Legislatia secundara

Legislatia secundara

Legislatia relevanta īn domeniu si cerinte generale ale instrumentelor juridice comunitare

Art. 249[1], 253, 254, 256, 300 TCE

Art.15, 19, 34, 35 TUE

Regulile de procedura ale Consiliului, art.15,17, 18

Normele elaborate de institutiile Comunitatii, īn exercitarea prerogativelor conferite acestora de catre tratate, constituie legislatia comunitara secundara. Acestea vor contine īntotdeauna indicarea textului din legislatia primara pe care se fundamenteaza, ca o cerinta procedurala esentiala, consultarile preliminare prevazute īn tratate si propunerile ce au stat la baza acestora. Prevederile din articolele tratatelor sunt cele care determina ce institutie poate fi implicata īn adoptarea unui act si care va fi forma acestuia.

Uneori, Curtea este sesizata īn vederea modificarii denumirii unui act, atunci cānd acesta nu a fost corect nominalizat.

Pentru regulamentele, directivele si deciziile adoptate prin procedura co-deciziei exista obligatia publicarii acestora īn Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.). Alte 23523n1315x directive sau decizii trebuie sa fie notificate celor carora li se adreseaza, dar si acestea pot fi publicate īn J.O., daca nu s-a decis altfel de catre Consiliu sau COREPER.

De obicei, dispozitiile tratatelor sunt suficient de flexibile īn ceea ce priveste instrumentul juridic pe care institutiile comunitare īl pot alege. Anumite articole specifica actul ce trebuie adoptat:

Art. 89 TCE: "Consiliul, hotarānd cu majoritate calificata la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, poate adopta toate regulamentele utile pentru aplicarea articolelor 87 si 88, si poate stabili, īn special, conditiile de aplicare a articolului 88 alineatul (3) si categoriile de ajutoare care sunt exceptate de la aceasta procedura

Art. 94 TCE: "Consiliul, hotarānd īn unanimitate la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European si a Comitetului Economic si Social, adopta directive pentru apropierea actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre, care au incidenta directa asupra instituirii sau functionarii pietei comune."

Actele care sunt publicate īn J.O. intra īn vigoare la data specificata īn cuprinsul lor, iar īn absenta unei asemenea date, la 20 zile dupa ce sunt publicate.

Īn ceea ce priveste regulamentele, aplicarea uniforma a dreptului comunitar cere ca acesta sa intre īn vigoare la aceeasi data īn toate statele membre, indiferent de īntārzierile datorate distribuirii Jurnalului Oficial.

Nu exista preeminenta īntre actele din legislatia secundara, nici de jure, nici īn raport de institutia care le emite, ele sunt diferentiate doar de efectele pe care le produc.

Acte ale institutiilor comunitare

1. Regulamentul

Regulamentul este norma de aplicabilitate generala: are caracter obligatoriu īn toate elementele sale componente si este direct aplicabil īn toate statele membre[2]. Regulamentele sunt adoptate, īn general, ca masuri de implementare īn domeniile īn care legislatia primara impune sarcini administrative extinse pentru Comunitate, precum concurenta, libera circulatie a persoanelor, Politica Agricola Comuna sau Tariful Vamal Comun.

Datorita aplicabilitatii generale, regulamentul este opozabil tuturor persoanelor fizice si juridice (statele, institutiile acestora, societatile comerciale, cetatenii), nefiind adresat unor categorii limitate de destinatari, unor persoane fizice sau juridice indicate anterior sau unor categorii ce nu pot fi definite[3]. Regulamentul este direct aplicabil unor situatii obiectiv determinate si are consecinte pentru categorii de persoane identificate īntr-o maniera generala si abstracta.

Regulamentul se aplica īn statele membre fara nici un fel de modificari, iar persoanele fizice sau juridice pot invoca prevederile acestuia īn fata instantelor si organelor administrative nationale.

Trebuie operata o distinctie īntre efectul direct (vezi capitolul 3) al Regulamentului, īn cazul īn care prevederile acestuia satisfac aceleasi criterii stabilite de jurisprudenta Curtii pentru efectul direct al articolelor din tratate (sa fie clare, precise si sa nu lase o marja de manevra autoritatilor nationale) si aplicabilitatea directa ce semnifica aplicarea "pentru sau īmpotriva celor ce īi sunt subiecti", fara a fi necesara transpunerea īn legislatia nationala.[4] Chiar si īn ipoteza īn care anumite dispozitii nu au efect direct, legislatia nationala trebuie interpretata īn conformitate cu obiectivele Regulamentului.

2. Directiva

Directiva impune statelor membre rezultatul care trebuie atins, lasānd autoritatilor nationale competentele legate de forma si mijloacele utilizate īn acest scop.

Īn ce priveste elaborarea directivelor, aceasta competenta apartine īn principal Consiliului si Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, īn situatii mai rare, la initiativa Consiliului īn urma avizului Comisiei. Īn cazuri exceptionale, directivele sunt emise de Comisie, din initiativa proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.

Fara a avea aplicabilitate generala, directiva nu se adreseaza decāt statelor concret indicate (unui anumit stat, mai multor state) sau tuturor statelor membre. Ea indica doar rezultatul care trebuie atins, fiind la latitudinea statului sa īntreprinda masurile necesare pentru aceasta (adoptarea de legi sau alte norme de drept intern ori practici administrative).

Transpunerea unei directive īn legislatia nationala "nu impune ca prevederile sale sa fie īncorporate formal si verbatim prin norme specifice interne". Uneori "un cadru juridic general poate fi considerat adecvat, īn functie de contextul directivei, daca garanteaza aplicarea deplina a directivei īntr-o maniera suficient de precisa si clara, iar persoanele interesate pot invoca drepturile conferite de directiva īn fata instantelor nationale".[5]

Pentru a diminua diferentele legislative īntre Statele Membre, institutiile comunitare competente īn elaborarea directivelor au īnceput sa le adopte īn forme tot mai detaliate si restrictive, lasānd institutiilor nationale o libertate de apreciere din ce īn ce mai mica pentru transpunerea directivelor.

De regula, o directiva contine data pāna la care statul membru trebuie sa adopte masurile necesare pentru atingerea obiectivelor. Īn acest fel, directiva impune o obligatie de rezultat, de la care statele membre nu se pot sustrage prin invocarea dificultatilor, de orice natura ar fi acestea (inclusiv cele de natura constitutionala). De asemenea, statele membre nu pot invoca faptul ca nu au implementat directiva pentru ca, oricum, instantele nationale au obligatia de a nu aplica normele nationale contrare prevederilor din directiva.[6]

3. Decizia

Este obligatorie īn toate elementele sale pentru destinatarul caruia i se adreseaza[7]. Decizia se adreseaza unor destinatari individualizati (state, persoane fizice sau juridice) si spre deosebire de regulament nu are aplicabilitate generala.

Īn cadrul deciziei se stabilesc atāt rezultatul ce urmeaza a fi atins, cāt si modalitatile de aplicare.

Atunci cānd se adreseaza persoanelor fizice sau juridice, efectele deciziei sunt imediate. Deciziile adresate unui stat sau statelor membre sunt obligatorii pentru toate institutiile acelui stat, inclusiv pentru sistemul judiciar. Īn consecinta, īn temeiul principiului suprematiei dreptului comunitar (vezi capitolul 3), institutiile sunt obligate sa se abtina de la aplicarea normelor nationale de natura sa afecteze aplicarea deciziei. Īn anumite circumstante (atunci cānd institutiile comunitare impun prin decizie statului membru un anumit tip de actiune) deciziile pot avea efect direct si pot fi invocate de o persoana fizica sau juridica īntr-un litigiu cu o autoritate publica.

Deciziile se adopta de catre Consiliu la propunerea Comisiei, sau, īn situatii mai rare, din proprie initiativa. Comisia poate, īn anumite cazuri, sa emita decizii, fie din proprie initiativa, fie prin abilitare din partea Consiliului.

4. Recomandarile si avizele (sau opiniile)

Nu sunt obligatorii, dar pot fi utile pentru clarificarea unor probleme de drept, īn mod formal. Recomandarile, formulate de catre Consiliu si Comisie, sunt de cele mai multe ori invitatii adresate Statelor Membre de a-si modifica legislatia nationala si de a o adapta unui cadru general propus. De cele mai multe ori, recomandarile preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunitatii (regulament, directiva, decizie). Articolul 211 TCE confera Comisiei competenta de a formula recomandari sau opinii īn domeniile prevazute de tratat, nu numai unde este prevazut expres acest lucru, ci si atunci cānd considera necesar.

Aceste acte pot avea un efect persuasiv, atunci cānd sunt mentionate īntr-o hotarāre a Curtii Europene de Justitie. Instantele nationale sunt obligate sa le urmeze daca interpreteaza dreptul comunitar, atunci cānd indica scopul legislatiei comunitare.[8]

5. Alte acte comunitare

Unele dintre acestea sunt obligatorii[9], altele nu:

a)      Propunerile Comisiei adresate Consiliului (existenta lor este de multe ori obligatorie, dar efectele nu). Acestea joaca un rol important, deoarece permit Comisiei sa īsi exercite initiativa legislativa. De cele mai multe ori, Consiliul īsi exercita puterea de decizie la propunerea Comisiei.

b)      Rezolutiile (Consiliului, Comisiei, Parlamentului) sunt, īn general, angajamente sau declaratii de intentii cu caracter pur politic, prevazānd, spre exemplu, un program de masuri (ex. Rezolutia Consiliului asupra noii orientari a Politicii Agricole Comune din 25 Martie 1971).

c)      Comunicarile Comisiei sunt utilizate pentru prezentarea politicii pe care acasta intentioneaza sa o aplice īntr-un anumit domeniu sau pentru a face cunoscuta interpretarea data de Comisie unor prevederi ale tratatelor.

d)      Alte acte, avānd diverse denumiri: concluzii, programe de lucru, declaratii comune Consiliu-Comisie-Parlament, masuri, coduri de conduita, carti verzi, carti albe, decizii sui-generis. Mare parte dintre aceste acte fara caracter obligatoriu, de multe ori neprevazute īn tratate, dau autoritatilor o mai mare flexibilitate politica, creānd posibilitatea exprimarii dincolo de cadrul juridic existent.

Surse/izvoare ne - comunitare, specifice Uniunii Europene (īn cadrul politicii externe si de securitate comuna si cooperarea politieneasca si judiciara īn materie penala).

Consiliul European si Consiliul Uniunii Europene pot adopta acte īn temeiul dispozitiilor din Tratatul Uniunii Europene, ce nu constituie drept comunitar propriu-zis si sunt specifice cooperarii interguvernamentale din pilonul 2 sau 3 ale UE.

Īn cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna, Consiliul European poate adopta acte ce exprima o simpla evaluare politica a unei situatii sau declaratii de intentii, ce sunt denumite "principii", "linii directoare" sau "strategii comune". Consiliul UE poate adopta "pozitii comune" īn domeniul unei problematici de natura geografica sau tematica, iar statele membre sunt obligate sa se asigure ca politicile lor nationale sunt conforme cu aceasta pozitie comuna si sa o sustina īn cadrul altor organizatii internationale decāt UE sau al conferintelor internationale. "Actiunile comune"sunt emise īn situatiile īn care se considera ca sunt necesare actiuni operationale din partea UE, ce angajeaza un anumit tip de comportament din partea statelor membre.

Cooperarea politieneasca si judiciara īn materie penala presupune ca, potrivit prevederilor art. 34 al Tratatului UE, Consiliul UE, prin vot unanim, la initiativa oricarui Stat Membru sau a Comisiei, poate adopta:

Pozitii Comune.

Decizii Cadru, instrumente pentru armonizarea legislatiilor statelor membre īn domenii precum combaterea criminalitatii organizate transfrontaliere. Deciziile cadru sunt obligatorii pentru statele membre īn ceea ce priveste rezultatul ce trebuie atins, dar lasa autoritatilor nationale posibilitatea alegerii formelor si metodelor īn acest sens. Deciziile cadru nu au efect direct.

Decizii.

Conventii.