV.1. Notiune si caracterizare 53
IV.2. Cazuri īn care se pot efectua acte procedurale prin substituire 56
IV.3. Pozitie procesuala 57
CAPITOLUL V
Consideratii finale 63
V.1. Comparatie īntre participantii īn procesul penal si participantii
īn procesul civil 63
V.2. Concluzii 64
BIBLIOGRAFIE 69
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PARTICIPANŢII ĪN PROCESUL PENAL
I.1. Delimitari conceptuale
Īn urma savārsirii unei infractiuni ia nastere un conflict de drept penal substantial care genereaza un raport juridic de drept penal. Acest conflict este adus spre rezolvare īn fata justitiei penale, īn cadrul unui proces, situatie īn care ia nastere un raport juridic procesual penal, care se dezvolta si se rezolva progresiv cu devoltarea si solutionarea procesului penal.
Solutionarea raportului juridic procesual penal se realizeaza prin rezolvarea conflictului aparut īn procesul de aplicare a normelor juridice penale, īn cadrul distinct al unui proces penal care se compune dintr-un complex de acte succesive, īndeplinite de anumite organe si persoane care au diferite calitati procesuale. Procesul penal este, prin urmare, o activitate complexa reglementata de lege care se desfasoara progresiv si coordonat, prin participarea organelor judiciare si a unor persoane ca titulare de drepturi si obligatii, īn scopul constatarii faptelor care constituie infractiuni si pentru tragerea la raspundere penala celor care le-au savārsit. Aceste organe si persoane care, prin activitatea lor, participa la realizarea scopului procesului penal, au calitatea de participanti īn desfasurarea acestuia.
Delimitarea conceptuala concreta a notiunii de participant īn procesul penal este indiscutabil legata de notiunea de proces penal. Astfel, dintre definitiile procesului penal, o redam pe urmatoarea (care se bazeaza pe o corelatie evidenta dintre procesul penal si participantii la acesta) : procesul penal este activitatea reglementata de lege, desfasurata īntr-o cauza penala, de catre organele judiciare cu participarea partilor si a altor persoane, ca titulare de drepturi si obligatii, avānd ca scop constatarea la timp si īn mod complet a infractiunilor si tragerea la raspundere penala a celor care le-au savārsit, pentru asigurarea ordinii de drept si pentru apararea intereselor legitime ale persoanelor.
I.1.1. Notiunea de participant īn procesul penal
Īn aceasta subsectiune ne vom ocupa de raportul dintre notiunile de "participant" si "parte" si apoi vom analiza amanuntit prima dintre acestea, urmānd ca īn urmatoarea subsectiune sa ne ocupam exclusiv de analiza notiunii de "parte" īn procesul penal.
Īn primul rānd, trebuie sa
mentionam ca īn literatura juridica de specialitate din
Īn sens larg, notiunea de participanti īncorporeaza toate persoanele care au rol īn vreo activitate procedurala , din rāndul acestora facānd parte organele judiciare, partile, aparatorul si alte persoane, acceptiune care este mai putin folosita si nu are o semnificatie tehnica, īntrucāt presupune reunirea īn aceasta notiune a tuturor celor care iau parte la proces. Mai exact, daca expresia "organe judiciare" are un continut aproape fara dubii, īn acceptiunea mentionata exista o expresia "persoane", ce poate induce īn eroare pe cei nefamiliarizati cu limbajul juridic, unde ar putea fi īnglobate (fara a avea o contributie directa la desfasurarea procesul penal si mai ales la solutionarea acestuia), cum ar fi: agentii de paza a cladirilor organelor judiciare si mai ales a salilor de judecata, soferii judecatorilor, procurorilor si aparatorilor, īnsotitorii inculpa 11311c213l 55;ilor arestati ca reprezentanti ai penitenciarelor īn care acestia sunt detinuti, cāt si agentii de citare.
Īn sens restrāns, prin participanti īn procesul penal se īnteleg organele judiciare, partile si aparatorul .
Daca am īncerca sa comparam cele doua acceptiuni, ar rezulta ca prima se refera la o notiune de participare mai complexa, incluzānd īn plus acele persoane care au un rol auxiliar īn procesul penal (īn materia probatiunii sau īn cea a executarii): grefierii, executorii judecatoresti, expertii, interpretii, traducatorii, martorii, martorii asistenti, denuntatorii etc. Aceasta categorie de participanti, sau mai concret spus, unii dintre acesti participanti nu sunt īntālniti la toate procesele penale, prezenta lor fiind determinata de natura si īmprejurarile concrete ale fiecarei cauze .
Īmbratisānd cea de a doua acceptiune, trebuie sa mentionam ca īn cadrul organelor judiciare intra instantele de judecata (si aici au īn vedere numai completele care judeca dosare de natura penala de la judecatorii si sectiile penale de la celelalte instante), reprezentantii Ministerului Public (procurorii si procurorii militari) si organele de cercetare penala (angajatii Ministerului Administratiei si Internelor , de obicei, ofiteri de politie cu studii superioare de profil juridic). Pe de alta parte, dintre partile īn procesul penal, una este obligatorie (īnvinuitul sau inculpatul), alta fiind obligatorie numai īn cazul anumitor infractiuni pentru urmarirea si judecarea carora este necesara prezenta si marturia sa (partea vatamata), iar īn cazul īn care partea vatanata se constituie si parte civila, īn cazurile īn care legea prevede, pe lānga īnvinuit sau inculpat īn procesul penal este chemata si partea responsabila civilmente. Īn ceea ce priveste aparatorul, acesta are calitatea de avocat dobāndita conform Legii nr. 51/1995, republicata, si prezenta acestuia este obligatorie numai īn anumite cazuri prevazute explicit de lege (reprezentare legala), īn restul situatiilor acesta intervenind pe baza unei reprezentari conventionale.
Ca o concluzie, putem afirma ca raportul din notiunile de "participanti" si cea de "parti" este de incluziune a celei de a doua categorie īn prima, īmpreuna cu organele judiciare si aparatorul.
Nu īn ultimul rānd, trebuie sa mentionam ca sensurile participatiunii īn dreptul penal si īn cel procesual penal nu trebuie confundate. Astfel, īn dreptul penal notiunea reuneste persoanele care au conlucrat la savārsirea infractiunii (coautori, complici, instigatori). Dimpotriva, dreptul procesual penal cuprinde īn notiunea de participanti si acei subiecti care desfasoara activitatea īmpreuna īn cadrul procesului penal.
Daca privim participantii īn procesul penal prin prisma raporturilor juridice procesuale īn care acestia se afla observam ca ei au si calitatea de subiecti procesuali. De aceea, īn opinia unor autori , participantii mai poarta si denumirea de subiecti procesuali. Īntrucāt procesul penal se desfasoara īn conditiile principiului oficialitatii, aceiasi autori a clasificat subiectii procesuali, tinānd seama si de acest criteriu, īn subiecti oficiali si subiecti particulari. Subiectii oficiali sunt acele persoane care īndeplinesc atributii privind activitatea organelor judiciare penale. Astfel, subiecti oficiali se pot īmparti, la rāndul lor, judiciari (judecatori, procurori, lucratori īn aparatul organelor de cercetare) si extrajudiciari (persoane cu atributii de inspectie de stat, organe de control, comandanti de nave si aeronave etc.). Subiectii particulari sunt persoanele particulare care participa īn diferite pozitii si roluri la desfasurarea procesului penal. Pe de alta parte, subiectii particulari pot fi divizati īn subiecti principali (partile) si secundari (ceilalti participanti).
Codul de Procedura Penala reglementeaza regimul procesual al diferitelor categorii si subcategorii de participanti (subiecti procesuali), prevazānd īn ce conditii si situatii poate o persoana deveni participant al procesului penal, care este pozitia procesuala a acestor participanti, ce atributii, ce sarcini si ce drepturi au, cum trebuie sa le īndeplineasca sau sa le exercite etc. Īn īndeplinirea sarcinilor sau exercitarea drepturilor care le revin, toti participantii trebuie sa se comporte cu probitate si loialitate deoarece numai īn acest fel poate fi aflat adevarul si īnfaptui justitia penala. Īn acest sens, īn Codul Penal sunt incriminate si acele fapte care sunt de natura sa īmpiedice īnfaptuirea justitiei. Regimul juridic al fiecarui subiect trebuie sa se cunoasca cu multa precizie pentru ca un participant īn procesul penal nu poate ocupa pozitii īntre care exista incompatibilitate. Legea prevede aceste cazuri atāt pentru subiectii oficiali (judecatorii; art. 46-49 Cod Procedura Penala) cāt si pentru anumiti subiecti particulari (experti, interpreti si martori; art. 54 Cod Procedura Penala).
Īn final, putem accepta si definitia (este adevarat, destul de simplista) conform careia participantii la procesul penal sunt organele judiciare si persoanele chemate sa contribuie la desfasurarea procesului penal īn vederea realizarii scopului acestuia .
I.1.2. Notiunea de parte īn procesul penal
Din dispozitiile art. 23 si 24 Cod Procedura Penala rezulta ca īn urma exercitarii actiunii penale sau a actiunii civile, īn cadrul procesului penal, anumite persoane apar ca titulare de drepturi si obligatii, capatānd calitatea de parti. Potrivit acestor reglementari, sunt parti īn procesul penal : inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente.
Īntr-o opinie , partile īn procesul penal sunt acele persoane fizice sau juridice, care au drepturi si obligatii ce izvorasc īn mod direct din exercitarea actiunii penale si actiunii civile īn cadrul procesului penal.
Īntr-o alta opinie , partile sunt subiectii procesuali particulari ale caror interese contrarii se confrunta īn litigiu dedus īn fata instantei. De aceea, s-a afirmat ca daca procesul este necesar partilor, atunci si partile sunt deopotriva necesare procesului.
Īn aprecierea pozitiei procesuale a partilor trebuie sa se tina seama de existenta laturilor procesului penal. De aceea, īn latura penala a procesului sunt parti inculpatul si partea vatamata, iar īn latura civila inculpatul, partea civila si eventual partea responsabila civilmente. Acceptiunea strict procesuala de parte este uneori dublata si de conceptia care priveste aceasta categorie de pe pozitiile dreptului material. Īntr-o asemenea viziune, interesele contrarii ale partilor nu se pot afirma fara o baza de drept material care sa le justifice pe plan procesual. Problema prezinta interes mai ales īn latura sa civila, motiv pentru care implicatiile sale au fost abordate atāt īn literatura de specialitate, cāt si īn practica judiciara[11].
Spre deosebire de organele judiciare, care actioneaza īn numele statului pentru ocrotirea intereselor īntregii colectivitati, partile din proces actioneaza pentru realizarea intereselor personale, care se nasc din infractiune, prin formularea de cereri, memorii, interventii, concluzii adresate organelor judiciare.
Literatura de specialitate[12] utilizeaza mai multe criterii de clasificare a partilor īn procesul penal care converg toate catre o singura distinctie: inculpatul este singurul considerat ca fiind parte principala a procesului penal, iar partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente sunt parti secundare. Pe de alta parte, inculpatul si partea vatamata reprezinta partile constante, iar partea civila si partea responsabila civilmente sunt parti eventuale, clasificare considerata de noi temeinica.
Īn mod obisnuit, partile au cele mai largi drepturi procesuale, īnsa au de īndeplinit si anumite īndatoriri care, de regula, nu incumba altor participanti. Īn exercitarea drepturilor, partile trebuie sa manifeste o atitudine corecta, de loialitate procesuala si de realizare exclusiva a unor interese legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul procesual civil este aplicabila īn mod corespunzator si īn procesul penal īn ceea ce priveste cel putin latura civila[13]. Īn cadrul laturii penale, teoria trebuie reorientata īn asa fel īncāt sa se tina seama de faptul ca obiectul procesului decurge totdeauna din existenta unui conflict de drept penal.
Pornind de la teza ca subiectii cauzei penale (ai raportului juridic de conflict care face obiectul procesului penal) sunt, īn acelasi timp, si subiectii procesului penal, unii autori[14] au ajuns la concluzia ca statul este parte īn procesul penal. Acest punct de vedere a ramas izolat īn literatura de specialitate, majoritatea autorilor considerānd ca parti nu sunt decāt acei subiecti procesuali pe care legea īi determina riguros īn art. 23-24 Cod Procedura Penala. Pe de alta parte, din moment ce se sustine ca partile sunt subiecti procesuali particulari, ar fi deosebit de dificil ca statul sa fie cuprins printre acestia.
Īnsa, īn desfasurarea procesului penal pot apare, uneori, si alte persoane īn locul partilor. Aceste persoane care īnlocuiesc partile pot avea calitati diferite: succesori, reprezentanti sau substituiti procesuali, care devin la rāndul lor parti ale procesului penal, cu pozitii procesuale diferite, care se subroga īn calitatea procesuala a titularilor drepturilor si intereselor care sunt supuse dezbaterii īn procesul penal.
Pentru prefatarea si facilitarea modului de analiza pe care-l vom aborda īn capitolele II-IV ale lucrarii noastre (referitoare la succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali), vom prezenta īn cele ce urmeaza conditiile cerute de Codul de Procedura Penala pentru ca o persoana fizica sau juridica sa poata deveni parte īn procesul penal. Aceste conditii nu pot fi analizate decāt īn strānsa legatura cu modul īn care se dobāndeste calitatea de parte procesuala (īn legatura cu latura penala sau cu cea civila a cauzei).
Īntrucāt cauza penala izvoraste din raportul juridic penal dintre stat si infractor, raport nascut īn urma savārsirii unei infractiuni, iar actiunea penala apartine statului, aspectele privind conditiile cerute pentru a fi parte īn latura penala a procesului se simplifica mult fata de modul īn care problema se pune īn procesul civil. De exemplu, aspecte cum ar fi dreptul subiectiv valorificat, interesul care pune īn miscare actiunea judiciara si altele nu au semnificatie, iar cele referitoare la capacitatea si calitatea procesuala īsi reduc dimensiunile ori se modeleaza īn lumina institutiilor de drept penal sau procesual penal.
Astfel, inculpat devine īntr-o cauza penala numai persoana a carei raspundere penala poate fi angajata. Īn raport de aceasta, ramāne lipsita de sens deosebirea īntre capacitatea procesuala de folosinta si cea de exercitiu. De asemenea, distinctia dintre capacitatea procesuala ("legitimatio ad processum") si calitatea procesuala ("legitimatio ad causam") muta problema īntr-un alt plan, cel al deosebirii dintre o parte (inculpatul) si un īmpricinat care nu are aceasta calitate (īnvinuitul).
Īn cadrul laturii civile a cauzei pozitiile partii civile, precum si cele ale inculpatului si partii responsabile civilmente se aseamana īn multe privinte cu pozitiile reclamantului si pārātului dintr-un proces civil (existānd totusi numeroase particularitati). Īn consecinta, cerintele pretinse de lege pentru ca o persoana sa fie parte īntr-un proces civil , trebuie sa fie satisfacute īn mod corespunzator si īn cadrul laturii civile din procesul penal.
i) Īn primul rānd, inculpatul, partea civila sī partea responsabila civilmente trebuie sa aiba (sub aspect civil) capacitate procesuala ("legitimatio ad processum") atāt de folosinta, cāt si de exercitiu. De exemplu, partea civila este deseori o persoana juriica, deci īn astfel de cazuri trebuie sa se cunoasca faptul ca ea dobāndeste capacitatea de folosinta īn general de la data īnregistrarii, ori de la data, dupa caz, a actului de dispozitie care o īnfiinteaza, respectiv de la data recunoasterii sau a īnfiintarii ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). Īn ceea ce priveste capacitatea de exercitiu, aceasta este evocata īn numeroase texte din Codul de Procedura Penala .
ii) Calitatea procesuala ("legitimatio ad causam") activa subzista pentru partea civila atunci cānd exista o identitate īntre aceasta si persoana care este titular al dreptului īn raportul juridic civil dedus judecatii. Calitatea procesuala pasiva se exprima īn identitatea care trebuie sa se manifeste īntre inculpat, respectiv parte civilmente responsabila si persoana obligata īn acelasi raport juridic. Īn cadrul laturii civile, poate avea loc si o transmitere legala a calitatii procesuale. Aceasta poate avea loc prin succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala) ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21 alin. 2 Cod Procedura Penala).
iii) Dreptul partii care exercita actiunea civila si fata de care se nasc īndatoririle celorlalte parti trebuie sa fie recunoscut si ocrotit de lege sub aspect substantial si actual sub aspectul protejarii sale prin actiunea īn justitie. Acest din urma aspect presupune ca dreptul sa nu fie supus unui termen sau unei conditii suspensive.
iv) Interesul reprezinta folosul practic, care īl are o parte pentru a justifica participarea sa īn cauza juridica. Īn procesul penal, interesul partilor angrenate īn latura civila este totdeauna material . Spre deosebire de aceasta, īn procesul civil interesul poate fi deseori si moral.
O ultima problema care merita analizata īn ceea ce priveste partile īn procesul penal este solidaritatea procesuala. Astfel, solidaritatea activa sau pasiva din domeniul dreptului material care face ca mai multi subiecti ai raporturilor juridice sa dobāndeasca drepturi sau obligatii se poate manifesta si pe plan procesual. Pentru a se īnregistra o solidaritate procesuala trebuie sa existe un litisconsortiu, adica o grupare procesuala a unor subiecti care nu au numai aceeasi calitate īn proces, ci pozitia lor comuna rezulta din faptul ca drepturile si obligatiile lor au aceeasi cauza juridica ("consortium litis"). Situarea īn cadrul coparticipatiei procesuale este determinata nu de pozitia formal comuna īn cadrul procesului, ci de aceeasi pozitie īn cadrul cauzei.
Īntr-un proces penal, pot exista mai multe parti avānd aceeasi pozitie procesuala si fara a forma un "consortium litis", cānd īn acelasi proces sunt reunite mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexitatii, mai multi inculpati se judeca reuniti īn acelasi proces pentru fapte diferite. La fel, pot exista īntr-un proces penal parti civile numeroase, dreptul lor de despagubire derivānd īnsa din īmprejurari distincte. Alta este situatia cānd, de exemplu, o fapta penala a fost savārsita de mai multi participanti (coautori, complici, instigatori) si care duce pe plan procesual la o solidaritate procesuala a coinculpatilor. De asemenea, caracterul de "consortium litis" al grupului de parti civile este evident īn cazul cānd aceeasi fapta penala a produs un prejudiciu material la persoane diferite .
Distinctia īntre simpla existenta a mai multor parti avānd formal aceeasi calitate procesuala si grupul procesual care presupune o coparticipare procesuala este necesara pentru deosebirea consecintelor juridice diferite pe care fiecare din cele doua situatii juridice le produc. Solidaritatea procesuala duce la consecinte mergānd pāna la aspecte privind solutionarea cauzei. De exemplu, probele admise īn cauza referitoare loa existenta faptei sunt opozabile tuturor partilor care formeaza un litisconsortiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual, daca priveste fapta sau circumstantele reale ale acesteia, sunt profitabile tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al cailor de atac se manifesta īn limitele coparticipantilor solidari din punct de vedere procesual etc. Īn celalalt caz, efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul procesual si nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, cānd sunt constituite mai multe parti civile īntre care nu exista o solidaritate procesuala, drepturile lor decurgānd din litigii diferite, la dezbateri se va da cuvāntul totusi īn ordinea stabilita de art. 340 Cod Procedura Penala. Aceasta īnseamna ca practic vorbesc īntāi toate persoanele care au calitatea de parte civila īn proces si numai dupa aceea se va da cuvāntul inculpatilor.
I.2. Alti participanti īn procesul penal. Scurta prezentare
I.2.1. Instantele de judecata
Īn sistemul organelor de judecata din Romānia, potrivit Legii nr. 92/1992 de organizare judecatoreasca, republicata, intra urmatoarele instante: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie. De asemenea, exista instante militare organizate prin lege, iar īn cadrul Curtii Supreme de Justitie functioneaza sectiile civila, penala, comerciala, de contencios administrativ si militara. Tribunalele si curtile de apel pot avea una sau mai multe sectii, dupa natura si amploarea activitatii care o desfasoara. Īn conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974 pe lānga judecatoriile si tribunalele Constanta si Galati functioneaza sectiile maritime si fluviale competente sa solutioneze (printre altele) infractiunile care ar crea stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau care au tulburat activitatile de transport maritim si fluvial .
Prin instante de judecata īn
conformitate cu dispozitiile constitutionale si cele din legea
de organizare judecatoreasca se īnteleg verigile care constituie
sistemul unitar al organelor judiciare, asa cum ele sunt dispuse īn
piramida si pāna la vārf la unitatile de baza.
Art. 125 din Constitutia Romāniei precizeaza ca īn
I.2.2. Ministerul Public
Un important organ judiciar, care
desfasoara activitatea pe parcursul īntregului proces penal este
Ministerul Public. Art. 130 din
Constitutia Romāniei fixeaza atāt rolul Ministerului Public īn
activitatea judiciara, cāt si relatia dintre noul organism creat
si procurorii care īl īncadreaza. Ministerul Public reprezinta
īn activitatea judiciara interesele generale ale societatii
si apara ordinea de drept, precum si drepturile si
libertatile cetatenilor. Ministerul Public īsi
exercita atributiile prin procurori constituiti īn parchete.
Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonarii ierarhice si
functioneaza pe lānga judecatorii, tribunale si curti
de apel fiind conduse de prim procurori si respectiv procurori generali
pentru parchetele de pe lānga curtile de apel. Parchetul General de
pe lānga Curtea Suprema de Justitie are īn fruntea sa pe
Procurorul General. Totodata, parchetele militare sunt organizate si
functioneaza pe lānga fiecare instanta militara,
īn raport cu īntinderea circumscriptiilor teritoriale ale instantei
respective. Īn cadrul Parchetului General de pe lānga Curtea Suprema
de Justitie functioneaza si sectia parchetelor
militare. Sectiile maritime si fluviale ale instantelor din
I.2.3. Organele de cercetare penala
Īn cadrul organelor de cercetare penala sunt incluse doua categorii (art. 201 Cod Procedura Penala): organe de cercetare ale politiei judiciare si organe de cercetare speciala. Cu referire la competenta trebuie mentionat faptul ca primele au o competenta generala, adica pot efectua cercetarea pentru orice infractiune care nu este data īn mod obligatoriu īn competenta altor organe de cercetare (art. 207 Cod Procedura Penala). Totodata, potrivit art. 208 Cod Procedura Penala, organele de cercetare penala speciale sunt: ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare de corp aparte si similare, cāt si comandantii acestor unitati; ofiterii desemnati din Ministerul Administratiei si Internelor pentru infractiunile de frontiera; capitanii porturilor.
Īn legatura cu natura juridica a urmaririi penale efectuate de organele prevazute īn art. 201 lit. c Cod Procedura Penala trebuie facuta o precizare, cu cāt mai necesara cu cāt noua redactare a acestei norme a adus o modificare care nu credem ca schimba punctul de vedere initial al legiuitorului si nu constituie decāt o inadvertenta de text, care a ramas nemodificata chiar si dupa adoptarea Legii nr. 281/2003 de modificare a Codului de Procedura Penala. Astfel, īn locul formularii anterioare adoptarii Legii nr. 141/1996 a art. 201 lit. b privitoare la "organele de cercetare speciale", textul actual se refera la organele de cercetare speciala.
I.2.4. Aparatorul
Aparatorul are o pozitie procesuala speciala printre participantii īn cauza penala. El nu are calitatea de parte īn proces, deoarece nu este subiect al raportului conflictual al cauzei nesustinānd sau revendicānd interese personale. Īmprejurarea ca aparatorul nu este parte se evidentiaza īn art. 23-24 Cod Procedura Penala, care enumera limitativ partile īn procesul penal, printre care nu se numara si aparatorul.
Potrivit dispozitiilor legii, aparator poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocati, din care face parte si care īsi desfasoara activitatea īntr-una din formele juridice prevazute de lege. Astfel, pentru ca o persoana sa dobāndeasca calitatea de avocat, acesta trebuie sa īndeplineasca cumulativ doua conditii:
a) sa fie membru al unui barou din Romānia;
b) sa nu fie incompatibil potrivit legii; cauzele generale ale incompatibilitatii sunt: activitatea salariata īn cadrul altor profesii; activitatea care lezeaza demnitatea si independenta profesiei de avocat; exercitarea nemijlocita de fapte de comert.
Īn cadrul procesului penal, aparatorul nu este parte īn proces. Datorita, īnsa, contributiei sale la aflarea adevarului, cāt si datorita functiei sale procesuale pe care o exercita, el se īnscrie īntre principalii participanti la rezolvarea cauzei penale. Desi nu este parte īn proces, trebuie sa precizam ca aparatorul se situeaza pe pozitia procesuala a partii ale carei interese le sustine si le apara .
Conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicata, aparatorul (avocatul) īsi poate exercita atributiile prin doua modalitati: acordarea de asistenta juridica uneia dintre partile īn proces si reprezentare a uneia dintre partile īn proces.
i) Relativ la asistenta juridica, mentionam ca īn conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 Cod Procedura Penala, orice parte are dreptul sa fie asistata de aparator īn tot cursul procesului penal, iar potrivit art. 171 alin. 1 Cod Procedura Penala, organele judiciare sunt obligate sa aduca la cunostinta acest drept īnvinuitului sau inculpatului. De la regula potrivit careia partile pot aprecia daca vor apela sau nu la aparator īn cursul procesului penal, exista unele exceptii prevazute īn art. 171 alin. 2 si 3 Cod Procedura Penala. Astfel, conform modificarii aduse de Legea nr. 281/2003, textului codului, asistenta juridica este obligatorie, "cānd īnvinuitul sau inculpatul este minor, militar īn termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de īnvatamānt, internat īntr-un centru de reeducare sau īntr-un institut medical educativ, cānd este arestat chiar īn alta cauza ori cānd organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca īnvinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apararea, precum si īn alte cazuri prevazute de lege".
De asemenea, īn cursul judecatii, asistenta juridica este obligatorie si īn cauzele īn care legea penala prevede pentru infractiunea savārsita pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa īnchisorii de 5 ani sau mai mare[24].
Daca īnvinuitul sau inculpatul nu si-a ales un aparator, cānd asistenta juridica este obligatorie, se iau masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu. Delegaia acestuia īnceteaza, totusi, la prezentarea aparatorului ales (art. 171 alin. 4 si 5 Cod Procedura Penala).
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus un nou text de lege care prevede urmatoarele (art. 171 alin. 41): "Cānd asistenta juridica este obligatorie, daca aparatorul ales nu se prezinta nejustificat la doua termene consecutive, dupa caz, la data stabilita pentru efectuarea unui act de urmarire penala sau la termenul de judecata fixat, īngreunānd astfel īn mod voit desfasurarea si solutionarea procesului penal, organul judiciar desemneaza un aparator din oficiu care sa-l īnlocuiasca, acordāndu-i timpul necesar pentru pregatirea apararii, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu exceptia solutionarii cererilor privind arestarea preventiva, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore".
ii) Īn ceea ce priveste reprezentarea, vom reveni pe parcursul capitolului III al lucrarii nostre cu amanunte. Totusi, trebuie sa precizam ca daca īn cadrul asistentei juridice, aparatorul pune concluzii īn prezenta partii, īn cazul reprezentarii, partea ale carei interese sunt reprezentate este īnlocuita de aparatorul reprezentant.
Īn cursul procesului penal, aparatorul are mai multe drepturi, dintre care amintim cu titlu de exemplu: sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, sa formuleze cereri si sa depuna memorii, sa ia contact cu inculpatul etc.
I.2.5. Auxiliarii procesuali
Am apreciat īn prima parte a acestui capitol introductiv al lucrarii noastre ca expresia din lege de "alte persoane" care pot fi considerati participanti īn procesul penal se refera la urmatoarele persoane: experti, traducatori, interpreti, martori, martori asistenta, grefieri si executori judecatoresti.
Grefierul este acel angajat al Ministerului Justitiei, auxiliar al unei anumite instante de judecata, care participa la sedintele de judecata sau la efectuarea actelor de urmarire penala, face toate consemnarile despre desfasurarea acestora si īndeplineste orice alte īnsarcinari din dispozitia si sub controlul presedintelui completului de judecata ori al procurorului.
Martorii sunt persoane straine de proces, care au receptionat si memorat fapte care sunt concludente īn rezolvarea unui proces penal, si care le relateaza īn instanta de judecata, ajutānd-o la stabilirea adevarului.
Martorul este o persoana dezvoltata din punct de vedere psihic, care nu este si nu poate fi parte īn procesul respectiv si care este chemata īn instanta pentru a da o declaratie avānd importanta pentru solutionarea cauzei. Īn mod firesc, martorii nu pot fi catalogati dupa vreun criteriu, dar īn literatura franceza s-a efectuat o astfel de īmpartire īn: martori testamentari, martori onorari (la casatorie), martori certificatori (īn actele notariale) si martori instrumentari.
Expertul este specialistul care este desemnat de instanta de judecata, īn vederea cerecetarii unor īmprejurari de fapt, īn legatura cu obiectul litigiului, care necesita cunostinte de specialitate.
Interpretii sunt acele persoane care sunt desemnate de instanta de judecata īn scopul facilitarii īnetelegerii de catre una din partile procesului penal a continutului actelor procesual penale. Acesta poate fi un traducator sau translator (daca partea nu cunoaste limba romāna) sau un cunoscator al limbajelor pentru persoane cu anumite handicapuri (surdo-muti sau orbi).
Organul de executare este persoana īnvestita cu autoritatea de stat pentru a executa sanctiunile penale impuse condamnatului. El reprezinta un auxiliar al justitiei, pentru aducerea la īndeplinire a hotarārilor judecatoresti.
I.3. Partile īn procesul penal. Scurta prezentare
I.3.1. Faptuitorul-Īnvinuitul-Inculpatul-Condamnatul
Inculpatul este considerat de īntreaga literatura juridica de specialitate ca fiind singura parte principala din procesul penal, fara de care acesta nu se poate desfasura. Īnsa, trebuie facuta precizarea ca aceeasi persoana fizica (infractorul) va īntruchipa diverse calitati procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicānd atāt faza īn care a ajuns procesul (cercetare, urmarire, judecata, executare), cāt si drepturile si obligatiile pe care le are cel care a īncalcat legea penala.
Astfel, īnainte de pornirea procesului penal, cel care a savārsit infractiunea are calitatea de faptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o data cu declansarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O data cu pornirea urmaririi penale īmpotriva faptuitorului, acesta capata calitatea de īnvinuit. Īnvinuitul este subiect de drepturi si obligatii procesuale, faptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu exista cadrul procesual īn care el sa aiba anumite drepturi si obligatii, acest cadru nascāndu-se o data cu īnceperea urmaririi penale, care coincide, de regula, cu pornirea procesului penal . Īn acest context, precizam ca actele procesuale prin care se confera faptuitorului calitatea de īnvinuit sunt rezolutia si procesul-verbal.
Calitatea de inculpat apare o data cu punerea īn miscare a actiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedura Penala, persoana īmpotriva careia s-a pus īn miscare actiunea penala este parte īn procesul penal si se numeste inculpat. Acesta poate fi numai o persoana fizica, legea romāna nelasānd posibilitatea (care exista īn alte legislatii) ca asupra persoanelor juridice sa poata fi pronuntate sanctiuni penale. Momentul īn care este pusa īn miscare actiunea penala este ales de catre organele de urmarire penala si coincide cu existenta temeiurilor care rezulta din totalitatea probelor de vinovatie administrate īn cauza. Actele procesuale prin care se confera unei persoane aceasta calitate sunt: ordonanta de punere īn miscare a actiunii penale, rechizitoriul, declaratia orala a procurorului si īncheierea instantei de judecata (īn conditiile prevazute de art. 336 alin. final Cod Procedura Penala, cānd plāngerea se adreseaza direct instantei).
Cānd o fapta prevazuta de legea penala a fost savārsita de mai multi faptuitori si acestia sau o parte dintre ei sunt urmariti sau judecati deodata, ei formeaza grupul procesual (litisconsortiu) al coīnvinuitilor sau coinculpatilor. Cu privire la coinculpati trebuie sa se faca deosebire īntre coinculpati īn aceeasi cauza (participanti) si coinculpati īn acelasi proces[26].
Īn momentul ramānerii definitive a hotarārii judecatoresti penale, calitatea de inculpat se transforma īn cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toti autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai īn raportul juridic de drept executional, raport plasat īn afara sferei procesului penal.
I.3.2. Partea vatamata
Categoria juridica de victima a infractiunii apartine dreptului penal, dreptul procesual penal operānd cu notiunea de persoana vatamata, prin care se īntelege persoana nemijlocit vatamata prin infractiune .
Parte vatamata īn procesul penal devine numai persoana vatamata care īsi exprima vointa īn acest sens sau care efectueaza acte specifice sustinerii laturii penale a procesului penal, acte care releva fara echivoc vointa persoanei vatamate de a participa īn procesul penal īn calitate de parte vatamata. Cu alte cuvinte, persoana vatamata īn vreun mod, printr-o infractiune, nu dobāndeste automat si calitatea de parte vatamata.
Neparticipānd la procesul penal ca parte, persoana vatamata se regaseste īn cursul urmaririi penale sau al judecatii numai daca organele judiciare o solicita īn realizarea unor activitati. Persoana vatamata poate sa fie audiata ca martor, poate fi solicitata sa participe la reconstituire sau confruntare etc.
Daca īnsa victima se constituie ca parte vatamata, aceasta devine subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificānd pretentii materiale. Decesul acesteia lasa un gol procesual neīnlocuibil de succesori, deoarece se exercita un drept personal care se stinge odata cu titularul sau.
I.3.3. Partea civila
Constituirea ca parte civila se poate face numai īn cazul īn care persoana vatamata cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infractiune. Īntotdeauna, temeiul constituirii partii civile trebuie sa fie o infractiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligatia de acordare a despagubirilor īn cadrul procesului penal neputānd avea ca temei un fapt ilicit extrapenal .
Constituirea persoanei vatamate ca parte civila īn procesul penal ofera acesteia avantaje īn raport cu exercitarea actiunii civile īn afara procesului penal astfel: rapiditatea obtinerii despagubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai usor (calea procesului penal permitānd folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum perchezitii, cercetari la fata locului etc.), folosirea acestei cai ofera si avantaje de ordin economic, actiunea civila exercitata īn cadrul procesului penal fiind scutita de taxa de timbru.
Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a vointei persoanei vatamate. Īn consecinta, constituirea de parte civila se poate face atāt printr-o cerere scrisa cāt si printr-o cerere orala. Pe de alta parte, constituirea de parte civila poate fi efectuata atāt de persoana vatamata cāt si de alte persoane care au calitatea de reprezentanti legali sau substituiti (aparatorul, sotul, copiii minori, procuratorul). Īn cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaratia reprezentantului acesteia.
I.3.4. Partea responsabila civilmente
Īn domeniul dreptului civil este
reglementata si raspunderea pentru faptele altuia. De aceea, īn
cazul īn care īnvinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal
Nu orice persoana fizica sau juridica poate fi responsabila civilmente. Īn literatura de specialitate s-a aratat ca sunt persoane responsabile civilmente īn sensul dispozitiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil si Legea nr. 22/1969), urmatorii:
parintii pentru faptele ilicite savārsite de copiii lor;
comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor īn functiile īncredintate;
institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati īn supravegherea lor;
persoanele care au constituit o garantie pentru gestionar;
persoanele care s-au facut vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea īn functie a unui gestionar fara respectarea conditiilor legale de vārsta, studii si stagiu, antecedente penale etc.;
persoanele care au gospodarit īmpreuna cu infractorul ori au avut raporturi strānse cu acesta, īn masura īn care s-a constatat judecatoreste ca au obtinut foloase de pe urma savārsirii infractiunii.
Potrivit art. 16 Cod Procedura Penala, introducerea īn procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie īn cursul urmaririi penale, fie īn fata instantei de judecata pāna la citirea actului de sesizare. Aceasta poate interveni īn procesul penal pāna la terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta, luānd procedura din stadiul īn care se afla īn momentul interventiei.
PARTICIPAREA SUCCESORILOR ĪN PROCESUL PENAL
II.1. Notiune si caracterizare
Dupa cum am mentionat īn primul capitol al lucrarii noastre, īn desfasurarea procesului penal pot sa participe si alte persoane īn locul subiectilor procesuali principali denumiti parti. Succesorii sunt unii dintre acestia si ei devin subiecti ai procesului penal, cu pozitii procesuale diferite. "Per a contrario", un martor sau un expert nu poate fi reprezentat prin succesorii sai la un proces penal, calitatea sa procesuala fiind una ce are īn consideratie cunostintele personale speciale ale acestora.
Astfel, īn caz de deces al vreunei parti din procesul penal, daca procesul continua sa se desfasoare, īn locul partii decedate pot fi introdusi urmasii sai legitimi. Unii autori[31] considera ca aceasta īnlocuire prin succesori nu poate avea loc īn ceea ce priveste latura penala a procesului penal, deoarece unul din subiectii raportului de drept procesual penal este statul, care este nepieritor, iar moartea inculpatului stinge acest raport īn ceea ce priveste latura penala a procesului, raspunderea penala stiindu-se ca este "intuitu personae". Īn aceeasi ordine de idei, dreptul de a participa īn procesul penal pe care īl are persoana vatamata se stinge, de asemenea, prin decesul acesteia, fiind un drept personal si individual al celui vatamat prin infractiune.
Succesorii sunt parti īn procesul penal, iar nu substituiti procesuali sau reprezentanti, īntrucāt ei nu valorifica drepturile antecesorilor, ci īsi valoridica drepturile lor, deoarece antecesorii, prin deces, desfiintare sau dizolvare, au īncetat sa mai fie subiecti de drept[32] (nefiind deci posibila substituirea sau reprezentarea lor).
Īnlocuirea partilor prin succesori este īnsa īntotdeauna posibila īn latura civila a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat (art. 21 Cod Procedura Penala). Īn procesul penal, īn exercitarea actiunii civile pot interveni, potrivit dispozitiilor legale, succesorii persoanei fizice sau juridice[33].
Acestea fiind regulile generale ale participarii succesorilor īn procesul penal, īn continuare vom īncerca sa caracterizam situatia partilor īn procesul penal si modul particular īn care pot interveni succesorii fiecareia dintre acestea īn procesul penal.
Īn caz de deces al īnvinuitului sau inculpatului, succesorii acestuia vor fi introdusi īn procesul penal daca la data decesului fusese pusa īn miscare actiunea civila īn cadrul procesului penal. Īn caz contrar, succesorii faptuitorului nu vor putea fi trasi la raspundere decāt pe calea unei actiuni separate īncepute la o instanta civila. Īn acest sens, īntr-o speta[34] s-a stabilit ca instanta nu poate introduce īn cauza mostenitorii unuia dintre faptuitori, pentru care organul de urmarire a īncetat urmarirea datorita decesului acestuia.
Cānd o fapta penala a fost savārsita de mai multi participanti, iar unul sau unii dintre ei au decedat mai īnainte ca sa se fi pornit procesul penal pentru acea fapta, succesorii celui sau celor decedati vor putea fi introdusi īn procesul penal ca raspunzatori civilmente īn baza solidaritatii civile īntre participantii la aceeasi fapta.
Am afirmat mai sus ca succesorii pot īnlocui partile numai daca procesul penal nu a trecut īn alta faza a sa. Pe de alta parte, totusi, cānd persoana decedata este subiectul pasiv al faptei persoane (victima), iar decesul acesteia s-a produs īnainte de punerea īn miscare a actiunii civile, succesorii sai pot sa porneasca ei īnsisi aceasta actiune.
De asemenea, īn caz de deces al persoanei responabile civilmente, fie īnainte, fie ulterior introducerii sale īn procesul penal, vor fi chemati sa participe la proces succesorii sai.
Pentru a īntelege mai bine notiunea de succesori, consideram ca o scurta incursiune īn notiunile de succesori din dreptul civil ar fi utile īn acest context, pentru caracterizarea succesorilor ca participanti īn procesul penal. Īn acest sens, mentionam ca īn categoria de "succesori" pe care o analizam intra atāt succesorii legali, cāt si cei testamentari, īn temeiul certificatului de mostenitor eliberat de notarul public. Daca problema mostenitorilor testamentari este clara (fiind necesara instituirea īn favoarea acestora de catre defunct a unui legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), institutia mostenitorilor legali īntāmpina anumite discutii īn doctrina cāt si īn practica. De aceea, īn cele ce urmeaza vom analiza conditiile cerute de lege pentru a succede si apoi principiile legale ale devolutiunii legale a succesiunii.
Conditiile dreptului de succesiune legala
Sub titlul "Despre calitatile cerute pentru a succede", Codul Civil, īn art. 654-658, prevede doua conditii, una pozitiva si una negativa, pe care trebuie sa le īntruneasca o persoana pentru a putea mosteni: sa aiba capacitate succesorala si sa nu fie nedemna de a mosteni. La aceste doua conditii, īn literatura de specialitate se mai adauga una, si anume vocatia (chemarea) la mostenire.
Art. 654 Cod Civil dispune ca "pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii". De aici rezulta ca orice persoana care exista īn momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, respectiv capacitatea de a mosteni.
Cu toate acestea, pentru ca o persoana sa aiba dreptul de a culege, īn tot sau īn parte, mostenirea lasata de o persoana fizica decedata, existenta capacitatii succesorale nu este suficienta, ci mai este necesar ca persoana ce pretinde mostenirea sa aiba chemare la mostenire, fie īn virtutea legii, fie īn virtutea testamentului lasat de defunct[35].
Legea confera vocatie la mostenire rudelor defunctului, īn anumite limite, inclusiv rudenia rezultata din adoptie, sotului supravietuitor si statului. Vocatia succesorala testamentara poate sa apartina, īn principiu, oricarei persoane cu capacitatea succesorala.
Notiunea de vocatie la mostenire are un dublu īnteles. Īn sensul ei general, ea desemneaza vocatia potentiala, eventuala a unor persoane de a culege mostenirea lasata de alta persoana. Īn sensul ei concret, vocatia desemneaza acele persoane care vor culege īn mod concret mostenirea lasata de defunct. Deci, vocatia succesorala concreta presupune doua conditii: una pozitiva, respectiv vocatia succesorala generala si una negativa, aceea ca persoana īn cauza sa nu fie īnlaturata de la mostenire de un alt succesibil, chemat de lege īn rang preferabil, sau de un legatar.
Īn dreptul romānesc au vocatie succesorala rudele īn linie dreapta, descendenta si ascendenta, īn mod nelimitat īn grad, precum si rudele īn linie colaterala pāna la gradul al IV-lea inclusiv. Aceasta vocatie este numai potentiala, pentru stabilirea ordinii de referinta īntre rudele defunctului cu vocatie generala, legea foloseste doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si gradul de rudenie.
Īn sfārsit, pentru ca o persoana sa vina la mostenire nu este suficient sa aiba vocatie succesorala generala si concreta, fiind necesar sa īndeplineasca o conditie negativa, si anume sa nu fie nedemna de a mosteni.
Nedemnitatea succesorala este decaderea mostenitorului legal din dreptul de a culege o mostenire determinata, inclusiv rezerva, deoarece s-a facut vinovat de o fapta grava fata de cel care lasa mostenirea sau fata de memoria acestuia. Nedemnitatea reprezinta o sanctiune civila care se aplica numai īn cazul savārsirii faptelor expres si limitativ prevazute de lege. De asemenea, nedemnitatea opereaza de drept, cel care lasa mostenirea neputānd īnlatura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasa mostenirea va putea totusi sa-l gratifice pe nedemn. Īn sfārsit, sanctiunea nedemnitatii fiind prevazuta pentru fapte savārsite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu discernamānt.
Art. 65 Cod Civil prevede trei cazuri de nedemnitate:
atentatul la viata celui care lasa mostenirea, respectiv omorul sau tentativa de omor savārsite asupra celui a carui mostenire este vorba, constatate prin hotarāre penala de condamnare definitiva;
acuzatia capitala calomnioasa, care nu mai opereaza īn dreptul romān datorita abolirii pedepsei cu moartea;
nedenuntarea omorului a carui victima a cazut cel care lasa mostenirea.
Asadar, īn puterea legii, mostenitorul nedemn este decazut din dreptul de a mosteni. Desfiintarea titlului de mostenitor se produce din momentul deschiderii mostenirii, indiferent de momentul savārsirii faptei care atrage nedemnitatea. Īn consecinta, hotarārea instantei prin care se constata nedemnitatea, si care poate fi pronuntata numai dupa deschiderea mostenirii, opereaza retroactiv, avānd un caracter declarativ iar nu constitutiv.
Nedemnitatea produce efecte si asupra copiilor nedemnului, īntr-o oarecare masura, īntrucāt acestia pot veni la succesiunea autorului tatalui lor, dar numai īn nume propriu, nu si prin reprezentare. Acest efect al nedemnitatii nu se īntinde si asupra descendentilor subsecventi ai nedemnului.
Principiile generale ale devolutiunii legale a succesiunii
Īn temeiul legii, sunt chemate la mostenire rudele defunctului, iar alaturi de ele sotul supravietuitor, iar, īn lipsa lor, daca defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile mostenirii, statul.
Vocatia concreta rudelor defunctului de a culege mostenirea este determinata pe baza a trei principii de baza[36]:
principiul chemarii la mostenire īn ordinea claselor de mostenitori;
Codul Civil, īn art. 659 si art. 669-675, stabileste patru clase de mostenitori legali: clasa I - clasa descendentilor īn linie directa ai defunctului, fara limita īn timp; clasa a II-a - a ascendentilor privilegiati (parintii defunctului) si colateralilor privilegiati (fratii si surorile defunctului si descendentii acestora pāna la gradul al IV-lea inclusiv); clasa a III-a - clasa ascendentilor ordinari, fara limita īn grad si clasa a IV-a - clasa colateralilor ordinari pāna la gradul al IV-lea inclusiv.
Ca principiu, existenta unei rude dintr-o clasa mai apropiata, exclude venirea la mostenire a rudelor din clasele subsecvente. Aceasta este posibila numai īn ipoteza exheredarii totale prin testament a mostenitorilor dintr-o clasa preferata, care culeg totusi rezerva succesorala.
principiul proximitatii gradului de rudenie īntre mostenitorii din aceeasi clasa;
Potrivit acestui principiu, īn cadrul aceleiasi clase, rudele mai apropiate īnlatura de la mostenire pe cele mai īndepartate īn grad ("proximior excludit remotiorem").
De la acest principiu exista doua exceptii: īn cadrul clasei a II-a, parintii defunctului nu īnlatura de la mostenire fratii sau surorile defunctului si nici descendentii lor, ci ei vin īmpreuna la mostenire, primind anumite cote stabilite de lege, precum si reprezentarea succesorala.
principiul egalitatii īntre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad chemate la mostenire;
Potrivit acestui principiu, daca rudele din clasa chemata la mostenire sunt de acelasi grad, ele īmpart mostenirea īn parti egale.
si de la acest principiu legea prevede doua exceptii: īmpartirea pe tulpini a mostenirii īn cazul venirii la mostenire a rudelor de acelasi grad prin reprezentare succesorala si īmpartirea pe linii, daca la mostenire vin doi sau mai multi colaterali privilegiati proveniti din parinti diferiti sau descendentii acestora.
Īn ceea ce priveste reprezentarea succesorala, aceasta este un beneficiu al legii, īn virtutea caruia un mostenitor legal de grad mai īndepartat, numit reprezentant, urca īn gradul, locul si drepturile ascendentului sau, numit reprezentat, care este decedat la deschiderea mostenirii, pentru a culege partea care s-ar fi cuvenit acestuia din mostenire daca s-ar mai fi aflat īn viata[37].
Utilitatea reprezentarii, institutie reglementata de art. 664-668 Cod Civil, consta īn faptul ca, prin efectele pe care le produce, īnlatura unele consecinte injuste ale principiului proximitatii gradului de rudenie si ale principiului egalitatii īntre rudele de acelasi grad.
Reprezentarea este admisa īn privinta descendentilor copiilor defunctului si a descendentilor din frati si surori, dar numai cu respectarea a trei conditii, si anume: cel reprezentat sa fie decedat la data deschiderii mostenirii; locul celui reprezentat sa fie un loc util, respectiv daca ar fi fost īn viata la data deschiderii mostenirii sa fi avut vocatie concreta de a mosteni si, īn al treilea rānd, reprezentantul sa īndeplineasca toate conditiile necesare pentru a culege mostenirea lasata de defunct, respectiv sa aiba capacitate succesorala, sa aiba vocatie succesorala proprie la mostenirea lasata de defunct si sa nu fie nedemn fata de defunct, sa nu fi renuntat la mostenirea acestuia si sa nu fi fost exheredat de acesta.
Daca conditiile aratate sunt īndeplinite, mostenirea opereaza īn toate cazurile, la infinit, de drept si imperativ, ceea ce īnseamna ca regulile reprezentarii succesorale nu pot fi modificate īn nici un fel prin vointa defunctului. Daca reprezentarea este admisa, atunci īmpartirea se face pe tulpini. Aceasta īnseamna ca reprezentatii unei persoane, indiferent de numarul lor, vor lua din mostenire numai partea care i s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat daca ar mai fi fost īn viata la data deschiderii mostenirii.
Alaturi de rude, legea recunoaste drepturi succesorale distincte sotului supravietuitor, īn concurs cu oricare dintre cele trei clase de mostenitori legali. Īn toate cazurile, stabilirea cotei care se cuvine sotului supravietuitor se face cu īntāietate fata de stabilirea cotelor mostenitorilor cu care concureaza, micsorānd partea care se cuvine acestora din urma.
Īn afara de partea sa succesorala, Legea nr. 319/1944 recunoaste sotului, cu conditia sa nu vina īn concurs cu descendentii defunctului, iar acesta sa nu fi dispus astfel prin testament de aceste bunuri, de mobilele si obiectele care fac parte din gospodaria casnica, precum si de darurile de nunta. De asemenea, din momentul deschiderii mostenirii si indiferent de mostenitorii cu care vine īn concurs, sotul supravietuitor are un drept de abitatie asupra casei īn care a locuit, daca aceasta face parte din mostenire si nu are o alta locuinta proprie.
Īn lipsa de mostenitori legali sau testamentari, bunurile care constituie succesiunea sunt culese de stat, īn virtutea unui drept de mostenire legala cu caracter special.
Totusi, analiza de mai sus se refera la situatia succesorilor unei persoane fizice, dar īn latura civila a procesului penal, ca parte civila sau parte responsabila civilmente poate sa se constituie si o persoana juridica
Despre succesiune, īn cazul persoanelor juridice se poate vorbi īn urmatoarele situatii:
- reorganizarea judiciara, care se face (īn cazul societatilor comerciale[38]) īntr-una dintre formele si cu respectarea conditiilor prevazute de Legea nr. 31/1990, republicata (art. 153, 174 si 175) si Decretul nr. 31/1954 (art. 41-50);
- dizolvare; societatile comerciale pot fi dizolvate īn urmatoarele situatii: la expirarea termenului pāna la care a fost legal constituita societatea, realizarea sau constatarea irealizabilitatii obiectului societatii, prin hotarārea adunarii generale, prin faliment sau prin reducerea capitalului social sub limita minima prevazuta de lege; pe de alta parte, societatile comerciale se pot dizolva si īn situatii specifice fiecarei forme societare de organizare[39];
desfiintare a persoanei juridice.
Motivele desfiintarii persoanei juridice pot fi variate, dupa cum sunt variate si diferitele categorii si tipuri de persoane juridice. Nici un act normativ nu reglementeaza explicit sfārsitul capacitatii de folosinta a persoanei juridice. Acesta se deduce din legatura indisolubila dintre capacitatea de folosinta si calitatea de subiect de drept. Īn momentul īn care persoana juridica pierde calitatea de subiect de drept, ea pierde si capacitatea juridica. Actele normative ce reglementeaza regimul juridic al diverselor categorii de persoane juridice prevad parcurgerea etapelor lichidarii īnainte de pierderea personalitatii juridice prin desfiintare. Procesul de lichidare a persoanei juridice este condus de lichidatori, numiti de catre organele de conducere sau de decizie ale persoanei juridice, iar pe parcursul īntregului proces, acestia vor decide īn privinta tuturor aspectelor importante privitoare le persoana juridica.
Īn oricare dintre aceste situatii este valabila aplicarea prevederilor art. 21 Cod Procedura Penala care stabileste ca "daca una din parti este o persoana juridica, īn caz de reorganizare a acesteia, se introduce īn cauza unitatea succesoare īn drepturi, iar īn caz de desfiintare sau de dizolvare se introduc īn cauza lichidatorii". Aceste din urma situatii reprezinta o alta modalitate de transmitere a calitatii procesuale.
II.2. Cazuri īn care succesorii pot interveni īn procesul penal
Dupa cum am mentionat mai devreme, regula privind succesorii īn procesul penal este prevazuta īn art. 21 Cod Procedura Penala, conform caruia īnlocuirea partilor prin succesori este īnsa īntotdeauna posibila īn latura civila a procesului penal, oricare ar fi partea care a decedat. Īn acest context, putem mentiona urmatoarele cazuri īn care succesorii pot interveni īn procesul penal:
actiunea civila ramāne īn competenta instantei penale īn caz de deces a unei parti, introducāndu-se īn cauza mostenitorii acesteia (art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala);
succesorii inculpatului, ai partii civile si cei ai partii responsabile civilmente pot declara apelul, dar numai īn ceea ce priveste latura civila a procesului penal (art. 362 Cod Procedura Penala);
succesorii inculpatului, ai partii civile si cei ai partii responsabile civilmente pot declara recursul, īn aceleasi conditii ca la declararea apelului (art. 3852 Cod Procedura Penala);
pot cere revizuirea sotul si rudele apropiate ale condamnatului, chiar dupa moartea acestuia (art. 396 lit. b Cod Procedura Penala);
recursul īn anulare īn favoarea celui condamnat poate fi declarat oricānd, chiar dupa moartea acestuia, cu privire la latura penala, iar cu privire la latura civila, numai daca solutionarea acesteia se rasfrānge asupra laturii penale (art. 411 alin 1 Cod Procedura Penala);
cererea de reabilitare judecatoreasca se face de condamnat, iar dupa moartea acestuia, de sot sau de rudele apropiate; sotul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornita anterior decesului (art. 495 alin. 1 Cod Procedura Penala).
Astfel, īntr-o speta[40], inculpatii au fost condamnati pentru savārsirea infractiunii de vatamare corporala prevazuta de art. 181 Cod Penal si obligati la despagubiri īn favoarea celor doua parti vatamate constituite ca parti civile. Apelul partii civile care a decedat dupa declararea apelului si īnainte de judecare a fost solutionat fara introducerea īn cauza a succesorilor acestuia. Īn aceasta situatie, succesorii partii civile decedate au introdus apel la Curtea de Apel Suceava, motivāndu-si cererea astfel: partea civila a declarat apel la 28.12.1988, a decedat la data de 23.02.1999, iar instanta de apel a fost īncunostiintata despre deces la data de 23.02.1999 (īntocmai data decesului acesteia). Judecata, īnsa, a fost amānata pentru 23.03.1999, cānd s-a solutionat apelul, fara citarea succesorilor, asa cum prevede art. 21 alin. 1 Cod Procedura Penala. Judecānd apelul partii civile decedate īn lipsa si fara citarea succesorilor sai, instanta a pronuntat o decizie lovita de nulitate care a produs, evident, o vatamare a acestora, care nu poate fi īnlaturata decāt prin anularea actului. Īn consecinta, recursurile declarate de mostenitori au fost considerate ca fiind fondate, fiind admise cu trimiterea dosarului pentru rejudecarea apelului.
II.3. Pozitie procesuala
Sub aspect procesual, succesiunea poate constitui o īmprejurare de transmitere atāt activa, cāt si pasiva a calitatii procesuale. De exemplu, īn cazul succesorilor partii civile opereaza o "translatio activa", iar īn cazul celor ai inculpatului ori partii responsabile civilmente o "translatio pasiva". Succesorii vor lua locul partilor decedate sau desfiintate si vor deveni ei parti, atāt succesorii partii civile (care vor cere repararea prejudiciului cauzat prin infractiune), cāt si succesorii inculpatului decedat, ai partii responsabile civilmente decedata sau desfiintata, īmpotriva carora va fi exercitata actiunea civila.
Prin decesul partii si prin īncunostiintarea organului judiciar instrumentator ar fazei īn care se afla procesul (organ de cercetare penala sau parchet īn faza urmaririi penale sau instanta judecatoreasca īn faza judecatii), succesorii devin subiecti procesuali principali īn latura civila a procesului penal si sunt considerati parti prin succesiune. Ei au aceleasi prerogative si facultati procesuale pe care le avea si partea decedata.
Succesorii reiau procedura asa cum se gasea aceasta īn momentul introducerii lor īn cauza. Ei nu pot cere īnsa motivat repetarea sau refacerea unor acte care au fost efectuate īnainte de decesul partii pe care o īnlocuiesc, dar īn absenta acesteia.
Īn literatura juridica s-a afirmat ca exista doua ipoteze īn cazul participarii succesorilor īn cadrul procesului penal: īn una succesorii exercita actiunea civila "jure proprio", iar īn cealalta "jure hereditatis".
Īntre succesorii aceleiasi parti decedate exista īntotdeauna, activ si pasiv, solidaritate procesula. Daca persoana decedata facea parte dintr-un litisconsortiu, va exista solidaritate procesuala si īntre succesorii partii decedate si ceilalti componenti ai consortiului procesual respectiv.
Ca o ultima precizare, trebuie sa afirmam ca, la rāndul lor, succesorii pot fi reprezentati si pot conveni ca unul sau unii dintre acestia sa-i reprezinte īn cursul actelor procesuale penale.
REPREZENTAREA ĪN PROCESUL PENAL
III.1. Notiune si caracterizare
Desfasurarea activitatilor procesuale penale presupune participarea activa īn cauza a partilor care īsi realizeaza drepturile si īsi promoveaza interesele nemijlocit. Totusi, exista situatii cānd partile nu pot fi prezente la activitatile procesual penale, dar procesul trebuie sa īsi urmeze cursul. Īn asemenea cazuri (cānd partile lipsesc), pentru a da o continuitate pozitiei acestora, legea permite ca ele sa fie reprezentate.
Rezulta deci ca reprezentantul este persoana īmputernicita sa īndeplineasca īn cadrul procesului penal acte procesuale īn numele si īn interesul unei partin din proces, care nu doreste sau nu poate sa participe la activitatile procesual penale .
Īn literatura de specialitate s-a facut mentiunea ca reprezentantii sunt obligati, īn limitele prevazute de lege si a īmputernicirii pe care o au ca mandatari sa faca tot ce este necesar pentru apararea intereselor partii pe care o īnlocuiesc.
Īn ceea ce intereseaza obiectul principal al lucrarii noastre, reprezentarea se deosebeste atāt de substituirea procesuala, cāt si de succesiunea īn drepturile procesuale. Īn acelasi timp, reprezentarea se deosebeste si de asistenta juridica oferita de aparatorul īn procesul penal; īn cazul asistentei juridice, aparatorul pune concluzii īn prezenta partii, pe cānd, īn cadrul reprezentarii, partea ale carei interese sunt reprezentate este īnlocuita de reprezentant.
Reprezentantii pot īndeplini toate actele procesuale care stau la īndemāna partii cu exceptia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, īn doctrina s-a precizat ca reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale īnvinuitului sau inculpatului prevazute "intuitu personae" si nici nu poate renunta la vreunul din drepturile acestuia fara un mandat special de renuntare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 si art. 3854 alin. 2 Cod Procedura Penala privind renuntarea sau retragerea apelului ori a recursului.
O ultima precizare trebuie facuta īn legatura cu institutia reprezentarii īn procesul penal si anume ca daca īnvinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentati decāt īn cāteva situatii limitativ prevazute de lege, celelalte parti pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicāndu-se atāt īn faza de urmarire penala cāt si īn cursul judecatii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civila.
III.2. Tipologia reprezentantilor
Daca īntreaga doctrina este de acord ca tipologia reprezentantilor īn procesul penal īi īmparte pe acestia īn doua clase distincte - reprezentantii legali si reprezentantii conventionali - ne vom referi īn cele ce urmeaza la o opinie distincta si singulara (dar desueta dupa cum vom arata), cum ca mai exista o categorie de reprezentanti si anume cei calificati.
Astfel, autorii īn cauza[46], pornesc de la faptul ca statul, ca subiect pasiv general si principal al oricarei infractiuni, este titularul dreptului de a trage la raspundere penala pe infractori. Prin punerea īn miscare a actiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte īn acest proces (motivāndu-se ca situatia este identica cu faptul ca statul este parte si īn conflictul de drept penal rezultat din savārsirea infractiunii). Apoi, se precizeaza ca statul fiind parte īn toate procesele penale, o mentiune speciala despre aceasta pozitie procesuala īn normele Codului de Procedura Penala nu-si avea ratiune ca fiind subīnteleasa. Combatem aceasta argumentare deoarece daca legea nu prevede o anumita norma, nici intrepretul nu trebuie sa adauge la lege.
Autorii afirma ca statul, fiind īnsa o persoana juridica, īsi exercita drepturile sale procesuale, ca orice persoana juridica, prin reprezentanti, ia acesti reprezentanti ai statului sunt subiecti calificati (procurorii) si uneori anumiti substituiti procesuali speciali cu īmputerniciri limitate (persoanele vatamate īn cazul infractiunilor pentru care este necesara o plāngere prealabila, precum si unele organe exclusiv competente sa faca sesizari īn vederea punerii īn miscare a actiunii penale).
Astfel, se preciza ca reprezentantii calificati, ca si substituitii procesuali speciali (cu exceptia persoanei vatamate) nu capata calitatea de parte īn procesul penal, ci numai pe aceea de subiecti procesuali. Reprezentantii calificati avānd atributia functionala de a pune īn miscare actiunea penala si de a o exercita, desi nu sunt parti, sunt totusi subiecti ai actiunii penale. Statul ca parte si ca titular al actiunii penale, asa cum s-a mai aratat, poate dispune de aceasta actiune fie dupa comiterea infractiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminarii, prin nesolicitarea extradarii), fie anticipat dar sub conditie (prin prescriptie, prin retragerea plāngerii prealabile sau prin īmpacarea partilor). Reprezentantii calificati pot dispune indirect, īn cazurile admise de lege, de desfasurarea procesului penal. Acesti reprezentanti calificati, nefiind parti nu pot actiona prin reprezentanti personali, ei pot fi īnsa īnlocuiti prin alti reprezentanti calificati. Ca mandatari ai unei parti, reprezentantii calificati nu pot īndepliniti atributii incompatibile īn aceeasi cauza penala.
Concluzia noastra asupra acestei opinii singulare este ca statul nefiind parte īn raportul de drept procesual penal, cum este īn raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici īn procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, īn ceea ce priveste procurorii (acestia erau considerati a fi "reprezentantii calificati"), īn privinta rolului acestora am discutat īn primul capitol al lucrarii noastre, iar problema consideram ca este clarificata din punct de vedere juridic.
III.2.1. Reprezentantii legali
Reprezentantul legal este acea persoana desemnata de lege sa participe la proces īn locul partii interesate care nu are dreptul de a sta īn cauza īn mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului sau legal, de exemplu, o persoana juridica sau o persoana lipsita de capacitate de exercitiu .
Astfel, de exemplu, persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu, poate fi reprezentata de parinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, presedinte, jurisconsult etc.).
Īn materia dreptului procesual penal, reprezentarea legala nu este reglementata printr-un text de principiu. Lipsa reglementarii reprezentarii legale īn legislatia procesual penala se explica prin aceea ca īnvinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exercitiu, daca este minor sub 14 ani, nu raspunde penal, si īn consecinta nu poate sa apara ca subiect īn procesul penal .
O persoana juridica sau orice unitate dintre cele prevazute īn art. 145 Cod Penal nu poate sta īn procesul penal īn calitate de parte civila sau parte responsabila civilmente decāt prin intermediul reprezentantului ei legal.
Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede ca pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu īmpacarea se face numai de reprezentantii lor legali. Codul de Procedura Penala prevede mai multe cazuri de reprezentare legala.
Īn anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legala obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedura Penala, se stabileste ca atunci cānd inculpatul este arestat, instanta care urmeaza a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui aparator din oficiu, care īl va reprezenta. Īn practica judiciara , s-a decis ca nerespectarea acestei dispozitii duce la nulitatea hotarārii īn conditiile art. 197 alin. 2 Cod Procedura Penala. Pe de alta parte, conform art. 1401 alin. 3 si art. 159 alin. 4 Cod Procedura Penala, īn cazul īn care inculpatul se afla internat īn spital si din cauza sanatatii nu poate fi adus īn fata instantei sau īn alte cazuri īn care deplasarea sa nu este posibila, plāngerea sau propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive vor fi examinate īn lipsa inculpatului, dar numai īn prezenta aparatorului, caruia i se da cuvāntul pentru a pune concluzii.
Īn ceea ce priveste forma reprezentarii legale, īn cazul īn care partea civila sau partea responsabila civilmente este o persoana juridica, reprezentant īn procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o alta persoana avānd o functie de conducere de rang ierarhic superior (director, presedinte), care este obligat sa participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegatie semnata de seful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.
III.2.2. Reprezentantii conventionali
Reprezentantul conventional este acea persoana care desfasoara activitatea īn baza unui mandat sau procuri speciale[50].
Reprezentarea conventionala sau voluntara constituie tipul obisnuit de reprezentare judiciara, ea īntemeindu-se pe existenta unui contract de mandat intervenit īntre reprezentat, persoana care are capacitate deplina de exercitiu si este parte īn proces, si reprezentant[51]. Altfel spus, reprezentarea conventionala implica un raport juridic rezultat din īmputernicirea pe care o da partea si din acceptarea pe care o face reprezentantul.
De aceea, reprezentarea conventionala neavānd caracter obligatoriu este lasata la aprecierea partilor care folosesc aceasta institutie atunci cānd īnteleg ca īn absenta lor activitatea procesuala poate continua, ca si cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsa fiind promovate si actele procesuale īndeplinite de reprezentantul conventional.
Īn cazul reprezentarii conventionale, o parte (mandant) īmputerniceste o alta persoana (mandatar) sa se prezinte īn proces īn numele si interesul sau, exercitāndu-i drepturile procesuale si īndeplinindu-i obligatiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectueaza o reprezentare īn justitie, īn care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul sau, evident īn limitele mandatului. Īn plus, mandatul trebuie sa fie special , īn sensul ca, īn cuprinsul sau trebuie specificata īmputernicirea de reprezentare īn procesul la care partea īntelege sa nu se prezinte. Īn principiu, mandatul de reprezentare poate fi īncredintat oricarei persoane, īnsa īn practica se da unui avocat, care, avānd pregatire juridica, are dreptul de reprezentare, dar si de asistenta juridica. O asemenea reprezentare este considerata de unii autori ca fiind o reprezentare tehnica.
Īntre mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare si mandatului dat unui aparator care are si calitatea de reprezentant exsita o diferenta īn sensul ca reprezentantul avocat are dreptul si de a pleda ("jus pledandi"), īn timp ce persoana particulara nu are acest drept. Īn realitate, reprezentarea prin aparator este o varietate a reprezentarii conventionale pentru ca reprezentant conventional poate fi orice persoana careia partea īi īncredinteaza prin mandat o asemenea sarcina judiciara si evident cu atāt mai mult un avocat.
Īn ceea ce priveste reprezentarea conventionala prin intermediul aparatorilor (avocatilor), am precizat īn primul capitol al lucrarii noastre, ca pe lānga asistenta judiciara, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicata. Se poate spune ca reprezentarea conventionala consta īn īmputernicirea unei persoane numita reprezentant de a īndeplini, īn cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei parti care nu se poate prezenta sau nu doreste sa se prezinte īn fata organelor judiciare.
Instituind principiul asistentei juridice facultative, legea a lasat posibilitatea celor interesati sa-si aleaga si aparatorul pe care-l prefera. Aparatorul poate fi numit si din oficiu. Īn cazul īn care activitatea procesuala se desfasoara fara prezenta aparatorului, cānd aceasta este obligatorie, hotarārile judecatoresti pronuntate sunt lovite de nulitate absoluta. Deoarece primeaza posibilitatea alegerii aparatorului fata de numirea acestuia, legea arata ca delegatia aparatorului desemnat din oficiu īnceteaza la prezenta aparatorului ales.
Avocatul participa la desfasurarea procesului penal īn temeiul unui contract īncheiat īn forma scrisa, care dobāndeste data certa īn momentul īnscrierii īn registrul oficial de evidenta, īn cazul īn care este ales, sau īn urma desemnarii sale de catre barou, atunci cānd este numit din oficiu. Īn ambele cazuri, proba calitatii de aparator se face prin īmputernicire avocatiala. Īn ipoteza īn care aparatorul cumuleaza si calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale partilor, are nevoie, pe lānga delegatia de aparator, si de un mandat special.
III.3. Cazuri īn care intervine reprezentarea procesual penala
Daca am precizat ca īn cazul partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricarui act procesual si īn orice stadiu al procesului penal, alta este situatia īn cazul īnvinuitului sau inculpatului - reprezentarea īnvinuitului sau inculpatului se poate realiza numai īn acele situatii prevazute expres de lege. Restrāngeri ale regulii (privind celelalte parti īn procesul penal) nu apar decāt īn putine cazuri limitate de caracterul strict personal al activitatilor (de exemplu, audierea nemijlocita a unei parti īn cadrul ascultarii ei, astfel cum este reglementata īn art. 76-77 Cod Procedura Penala sau acordarea la sfārsitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvānt).
Īn faza de urmarire penala, reprezentarea īnvinuitului sau inculpatului este posibila numai la acele acte de urmarire penala la care legea indica expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedura Penala, cānd īnvinuitul sau inculpatul se afla retinut sau arestat si nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau perchezitie, la activitatea respectiva el poate fi reprezentat. La fel, īn cazul cercetarii la fata locului, cānd īnvinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca nu poate fi adus la cercetare, organul de urmarire penala īi pune īn vedere sa fie reprezentat si īi asigura, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedura Penala).
Anterior modificarii Codului de Procedura Penala prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul ca īn cursul judecatii, inculpatul poate fi reprezentat, numai īn urmatoarele ipoteze:
a) la judecarea cauzei īn prima instanta ori la rejudecarea ei dupa desfiintarea hotarārii de apel sau dupa casare de catre instanta de recurs, numai daca pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta supusa judecatii este amenda sau īnchisoarea de cel mult 1 an;
b) la judecarea cauzei īn caile de atac.
Dupa modificarea legislativa, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedura Penala a devenit "Īn cursul judecatii īnvinuitul si inculpatul, precum si celelalte parti pot fi reprezentati, cu exceptia cazurilor īn care prezenta īnvinuitului sau inculpatului este obligatorie".
Totusi, chiar si īn cele doua situatii mentionate anterior, daca instanta considera necesara prezenta inculpatului la judecata poate dispune aducerea acestuia[54].
III.4. Pozitie procesuala
Trebuie retinut si faptul ca dreptul de a reprezenta pe una din parti confera persoanei mandatate calitatea de subiect procesual si nu de parte īn proces[55]. Astfel, desi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal si nu de subiect al cauzei penale, īntrucāt reprezentantul, aparānd īn locul partii vatamate (de exemplu), nu se confunda niciodata cu pozitia procesuala a celui reprezentat.
Cānd la o activitate procesuala participa īn locul partii reprezentantul acesteia, se aplica regimul juridic corespunzator situatiei īn care ar fi fost de fata īnsasi persoana reprezentata. Īn practica judiciara[56] s-a decis ca pentru partea civila care a lipsit atāt de la dezbateri cāt si de la pronuntare, fiind īnsa reprezentata de un aparator ales, termenul de declarare a caii de atac curge de la pronuntarea sentintei, ca si cum partea ar fi fost prezenta īn cursul judecatii, si nu de la data comunicarii acestei sentinte.
Īn ceea ce priveste pozitia procesuala a aparatorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoana participara oarecare, nu are pozitia procesuala de parte, deoarece nu are drepturi si obligatii izvorāte din exercitarea unei actiuni penale sau civile īntr-un proces penal, ci drepturi si obligatii care īsi au izvorul īn contractul de asistenta juridica īncheiat cu clientul si īn lege. El este subiect procesual care se situeaza numai pe pozitia procesuala a partii pe care o apara fara īnsa a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma ca aparatorul are o pozitie procesuala "sui generis", distincta atāt de cea a partilor, de care se apropie numai prin natura activitatilor specifice apararii, constānd īn exercitarea drepturilor partilor, cāt si de cea a organelor judiciare, datorita functiei procesuale proprii pe care o īndeplineste īn procesul penal.
Īn exercitarea functiei procesuale fundamentale a apararii de pe o pozitie procesuala distincta, aparatorul trebuie sa fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care asa cum corect s-a subliniat īn literatura de specialitate , aparatorul serveste īn procesul penal nu numai interesul privat al partii pe care o asista sau o reprezinta (dupa caz), ci si un interes general, interesul īnfaptuirii justitiei īn cauzele penale.
Aparatorul trebuie sa dea dovada de o temeinica pregatire juridica de specialitate si de o vasta cultura generala. De asemenea, trebuie sa stapāneasca instrumentele logicii juridice si sa aiba talent oratoric, sa fie un bun psiholog, sa dea dovada de cinste, corectitudine, loialitate si probitate profesionala, atāt īn relatiile cu clientul, cāt si īn relatiile cu organele judiciare penale. Īn exercitarea drepturilor si obligatiilor ce-i revin potrivit legii si contractului civil īncheiat cu clientul, aparatorul trebuie sa manifeste o īnalta constiinta profesionala si sa slujeasca cu cinste si devotament interesele justitiei pentru aflarea adevarului si realizarea scopului procesului penal.
Pozitia procesuala a aparatorului se impune a fi analizata din perspectiva a doua categorii de raporturi:
raporturile aparatorului cu organele judiciare penale cu care vine īn contact īn īndeplinirea functiei de aparare, adica atāt cu organele de urmarire penala, cāt si cu instantele de judecata, īn functie de faza procesuala īn care actioneaza;
raporturile dintre aparator si clientul sau.
Aparatorul īntretine relatiil strānse cu organele judiciare penale, īnsa numai īn masura īn care acestea sunt necesare scopului apararii, pentru realizarea actului de justitie si afirmarea rolului sau educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie sa aiba un caracter strict profesional de colaborare īn vederea realizarii scopului procesului penal, īn raport de fiecare faza procesuala. Īn cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi si obligatii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate sa garanteze realizarea dreptului la apararea al partilor si execitarea de catre aparator a drepturilor prevazute de lege pentru īnfaptuirea apararii[58]. Corelativ aceste obligatii, aparatorului īi revine la rāndul sau datoria de a apara doar interesele legitime ale partilor si de a actiona doar īn limitele legii, cu mijloacele juridice prevazute de lege. Aparatorului nu īi este permis sa se serveasca de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevarului ori amānarea nejustificata a cauzelor penale. El are obligatia sa apere interesele legale ale partilor doar prin intermediul cunostintelor juridice de specialitate si a experientei sale īn profesie.
Īn literatura de specialitate[59] s-a subliniat ca "bara constituie o linie de unire īntre o instanta si aparator, īntre care una īmparte dreptatea ceruta de cealalta". Raporturile dintre aparator si organele judiciare penale nu trebuie sa se lase influentate īn mod negativ de celelalte raporturi dintre aparator si parte si nici sa nu influenteze īn mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, sa conduca la pierderea īncrederii partii īn aparaorul sau). Īn contextul acestor raporturi, aparatorul este liber si independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesionala specifica, decāt atunci cānd apararea ar depasi cadrul legal.
Īn mod inevitabil, īn exercitarea functiei procesuale a apararii, aparatorul īntretine raporturi strānse cu clientul sau, raporturi izvorāte din contractul de asistenta juridica sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie sa se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate si confidentialitate. Īn cadrul acestor raporturi, obligatia aparatorului este de a depune toate diligentele necesare pentru realizarea serviciului avocatial pentru care a fost angajat. El este obligat sa pastreze secretul profesional si sa nu divulge informatiile īncredintate īn afara de acelea care aduc atingere sigurantei statului. De asemenea, aparatorul nu poate depune ca martor īmpotriva partii aparate fara consimtamāntul acesteia. Contractul dintre avocat si client poate fi denuntat prin acordul ambelor parti; partile pot denunta unilateral contractul de asistenta juridica, īn conformitate cu prevederile expres mentionate īn contract. Īn orice caz, īn ipoteza īn care avocatul renunta la prestarea serviciilor de aparator pentru motive īntemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligatia sa asigure substituirea sa de catre un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul sau.
Avānd īn vedere caracterul unilateral al functiei de aparare, se poate spune ca aparatorul serveste doar partial si subiectiv legea, deoarece urmareste numai lamurirea īmprejurarilor ce pledeaza īn favoarea partii ale carei interese le sustine si le apara. Astfel, aparatorul inculpatului, de exemplu, trebuie sa se refere numai la aspectele favorabile acestuia, īn limitele legii, si cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, aparatorul se afla īntr-o situatie de relativa independenta si libertate fata de partea pe care o apara, īntrucāt este obligat sa sustina numai interesele legitime ale acesteia si sa utilizeze doar mijloacele prevazute de lege.
SUBSTITUIŢII PROCESUALI
IV.1. Notiune si caracterizare
Substituitul procesual este persoana īmputernicita de lege sa exercite un drept procesual al unei parti din proces, īn numele sau, dar īn interesul acesteia .
Astfel, se poate afirma ca substituitii procesuali au un drept propriu, de natura procesuala, prin mijlocirea caruia valorifica un drept material privind pe cel caruia īi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, īnseamna ca acesta lucreaza īn nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natura materiala sau substantiala al celui pe care īl substituie. Este posibil, īnsa, ca substituitul sa aiba un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, īnsa acela nu poate īnlocui interesul sau dreptul material al celui care īl substituie.
Substituitii procesuali nu au calitatea de parte īn procesul penal, īnsa ramāne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt īndreptatiti de lege, neraspunzānd pentru neīndeplinirea acestora[61]. Īn acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedura Penala, conform caruia plāngerea poate fi facuta de un sot pentru celalalt sot sau de copilul major pentru unul din parintii sai. Altfel spus, doctrina este īn unanimitate de acord cu faptul ca substituitii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea īn vederea realizarii drepturilor procesuale pe care le au, īnsa ei nu sunt tinuti sa raspunda pentru ramānerea īn pasivitate sau pentru neglijenta.
Substituirea procesuala este un drept, iar nu o obligatie, astfel cum se īntāmpla īn cazul reprezentarii. Calitatea de substituit procesual rezulta din lege si se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizeaza īn mod expres.
Deoarece substituitii procesuali sunt subiecti procesualiu care exercita drepturi proprii, dar īn valorificarea unor interese ale altora, drepturile īn virtutea carora substituitii procesuali participa īn proces nu sunt implicate īn interesele contradictorii litigioase ale partilor. Īn consecinta, subiectii respectivi nu sunt interesati īn cauza īn aceleasi conditii ca partile.
Īn finalul acestei sectiuni trebuie sa facem precizarea ca īntre reprezentanti si substituiti procesuali exista deosebiri esentiale. Astfel, īn toate situatiile prevazute de Codul de Procedura Penala, persoana īndreptatita sa faca un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate īn baza īmputernicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoana care este parte īn procesul penal.
Pe de alta parte, reprezentantul are o īnsarcinare si trebuie sa o īndeplineasca īn mod obligatoriu si constiincios, raspunzānd de comportarea sa chiar īn caz de neglijenta. Substituitul procesual are o abilitate legala pe care este liber sa o foloseasca sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lasata la aprecierea sa. El nu raspunde nici de ramānerea voita īn pasivitate si cu atāt mai putin de neglijenta. Neintroducerea plāngerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei cai de atac de catre un substituit ptocesual nu angajeaza raspunderea procesuala a acestuia.
Īn cazul īn care substituitul procesual este conducatorul unei autoritati (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecinte, dar nu pe cale procesuala, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie īnsa confundata situatia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesitatii sesizarii cu situatia persoanelor obligate sa sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal si art. 227 Cod Procedura Penala[63]).
Nu īn ultimul rānd, trebuie sa mentionam ca unii autori au considerat ca exista si o categorie aparte de substituiti procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vatamata care poate porni procesul penal numai īn temeiul unei plāngeri prealabile, argumentāndu-se ca acest act procedural (plāngerea prealabila) este o exceptie de la modul īn care este pornit procesul penal si anume din oficiu (adica de catre unul din organele judiciare prevazute īn Codul de Procedura Penala). Īn prezent, consideram ca aceasta argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea institutiei plāngerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit īn aceasta modalitate (posibilitatea retragerii acestei plāngeri sau institutia īmpacarii partilor) depinde numai de modul īn care persoana vatamata considera sa-si exercite drepturile conferite de lege.
IV.2. Cazuri īn care se pot efectua acte procedurale prin substituire
Īn acest context, putem mentiona urmatoarele cazuri īn care succesorii pot interveni īn procesul penal:
cererea de liberare provizorie poate fi facuta si de substituitii procesuali, si anume de sotul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedura Penala);
īn cadrul procedurii de citare, daca persoana citata nu se afla acasa, agentul īnmāneaza citatia sotului, unei rude sau oricarei persoane care locuieste cu ea, ori care īn mod obisnuit īi primeste corespondenta (art. 179 alin. 1 Cod Procedura Penala);
plāngerea se poate face si de catre un sot pentru celalalt sot sau de catre copilul major pentru unul sau ambii sai parinti (art. 222 alin. 5 Cod Procedura Penala);
apelul si recursul pot fi declarate si de sotul sau aparatorul inculpatului (art. 362 alin. 2 si art. 3851 Cod Procedura Penala);
revizuirea poate fi ceruta de sotul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedura Penala);
legea prevede ca uneori actiunea penala nu va fi pusa īn miscare fara sesizarea unei autoritati (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel īncāt conducatorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia daca este sau nu locul ca actiunea penala sa fie pusa īn miscare si īn caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedura Penala).
Unii autori[65] mentioneaza printre aceste cazuri si pe acela conform caruia legea prvede ca īn locul statului, titular al actiunii penale, aceasta actiune poate fi pusa īn miscare pentru anumite fapte prevazute de legea penala, numai la plāngerea prealabila a persoanei vatamate printr-o astfel de fapta, deci numai daca aceasta persoana introduce o plāngere prealabila. Autorii continua, afirmānd ca persoana vatamata nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia daca actiunea penala se cuvine sau nu sa fie pusa īn miscare si īn caz afirmativ sa faca o plāngere prealabila (art. 131 Cod Penal si art. 279 si urm. Cod Procedura Penala). Īnsa, cu privire la pozitia procesuala a statului, care este de fapt pozitia procesuala a partii vatamate, ne-am exprimat opinia anterior si am considerat ca aceasta opinie a ramas unica īn doctrina si a intrat īn desuetudine.
IV.3. Pozitie procesuala
Īn literatura juridica de specialitate s-a afirmat ca substituitii procesuali sunt participanti eventuali si sporadici ai procesului penal. Acestia, desi īnlocuiesc īn anumite acte pe una din partile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituitii procesuali produc efecte īn limitele prevazute de lege. Partea īn folosul careia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara ca nu-si īnsuseste acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedura Penala).
Astfel, substituitul procesual, avānd un drept procesual propriu, are legitimare procesuala, īnsa nefiind titular al dreptului material, el nu are "legitimatio ad causam". Substituitii procesuali au execitiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfasurarea procesului penal .
Īn cazul īn care pentru acelasi act procesual sunt mai multi substituiti procesuali (cum ar fi, sot, ruda apropiata, aparator) si au intervenit fiecare dintre acestia, actele lor legal īndeplinite vor fi considerate ca un singur act.
Īn concluzie, pozitia procesuala a substituitului īn cazul plāngerii prealabile se modifica dupa introducerea plāngerii daca persoana vatamata se constituie parte civila sau declara ca īntelege sa participe īn proces ca parte vatamata. Acesti substituiti procesuali au numai posibilitatea de a face plāngerea, iar daca aceasta este īnsusita procesul penal poate continua. Ei nu au, īnsa, posibilitatea sa se īmpace cu īnvinuitul sau inculpatul.
O situatie speciala īn cadrul procesului penal o au societatile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civila, fie ca parte responsabila civilmente, iar numai rareori ca parte vatamata. Au fost si cazuri, cānd doctrina a considerat ca societatea de asigurare poate fi chemata īn procesul penal drept substituit procesual (datorita calitatii de garant).
Īn ipoteza īn care faptuitorul a produs printr-un accident de circulatie pagube unei terte persoane si are calitatea de asigurat īn cadrul asigurarii de raspundere civila, indiferent ca este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativa, trebuie sa se faca aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile īn Romānia. Asiguratorul datoreaza despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atāt pentru bunuri, cāt si pentru persoane, atunci cānd pentru accident se poate angaja, potrivit legii, raspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care raspunde persoana asigurata. Despagubirile se stabilesc pe baza conventiei tripartite īntre asigurat, persoana pagubita si asigurator (societatea de asigurare), iar īn cazul īn care īntelegerea nu se realizeaza, se stabilesc printr-o hotarāre judecatoreasca pronuntata de o instanta de judecata din Romānia.
Daca īn cazul unui proces penal se realizeaza conventia numai īntre persoana pagubita si asigurat, hotarārea care consfinteste īnvoiala partilor nu-l obliga si pe asigurator. Astfel, īn orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat sa se apere (obligatie de diligenta), dupa cum se impune si citarea celui raspunzator de producerea pagubei, īn toate cazurile īn care actiunea civila este pornita īmpotriva asiguratorului. Daca asiguratul dovedeste ca l-a despagubit pe tertul pagubit, asiguratorul este obligat, daca plata s-a facut īn baza conventiei tripartite sau hotarārii judecatoresti, sa-l despagubeasca pe asigurat. Daca asiguratorul nu a fost introdus īn procesul penal, pentru recuperarea despagubirilor platite tertului pagubit, asiguratul are dreptul la actiune īmpotriva asiguratorului īn teneiul contractului de asigurare. Asadar, desi asiguratorul nu raspunde pentru paguba cauzata, el urmeaza sa suporte plata daunelor potrivit legii si contractului, putānd sa refuze plata numai daca paguba a fost creata intentionat.
Īn baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina si practica judiciara nu au reusit sa cada de acord īn ceea ce priveste pozitia procesuala a societatii de asigurare, catalogānd-o ca parte responsabila civilmente, parte civila (separata) sau substituit procesual. Īn cele ce urmeaza vom mentiona argumentele folosite de sustinatorii celor trei variante.
a) Calitatea de persoana responsabila civilmente. Īn procesul penal, art. 23 si 24 Cod Procedura Penala limiteaza numarul partilor, īn raportul de raspundere civila fiind chemati sa raspunda inculpatul si partea responsabila civilmente. Pornind de la aceasta enumerare limitativa, unele instante prahovene, cāt si din alte judete din circumscriptia Curtii de Apel Ploiesti, au introdus īn cauza si au obligat societatile de asigurare īn calitate de parti responsabile civilmente la plata despagubirilor civile catre partile vatamate constituite parti civile īn procesul penal[68]. Īn aceasta opinie, īncercānd sa de satisfactie persoanelor pagubite, instantele au asimilat societatea de asigurare comitentilor, a caror raspundere pentru fapta prepusilor este prezumata īn baza unui contract de prepusenie. Desi instantele mentionate nu au motivat atribuirea calitatii de parte responsabila civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat cāteva posibile argumente :
- īntocmai ca īn cazul raspunderii pentru fapta altuia, institutia partii responsabile civilmente se bazeaza potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garantie, īn speta garantarea si protejarea intereselor persoanelor pagubite, dar si pe ideea de risc asumat;
- rezolvarea actiunii civile īn procesul penal este diriguita de normele de drept civil, astfel ca persoana chemata īn garantie din procesul civil devine parte responsabila civilmente īn procesul penal;
- posibilitatea oferita de lege persoanei pagubite de a actiona īn judecata atāt asiguratul, cāt si asiguratorul, acesta din urma putānd fi obligat sa plateasca daune nemijlocit persoanei pagubite;
- desi īn cazuri restrānse, asiguratorul are totusi posibilitatea actiunii īn regres īmpotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulatie sau ca urmare a savārsirii unei infractiuni ori autovehiculul a fost condus fara īncuviintarea asiguratului;
- Codul de Procedura Penala nu prevede alta calitate pentru persoanele chemate sa plateasca īn locul inculpatului;
- īntre persoana pagubita, asigurat si asigurator se poate perfecta o īntelegere īntocmai ca tranzactia dintre reclamant si pārāt cu participarea partii responsabile civilmente.
b) Parte civila separata. Din chiar definitia data īn art. 24 alin. 3 Cod Procedura Penala rezulta ca partea responsabila civilmente este persoana chemata sa raspunda potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o raspundere pentru fapta altei persoane, dar o raspundere care presupune neīndeplinirea culpabila a unor obligatii. Īnsa, īn cazul asigurarilor de raspundere civila, societatile de asigurare au ca obligatie despagubirea persoanelor pagubite prin fapta asiguratului īn limitele stabilite de contract sau de lege, o data cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despagubirilor se face īn temeiul contractului si nu se īntemeiaza pe ideea de culpa care caracterizeaza raspunderea pentru fapta altei persoane.
Astfel, asiguratorul este cel care are initiativa contractuala pentru a īnlatura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe cānd prepusul īncheie contractul cu comitentul īn vederea obtinerii unei remuneratii, si nu pentru a se asigura de raspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despagubirilor, dar daca nu exista vreunul din cazurile prevazute īn art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitarii actiunii īn regres, spre deosebire de partea responsabila civilmente care poate recupera īntreaga suma platita pentru inculpat, pe calea acestei actiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea ca prepusul actioneaza ca un adevarat mandatar al comitentului si, deci, fapta sa ilicita este fapta comitentului , situatie ce nu poate fi īntālnita īn raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerata ca fiind parte civila separata.
c) Nu īn ultimul rānd, s-a recurs si la formula introducerii īn cauza a asiguratului īn calitate de garant, idee care are īn vedere asemanarile dintre contractul de fidejusiune reglementat īn art. 1652 si urm. Cod Civil, contractul de asigurare si institutia girantilor prevazuta īn Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat ca garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte īn procesul penal .
Este adevarat ca, īn ambele situatii, ideea de garantare a posibilitatii de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicita a altor persoane calauzeste preocuparea legiuitorului, dar tot atāt de adevarat este ca fundamentarea celor doua contracta este diferita. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu fata de obligatia principala a debitorului catre creditor, un contract prin care se da nastere la obligatii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat īn cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligatii reciproce, oneros, īn care asiguratorul se obliga ca, īn schimbul primelor de asigurare platite de asigurat, sa-l despagubeasca pe acesta la producerea elementului aleatoriu.
Practica fostei instante supreme a statuat ca garantul urmeaza sa fie chemat īn procesul penal ca parte responsabila civilmente, dar nu a atribuit niciodata aceasta calitate ADAS-ului, care detinea īn acea vreme monopolul pe piata asigurarilor din Romānia. De altfel, aceeasi instanta a decis ca ADAS-ul raspunde īn baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolva īn afara procesului penal .
CONSIDERAŢII FINALE
V.1. Comparatie īntre participantii īn procesul penal si participantii īn procesul civil
Īn ceea ce priveste participantii īn procesul civil, exista multe deosebiri īntre cele doua Coduri de Procedura, dar exista si unele asemanari. Astfel, īn ceea ce priveste instantele de judecata, distinctia este aceea ca avem īn vedere toate celelalte sectii sau complete īn afara celor penale sau militare, īn cazul proceselor civile. Iar īn ceea ce priveste participarea procurorilor din cadrul Ministerului Public, aceasta se rezuma numai la cāteva situatii prevazute expres de lege sau la situatiile cānd o autoritate a statului este parte īn procesul civil.
Īn ceea ce priveste aparatorul, acesta are aceleasi drepturi si obligatii ca si īn cadrul procesului penal, īn procesul civil el actionānd tot conform normelor juridice prevazute īn Legea nr. 51/1995.
Referindu-ne la parti, procesul civil nu se poate desfasura fara minimum doua parti principale: reclamantul si pāratul. Trebuie mentionat ca pe parcursul procesului civil, tertii intervenienti pot deveni subiecti procesuali distincti sau pot realiza un litisconsortiu cu unul sau unii dintre reclamanti sau pārāti dobāndind atāt drepturile cāt si obligatiile procesuale ale acestora, īn vederea sustinerii drepturilor subiective aparate ori a realizarii intereselor comune.
Īn ceea ce intereseaza subiectul lucrarii noastre, succesorii pot interveni īn orice faza a procesului civil, ba chiar pot depune cererea de chemare īn judecata īn numele autorului lor. Exista, ca si īn procesul penal, totusi, cāteva situatii īn care succesorii nu pot īncepe sau continua procesul civil īn numele autorilor lor, si acestea sunt situatiile īn care dreptul subiectiv sau interesul supus judecatii este unul "intuitu personae", cum ar fi, de exemplu, actiunea de dobāndire a calitatii de curator ori cea de desfacere a casatoriei prin divort.
Din punctul de vedere al reprezentarii, exista aceleasi reguli obligatorii privind reprezentarea legala a persoanelor juridice, iar aparatorii pot ori sa acorde asistenta juridica uneia din partile procesului civil ori pot sa o reprezinte pe īntreg parcursul procesului īn temeiul unei procuri sau delegatii avocatiale. Īn practica, īn procesele civile se īntālnesc īnsa si cele mai multe situatii de reprezentare conventionala prin persoane particulare.
Referitor la substituitii procesuali, nu exista o astfel de institutie juridica īn dreptul procesual civil, īnsa Codul de Procedura Civila cuprinde anumite norme privind posibilitatea aparatorului, a sotului sau a unor rude apropiate uneia din parti de a efectua anumite acte procesuale (cum ar fi declararea apelului sau recursului ori a revizuirii).
V.2. Concluzii
Procesul penal concretizāndu-se printr-o activitate complexa care se desfasoara progresiv si coordonat, īnfaptuirea acesteia implica īn mod firesc o succesiune de situatii cu relevanta procesuala, provocate si rezolvate prin interventia unor persoane obligate sau interesate sa asigure desfasurarea activitatii procesuale. Īntre diferitele persoane care participa la producerea si solutionarea situatiilor procesuale se nasc īn mod inevitabil anumite relatii care dau loc unor raporturi juridice cu caracter procesual. Procesul penal, īn complexitatea sa, cuprinde o pluralitate de astfel de raporturi procesuale, raporturi care se deosebesc prin continutul, prin importanta, prin persoanele īntre care intervin relatiile specifice fiecarui raport.
a) Raporturi principale, care sunt determinate de īnsusi suportul (temeiul) de fapt si de drept al procesului penal, adica de conflictul de drept penal care face obiectul cauzei penale. Aceste raporturi privesc deci persoanele īntre care s-a produs conflictul de drept penal: persoana care a comis infractiunea si persoana vatamata prin acea infractiune. Caracterul principal al acestor raporturi decurge, asadar, din conexiunea lor cu raportul de conflict care face obiectul procesului penal sub īndoitul aspect al conflictului de drept (latura penala) si al conflictului de drept civil (latura civila). Cānd procesul penal are ca obiect mai multe fapte prevazute de legea penala, va exista o pluralitate de raporturi procesuale principale.
b) Raporturi judiciare. Desfasurarea procesului penal efectuāndu-se prin interventia obligatorie a organelor judiciare penale, īn mod firesc o suma de situatii procesuale sunt prilejuite de interventia acestor organe, situatii care dau loc la raporturi procesuale cu caracter judiciar si constituie sursa a numeroase relatii īntre organele judiciare si persoanele la care se refera acele situatii. Īn fiecare proces penal, numarul acestor raporturi procesuale judiciare este corespunzator naturii cauzei penale care face obiectul procesului penal si conditiilor īn care se desfasoara activitatea procesuala.
c) Raporturi secundare. Pentru realizarea scopului porocesului penal, adica constatarea si sanctionarea la timp a infractiunilor, este necesar sa se afle adevarul asupra cauzei penale care face obiectul procesului penal. Īnfaptuirea acestui rezultat face sa devina necesar concursul tuturor celor care ar putea contribui la descoperirea adevarului, iar acest concurs duce implicit la anumite situatii procesuale īn care iau fiinta numeroase raporturi procesuale īntre organele judiciare si persoanele care participa la aflarea adevarului. Aceste raporturi procesuale, datorita caracterului lor derivat fata de raporturile procesuale principale, se numesc raporturi procesuale secundare.
d) Raporturi civile. Cānd actiunea civila a persoanei vatamate este alaturata actiunii penale, īn procesul penal vor exista īn mod corespunzator anumite raporturi procesuale principale si secundare privind latura civila a procesului penal. Aceste raporturi procesuale sunt denumite civile si au caracter autonom fata de raporturile procesuale ale laturii penale, ele putāndu-se stinge sau supravietui distinct fata de acestea din urma.
e) Raporturi accesorii. Īn desfasurarea procesului penal pot interveni unele situatii īn privinta carora organele judiciare au posibilitatea de a lua anumite masuri procesuale cu caracter preventiv sau asigurator. Īn astfel de situatii se nasc īn mod corespunzator raporturi juridice substantiale (de exemplu: īn cazul privarii de libertate sau al sechestrului penal) care dau loc pe plan procesual la tot atātea raporturi procesual colaterale fata de raportul procesual principal al procesului penal. Aceste raporturi procesuale se numesc accesorii. Exista desigur si cauze penale īn care ivirea acestor raporturi este exclusa.
f) Raporturi de executare. Cānd procesul penal a luat sfārsit printr-o hotarāre definitiva, dispozitiile acesteia trebuie sa fie aduse la īndeplinirea prin executare, care constituie o faza procesuala. Executarea da loc la situatii care devin sursa de raporturi juridice care īn general au caracter administrativ, ele devin īnsa procesual penale ori de cāte ori se ivesc incidente de executare (contestatii) a caror rezolvare este data īn competenta organelor judiciare penale. Raporturile procesuale privind executarea se numesc raporturi de executare.
Potrivit legii, desfasurarea procesului penal presupune participarea īn primul rānd a partilor (ca subiecti procesuali principali) la activitatile care trebuie īndeplinite. Īn situatia īn care partile nu pot sa fie prezenta la una sau mai multe activitati, sau chiar absenteaza cu totul, drepturile si obligatiile ale acestora sunt preluate de alti subiecti procesuali. Dupa modul īn care acesti subiecti procesuali (care īnlocuiesc partile) intervin īn procesul penal si īn functie de natura drepturilor si obligatiilor pe care le au, acestia pot fi: succesori, reprezentanti si substituiti procesuali.
Īn ceea ce priveste participarea succesorilor īn procesul penal, trebuie retinut faptul ca īn cazurile īn care una din partile procesului penal decedeaza, daca este vorba de o persoana fizica, sau cānd se reorganizeaza, desfiinteaza ori se dizolva, daca este vorba de o persoana juridica, atunci īn cadrul procesului penal pot fi introdusi succesorii acestora. Privind succesiunea persoanelor fizice se aplica normele juridice din Codul Civil si Legea nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale sotului supravietuitor, iar privind succesiunea persoanelor juridice se aplica normele juridice din cadrul Legii nr. 31/1990, republicata (īn cazul societatilor comerciale), din cadrul O.G. nr. 26/2000 (īn cazul asociatiilor si fundatiilor cu scop nepatrimonial) sau din cadrul altor acte normative care cārmuiesc regulile de īncetare a capacitatii de folosinta a persoanei juridice respective.
Īn ceea ce priveste participarea reprezentantilor, trebuie retinut ca īn desfasurarea procesului penal prezenta unora dintre parti este necesara, fie īn mod permanent, fie doar la anumite acte. Astfel, pentru a nu īmpiedica normala desfasurare a procesului penal, s-a admis ca partile care nu se pot prezenta īnaintea organelor judiciare sa aiba, īn general, dreptul de a fi īnlocuite prin reprezentanti, care vor partcipa la activitatile procesuale īn numele sau īn interesul partii pe care o reprezinta. Cu privire la participarea reprezentantilor īn procesul penal, se aplica regulile contractului de mandat (cu clauze speciale referitoare la un anumit proces aflat īn curs de desfasurare), cele din Legea nr. 51/1995, republicata (īn cazul reprezentarilor prin aparator-avocat) sau cele rezultate din coroborarea Legii nr. 31/1990, republicata, Legii nr. 15/1990 si a regulemantelor interne ale persoanelor juridice (īn cazul reprezentarii legale a acestei categorii de persoane).
Ultima categorie de participanti speciali īn procesul penal o reprezinta substituitii procesuali, care apar ca subiecti īn cadrul procesului penal datorita unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes legal al altuia. Acestia au exercitiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfasurarea procesului penal. De obicei, normele Codului de Procedura Penala indica ca substituiti procesuali sotul, copiii majori sau alte rude ale partii ce poate fi substituita, cāt si aparatorul acesteia.
BIBLIOGRAFIE:
I. Legislatie:
Constitutia Romāniei din 1991 (cu modificarile aduse prin Legea de revizuire publicata īn M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);
Codul de Procedura Penala romān (cu modificarile aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 si Legea nr. 281/2003);
Codul Penal romān (cu modificarile aduse prin Legea nr. 140/1996 si Legea nr. 169/2002);
O.U.G nr. 43/2002 privind īnfiintarea Parchetului National Anticoruptie, publicata īn M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002.
II. Cursuri si tratate:
Mihai Apetrei - "Drept procesual penal", Ed. Victor, Bucuresti, 2001;
Matei Basarab - "Drept procesual penal", Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1973;
Alexandru Boroi, Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu - "Drept procesual penal", Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;
Petre Buneci - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Fundatiei "Romānia de Māine", Bucuresti, 2003;
Gheorghe Chivulescu, I.V. Socec - "Revizuirea īn dreptul procesual", Ed. stiintifica, Bucuresti, 1961;
Viorel Mihai Ciobanu - "Tratat teoretic si practic de procedura civila", Ed. National, Bucuresti, 1996;
Nicolae Alin Darānga - "Drept procesual penal romān", Ed. Mondograf, Constanta, 2001;
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu - "Explicatii teoretice ale Codului de Procedura Penala romān. Partea generala", Ed. Academiei, Bucuresti, 1976;
Vintila Dongoroz, Gheorghe Darānga, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemes, Mihai Popovici, Petre Sārbulescu, Vasile Stoican - "Noul cod de procedura penala si codul de procedura penala anterior. Prezentare comparativa", Ed. Politica, Bucuresti, 1969;
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Ilie Fodor, Nicoleta Iliescu, serban Petrovici - "Modificarile aduse Codului Penal si Codului de Procedura Penala prin actele normative din anii 1956-1960", Ed. Academiei, Bucuresti, 1962;
Ion Ionescu-Dolj - "Curs de procedura penala romāna", Ed. Socec, Bucuresti, 1937;
Siegfried Kahane - "Dreptul procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963;
Gheorghita Mateut - "Procedura penala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
Valentin Mirisan - "Drept procesual penal", Ed. Treira, Oradea, 2002;
Theodor Mrejeru - "Drept procesual penal", Ed. Sylvi, Bucuresti, 1999;
Ion Neagu - "Drept procesual penal. Tratat", Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002;
Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae - "Manual de drept procesual penal", Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1999;
Adi Oroveanu-Hantiu - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Europa Nova, Lugoj, 1999;
Carmen Silvia Paraschiv, Anca Lelia Lörincz, Mircea Damaschin - "Drept procesual penal", Ed. Pro Transilvania, Bucuresti, 2001;
Vasile Pavaleanu - "Drept procesual penal. Partea generala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
Alexandru Pintea - "Drept procesual penal. Partea generala si speciala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
Traian Pop - "Drept procesual penal. Partea speciala", Tipografia Nationala, Cluj-Napoca, 1948;
Ovidiu Predescu - "Elemente de drept penal si procedura penala", Ed. Printech, Bucuresti, 1999;
Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein - "Drept procesual civil. Teoria generala", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983;
Ion Tanoviceanu - "Tratat de drept si procedura penala", Ed. Curierul Judiciar, Bucuresti, 1927;
Grigore Gr. Theodoru - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Cugetarea, Iasi, 1998;
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979;
Adrian Tulbure - "Procedura penala romāna", Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brasov, 1999;
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea generala" (vol. I), Ed. Paideia, Bucuresti, 1999;
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea speciala" (vol. II), Ed. Paideia, Bucuresti, 1999;
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala", Ed. Michaela Press, Bucuresti, 2001.
III. Articole (studii) de specialitate:
Ioan Doltu - "Rolul procurorului īn prima faza a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigura si garanteaza dreptul la aparare al īnvinuitului si inculpatului" īn Dreptul nr. 7/1994;
Gheorghe Dumitru - "Societatile de asigurare. Calitate procesuala" īn R.D.P. nr. 4/2000;
Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal īn lumina ultimelor modificari legislative (I)" īn Dreptul nr. 5/1996;
Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal īn lumina ultimelor modificari legislative (II)" īn Dreptul nr. 6/1996.
Alexandru Pintea - "Drept procesual penal. Partea generala si speciala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag. 54.
Traian Pop - "Drept procesual penal. Partea speciala", Tipografia Nationala, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 45.
Nicolae Volonciu - "Tratat de procedura penala. Partea generala", Ed. Paideia, Bucuresti, 1999, pag. 142.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu - "Explicatii teoretice ale Codului de Procedura Penala romān. Partea generala", Ed. Academiei, Bucuresti, 1976, vol. I, pag. 84-85; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 142-143.
Gheorghe Nistoreanu, Adrian stefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurentiu Nae - "Manual de drept procesual penal", Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1999, pag. 37-38.
D. Radu, R. Sanielevici - "Exercitarea drepturilor civile si procesual civile si abuzul de drept īn practica noastra judiciara", Analele Univ. "Al.I. Cuza" Iasi, 1967, pag. 163 si urm.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87-88.
Pentru ca actiunea reclamantului sa fie īntemeiata, este nevoie de īndeplinirea anumitor conditii generale si uneori speciale de admisibilitate. Conditiile generale sunt īn numar de patru si anume: capacitatea procesuala (de folosinta si de exercitiu); calitatea procesuala; existenta unui drept; 4. justificarea unui interes (Ion Stoenescu, Savelly Zilberstein - "Drept procesual civil. Teoria generala", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, vol. I, pag. 278 si urm.).
Art. 14 alin. 2 Cod Procedura Penala: "Repararea pagubei se face potrivit dispozitiilor legii civile: a) īn natura, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situatiei anterioare savārsirii infractiunii, prin desfiintarea totala sau partiala a unui īnscris si prin orice alt mijloc de reparare; b) prin plata unei despagubiri banesti, īn masura īn care repararea īn natura nu este cu putinta. De asemenea, se acorda despagubiri banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea civila".
Ovidiu Predescu - "Elemente de drept penal si procedura penala", Ed. Printech, Bucuresti, 1999, pag. 325.
Prin Legea de revizuire din septembrie 2003, acest text constitutional a fost modificat, urmānd ca pe viitor instanta de cel mai īnalt grad ierarhic sa devina Īnalta Curte de Casatie si Justitie.
Din vechea reglementare a fost eliminata situatia "cānd instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea".
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 92.
Vasile Pavaleanu - "Drept procesual penal. Partea generala", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag. 85.
Ne referim ca generaliare a persoanelor juridice la societatile comerciale, deoarece reorganizarea asociatiilor cu scop nepatrimonial nu era reglementata prin Legea nr. 21/1924, īn aceste conditii aplicāndu-se reglementarile generale privind comasarea si divizarea persoanelor juridice. Nici O.G. nr. 26/2000 nu reglementeaza reorganizarea asociatiilor cu scop nepatrimonial sau a fundatiilor. Art. 54 din O.G. nr. 26/2000 stabileste ca asociatiile si fundatiile se dizolva de drept, prin hotarārea judecatoriei sau a tribunalului, sau prin hotarārea adunarii generale. Fundatiile se dizolva de drept sau prin hotarārea judecatoriei. Asociatia īsi poate īnceta existenta īn urma hotarārii adunarii generale. De drept, asociatiile si īsi pierd personalitatea juridica prin: expirarea termenului pentru care a fost constituita asociatia; realizarea scopului social; cānd scopul social nu poate fi realizat; lichidarea asociatiei; cānd organele de conducere si administrare nu pot fi constituite conform statutului; cānd numarul asociatilor scade sub limita stabilita prin statut sau prin lege. Prin judecata, asociatiile si fundatiile īsi pierd personalitatea juridica īn urmatoarele conditii: cānd scopul sau actiunea asociatiei devin ilicite, contrare bunelor moravuri sau ordinii publice; cānd asociatia urmareste un alt scop decāt cel pentru care a fost autorizata si constituita.
De exemplu, societatile īn comandita simpla se dizolva prin incapacitatea, excluderea, retragerea, falimentul sau moartea singurului comanditat (īn lipsa unei clauze de continuare cu mostenitorii acestuia).
Grigore Theodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 66.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.
Gheorghita Mateut - "Aparatorul - subiect al procesului penal īn lumina ultimelor modificari legislative" īn Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.
Ioan Doltu - "Rolul procurorului īn prima faza a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigura si garanteaza dreptul la aparare al īnvinuitului si inculpatului" īn Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.
Grigore Gr. Theodoru - "Drept procesual penal. Partea speciala", Ed. Cugetarea, Iasi, 1998, pag. 73.
Traian Pop, op. cit., vol. II, pag. 67; Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.; Ion Neagu, op. cit., pag. 78.
Dupa modificarea suferita īn urma adoptarii Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedura Penala contine urmatoarele:
"Orice persoana cu functie de conducere īntr-o unitate la care se refera art. 145 din Codul Penal sau cu atributii de control, care a luat cunostinta de savārsirea unei infractiuni īn acea unitate, este obligata sa sesizeze de īndata pe procurorul sau organul de cercetare penala si sa ia masuri sa nu dispara urmele infractiunii, corpurile delicte si orice alte mijloace de proba.
Obligatiile prevazute īn alin. 1 revin si oricarui functionar care a luat cunostinta despre savārsirea unei infractiuni īn legatura cu serviciul īn cadrul caruia īsi īndeplineste sarcinile."
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.
Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.
|
