Libera circulatie a marfurilor si politici comerciale comune

Legislatia primara

Art. 23 si 24 (domeniul de aplicare a regulilor privind libera circulatie a marfurilor)

Art. 25 - 27 (interzicerea taxelor vamale si a tuturor taxelor cu efect echivalent)

Art. 28 - 31 (interzicerea restrictiilor cantitative în operatiunile comerciale)

Art. 90 - 93 (prevederi privind impozitele)

Art. 3(b) al Tratatului CE prevede ca stabilirea unei politici comerciale comune (PCC) este una dintre activitatile ce va ajuta CE la atingerea obiectivelor generale ale acesteia, fixate prin art. 2 al Tratatului CE.

Art 131 al Tratatului CE se refera la stabilirea uniunii vamale între Statele membre

Art 132 TCE reglementeaza armonizarea progresiva a ajutoarelor pentru exportul din Statele membre catre state terte

Art. 133 CE defineste cadrul si procedurile decizionale ce trebuie urmate la adoptarea legislatiei secundare în materia PCC

Art. 134 instituie cooperarea între statele membre în ceea ce priveste aplicarea regulilor PCC precum si eventualele derogari de la aceste reguli.

Legislatia secundara

Regulamentul Consiliului (CE) 2913/92 din 12 octombrie 1992, prin care se stabileste Codul Vamal al Comunitatii. Aceasta reglementare a suferit numeroase modificari.

Regulamentul Comisiei (CE) 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede implementarea Codului Vamal al Comunitatii. Aceasta reglementare a suferit numeroase modificari.

Regulamentul Consiliului (CE) 2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la nomenclatura tarifara si statistica si la Tarifele Vamale.

Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care stabileste procedura de furnizare a informatiiilor în domeniul standardelor si reglementarilor tehnice.

Directiva Comisiei din 22 decembrie 1969 privind eliminarea masurilor cu efect echivalent cu cel al restrictiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte dispozitii adoptate în temeiul Tratatul CEE.

Introducere

Dintre cele patru libertati pe care se întemeiaza Piata Interna, libera circulatie a marfurilor este cea mai influenta din punctul de vedere al impactului asupra vietii cetatenilor din Uniunea Europeana. Întrucât tratatele nu contin definitii ca atare ale pietei comune sau pietei interne, doctrina a încercat sa le defineasca drept locul de întâlnire al cererii si ofertei din toate statele membre, fara discriminare pe baza de cetatenie sau, dupa caz, nationalitate ori distorsionari ale concurentei.

În aceste conditii s-ar parea ca sunt foarte putine activitatile economice ale unui stat care sa scape influentei liberei circulatii a marfurilor. De aceea, jurisprudenta Curtii în aceasta materie este rezultatul încercarilor institutiilor comunitare, statelor membre, persoanelor fizice sau juridice de a cunoaste care sunt limitele pietei comune si, în principiu, ce valori si interese sunt protejate de dreptul comunitar.

Principiul a evoluat odata cu dezvoltarea comertului intracomunitar, care a fost impresionanta, numai daca ne gândim la faptul ca nici unul dintre cumparatorii din hypermarketurile de astazi nu stie sau nu îsi aminteste ca la începutul anilor '50 se facea contrabanda cu unt, sub lumina lunii, între Olanda (unde acest produs avea pret mult mai scazut) si Belgia.

Daca acceptam ca Piata Interna înseamna locul de întâlnire al cererii si ofertei în ceea ce priveste un produs, rezulta ca nu trebuie impuse limite sau conditionari la intrarea produsului pe piata nationala a unui stat membru. Exemplele cele mai evidente în acest sens sunt reprezentate de taxele vamale sau impunerea de cote. Dar acestea nu constituie singurele obstacole în calea intrarii unui produs pe o piata. Statele membre, prin intermediul legislatiei adoptate pentru protejarea pietelor nationale, pot afecta circulatia marfurilor într-o maniera ce restrictioneaza activitatea economica, fara ca, la o prima vedere, aceasta sa fie discriminatorie. Într-un caz ipotetic si evident absurd, dar relevant pentru masuri care nu sunt discriminatorii prima facie pentru produse straine, daca legislatia nationala ar permite deschiderea magazinelor numai doua ore pe saptamâna, aceasta masura ar descuraja producatorii din alte state sa furnizeze marfuri pentru aceasta piata, ceea ce are ca rezultat prevenirea crearii unei piete interne la nivel comunitar.

Pe de alta parte, tratatele nu doresc sa stabileasca doar o piata interna, ci o Comunitate. Ceea ce înseamna ca piata interna este augmentata de politici ce se refera si la alte elemente ale calitatii vietii în UE: politica agricola, sociala, de mediu, de protectie a consumatorilor etc. Tratatul permite restrictionarea liberei circulatii a marfurilor, care este însotita de doctrina Curtii referitoare la "cerintele obligatorii", conform carora, pâna la armonizarea la nivel comunitar, restrictiile nediscriminatorii ale statelor membre pentru marfuri ce intra pe teritoriul lor si care sunt destinate protejarii unor valori recunoscute de dreptul comunitar (mediu, protectia consumatorilor etc) vor fi compatibile cu tratatul.

Principiul libertatii de circulatie se aplica atât produselor care provin din statele membre cât si produselor care sunt localizate în cadrul Comunitatii si care au fost importate în 828u2012i mod legal dintr-un stat din afara Comunitatii. În momentul importului initial, aceste produse au fost supuse taxelor vamale conform politicii tarifare comune si formalitatilor administrative, statistice si de igiena corespunzatoare legislatiei UE. În urma acestor proceduri produsele primesc "dreptul la libera circulatie" în cadrul Uniunii Europene.

În principiu, libera circulatie a marfurilor cere statelor membre sa abroge toate masurile ce constituie o bariera în calea comertului în interiorul Comunitatii. Abolirea masurilor nationale restrictive de natura fiscala reprezinta corolarul stabilirii unei Uniuni Vamale ce cuprinde interzicerea taxelor de import si export si orice masuri cu efect echivalent ce afecteaza comertul între statele membre, precum si stabilirea unui tarif vamal comun fata de state terte (tarile aflate în afara acestei zone).

Existenta unui tarif vamal comun este elementul care face diferenta dintre o uniune vamala si o zona comerciala libera cum ar fi cea existenta între statele membre ale Uniunii Europene, Norvegia, Islanda si Liechtenstein, cunoscuta sub numele de Zona Economica Europeana.

În cadrul Uniunii Vamale, toate taxele colectate de stat atunci când bunurile trec frontiera sunt interzise (la import, la export, pentru tranzit). Printr-o decizie a Consiliului UE taxele vamale au fost abrogate complet la 1 iulie 1968, iar interdictia are efect direct.

Clasificarea tarifara a produselor: în momentul patrunderii unui produs pe teritoriul Uniunii Europene, acesta este clasificat conform "Nomenclaturii Combinate". Aceasta clasificare este utilizata la calculul taxelor vamale datorate pentru acest produs. Desigur, pot exista dezacorduri cu privire la clasificarea acestui produs, iar rezolvarea acestei probleme este de competenta instantelor nationale. Întrebari preliminare privind clasificarea unui produs conform Nomenclaturii Combinate sunt adresate în mod obisnuit catre CEJ.

Interdictia taxelor vamale

În cazul Arta italiana[1], Curtea a definit atât notiunea de marfuri, cât si faptul ca interdictia taxelor vamale nu depinde de scopul pentru care sunt create si aplicate acele taxe, ci de efectul acestora.

Italia a impus o taxa pe exportul bunurilor artistice, istorice si arheologice. Comisia a considerat ca taxa reprezinta o încalcare a liberei circulatii a marfurilor si a introdus actiune în fata Curtii împotriva Italiei. Italia s-a aparat sustinând ca aceste bunuri nu trebuie sa fie considerate drept marfuri pentru scopul regulilor uniunii vamale si ca adevaratul scop al acelei taxe nu era de a creste veniturile statului, ci de a proteja mostenirea artistica si istorica a tarii. Curtea a respins argumentele Italiei, definind marfurile ca fiind produsele cu valoare monetara si care pot forma obiectul unor tranzactii comerciale. Desi natura bunurilor prevazute de legea italiana era distincta de alte tipuri de bunuri, acestea aveau valoare monetara si erau subiectul tranzactiilor comerciale. Acest argument era întarit si de faptul ca legea italiana impunea taxa în discutie proportional cu valoarea bunurilor. Tratatul nu face distinctie între scopurile taxelor impuse de state, spune doar ca taxele sunt interzise.

Nu are importanta ca taxa nu este adoptata cu scop protectionist si este destinata finantarii fondului social al muncitorilor în industria de prelucrarii de diamante[2].

Marfurile se refera la bunuri concrete si nu la drepturi.

C 97/98, Jagerskiold c. Gustafsson

La 29 mai 1997 domnul Gustafsson pescuia cu lanseta în apele apartinând domnului Jagerskiold, în Kimoto, Finlanda. Cu doua zile mai devreme, dl. Gustafsson platise o licenta de pescuit, conform legislatiei finlandeze, care îi permitea sa pescuiasca chiar si în ape particulare. În actiunea introdusa în fata instantei nationale, dl. Jagerskiold a solicitat sa i se interzica pârâtului pescuitul cu lanseta, fara acordul lui, sustinând, inter alia, ca legislatia nationala este contrara liberei circulatii a marfurilor. Curtea a stabilit ca acordarea de drepturi de pescuit si eliberarea permiselor de pescuit pot fi evaluate în bani si pot face obiectul tranzactiilor comerciale, în conformitate cu directiva 88/361/CEE, care prevede acest lucru. Dar activitatea de a pune tertilor la dispozitie apele în care se poate pescui, în anumite conditii, constituie o furnizare de servicii, în sensul art. 49 si urmatoarele TCE, daca are un caracter transfrontalier. Faptul ca acele drepturi si permisiunea acordata sunt mentionate în documente, care pot fi subiect al tranzactiilor, nu este suficient pentru a aplica prevederile din Tratat referitoare la libera circulatie a marfurilor.

Interdictia taxelor cu efect echivalent taxelor vamale

Curtea a interpretat în sens foarte larg notiunea de taxe cu efect echivalent: "orice taxe de ordin financiar, indiferent de cât de mica este suma, indiferent de nume si metode, percepute în mod unilateral, pentru marfuri de provenienta interna sau externa ca urmare a faptului ca acestea traverseaza granita, chiar daca aceste taxe nu sunt colectate în beneficiul statului, nu au natura discriminatorie sau protectionista, iar produsul taxat nu se afla în competitie cu produsele fabricate pe plan intern".[3]

Conform Curtii Europene de Justitie interdictia se poate aplica si taxelor care nu sunt achitate în sensul strict al cuvântului catre stat, ci catre o autoritate locala sau chiar catre un organism caruia i-au fost delegate functii ale autoritatii de stat.

C 94/74, Industria Gomma Articoli Vari IGAV c. Ente nazionale per
la cellulosa e per la carta ENCC

Conform legislatiei italiene în vigoare în anii 70, taxa pe distribuirea hârtiei, fibrei de lemn si a cartonului se platea catre o institutie independenta, non-profit, guvernata de dreptul public. O buna parte din aceste venituri a fost utilizata pentru subventionarea presei italiene. Când o companie din domeniul hârtiei a refuzat sa plateasca aceasta taxa, a fost chemata în judecata în fata PRETORE din ABBIATEGRASSO. Instanta italiana, prin intermediul procedurii preliminare, a cerut CEJ sa stabileasca daca perceperea acestei taxe este interzisa conform articolului 25 din Tratat.

Curtea a decis ca perceperea acestei taxe de catre o institutie independenta si nu de catre stat, nu are implicatii asupra definitiei acesteia din perspectiva articolului 25 TCE.

Faptul ca taxa se aplica atât în cazul produselor fabricate pe plan intern cât si al celor din import nu împiedica etichetarea taxei ca având efect echivalent unei taxe vamale, daca veniturile se varsa în beneficiul exclusiv al produsului national în cauza.

Curtea a mai identificat ca taxe având efect echivalent: taxa pentru acoperirea costurilor impuse de analiza statistica a circulatiei marfurilor peste granite,[4] taxele pentru controlul de calitate al produselor destinate exportului , taxele impuse ca urmare a inspectiei sanitare a produselor la trecerea frontierei.

Taxe cu efect echivalent permise

a. Taxe pentru serviciile furnizate. Statele membre pot taxa o marfa datorita serviciilor furnizate importatorilor sau exportatorilor. Aceasta posibilitate este atent supravegheata de Curte si limitata de criterii stricte. Nu poate depasi valoarea sau costurile serviciului furnizat importatorului sau exportatorului si poate fi impusa doar în cazuri speciale. Activitatea administrativa destinata mentinerii unui sistem impus de interesul general (e.g.: inspectii fito-sanitare) nu poate fi considerata serviciu furnizat importatorului sau exportatorului si nu justifica plata unor sume catre stat. Constituie taxa cu efect echivalent permisa plata depozitarii temporare a marfurilor, la cererea importatorului, în conditii speciale datorate naturii marfurilor

b. Taxe ce fac parte din sistemul comunitar.

Taxele impuse pentru implementarea unui sistem comunitar sunt exceptate de la interdictia taxelor cu efect echivalent (e.g. taxele impuse în legatura cu politica agricola comuna, taxe impuse ca urmare a inspectiilor sanitar-veterinare prevazute în directive[7]).

Impozitarea pe plan intern

Problematica impozitarii este una complexa în cadrul dreptului comunitar. Întrucât statele membre au considerat, înca din momentul elaborarii Tratatului de la Roma, ca politica fiscala este unul din atributele suveranitatii nationale, legislatia primara acorda un grad ridicat de autonomie statelor în acest domeniu. Aceasta autonomie este totusi supusa unor restrictionari impuse de alte prevederi ale Tratatului, precum cele privind impozitarea indirecta, ce reflecta reglementarile Organizatiei Mondiale a Comertului. Aceste prevederi ale Tratatului au un efect direct vertical. Art. 93 împuterniceste CE în privinta adoptarii legislatiei pentru armonizarea legislatiei la nivel national în domeniul impozitelor pe profit, al accizelor si al celorlalte forme de impozitare indirecta. Impozitarea directa este mentionata doar în art. 293, prin care se solicita Statelor Membre sa înceapa negocieri pentru abolirea dublei impozitari, acolo unde acest lucru se impune.

Exista si alte prevederi care pot avea impact asupra impozitarii. De exemplu, masurile privind impozitarea la nivel national trebuie sa respecte dispozitiile tratatului cu privire la ajutorul oferit de stat. Astfel, masurile privind impozitarea, care se constituie în masuri de ajutor de stat, trebuie comunicate Comisiei. Comisia a decis elaborarea unor linii directoare cu privire la aplicarea articolului 87 si a celor care urmeaza (fost articolul 92 si urmatoarele) în cazul masurilor referitoare la impozitarea directa a afacerilor si care au fost publicate sub forma unei notificari din partea Comisiei la sfârsitul anului 1998.

Prevederile care limiteaza libertatea statelor în materie fiscala din punctul de vedere al liberei circulatii a marfurilor sunt reprezentate de art. 90[9] TCE, ce interzice taxele discriminatorii si protectioniste. Art. 90 (1) interzice discriminarea fiscala între produse importate si cele provenind de pe piata interna si care sunt de natura similara, în vreme ce art. 90 (2) interzice regimurile de protectie împotriva produselor concurente, ca parte constitutiva dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul produselor importate si a celor care provin de pe piata interna.

Diferenta dintre taxa cu efect echivalent unei taxe vamale si impozitarea pe plan intern este determinata de perceperea primei taxe ca urmare a faptului ca produsul traverseaza granita. De asemenea, o taxa cu efect echivalent este nelegala în întregime, pe când o prevedere referitoare la taxarea interna este nelegala în masura în care este discriminatorie si protectiva.[10]

Aceasta include si discriminarea indirecta, adica situatia în care, în ciuda unei neutralitati aparente, se aplica de facto o taxa interna asupra produselor importate datorita faptului ca pe piata interna nu se fabrica produse similare. În plus, o taxa interna, chiar si atunci când este perceputa fara discriminare asupra produselor fabricate pe plan intern si asupra celor din import, este interzisa daca veniturile obtinute din perceperea acestui impozit sunt utilizate în beneficiul unic al productiei pe plan intern.[11]

Diferentiere admisibila

Atunci când nu este vorba de produse similare, impozitarea diferentiata nu contravine art. 90 (2), daca are la baza criterii obiective si daca avantajele fiscale acordate servesc unor scopuri legitime. Totusi, promovarea produselor nationale nu va constitui un scop legitim.

Curtea Europeana de Justitie a indicat ca aceste obiective pot include natura materiilor prime utilizate sau procesele de productie utilizate, însa si în acest caz ele trebuie sa fie compatibile cu cerintele legislatiei CE, inclusiv cu prevederea interzicerii oricarui tip de discriminare, directa sau indirecta, sau a oricarei forme de protejare a produselor concurente care provin de pe piata interna.

Jurisprudenta art. 90 (1)

Discriminare directa

În C 168/ 78, Comisia c. Franta, Curtea a statuat ca trebuie sa fie considerate produse similare, produsele care: "au caracteristici similare si îndeplinesc aceleasi nevoi din punctul de vedere al consumatorului." Aceasta definitie a fost aplicata de catre Curte în John Walker c. Ministeriet for Skatter[13] unde întrebarea era daca lichiorul din vin de fructe este similar cu whisky. Curtea a analizat caracteristicile obiective ale produselor, continutul alcoolic, metodele de producere si perceptia consumatorilor asupra naturii produsului. Cele doua produse nu sunt similare: au un continut de alcool diferit, un proces de manufacturare diferit (whisky este mai degraba distilat decât fermentat).

În Olanda importatorii de vinuri franceze, sherry spaniol si vermut italian plateau o taxa indirecta mai mare decât cea pentru vinurile din fructe din tarile Beneluxului. Curtea a decis ca vinurile de fructe sunt similare cu vinurile din struguri. Sunt realizate din acelasi tip de produse agricole si prin acelasi proces de fermentatie naturala. Ambele tipuri de bauturi au acelasi tip de proprietati organoleptice, în special gustul si taria alcoolica si îndeplinesc acelasi tip de nevoi ale consumatorilor.

C 38/82, Hauptzollamt Flensburg c. Firma Hansen GmbH & Co

Societatea comerciala Hansen a importat, în Germania, rom produs în teritoriile franceze de peste mari si Surinam. Autoritatile vamale din Germania au impozitat acest produs cu aceeasi valoare care se aplica în mod curent bauturilor alcoolice fabricate în Germania. Totusi, Hansen a pretins ca ar trebui sa beneficieze de o rata redusa a impozitarii (taxa de egalizare a monopolului) care se aplica, conform legislatiei germane, bauturilor alcoolice care îndeplinesc urmatoarele conditii: bauturile provin de la un producator care nu produce mai mult de 300 litri pe an; sunt distilate de catre o cooperativa de mici producatori care folosesc materia lor prima; utilizarea exclusiva a anumitor ingrediente (fructe, fructe de padure, vinuri, must, radacini). Bauturile importate de Hansen nu îndeplineau aceste conditii. Totusi, instanta nationala a solicitat o hotarâre preliminara pentru a stabili daca criteriile definite sunt compatibile cu articolul 90 din Tratatul CE. Intr-o prima hotarâre din data de 7 mai 1981, Curtea a statuat ca articolul 90 din Tratat nu interzice aplicarea impozitarii preferentiale cu conditia ca bautura sa fie produsa de catre un mic producator. Impozitul preferential trebuie sa se aplice produselor din import care îndeplinesc aceasta conditie, iar statul nu are dreptul sa impuna alte conditii care sa nu poata fi îndeplinite decât de produsele fabricate pe piata interna. Ca urmare, instanta germana a dispus ca impozitarea preferentiala sa se aplice romului importat de catre Hansen. Autoritatile administrative au atacat hotarârea instantei germane, iar curtea de apel, considerând ca raspunsul dat de Curte nu a fost suficient de clar, a solicitat înca o hotarâre preliminara care sa stabileasca daca toate conditiile prevazute de catre legislatia germana au fost compatibile cu articolul 90 din Tratat. În a doua hotarâre preliminara din data de 26 aprilie 1983, Curtea de Justitie a afirmat ca producatorul cu sediul în alt stat membru ar putea îndeplini teoretic toate aceste conditii si ca prin urmare acestea au fost compatibile cu articolul 90.

Discriminare indirecta

C 112/84, Michel Humblot c. Directeur des Services Fiscaux

În Franta, pâna în 1978, Codul general al Taxelor prevedea taxari diferentiate ale autovehiculelor, în functie de capacitatea cilindrica a motorului. Clasele de taxare erau stabilite prin diferite acte normative, de obicei circulare, fiecare clasa continând un numar de CV (chevaux vapeur), cai putere fiscali, carora li se atribuia un coeficient de taxare. Dupa 1978, clasele de taxare aveau ca referinta în afara de capacitatea cilindrica a motorului si circumferinta rotilor, tipul cutiei de viteze etc.

Autoturismele clasificate pâna la 16 CV erau supuse unei taxari graduale de pâna la 1100 franci francezi, iar cele de peste 16 CV erau taxate cu o singura suma de 5000 franci. La acea data nu se fabricau autoturisme franceze de peste 16 CV si, de aceea, toate autoturismele pentru care se percepea taxa cea mai mare, de 5000 franci, erau importate. Domnul Humblot a cumparat în 1981 un autovehicul[14], clasificat la 36 CV, pentru care trebuia sa plateasca 5000 franci, înainte de a-l pune în circulatie. Dupa ce a platit suma, a depus o plângere la administratia financiara, solicitând diferenta de bani pâna la 1100 franci. Plângerea i-a fost respinsa, a introdus actiune la tribunalul de mare instanta din Belfort, care a solicitat lamuriri CEJ, prin intermediul procedurii hotarârii preliminare.

Curtea, dupa ce a subliniat ca statele au libertatea sa îsi taxeze cum doresc autovehiculele ce circula pe drumurile lor publice, a specificat ca acest sistem de taxare nu trebuie sa intre sub incidenta art. 90 TCE, adica sa nu fie discriminatoriu. Desi sistemul francez nu include în mod formal o diferentiere între marfuri în functie de originea lor, discrimineaza în mod indirect, întrucât clasificarea, cuprinzând taxele cele mai mari, a fost fixata la un asemenea nivel încât numai autovehiculele importate pot fi subiectul acesteia.

Art. 90 (2) determinarea efectului protectionist

C 170/78, Comisia c. Marea Britanie

Marea Britanie a perceput o taxa indirecta pe vânzarea vinurilor ce reprezenta 38% din pretul de vânzare, în comparatie cu taxa de 25% din pretul de vânzare al berii. Regatul Unit producea cantitati mari de bere, dar foarte putin vin. Comisia a introdus actiune la CEJ în 1978, considerând ca diferenta de taxare încalca art. 90 (2) TCE. Datorita dificultatii cazului, în 1980, CEJ nu a declarat ca taxa indirecta pentru bunuri de consum ce nu sunt esentiale ar încalca prevederile art. 90 (2) si a cerut mai multe informatii asupra naturii similaritatii dintre cele doua marfuri. La 12 iulie 1983, dupa ce în cauza a intervenit si Italia în sprijinul Comisiei, Curtea a încercat sa stabileasca existenta comparativitatii între cele doua produse, în cauza fiind folosit si conceptul cererii elastice din teoria economica. Gradul în care consumatorii pot percepe capacitatea de substituire a unui produs cu altul nu poate fi considerat ca fiind imuabil, întrucât forma preferintelor consumatorilor este afectata, inter alia, de modul în care acestea sunt taxate. Daca diferite taxe sunt destinate sa plaseze în mod artificial produsele în categorii separate, în mod corespunzator, vor reduce gradul de perceptie al publicului cumparator asupra capacitatii de substituire a unui produs cu altul. Curtea a considerat ca Regatul Unit a promovat o politica de impozitare ce marcheaza vinul ca fiind un produs de lux, ce se afla într-o alta categorie decât berea. De asemenea, Curtea a acceptat argumentul guvernului italian ca o comparatie reala se poate face între bere si partea inferioara, din punctul de vedere al pretului, a pietii vinului.

Dupa ce a stabilit ca exista o relatie de comparatie între cele doua marfuri, a aplicat diferite criterii propuse de parti pentru a decide daca exista un efect protectionist al taxarii si a ajuns la concluzia sistemul de taxare britanic are efectul de a supune vinul importat unei suprataxe de natura sa protejeze piata nationala a berii.

Interzicerea restrictiilor cantitative

Articolul 28 al Tratatului interzice impunerea de restrictii cantitative asupra importurilor si toate celelalte masuri cu efect echivalent. Curtea a definit restrictiile cantitative ca fiind masurile ce pot restrânge, total sau partial, în conformitate cu circumstantele, importul, exportul sau tranzitul marfurilor.[15] Aceste masuri sunt cele ce introduc limitari în functie de cantitatea sau valoarea produselor în cauza. Bancnotele si monezile nu sunt bunuri, deoarece transferul lor este supus regulilor de la circulatia capitalului, conform art. 56 TCE. Totusi, monezile vechi de aur constituie bunuri, deoarece nu sunt mijloacele obisnuite de plata.

Masuri cu efect echivalent restrictiilor cantitative

Prima definitie a masurilor cu efect echivalent a fost data de catre Directiva Comisiei din 22 decembrie 1969 privind eliminarea masurilor cu efect echivalent cu cel al restrictiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte dispozitii adoptate în temeiul Tratatul CEE, ce a fost aplicabila numai în perioada de tranzitie, dar care ne furnizeaza indiciile necesare asupra multiplelor forme ale masurilor cu efect echivalent.

Sunt prevazute în special masurile care subordoneaza importul sau desfacerea produselor importate, în orice stadiu de comercializare, unei conditii - alta decât o formalitate - cerute numai pentru produse importate sau unei conditii diferite si mai greu de satisfacut decât cea ceruta pentru produsele nationale. De asemenea, sunt prevazute în special masurile care favorizeaza produsele nationale sau le acorda acestora o preferinta, alta decât un ajutor, însotita sau nu de conditii.

Între masurile mentionate mai sus sunt incluse, printre altele, cele care:

impun, numai pentru produsele importate, preturi minime sau maxime, reduse sau supuse unor conditii care pot împiedica importurile;

impun preturi mai putin avantajoase pentru produsele importate decât pentru produsele nationale;

subordoneaza accesul produselor importate pe piata nationala conditiei de a avea un agent comercial sau reprezentant pe teritoriul statului membru importator;

impun numai pentru produsele importate conditii de plata sau le impun acestora conditii diferite si mai greu de satisfacut decât cele impuse produselor nationale;

subordoneaza numai importurile depunerii unei garantii;

impun conditii privind în special forma, dimensiunile, greutatea, compozitia, prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau impun acestora din urma conditii diferite si mai greu de satisfacut decât cele pentru produsele nationale;

recomanda numai cumpararea produselor nationale sau impun aceasta cumparare sau îi acorda o preferinta;

interzic, limiteaza sau impun depozitarea numai pentru produsele importate; rezerva, total sau partial, posibilitatile de depozitare numai pentru produsele nationale sau subordoneaza depozitarea produselor importate unor conditii diferite sau mai greu de satisfacut decât cele cerute pentru produsele nationale;

subordoneaza importul conditiei acordarii reciprocitatii de unul sau mai multe state membre;

stabilesc, pentru produsele importate, termene insuficiente sau excesive în raport cu derularea normala a diverselor operatiuni carora li se aplica aceste termene;

impun alte controale pentru produsele importate decât cele inerente procedurilor de vamuire, care nu sunt efectuate asupra productiei nationale sau sunt efectuate pentru produsele importate într-un mod mai riguros decât cele efectuate pentru produsele nationale, fara a fi necesare pentru asigurarea unei protectii echivalente;

rezerva numai pentru produsele nationale denumiri care nu constituie denumiri de origine sau indicatii de provenienta;

Conform Curtii Europene de Justitie, notiunea de masuri cu efect echivalent restrictiilor cantitative acopera "toate reglementarile comerciale din cadrul statelor membre care ar putea restrictiona, în mod real sau potential, direct sau indirect, activitatile comerciale din cadrul Comunitatii". Aceasta definitie a aparut în cauza:

C 8/74, Procurorul Regal c. Benoit si Gustave Dassonville

În cursul procesului penal din Belgia împotriva comerciantilor care au achizitionat din Franta un transport de whisky în libera circulatie si care l-au importat în Belgia fara a detine un certificat de origine de la autoritatile vamale britanice, încalcând legile belgiene, s-au ridicat mai multe întrebari privind libera circulatie a bunurilor.

Din dosar a rezultat ca, dorind sa importe în Belgia whisky aflat deja în libera circulatie în Franta, comerciantul poate obtine un astfel de certificat doar cu mare dificultate, spre deosebire de importatorul care importa direct din tara producatoare, Marea Britanie.

Prima întrebare avea în vedere tocmai faptul ca bunurile ce nu sunt însotite de un document oficial eliberat de guvernul tarii de export, care certifica dreptul de a purta aceasta denumire, constituie o masura cu efect echivalent unei restrictii cantitative in întelesul art. 30 al Tratatului.

Curtea a considerat ca:

"Toate normele comerciale promulgate de statele membre care pot împiedica, direct sau indirect, în mod real sau potential, comertul comunitar vor fi considerate ca fiind masuri cu efect echivalent restrictiilor cantitative.

În absenta unui sistem comunitar de garantare a autenticitatii denumirii de origine a unui produs pentru consumatori, daca un stat membru ia masuri pentru prevenirea practicilor neloiale în acest domeniu trebuie totusi sa respecte conditiile ca masurile sa fie rezonabile si ca mijloacele de proba cerute sa nu actioneze ca un obstacol în comertul dintre statele membre si, în consecinta, acesta sa fie accesibil tuturor cetatenilor Comunitatii."

Aceasta categorie de masuri include reglementarile care impun restrictii speciale asupra importatorilor: solicitarea oricarui tip de licenta (de import sau export)[18], autorizatie sau formalitati administrative care nu sunt prevazute în mod formal în legislatia comunitara, chiar daca documentul solicitat poate fi emis gratuit si în mod automat. Procedurile si datele solicitate numai pentru autoturismele importate, ceea ce conduce la o durata mai mare de înregistrare, mai complicata si mai costisitoare, comparativ cu autoturismele autohtone, constituie o încalcare a articolului 28 TCE.

Totusi, aceasta interdictie cuprinde si masurile aplicate fara discriminare produselor fabricate pe plan intern si din import, daca aceste masuri au ca efect restrictionarea activitatii comerciale.

O astfel de masura a fost implicata în cazul unei prevederi legale belgiene prin care, pentru protectia consumatorilor, se cerea ca margarina sa fie comercializata în forma cubica[20]. Desi norma nationala nu facea distinctie, la prima vedere, între produsele importate si cele exportate, era de natura sa "faca mult mai dificila sau mai scumpa comercializarea margarinei importate prin impunerea de costuri aditionale, în vederea împachetarii în forme speciale si prin imposibilitatea de a folosi anumite canale de distributie."

Campania de promovare, elaborata si finantata partial de un guvern al unui stat membru, pentru a determina consumatorii sa cumpere produse nationale în dauna celor importate constituie o încalcare a art. 28. Nu are importanta ca acea campanie nu a reusit. Dreptul comunitar este interesat de substanta masurii si nu de forma sa.

Cu toate ca în materie de importuri luarea unei masuri poate fi în contradictie cu articolul 28, chiar daca se aplica fara discriminare atât produselor fabricate pe plan intern cât si celor din import, Curtea a adoptat o interpretare mult mai restrictiva pentru articolul 29 (prin care sunt interzise restrictiile de ordin cantitativ la exporturi), dispunând ca articolul 29 se refera la "masurile la nivel national al caror obiectiv sau efect este impunerea de restrictii la export si stabilirea prin urmare a unui tratament diferentiat pentru comertul intern si extern al unui stat membru, astfel încât se confera un avantaj special produselor fabricate pe piata interna a statului respectiv în detrimentul produselor sau comertului apartinând altor state membre".

Exceptii justificate privind restrictiile de ordin cantitativ

a. Exceptii rezultând din jurisprudenta.

De la faimoasa hotarâre cunoscuta sub denumirea de "Cassis de Dijon", Curtea autorizeaza restrictionarea de catre un stat membru a importului de produse dintr-un alt stat membru, care nu sunt conforme cu prevederile legislatiei statului în care sunt importate, daca aceste masuri sunt necesare pentru satisfacerea unor cerinte obligatorii precum: eficienta supravegherii fiscale, protectia sanatatii publice, corectitudinea tranzactiilor comerciale, protectia consumatorilor, a patrimoniului cultural sau a mediului.

C 120/78, Rewe-Zentral (Cassis de Dijon)

Statele membre pot împiedica importul de produse care nu îndeplinesc conditiile impuse de catre statul în care sunt importate, daca aceste prevederi sunt necesare pentru satisfacerea cerintelor obligatorii. Aceasta nu este cazul motivelor invocate de guvernul Germaniei împotriva importarii de bauturi alcoolice cu continut scazut de alcool.

Compania Rewe-Zentral a solicitat administratiei germane autorizatie pentru a importa in Germania o bautura alcoolica produsa în Franta (lichior de fructe), ce se numea "Cassis de Dijon". Eliberarea autorizatiei a fost refuzata cu motivul ca aceasta bautura, cu un continut de alcool între 15 si 20%, nu a respectat prevederile legislatiei germane, care stipuleaza ca pot fi vândute pe piata doar bauturile alcoolice din fructe cu un continut minim de alcool de 25%. Rewe-Zentral a argumentat în fata instantei financiare din Hesse ca acest lichior era vândut pe piata franceza în mod legal si ca legislatia germana constituie o bariera în calea liberei circulatii a marfurilor. Instanta a solicitat o hotarâre preliminara, care sa interpreteze articolul 28 din Tratatul CE.

Raspunsul Curtii a fost ca, în absenta unor reglementari comune privind productia si distributia produselor, revine statelor membre sarcina de a reglementa toate problemele legate de producerea si promovarea produsului pe teritoriul lor si ca obstacolele în calea liberei circulatii a marfurilor, care rezulta din neconcordante între normele din legislatiile nationale, trebuie acceptate daca aceste prevederi sunt necesare în vederea satisfacerii cerintelor obligatorii referitoare în special la eficienta supravegherii fiscale, protectia sanatatii publice, corectitudinea tranzactiilor comerciale si protectia consumatorului.

În acest caz, guvernul german a pretins ca obligatia unui continut de alcool minim este justificata de protectia sanatatii publice si, în special de nevoia de a evita proliferarea bauturilor cu un continut de alcool moderat, care constituie o sursa de dependenta mai puternica decât bauturile mai tari. Guvernul german a pretins de asemenea ca abolirea acestei cerinte ar oferi un avantaj competitiv bauturilor cu continut de alcool minim, deoarece alcoolul constituie cea mai scumpa componenta a acestor bauturi, datorita impozitelor mari care i se aplica.

Curtea a respins ambele argumente, aratând ca, pe de o parte, consumatorii germani sunt deja în masura sa îsi procure o mare varietate de bauturi alcoolice cu continut de alcool minim si ca deja exista obiceiul de a dilua bauturi alcoolice tari, si ca, pe de alta parte, corectitudinea tranzactiilor comerciale poate fi asigurata daca i se ofera consumatorului suficiente informatii prin tiparirea acestora pe etichetele aplicate pe sticla.

Principiul mentionat în aceasta hotarâre, cunoscut sub numele de principiul "Cassis de Dijon", a fost aplicat în repetate rânduri în jurisprudenta ulterioara. Principiul nu este altceva decât aplicarea "regulii ratiunii" din common law (pe care o vom reîntâlni la dreptul comunitar al concurentei), conform careia trebuie efectuat un exercitiu de proportionalitate, de catre Curte sau instanta nationala, pentru a determina daca efectele legislatiei unui stat membru asupra liberei circulatii a marfurilor sunt justificate de obiectivele acelei legislatii.

b. O alta sursa de derogare este prevazuta de articolul 30 al Tratatului.

Art. 30 autorizeaza interdictiile sau restrictiile la importuri, exporturi sau pentru marfurile care tranziteaza teritoriul unui stat membru, justificate pe motive de moralitate publica, ordine publica sau siguranta publica; protectia sanatatii si a vietii persoanelor, animalelor sau plantelor; protectia patrimoniului national cu valoare artistica, istorica sau arheologica sau protectia proprietatii industriale si comerciale. Spre deosebire de lista cerintelor obligatorii rezultate din jurisprudenta, lista derogarilor de la articolul 30 este o lista limitativa, ce este strict interpretata de catre Curte. Curtea a subliniat ca art. 30 TCE nu trebuie interpretat ca rezervând anumite materii în competenta exclusiva a statelor[23] si ca sarcina dovedirii ca o încalcare a liberei circulatii a marfurilor este justificata de art. 30 apartine statelor membre.

Indiferent daca derogarea are la baza principiul Cassis de Dijon sau articolul 30, ea va fi admisa doar daca productia sau comertul cu marfurile în cauza nu a fost supusa armonizarii în cadrul legislatiei comunitare. Masura va fi justificata, fie ca o exceptie prevazuta de articolul 30, fie ca o cerinta obligatorie, daca se aplica atât produselor fabricate pe plan national cât si celor din import, prin urmare nu este discriminatorie si este adecvata atingerii scopului propus, este proportionala.

c. Aranjamente de comercializare specifice.

Articolul 28 nu se aplica prevederilor legislative interne care limiteaza sau interzic anumite aranjamente de comercializare, daca acestea afecteaza toti agentii comerciali care îsi desfasoara activitatea pe teritoriul unei tari în mod egal, din punct de vedere juridic si factual, atât comercializarea produselor fabricate pe plan intern cât si cele importate din alte state membre.

Cauzele conexate C 267-268/91, Keck and Mithouard

În cadrul a doua proceduri penale împotriva domnilor Keck si Mithouard, deoarece au încalcat legislatia franceza prin revânzarea produselor neprelucrate la preturi inferioare preturilor efective de cumparare, tribunalul de prima instanta din Strasbourg a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, doua întrebari preliminare privind interpretarea dispozitiilor din Tratatul CEE privind concurenta si libera circulatie în cadrul Comunitatii.

D-nii Keck si Mithouard au sustinut în apararea lor ca o interdictie generala a revânzarii în pierdere, cum este cea prevazuta în legislatia franceza, este incompatibila cu art. 30 din Tratat, precum si cu principiul liberei circulatii a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor si cu principiul liberei concurente în cadrul Comunitatii.

Curtea a dispus ca o astfel de interdictie limiteaza volumul general al vânzarilor si, prin urmare, volumul vânzarii de produse dintr-un alt stat membru, în sensul ca interzic comerciantilor sa utilizeze o metoda de promovare a vânzarilor. Astfel, aceasta constituie o bariera in calea liberei circulatii a marfurilor. Cu toate acestea, si contrar jurisprudentei anterioare, Curtea a statuat ca aplicarea în cazul produselor din alte state membre a prevederilor nationale care impun restrictii sau interzic anumite aranjamente de comercializare nu cad sub incidenta articolului 28 din Tratat, daca aceste prevederi se aplica tuturor comerciantilor care îsi desfasoara activitatea pe teritoriul statului respectiv si daca ele afecteaza în masura egala, de jure et de facto, desfacerea produselor fabricate pe piata interna si a celor din import.

Jurisprudenta a fost confirmata ulterior, iar Curtea Europeana de Justitie a scos din domeniul de aplicare al articolului 28 TCE, de exemplu, reglementarile nationale care interziceau comercializarea cu amanuntul în zilele de duminica sau care impuneau limite în promovarea anumitor produse, în cazurile în care aceste reglementari se aplica uniform produselor fabricate pe plan intern si celor din import. Regulile nationale care impun închiderea obligatorie în anumite intervale de timp a statiilor de benzina constituie aranjamente de comercializare, care se aplica în mod egal comerciantilor indiferent de origine si nu încalca art. 30 TCE.[25] Interdictia publicitatii pentru medicamente în afara sediilor asociatiei farmacistilor constituie aranjament de vânzare si nu încalca art. 28.

C 441/04, A -Punkt Schmuckhandel

Legislatia austriaca interzice vânzarea sau acceptarea de ordine de cumparare pentru diferite marfuri la domiciliul persoanelor fizice. Lista acestor marfuri include si bijuteriile. Doamna Schmidt, un comerciant german, a organizat o "petrecere a bijuteriilor" la domiciliul unei terte persoane, în cadrul careia au fost expuse si vândute bijuterii. A-Punkt, un concurent, a chemat-o în judecata si a încercat sa obtina o ordonanta presedintiala prin care sa previna organizarea de catre doamna Schmidt a unor viitoare petreceri de acest tip. Doamna Schmidt a sustinut ca actiunile ei sunt perfect legale în Germania si ca interdictia austriaca încalca art. 28 TCE.

Curtea a raspuns ca, în principiu, interdictia nu încalca tratatul. Deoarece vânzarea directa la domiciliul unei persoane constituie aranjament de vânzare, conform jurisprudentei din Keck si Mithouard si din cauza C 20/03, Burmanjer (incriminarea vânzarii itinerante, fara autorizatie, de abonamente la periodice, fara a face distinctie între originea produselor, nu încalca art. 28 TCE).

În consecinta, restrictia austriaca a vânzarii la domiciliu nu încalca art. 28, daca se aplica tuturor comerciantilor în Austria si afecteaza toate bunurile în mod egal, fie ca sunt autohtone, fie ca sunt straine. Instanta nationala trebuie sa verifice acest lucru. Chiar daca legea austriaca are ca efect descresterea consumului de bunuri de acest gen, nu este suficient pentru a intra sub incidenta art. 28 (asa cum se pronuntase anterior Curtea în cauzele conexate C 418-421/93, C 461-462/93, C 464/93, C 9-11/94, C 14-15/94, C 23-2394, C 332/94, Semarero Casa Uno).

Politici comerciale comune

Politica comerciala comuna (P.C.C.) si Uniunea vamala a Comunitatilor Europene, prevazuta de art.131 din Tratatul CE reprezinta comertul exterior al Comunitatii. P.C.C. poate fi privita ca un element al politicii de relatii externe a unei entitati supranationale (Comunitatea Europeana), care dispune de competente exclusive în acest domeniu.

Competenta Comunitatii în sfera politicii comerciale comune este exclusiva; în aceasta materie numai Uniunea este competenta sa reglementeze, cu exceptiile aflate sub incidenta paragrafelor 5 si 6 ale art. 133 TCE.^[26] Statele membre pot actiona numai pe baza unor autorizari exprese si specifice, potrivit normele comunitare.

Curtea de Justitie a interpretat într-o maniera generoasa competentele atribuite Comunitatii în domeniul politicii comerciale comune:

"Politica comerciala comuna nu ar putea fi desfasurata în mod eficient în cazul în care Comunitatea nu ar fi în masura sa dispuna si de mijloace de actiune mai elaborate, folosite pentru dezvoltarea comertului international. De aceea, nu trebuie imprimata art.113 TCEE (actualmente art. 133 TCE - n.n.) o interpretare având ca efect limitarea politicii comerciale comune la utilizarea unor instrumente privind doar aspectele traditionale ale comertului exterior, îndeosebi liberalizarea schimburilor, excluzând mecanisme mai evoluate, de natura sa realizeze organizarea, la scara mondiala, a pietei unui produs de baza...problema schimburilor externe trebuie sa fie solutionata într-o perspectiva deschisa, si nu numai pentru gestionarea unor sisteme limitate, precum chestiunile vamale si restrictiile cantitative".[28]

Scopul politicilor comerciale comune

Indicarea activitatilor mentionate de articolul 133 din Tratatul CE ca apartinând domeniului politicilor comerciale comune este mai degraba exemplificativa decât exhaustiva^[29]. Alaturi de sistemul de vot majoritar si de natura exclusiva a competentelor comunitare, activitatile au dat nastere unei dezbateri îndelungate cu privire la definirea scopului articolului 133 TCE. Tratatul de la Amsterdam a modificat articolul 133 TCE, precum si Tratatul de la Nisa .

Exportul catre statele terte

Legislatia comunitara contine reguli comune în materia exportului[31], având la baza principiul potrivit caruia exporturile catre statele terte nu trebuie sa sufere nici un fel de restrictii cantitative; exceptii de la aceasta regula se pot face doar cu scopul protejarii moralei publice, ordinii publice, securitatii publice, protectiei sanatatii si vietii cetatenilor, animalelor si plantelor, protectiei patrimoniilor culturale nationale precum si a proprietatii industriale si comerciale. Domeniul de aplicatie al acestor reguli nu este însa nelimitat, deoarece anumite categorii de bunuri, considerate de natura 'sensibila', sunt excluse. Pentru produsele cu dubla utilitate, ce pot fi folosite atât în domeniul civil cât si în cel militar, sunt aplicabile reguli speciale .

Importul din statele terte

În conformitate cu Acordul general pentru tarife vamale si comert din 1994, anexat acordului OMC, principiul aplicabil importurilor din statele terte este ca acestea nu pot fi supuse restrictiilor cantitative, cu exceptia cazurilor în care se iau masuri speciale de protectie a moralei, ordinii si securitatii publice, protectiei sanatatii si vietii cetatenilor, animalelor si plantelor, protectia patrimoniilor culturale nationale, precum si a proprietatii industriale si comerciale[33].

Legislatia anti-dumping

Conform Acordului Anti-dumping anexat OMC, prin regulamente pot fi impuse masuri anti-dumping pentru produsele importate din statele terte. Potrivit legislatiei comunitare[34], aceste masuri pot fi aplicate atunci când institutiile CE constata ca produsele în cauza sunt comercializate în interiorul CE la un pret inferior celui practicat în statul exportator; pe lânga aceasta, este necesar sa se stabileasca faptul ca practicarea preturilor inferioare aduce prejudicii Comunitatii si ca introducerea de catre institutiile CE a regulilor anti-dumping este în interesul Comunitatii.

În jurisprudenta, Curtea si Tribunalul de Prima Instanta au afirmat ca institutiile comunitare se bucura de o libertate mare în aprecierea chestiunilor de politica economica pe care le implica impunerea masurilor anti-dumping[35]; de asemenea, Curtea a sustinut în mod constant ca masurile anti-dumping pot fi contestate de catre persoanele fizice sau societatile comerciale direct afectate de acestea .

Potrivit prevederilor Regulamentului 3286/94[37], Comunitatea este îndreptatita sa ia masuri în cazurile de concurenta neloiala sau a practicilor ilicite ce afecteaza exporturile sale catre statele terte. Aceste masuri pot consta în restrictii cantitative, în suspendarea sau retragerea concesiunii sau în impunerea unor taxe vamale. Procedura de investigare si evaluarea conditiilor impunerii masurilor de protectie pentru astfel de situatii trebuie sa respecte regulile Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), care au fost avute în vedere si la redactarea Regulamentului 3286/94.

Conform Acordului asupra subventiilor si masurilor compensatorii anexat Acordului OMC, institutiile CE pot impune masuri compensatorii cu privire la produsele subventionate de guvernele statelor terte[38]. Impunerea masurilor poate avea loc doar daca se dovedeste ca subventia este specifica pentru respectivul produs, ca aceasta risca sa produca un prejudiciu industriei din Comunitate si ca este în interesul Comunitatii sa aplice o atare masura.

Acorduri internationale

Personalitatea juridica conferita Comunitatii prin art. 281 din Tratatul EC îi permite acesteia sa negocieze si sa încheie acorduri internationale. Acestea sunt negociate de Comisie si încheiate de Consiliu, cu respectarea procedurii prevazute de art. 300 la Tratatului. În sfera politicilor comerciale comune, CE a adoptat o serie de acorduri cu state terte si alte acorduri internationale. Printre acestea se numara acorduri referitoare la anumite produse, acorduri de cooperare vamala[39], acorduri de liber schimb , acorduri stabilind uniuni vamale . Au fost încheiate, de asemenea, acorduri privind cooperarea economica si comerciala, cu respectarea prevederilor art. 133 si 308 . În cazul acordurilor de asociere, al caror scop este mai larg decât cel al politicilor comerciale comune, prevederile acestora privind practicile comerciale vor intra în vigoare prin intermediul adoptarii (cu respectarea art. 133 CE), a unor acorduri interimare.

Efectul acordurilor internationale încheiate de Comunitatea Europeana: Un tratat international finalizat de Comunitatea Europeana, potrivit procedurilor prevazute de articolul 300 din Tratatul CE, devine parte integranta a ordinii juridice comunitare, de la momentul intrarii sale în vigoare. Prevederile acestui tratat pot fi invocate de persoane în fata instantelor nationale, în masura în care termenii, scopul si natura tratatului contin obligatii clare, neconditionate si independente de viitoare masuri de implementare.

Tariful vamal comun

Bunurile importate în statele membre dintr-o tara terta trebuie definite, clasificate si evaluate luând în considerare principii identice. Regulamentul 2658/87 privind nomenclatura tarifara si statistica si Tariful Vamal Comun (modificat de mai multe ori) defineste sistemul general de functionare a tarifului vamal comun si contine si o nomenclatura combinata, pe care Comisia are sarcina sa o revizuiasca anual.

Tariful vamal al Comunitatilor Europene cuprinde:

(a) nomenclatura combinata a marfurilor;

(b) orice alta nomenclatura care se bazeaza partial sau integral pe nomenclatura combinata sau care adauga la acesta orice subdiviziuni si care este stabilita prin dispozitiile Comunitatii care reglementeaza domenii specifice în vederea aplicarii masurilor tarifare legate de comertul cu marfuri;

(c) ratele si alte elemente de taxare aplicabile în mod normal marfurilor cuprinse în nomenclatura combinata în ce priveste taxele vamale si taxele agricole si alte taxe de import prevazute în politica agricola comuna sau prin masurile specifice aplicabile anumitor marfuri care rezulta din transformarea produselor agricole.

(d) masurile tarifare preferentiale cuprinse în acorduri pe care le-a încheiat Comunitatea cu anumite tari sau grupuri de tari si care stipuleaza acordarea tratamentului tarifar preferential;

(e) masurile tarifare preferentiale adoptate unilateral de Comunitate pentru anumite tari, grupuri de tari sau teritorii;

(f) masurile autonome suspensive, care prevad o reducere sau o scutire de drepturi de import aferente unor anumite marfuri;

(g) alte masuri tarifare prevazute în legislatia Comunitatii.

Nomenclatura combinata

Nomenclatura combinata este divizata în 99 de capitole, primele 24 privind produsele agricole si cele din industria alimentara, iar restul capitolelor acopera produsele industriale. Ca regula generala, taxele vamale pentru produsele ce se încadreaza în capitolele 25-99 sunt taxe ad valorem. Pentru cele din capitolele 1-24 sunt aplicate taxe diferite în functie de modul de organizare al pietei, conform politicii agricole comune. Tariful Vamal Comun nu se aplica bunurilor importate în mod nelegal: bunuri care nu pot fi puse în circulatie, e.g. substante narcotice sau psihotrope pentru uz ilegal. Asemenea bunuri nu atrag taxe vamale sau TVA, chiar daca sunt confiscate de autoritati.

Reguli generale de interpretare ale nomenclaturii

Interpretarea este guvernata de urmatoarelor principii:

1) denumirile sectiunilor, capitolelor si subsectiunilor au numai valoare de referinta, pentru interpretarea judiciara clasificarea va fi determinata conform termenilor din titluri, din sectiuni si din notele suplimentare, explicative ale titlurilor, atunci când exista. Nomenclatura are 1011 titluri, grupate în 99 capitole, grupate la rândul lor în 21 de sectiuni. De exemplu 57.07 reprezinta al saptelea titlu în capitolul 57 referitor la "alte materiale textile vegetale" (57.07 - "fire si alte fibre textile vegetale, fibra de hârtie").

2) a. Orice referinta în titlu privind un produs va fi interpretata ca referindu-se atât la produsul importat, incomplet sau nefinisat, cât si la produsul finisat sau finisat.

b) Orice referinta în titlu la un material sau substanta va include mixturi ale acelei substante sau combinatii ale acesteia. Orice referinta la un bun ce include o anumita substanta va fi interpretata ca incluzând o referinta la un bun compus în întregime sau partial din acea substanta. Clasificarea bunurilor compuse din mai multe substante se va face conform regulii 3.

3) Când, pentru orice motiv, un produs poate fi clasificat în doua sau mai multe titluri, clasificarea se efectueaza astfel:

a) titlul care ofera cea mai detaliata descriere va fi preferat titlului care furnizeaza o descriere generala,

b) bunurile compuse din mai multe materiale sau componente, vor fi clasificate în functie componenta care le asigura trasatura esentiala,

c) când bunurile nu pot fi clasificate prin metodele 3a sau 3b, vor fi clasificate sub titlul care survine ultimul între toate titlurile cu valoare egala ce sunt luate în consideratie.

4. Bunurile care nu pot fi incluse în nici un titlu vor fi clasificate sub titlul pentru bunurile cu care seamana cel mai mult.

5. Regulile de mai sus se aplica si când trebuie determinata subsectiunea cea mai potrivita într-o sectiune.

Administratiile statelor membre nu pot interpreta termenii în care bunurile sunt descrise, deoarece ar pune în pericol aplicarea uniforma a dreptului comunitar.[45]

Ca în orice alt domeniu al dreptului comunitar, Curtea a fost solicitata, prin intermediul procedurii hotarârii preliminare, sa asigure interpretarea uniforma a nomenclaturii combinate.

Astfel în Turkey Tails, în cadrul litigiului dintre o companie din Hamburg si autoritatea vamala, era în discutie clasificarea produselor importate din SUA, pe care compania le descria ca fiind "posterior de curcan", fie sub titlul "resturi de pasari domestice", fie sub titlul " bucati de pasari domestice".

Curtea nu a luat în discutie caracteristicile fizice ale produsului, ci folosinta acestora si valoarea comerciala la pretul pietei, încadrându-le la titlul "resturi alimentare".

Aceeasi autoritate vamala a fost implicata, doi ani mai târziu, într-un litigiu privind un import de caise[46]. Disputa privea clasificarea sub titlul 20.06 B II a 6 bb (produse continând zahar) sau sub titlul 20.06 B II c 1 aa (produse care contin zahar adaugat). Curtea a analizat nota suplimentara pentru titlul 20.06 privind fructele, altele decât ananasul si strugurii, care au continut de zahar ce depaseste 9% din greutate. În lumina si a acordurilor încheiate de Comunitate sub egida GATT, Curtea a stabilit ca, pentru scopul taxarii vamale, caisele sunt un fruct continând zahar adaugat, indiferent daca acesta a fost introdus în fruct sau nu.

În sensul regulamentului 2658/87 "marfuri comunitare" reprezinta marfurile:

obtinute sau produse în întregime pe teritoriul vamal al Comunitatii si care nu contin marfuri importate din tari sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Comunitatii,

importate din tari sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Comunitatii si care au fost puse în libera în circulatie,

obtinute sau produse pe teritoriul vamal al Comunitatii, fie din marfuri mentionate doar la doilea punct, fie din marfuri mentionate la primul si al doilea punct.

Marfurile originare dintr-o tara (ce include si apele sale teritoriale statale) sunt acele marfuri obtinute sau produse integral în acea tara si reprezinta

(a) produse minerale extrase pe teritoriul acelei tari;

(b) produse vegetale cultivate acolo;

(c) animale vii, nascute si crescute acolo;

(d) produse obtinute de la animale vii crescute acolo;

(e) produse de vânatoare sau de pescuit obtinute acolo;

(f) produse de pescuit maritim si alte produse obtinute din apele maritime din afara apelor teritoriale ale unei tari de catre navele înmatriculate sau înregistrate în acea tara si sub pavilionul acelei tari;

(g) marfuri obtinute sau produse la bordul navelor-uzina din produse mentionate la lit.(f) si care provin din acea tara, cu conditia ca astfel de nave-uzina sa fie înmatriculate sau înregistrate în acea tara si sub pavilionul acesteia;

(h) produse obtinute de pe fundul marii sau din subsolul marii în afara apelor teritoriale, cu conditia ca acea tara sa aiba drepturi exclusive de a exploata solul sau subsolul respectiv;

(i) produse din deseuri si produse reziduale obtinute din operatiuni de fabricare si articole uzate, daca acestea au fost colectate în zona respectiva si sunt potrivite doar pentru a recupera materia prima

(j) marfuri care sunt produse în locul respectiv exclusiv din marfuri mentionate la lit. (a) - (i) sau din derivatele lor, în oricare stadiu al productiei.

Rambursarea si remiterea taxei vamale

Se aplica urmatoarele definitii:

(a) "rambursare" reprezinta restituirea totala sau partiala a drepturilor de import sau de export care au fost achitate;

(b) "remitere" reprezinta fie decizia de a scuti de obligatia de a plati integral sau partial valoarea unei datorii vamale, fie decizia de a anula integral sau partial înscrierea în evidenta contabila a unui drept de import sau export care nu a fost achitat.

Drepturile de import sau de export sunt rambursate în masura în care se stabileste ca în momentul în care au fost platite valoarea acestor drepturi nu era datorata legal.

Nu se acorda rambursarea sau restituirea drepturilor daca faptele, care au dus la achitare sau la înscrierea în evidenta contabila a unei sume ce nu era legal datorata, sunt rezultatul unei actiuni deliberate savârsite de catre o persoana interesata

Drepturile de import sau export sunt rambursate sau restituite la depunerea unei cereri catre biroul vamal în cauza într-o perioada de trei ani de la data la care valoarea acestor drepturi a fost comunicata debitorului.

Acea perioada se prelungeste daca persoana în cauza face dovada ca a fost împiedicata sa depuna cererea în termenul amintit ca urmare a unor împrejurari neprevazute sau de forta majora

Drepturile de import sau de export sunt remise când se invalideaza o declaratie vamala, iar drepturile au fost achitate. Rambursarea se acorda în urma unei cereri depuse de persoana în cauza în intervalele prevazute pentru depunerea cererii de invalidare a declaratiei vamale.

Drepturile de import sunt rambursate sau remise în masura în care se stabileste ca valoarea acestor taxe înscrise în evidenta contabila este aferenta marfurilor plasate sub regimul vamal în cauza si refuzate de importator deoarece erau defecte sau nu respectau conditiile contractului în baza caruia au fost importate.

Sunt asimilate marfurilor defecte marfurile deteriorate înainte de acordarea liberului de vama

Rambursarea sau remiterea drepturilor de import se acorda cu conditia ca:

(a) marfurile sa nu fi fost folosite, cu exceptia unei posibile utilizari initiale necesare pentru a verifica daca sunt defecte sau nu respecta termenii contractuali;

(b) marfurile sa fie exportate de pe teritoriul vamal al Comunitatii.

La cererea persoanei în cauza, autoritatile vamale permit ca marfurile sa fie distruse sau sa fie plasate, în vederea reexportului, sub regimul de tranzit extern sau sub cel de antrepozit vamal sau într-o zona sau antrepozit liber, în loc sa fie exportate. În scopul de a primi una dintre aceste destinatii vamale marfurile sunt considerate necomunitare.

Drepturile de import nu pot fi rambursate sau remise în cazul marfurilor care, înainte de a fi declarate la vama, au fost importate temporar pentru a fi testate, decât daca se stabileste ca defectele marfurilor sau nerespectarea prevederilor contractuale nu ar fi putut fi detectate în mod normal în decursul acestor teste.

Drepturile de import sunt rambursate sau remise în urma prezentarii unei cereri la biroul vamal corespunzator în termen de douasprezece luni de la data la care valoarea acestor drepturi a fost comunicata debitorului.

Totusi, autoritatile vamale pot permite ca aceasta perioada sa fie depasita în cazuri exceptionale justificate corespunzator.

Importanta subiectului pentru magistratul national

Libera circulatie a marfurilor

Normele comunitare referitoare la libera circulatie a marfurilor au afectat foarte mult modul de reglementare al vietii economice în statele membre. Legislatia nationala, careia i se aplica principiul liberei circulatii, reflecta un spectru larg de politici economice, ce reflecta valorile si interesele nationale de la un moment dat. În cele mai multe cazuri, judecatorul national va trebui sa verifice daca o masura nationala ce restrictioneaza comertul intracomunitar este totusi justificata. Justificarea, fie ca este analizata prin prisma art. 30 TCE, fie ca îi este aplicata regula ratiunii, cere judecatorului national sa se pronunte, de cele mai multe ori, dupa cum a aratat experienta statelor membre, asupra argumentelor unor mari societati comerciale, care sustin ca anumite norme nationale nu sunt proportionale cu obiectivele legislatiei. Pe de alta parte, interdictiile obstacolelor în calea liberei circulatii a marfurilor subliniaza contradictia dintre liberalizarea pietelor si reglementarea si protejarea vietii economice la nivel national. Judecatorul national va fi chemat sa examineze optiunile puterii legislative si daca aceleasi rezultate pot fi atinse prin mijloace alternative. Ceea ce va avea ca rezultat modificarea relatiei dintre puterea judecatoreasca si puterea legislativa, asa cum este aceasta configurata în ordinea constitutionala interna.

Datorita rolului pe care l-au avut în dezvoltarea Pietei Interne, prevederile Tratatului referitoare la libera circulatie a marfurilor au fost interpretate foarte larg de catre Curte. În consecinta, exceptiile si justificarile pentru obstacolele în calea liberei circulatii sunt strict interpretate, într-un sens restrâns.

Curtea a supus unei interpretari stricte "cerintele obligatorii" pe care statele membre le-au folosit pentru a justifica obstacole în calea importurilor sau exporturilor, folosind testul proportionalitatii. Acest test se aplica în doua etape. În prima etapa se aplica testul necesitatii: se va verifica daca obiectivul urmarit de masura nationala în discutie nu putea fi atins prin alte mijloace, care sa nu împiedice comertul. În a doua etapa, se aplica un test al echilibrului, care consta în adaugarea unei întrebari si bineînteles, gasirea raspunsului: efectul restrictiv asupra liberei circulatii a marfurilor este disproportionat fata de scopul masurii? Nu este suficient ca statul membru sa sustina ca restrictia se justifica prin protectia mediului, de exemplu. Statul membru trebuie sa demonstreze ca masura este proportionala si necesara pentru atingerea unui obiectiv recunoscut de dreptul comunitar.

În practica, aplicarea regulii ratiunii cere instantei nationale o analiza complexa si atenta. În jurisprudenta Curtii exista exemple care ilustreaza aceste dificultati.

În cauza Duphar[47], Curtea a considerat ca o limitare impusa cheltuielilor pentru produse medicale de catre autoritatile olandeze cu atributii în protectia sanatatii nu încalca libera circulatie a marfurilor, daca se dovedeste ca nu sunt discriminatorii, pe când Avocatul General Mancini a fost de parere ca masura olandeza încalca libera circulatie, dar este justificata. În Ex p. Association of Pharmaceutical Importers , Curtea a stabilit ca masura nationala în cauza încalca libera circulatie, dar este justificata de protectia sanatatii publice, Avocatul General Darmon a considerat ca masura nu intra sub incidenta liberei circulatii a marfurilor, iar Curtea de Apel britanica, ce solicitase hotarâre preliminara, îsi exprimase opinia ca masura încalca libera circulatie si nu este justificata.

Efectul impunerii taxelor interne discriminatorii[49] interzise de tratat este acelasi ca si impunerea taxelor având efect echivalent taxelor vamale. Cei care au platit asemenea taxe au dreptul de a solicita restituirea sumelor de la autoritatile nationale implicate. Restituirea trebuie sa urmeze regulile nationale de returnare a taxelor colectate în mod nejustificat. Principiul îsi are originea în conceptul efectului direct, iar mecanismul de aplicare se afla în mâinile autoritatilor nationale. Neabrogarea unei legi care împiedica procesul de restituire a taxelor nedatorate reprezinta o încalcare a art. 5 al Tratatului. Daca taxa a fost încorporata în pretul platit de cumparator, cel care a platit taxa nu poate solicita recuperarea. Solutionarea problemei unei dobânzi la restituire este de competenta dreptului national.

Politica comerciala comuna

În unele cazuri, statele membre nu impun taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, dar impun taxe pentru activitatea de comert cu bunuri importate. Aceste taxe sunt la rândul lor interzise, deoarece au un efect echivalent. Judecatorul national, atunci când interpreteaza si aplica legislatia nationala trebuie sa identifice nu numai normele nationale aplicabile cazurilor concrete, specifice legislatiei interne, dar totodata trebuie sa verifice si efectul economic al unei astfel de norme asupra circulatiei bunurilor importate sau exportate si, mai întâi de toate, trebuie sa determine daca nu cumva acestea intra în conflict cu legislatia comunitara.

Toate acestea pot fi usor verificate în situatia unor masuri de natura financiara, dar este mult mai dificil în situatiile în care sunt adoptate masuri cantitative, ce instituie cote. În acordurile sale comerciale cu terte state, Comunitatea Europeana stabileste deseori cote de export sau de import asupra anumitor bunuri sau anumite cote anuale pentru produse, care pot fi importate sau exportate într-un mod limitat. Potrivit acestor cote, fiecare importator sau exportator primeste o autorizatie de import sau de export cu privire la o cantitate determinata de produse. Totalul acestor cantitati autorizate trebuie sa corespunda unei cote globale, care se stabileste la nivel european. Aceste autorizari pot fi comercializate în spatiul comunitar, în sensul ca, dupa ce a epuizat cantitatile disponibile, o persoana (comerciant) poate sa-si vânda autorizatia pentru cantitatea ramasa, netranzactionata înca, si permisa de acea autorizatie. Aceasta autorizatie poate fi comercializata succesiv, pâna în momentul în care se epuizeaza cantitatea prevazuta în continutul sau.

Acesta este momentul în care judecatorul national poate fi confruntat cu doua posibile probleme: statul membru poate fie sa instituie masuri fiscale în legatura cu comercializarea autorizatiilor, fie sa restrictioneze comercializarea acestora. Dar acestea la rândul lor sunt masuri cu efect echivalent, ce sunt interzise de legislatia comunitara. Este de asemenea posibil ca aceste cote sau cantitati prevazute în autorizatie, sa fie modificate în mod ilegal, prin utilizarea unor practici frauduloase (spre exemplu: certificate falsificate emise fie în statele terte, fie în Comunitatea Europeana). Într-un asemenea caz, judecatorul national este confruntat cu alte doua probleme: prima vizeaza represiunea penala si nu prezinta relevanta aici; cea de-a doua se refera la politicile vamale, rezultatul fiind acela ca surplusul de bunuri importate (ce exced autorizatiei) va fi supus unui tarif vamal integral si nu tarifului vamal preferential, prevazut în acordul comercial. În aceasta situatie, judecatorul national este obligat sa aplice în mod direct legislatia comunitara în materie vamala[55].

Bunurile introduse prin contrabanda, dintr-un stat care nu este membru al UE, sunt supuse de asemenea Tarifului Vamal Comun.

C 455/98, Tullihallitus c. Kaupo Salumets and others

În 1996 si 1997, domnul Salumets si complicii sai au introdus prin contrabanda în Finlanda din Estonia (care nu era stat membru UE la acea data) peste 100 000 litri de alcool etilic. Alcoolul era prelucrat într-un fost grajd, în conditii neigienice, îmbuteliat si vândut în Finlanda. Inculpatii au fost condamnati pentru infractiunea de contrabanda la pedepse cu închisoarea si plata unor amenzi penale.

Tribunalul districtual Tampere a dispus disjungerea cauzei pentru cererea autoritatilor vamale finlandeze (Tullihallitus) privind plata taxelor vamale, TVA si a unor taxe specifice pentru alcool, toate în valoare de 38 milioane coroane finlandeze, în conformitate cu Tariful Vamal Comun si legislatia nationala ce transpunea mai multe directive comunitare în domeniu. În acest dosar, instanta finlandeza a folosit procedura hotarârii preliminare, deoarece avea dubii ca Tariful Vamal Comun si directivele se aplica alcoolului etilic importat prin contrabanda.

Inculpatii din dosarul penal au sustinut ca regulile comunitare vamale nu sunt aplicabile, deoarece alcoolul etilic nu poate fi tratat în acelasi mod ca si bauturile alcoolice destinate consumului, datorita concentratiei alcoolice. Operatiunea pe care au desfasurat-o trebuie tratata în acelasi mod ca si importul drogurilor, care nu se comercializeaza si nu pot fi supuse taxarii, iar contrabanda nu constituie o activitate economica în întelesul dreptului comunitar si se afla în afara regulilor acestuia.

Curtea, dupa ce a facut referire la jurisprudenta anterioara privind drogurile, a subliniat ca nu se poate folosi acelasi rationament si în cazul alcoolului etilic. Acest produs nu este unul a carui comercializare sa fie interzisa datorita naturii sale sau a caracteristicilor sale speciale. Circumstantele privind modul de introducere a acestuia în statul membru nu pot altera faptul ca un produs legal, ca alcoolul etilic, nu poate fi comparat cu drogurile pentru ratiuni privind originea, calitatea sau puritatea sa. Mai mult, concurenta dintre alcoolul de contrabanda si cel care este distribuit în mod legal este afectata, în sensul ca piata alcoolului legal distribuit este chiar tinta produselor alcoolice de contrabanda. În consecinta, alcoolul etilic nu poate fi privit ca fiind un produs în afara activitatilor economice. De aceea, este subiect al taxelor vamale si al celorlalte taxe ce trebuie platite în conditii normale, conform dreptului comunitar.

Exista un anumit numar de exceptii care sunt permise de dispozitiile art.134 din tratatul CE. Potrivit acestora, în cazuri urgente, un stat membru poate solicita autorizarea Comisiei, în vederea adoptarii unor masuri necesare pentru prevenirea unor dificultati economice, care ar putea fi provocate de adoptarea unor anumite politici comerciale, în unul sau mai multe state membre. Datorita faptului ca sunt exceptii de la politica comerciala comuna, conform art.133 din Tratatul CE, acestea trebuie întotdeauna sa fie interpretate si aplicate într-o maniera restrictiva . Aceasta obligatie de interpretare în sens restrictiv incumba si judecatorului national, atunci când este chemat sa interpreteze si sa aplice aceste masuri pe plan national.

Drept civil - Dreptul la actiune

Conform regulamentului 2913/92, atunci când o persoana solicita autoritatilor vamale sa ia o decizie legata de aplicarea reglementarilor vamale, acea persoana trebuie sa furnizeze toate informatiile si documentele cerute de autoritatile respective pentru a se lua decizia mentionata. O astfel de decizie trebuie adoptata si notificata solicitantului cât mai urgent posibil.

Atunci când solicitarea unei decizii este facuta în scris, decizia trebuie luata în decursul unei perioade prevazute în conformitate cu dispozitiile în vigoare, începând cu data la care solicitarea este primita de autoritatile vamale. Solicitantul trebuie înstiintat în scris în legatura cu o astfel de decizie.

Totusi, acea perioada poate fi depasita când autoritatile vamale se afla în imposibilitatea de a o respecta. Într-o astfel de situatie, autoritatile informeaza solicitantul cu privire la aceasta, înaintea expirarii perioade mentionate, enuntând motivele care justifica depasirea termenului si indica noul termen pe care îl considera necesar în luarea unei decizii cu privire la solicitare.

Deciziile luate de autoritatile vamale în scris, care fie resping solicitarile, fie sunt în detrimentul persoanelor carora le sunt adresate, trebuie sa contina motivele pe care se bazeaza decizia autoritatii

Orice persoana are dreptul de actiune cu privire la deciziile luate de autoritatile vamale cu privire la aplicarea legislatiei vamale, care o privesc direct si personal.

Orice persoana care a facut cerere catre autoritatile vamale pentru luarea unei decizii legate de aplicarea legislatiei vamale si nu a obtinut un raspuns la cerere poate sa si exercite dreptul de actiune.

Actiunea trebuie introdusa în statul membru în care s-a luat decizia sau s-a facut cerere pentru obtinerea ei.

Dreptul de actiune poate fi exercitat initial, înaintea autoritatilor vamale desemnate în acest scop de statele membre; ulterior, înaintea unui organism independent, care poate fi o autoritate judiciara sau un organism specializat echivalent, în conformitate cu dispozitiile în vigoare în statele membre.

Introducerea unei actiuni nu duce la suspendarea aplicarii deciziei disputate.

Autoritatile vamale suspenda totusi integral sau partial aplicarea acestei decizii atunci când au motive întemeiate sa creada ca decizia disputata nu este în spiritul legislatiei vamale sau ca se poate astepta un prejudiciu ireparabil pentru persoana în cauza

Atunci când decizia disputata are ca efect stabilirea de drepturi de import sau de export, suspendarea aplicarii acelei decizii se face în conditiile existentei sau constituirii unei garantii.

Totusi, o astfel de garantie nu este necesara când o asemenea cerinta ar putea, datorita situatiei debitorului, sa provoace dificultati grave de ordin economic sau social.

Dreptul penal

Nu exista norme de drept penal în cadrul legislatiei comunitare pentru încalcarea regimului vamal. Sanctiunile pentru astfel de încalcari sunt prevazute de dreptul national al fiecarui stat membru. Acest principiu a fost explicat de Curte în Casati[57], un caz italian ce privea legislatia ce restrictiona circulatia devizelor, într-o perioada când exportul acestora nu era complet liberalizat:

"În principiu, legislatia penala si regulile de procedura penala sunt probleme pentru care competenta apartine înca statelor membre. Oricum, asa cum rezulta dintr-o jurisprudenta consistenta a Curtii, dreptul comunitar impune anumite limite în domeniul masurilor de control pe care le permite statelor membre în legatura cu libera circulatie a bunurilor si persoanelor. Masurile administrative sau sanctiunile nu pot depasi ceea ce este strict necesar, procedurile de control nu pot fi elaborate într-o asemenea maniera încât sa restrictioneze libertatea ceruta de Tratat si nu pot fi acompaniate de sanctiuni care sunt atât de disproportionate comparativ cu gravitatea încalcarii încât devin obstacole în calea exercitarii acelei libertati."

În alte cauze, Curtea a dezvoltat propriul rationament pentru a limita administrarea severa a justitiei în statele membre, intervenind în temeiul principiului proportionalitatii, ca principiu de drept comun ordinii juridice din toate statele:

"Pentru a evalua daca o prevedere de drept comunitar este consonanta cu principiul proportionalitatii este necesar sa stabilim, în primul rând, daca mijloacele ce le foloseste pentru atingerea obiectivului corespund importantei obiectivului si, în al doilea rând, daca sunt necesare pentru rezultatul urmarit."[58]

În domeniul dreptului vamal comunitar, proportionalitatea afecteaza limitele sanctiunii. O instanta franceza a condamnat câtiva comercianti belgieni la pedeapsa închisorii cu suspendare, plata unei amenzi penale egala cu valoarea bunurilor confiscate si o amenda suplimentara egala cu valoarea dubla a bunurilor.[59]

CEJ:

" Faptul ca importatorul nu s-a conformat obligatiei de a declara adevarata origine a bunurilor nu poate determina aplicarea unor sanctiuni care sunt disproportionate, luând în considerare natura pur administrativa a încalcarii.

În acest context, confiscarea bunurilor sau orice sanctiune pecuniara fixata în raport de valoarea bunurilor este în mod cert incompatibila cu prevederile tratatului si sunt echivalente cu un obstacol în calea liberei circulatii a bunurilor."

BIBLIOGRAFIE

BLANQUET & FASQUELLE, Grands arręts de la CJCE, vol. 2, Dalloz, Paris, 2002.

CORRUBLE, Droit européen des affaires, Dunod, Paris, 1998.

DRUESNE, Droit matériel et politiques de la Communauté européenne, coll. Droit fondamental, PUF, Paris, 2001.

DUBOUIS et C. BLUMANN, Droit matériel de l'Union européenne, Paris, Montchrestien, 2001.

CARD, Droit matériel et politiques communautaires, Eska, Paris, 2001.

LENAERTS&VAN NUFFEL&BRAY, Constitutional law of the European Union, Sweet&Maxwell, London, 2005

LASOK, Law & Institutions, Butterworths, London, 2001.

LE MIRE, Droit de l'Union européenne et politiques communes, Collection Memento, Dalloz, Paris, 2001.

OLIVER, Free Movement of Goods in the European Community, Sweet & Maxwell, London,1996.

WEATHERILL & BEAUMONT, EU Law, Penguin, London, 1999.

WYATT & DASHWOOD, European Community Law, Sweet & Maxwell, London, 1993.

BLIN, "L'Article 113 CE Aprčs Amsterdam", (1998) 420 Revue du Marché commun et de l'Union européenne 447.

BOURGEOIS, "The European Court of Justice and the WTO: Problems and Challenges" in WEILER (ed.), The EU, the WTO and the NAFTA. Towards a Common Law of International Trade, OUP, Oxford, 2000.

DASHWOOD & HILLION (eds.), The General Law of E.C. External Relations, Sweet and Maxwell, London, 2000.

DEMARET, "La politique commerciale : perspectives d'évolution et faiblesses présentes", in Schwarze & Schermers (eds.), Structure and Dimensions of European Community Policy, Baden-Baden, Baden-Baden.

EECKHOUT, The European Internal Market and International Trade: A Legal Analysis, Clarendon Press, Oxford, 1994.

INAMA, Customs and Trade laws of the EC, Kluwer, London, 1999

KADDOUS, Le droit des relations extérieures dans la jurisprudence de la Cour de Justice des Communautés européennes, Helbling & Lichtenhahn, Bruylant, Genčve, Bruxelles, 1998.

KOUTRAKOS, Trade, Foreign Policy and Defence in EU Constitutional Law, Hart Publishing, Oxford, 2001.