Libertatea de circulatie a persoanelor.

Din cele mai vechi timpuri, libertatea de circulatie a fost considerata ca un corolar al drepturilor si libertatilor oamenilor[1], fapt care a convins Uniunea Europeana si Statele membre î 656t194g n sensul suprimarii oricarui control de frontiera asupra persoanelor ce trec dintr-o tara a Uniunii Europene în alta .

Frecventa controalelor de identitate a fost deja redusa, însa s-a dovedit dificila suprimarea lor totala.

Statele membre nu doresc ca pretul platit pentru deschiderea frontierelor si pentru mobilitate sa se materializeze într-o mobilitate crescuta pentru criminali, o securitate redusa pentru cetateni, cât si într-un proces de imigrare necontrolat.

În vederea garantarii unei libertati totale a cetatenilor si în paralel a asigurarii securitatii sale, a fost necesara punerea în practica a unui anumit numar de actiuni. Guvernele nationale au trebuit sa elaboreze metode de lucru, care sa le permita, în mod individual sau în comun, sa combata imigrarea clandestina si sa continue sa lupte în mod eficace contra criminalitatii, eventual efectuând controale punctuale departe de frontierele nationale.

Libertatea circulatiei în sânul Uniunii Europene impune ca suprimarea controalelor la frontierele interioare sa fie însotita de o întarire a controalelor la frontierele exterioare ale Uniunii.

De câtiva ani deja, sesizarile privind traficul de droguri si arestarile de traficanti nu se mai realizeaza la frontierele interioare ale Uniunii.

Controlul traficului transfrontalier de stupefiante se exercita mai eficient la frontierele exterioare, chiar daca ele se desfasoara pe 10.000 de kilometri de litoral si în punctele de intrare sensibile, precum porturi si aeroporturi internationale.

Pentru a întari controlul a fost pusa în practica o cooperare a instantelor politienesti si juridice.

O data cu disparitia frontierelor interioare, cetatenii din tarile terte, odata admisi pe teritoriul Uniunii, pot circula aproape liber, ca si cei din cadrul Uniunii. Aceasta a facut ca Statele membre sa poata conta unul pe altul pentru a efectua controale eficace si armonizate la punctele de intrare pe teritoriul Uniunii.

Zece din Statele membre ale Uniunii au progresat pe calea suprimarii controalelor la frontierele lor comune. Aceasta initiativa a grupului denumit "Schengen" - Benelux, Germania, Greeia, Spania, Franta, Italia, Austria si Portugalia - a condus la adoptarea unor reglementari de o mare deschidere, prin crearea unui sistem comun de eliberare a vizelor si o lista comuna a tarilor ai caror cetateni trebuie sa posede viza pentru a penetra teritoriul uneia dintre tarile membre ale grupului "Schengen".

În virtutea acordului de la Schengen, politiile statelor semnatare coopereaza pentru depistarea si prevenirea criminalitatii, sarcini care le sunt facilitate de catre un sistem informatizat de informare si de schimb de date[4]. Politiile nationale au dreptul de a urmari criminalii si traficantii de droguri pâna la granita teritoriului unui stat vecinatar al acordului .

Conventia Schengen si-a manifestat efectele în cursul anului 1995. Ţarile grupului Schengen spera ca si alte state membre ale Uniunii Europene vor adopta ulterior aceleasi principii.

Între timp, intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene în noiembrie 1993 a permis UE sa-si accelereze propria munca de consolidare a liberei circulatii a persoanelor. Dispozitiile relative la cooperare în materie de justitie si afaceri interne au contribuit la cresterea mobilitatii persoanelor, întarind eficacitatea actiunilor întreprinse la nivel national si a celui al Uniunii Europene în scopul opririi imigratiei clandestine si ameliorarii luptei contra terorismului, traficului de stupefiante si a altor forme de criminalitate internationala.