Legislatia secundara

Legislatia secundara

Legislatia relevanta în domeniu si cerinte generale ale instrumentelor juridice comunitare

Art. 249[1], 253, 254, 256, 300 TCE

Art.15, 19, 34, 35 TUE

Regulile de procedura ale Consiliului, art.15,17, 18

Normele elaborate de institutiile Comunitatii, în exercitarea prerogativelor conferite acestora de catre tratate, constituie legislatia comunitara secundara. Acestea vor contine întotdeauna indicarea textului din legislatia primara pe care se fundamenteaza, ca o cerinta procedurala esentiala, consultarile preliminare prevazute în tratate si propunerile ce au stat la baza acestora. Prevederile din articolele tratatelor sunt cele care determina ce institutie poate fi implicata în adoptarea unui act si care va fi forma acestuia.

Uneori, Curtea este sesizata în vederea modificarii denumirii unui act, atunci când acesta nu a fost corect nominalizat.

Pentru regulamentele, directivele si deciziile adoptate prin procedura co-deciziei exista obligatia publicarii acestora în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.). Alte 23523n1315x directive sau decizii trebuie sa fie notificate celor carora li se adreseaza, dar si acestea pot fi publicate în J.O., daca nu s-a decis altfel de catre Consiliu sau COREPER.

De obicei, dispozitiile tratatelor sunt suficient de flexibile în ceea ce priveste instrumentul juridic pe care institutiile comunitare îl pot alege. Anumite articole specifica actul ce trebuie adoptat:

Art. 89 TCE: "Consiliul, hotarând cu majoritate calificata la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, poate adopta toate regulamentele utile pentru aplicarea articolelor 87 si 88, si poate stabili, în special, conditiile de aplicare a articolului 88 alineatul (3) si categoriile de ajutoare care sunt exceptate de la aceasta procedura

Art. 94 TCE: "Consiliul, hotarând în unanimitate la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European si a Comitetului Economic si Social, adopta directive pentru apropierea actelor cu putere de lege si a actelor administrative ale statelor membre, care au incidenta directa asupra instituirii sau functionarii pietei comune."

Actele care sunt publicate în J.O. intra în vigoare la data specificata în cuprinsul lor, iar în absenta unei asemenea date, la 20 zile dupa ce sunt publicate.

În ceea ce priveste regulamentele, aplicarea uniforma a dreptului comunitar cere ca acesta sa intre în vigoare la aceeasi data în toate statele membre, indiferent de întârzierile datorate distribuirii Jurnalului Oficial.

Nu exista preeminenta între actele din legislatia secundara, nici de jure, nici în raport de institutia care le emite, ele sunt diferentiate doar de efectele pe care le produc.

Acte ale institutiilor comunitare

1. Regulamentul

Regulamentul este norma de aplicabilitate generala: are caracter obligatoriu în toate elementele sale componente si este direct aplicabil în toate statele membre[2]. Regulamentele sunt adoptate, în general, ca masuri de implementare în domeniile în care legislatia primara impune sarcini administrative extinse pentru Comunitate, precum concurenta, libera circulatie a persoanelor, Politica Agricola Comuna sau Tariful Vamal Comun.

Datorita aplicabilitatii generale, regulamentul este opozabil tuturor persoanelor fizice si juridice (statele, institutiile acestora, societatile comerciale, cetatenii), nefiind adresat unor categorii limitate de destinatari, unor persoane fizice sau juridice indicate anterior sau unor categorii ce nu pot fi definite[3]. Regulamentul este direct aplicabil unor situatii obiectiv determinate si are consecinte pentru categorii de persoane identificate într-o maniera generala si abstracta.

Regulamentul se aplica în statele membre fara nici un fel de modificari, iar persoanele fizice sau juridice pot invoca prevederile acestuia în fata instantelor si organelor administrative nationale.

Trebuie operata o distinctie între efectul direct (vezi capitolul 3) al Regulamentului, în cazul în care prevederile acestuia satisfac aceleasi criterii stabilite de jurisprudenta Curtii pentru efectul direct al articolelor din tratate (sa fie clare, precise si sa nu lase o marja de manevra autoritatilor nationale) si aplicabilitatea directa ce semnifica aplicarea "pentru sau împotriva celor ce îi sunt subiecti", fara a fi necesara transpunerea în legislatia nationala.[4] Chiar si în ipoteza în care anumite dispozitii nu au efect direct, legislatia nationala trebuie interpretata în conformitate cu obiectivele Regulamentului.

2. Directiva

Directiva impune statelor membre rezultatul care trebuie atins, lasând autoritatilor nationale competentele legate de forma si mijloacele utilizate în acest scop.

În ce priveste elaborarea directivelor, aceasta competenta apartine în principal Consiliului si Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situatii mai rare, la initiativa Consiliului în urma avizului Comisiei. În cazuri exceptionale, directivele sunt emise de Comisie, din initiativa proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.

Fara a avea aplicabilitate generala, directiva nu se adreseaza decât statelor concret indicate (unui anumit stat, mai multor state) sau tuturor statelor membre. Ea indica doar rezultatul care trebuie atins, fiind la latitudinea statului sa întreprinda masurile necesare pentru aceasta (adoptarea de legi sau alte norme de drept intern ori practici administrative).

Transpunerea unei directive în legislatia nationala "nu impune ca prevederile sale sa fie încorporate formal si verbatim prin norme specifice interne". Uneori "un cadru juridic general poate fi considerat adecvat, în functie de contextul directivei, daca garanteaza aplicarea deplina a directivei într-o maniera suficient de precisa si clara, iar persoanele interesate pot invoca drepturile conferite de directiva în fata instantelor nationale".[5]

Pentru a diminua diferentele legislative între Statele Membre, institutiile comunitare competente în elaborarea directivelor au început sa le adopte în forme tot mai detaliate si restrictive, lasând institutiilor nationale o libertate de apreciere din ce în ce mai mica pentru transpunerea directivelor.

De regula, o directiva contine data pâna la care statul membru trebuie sa adopte masurile necesare pentru atingerea obiectivelor. În acest fel, directiva impune o obligatie de rezultat, de la care statele membre nu se pot sustrage prin invocarea dificultatilor, de orice natura ar fi acestea (inclusiv cele de natura constitutionala). De asemenea, statele membre nu pot invoca faptul ca nu au implementat directiva pentru ca, oricum, instantele nationale au obligatia de a nu aplica normele nationale contrare prevederilor din directiva.[6]

3. Decizia

Este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarul caruia i se adreseaza[7]. Decizia se adreseaza unor destinatari individualizati (state, persoane fizice sau juridice) si spre deosebire de regulament nu are aplicabilitate generala.

În cadrul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce urmeaza a fi atins, cât si modalitatile de aplicare.

Atunci când se adreseaza persoanelor fizice sau juridice, efectele deciziei sunt imediate. Deciziile adresate unui stat sau statelor membre sunt obligatorii pentru toate institutiile acelui stat, inclusiv pentru sistemul judiciar. În consecinta, în temeiul principiului suprematiei dreptului comunitar (vezi capitolul 3), institutiile sunt obligate sa se abtina de la aplicarea normelor nationale de natura sa afecteze aplicarea deciziei. În anumite circumstante (atunci când institutiile comunitare impun prin decizie statului membru un anumit tip de actiune) deciziile pot avea efect direct si pot fi invocate de o persoana fizica sau juridica într-un litigiu cu o autoritate publica.

Deciziile se adopta de catre Consiliu la propunerea Comisiei, sau, în situatii mai rare, din proprie initiativa. Comisia poate, în anumite cazuri, sa emita decizii, fie din proprie initiativa, fie prin abilitare din partea Consiliului.

4. Recomandarile si avizele (sau opiniile)

Nu sunt obligatorii, dar pot fi utile pentru clarificarea unor probleme de drept, în mod formal. Recomandarile, formulate de catre Consiliu si Comisie, sunt de cele mai multe ori invitatii adresate Statelor Membre de a-si modifica legislatia nationala si de a o adapta unui cadru general propus. De cele mai multe ori, recomandarile preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunitatii (regulament, directiva, decizie). Articolul 211 TCE confera Comisiei competenta de a formula recomandari sau opinii în domeniile prevazute de tratat, nu numai unde este prevazut expres acest lucru, ci si atunci când considera necesar.

Aceste acte pot avea un efect persuasiv, atunci când sunt mentionate într-o hotarâre a Curtii Europene de Justitie. Instantele nationale sunt obligate sa le urmeze daca interpreteaza dreptul comunitar, atunci când indica scopul legislatiei comunitare.[8]

5. Alte acte comunitare

Unele dintre acestea sunt obligatorii[9], altele nu:

a)      Propunerile Comisiei adresate Consiliului (existenta lor este de multe ori obligatorie, dar efectele nu). Acestea joaca un rol important, deoarece permit Comisiei sa îsi exercite initiativa legislativa. De cele mai multe ori, Consiliul îsi exercita puterea de decizie la propunerea Comisiei.

b)      Rezolutiile (Consiliului, Comisiei, Parlamentului) sunt, în general, angajamente sau declaratii de intentii cu caracter pur politic, prevazând, spre exemplu, un program de masuri (ex. Rezolutia Consiliului asupra noii orientari a Politicii Agricole Comune din 25 Martie 1971).

c)      Comunicarile Comisiei sunt utilizate pentru prezentarea politicii pe care acasta intentioneaza sa o aplice într-un anumit domeniu sau pentru a face cunoscuta interpretarea data de Comisie unor prevederi ale tratatelor.

d)      Alte acte, având diverse denumiri: concluzii, programe de lucru, declaratii comune Consiliu-Comisie-Parlament, masuri, coduri de conduita, carti verzi, carti albe, decizii sui-generis. Mare parte dintre aceste acte fara caracter obligatoriu, de multe ori neprevazute în tratate, dau autoritatilor o mai mare flexibilitate politica, creând posibilitatea exprimarii dincolo de cadrul juridic existent.

Surse/izvoare ne - comunitare, specifice Uniunii Europene (în cadrul politicii externe si de securitate comuna si cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala).

Consiliul European si Consiliul Uniunii Europene pot adopta acte în temeiul dispozitiilor din Tratatul Uniunii Europene, ce nu constituie drept comunitar propriu-zis si sunt specifice cooperarii interguvernamentale din pilonul 2 sau 3 ale UE.

În cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna, Consiliul European poate adopta acte ce exprima o simpla evaluare politica a unei situatii sau declaratii de intentii, ce sunt denumite "principii", "linii directoare" sau "strategii comune". Consiliul UE poate adopta "pozitii comune" în domeniul unei problematici de natura geografica sau tematica, iar statele membre sunt obligate sa se asigure ca politicile lor nationale sunt conforme cu aceasta pozitie comuna si sa o sustina în cadrul altor organizatii internationale decât UE sau al conferintelor internationale. "Actiunile comune"sunt emise în situatiile în care se considera ca sunt necesare actiuni operationale din partea UE, ce angajeaza un anumit tip de comportament din partea statelor membre.

Cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala presupune ca, potrivit prevederilor art. 34 al Tratatului UE, Consiliul UE, prin vot unanim, la initiativa oricarui Stat Membru sau a Comisiei, poate adopta:

Pozitii Comune.

Decizii Cadru, instrumente pentru armonizarea legislatiilor statelor membre în domenii precum combaterea criminalitatii organizate transfrontaliere. Deciziile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveste rezultatul ce trebuie atins, dar lasa autoritatilor nationale posibilitatea alegerii formelor si metodelor în acest sens. Deciziile cadru nu au efect direct.

Decizii.

Conventii.