Legislatia primara
Art.49 TCE (interdictia restrictionarii circulatiei serviciilor)
Art. 50 (definitia serviciilor)
Art. 55 (art. 45-48 se aplica serviciilor, respectiv restrictii permise de tratat)
Legislatia secundara
Directiva 2005/36/CE a Parlamentului si Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale
Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind abolirea restrictiilor pentru dreptul de stabilire si libera circulatie a serviciilor în domeniul activitatii liber profesioniste pentru institutiile bancare si financiare
Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoastere al diplomelor acordate pentru completarea educatiei profesionale si pregatirea cu o durata de 3 ani, modificata de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992
Directiva Parlamentului si Consiliului 99/42/CE din 7 iunie 1999 stabilind un mecanism de recunoastere a calificarilor în activitatile profesionale vizate de Directiva privind liberalizarea si masurile tranzitorii pentru sistemul general de recunoastere a calificarilor
Directiva Consiliului nr. 98/5/CE din 16 februarie 1998 privind facilitarea exercitarii profesiei de avocat pe baza permanenta într-un stat membru, altul decât cel în care a fost obtinuta calificarea
Introducere
Libera circulatie a persoanelor atrage dupa sine s 757u205h i necesitatea eliminarii restrictiilor referitoare la libertatea de furnizarea a serviciilor. De aceea, statele membre trebuie sa elimine restrictiile de circulatie si rezidenta pentru urmatoarele persoanele fizice:
resortisantii unui stat membru care sunt stabiliti sau doresc sa se stabileasca într-un alt stat membru, în vederea desfasurarii unor activitati independente sau care doresc sa presteze servicii în acel stat;
resortisantii statelor membre care doresc sa plece în alt stat membru pentru a beneficia de servicii;
sotul/sotia si copiii sub 21 ani ai acestor resortisanti, indiferent de nationalitate;
rudele pe linie ascendenta si descendenta ai acestor cetateni si ai sotului/sotiei acestor resortisanti, rude care sunt dependente de acestia, indiferent de nationalitatea lor.
Statele membre acorda persoanelor mentionate care presteaza servicii dreptul de a parasi si dreptul de a intra pe teritoriul lor. Acest drept se exercita prin simpla prezentare a unei carti de identitate valabila sau a unui pasaport valabil. Membrii de familie se bucura de acelasi drept ca si resortisantul de care sunt dependenti.
Nu se pot impune persoanelor mentionate cerinta unei vize de iesire sau de intrare ori o alta cerinta echivalenta
Fiecare stat membru acorda dreptul de rezidenta permanenta pentru resortisantii altor state membre care se stabilesc pe teritoriul sau, în vederea desfasurarii unor activitati independente, atunci când restrictiile privind aceste activitati au fost eliminate în conformitate cu Tratatul.
Dreptul de rezidenta al persoanelor care furnizeaza sau beneficiaza de servicii este egal ca durata cu perioada în care se furnizeaza aceste servicii.
În cazurile în care aceasta perioada depaseste trei luni, statele membre pe teritoriul carora se presteaza serviciile elibereaza un document de sedere care sa faca dovada dreptului de rezidenta
În cazurile în care perioada nu depaseste trei luni, cartea de identitate sau pasaportul pe baza caruia persoana în cauza a intrat pe teritoriu este suficient pentru acoperirea sederii sale. Statul membru poate, totusi, sa solicite persoanei în cauza sa si anunte prezenta pe teritoriu.
Dreptul de rezidenta este valabil pe întreg teritoriul statului membru în cauza
Principiul libertatii de prestare a serviciilor poate fi invocat nu doar de persoanele fizice care sunt cetateni ai unui stat membru, ci si de catre entitati juridice constituite conform legislatiei unui stat membru si având sediul pe teritoriul Uniunii Europene.
Jurisprudenta Curtii a evoluat în paralel cu dezvoltarea economica si comerciala a Comunitatii, astfel încât daca pâna la începutul anilor 90, Curtea emitea trei sau patru hotarâri pe an în materia libertatii de circulatie a serviciilor, dupa 1991, odata cu intrarea în era informatiei si punerea accentului pe construirea unei "societati a serviciilor", cazuistica s-a dezvoltat exponential.
Notiunea de servicii
Sunt considerate servicii prestatiile furnizate în mod obisnuit în schimbul unei remuneratii, în masura în care nu sunt reglementate de dispozitiile privind libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor. Ca si la celelalte libertati, este necesara existenta elementului transfrontalier, în sensul ca furnizorul si beneficiarul serviciului trebuie sa fie stabiliti în state membre diferite. Jurisprudenta a stabilit ca aceasta libertate se aplica si situatiei în care persoana care furnizeaza servicii le ofera în alt stat membru decât cel în care este stabilit, indiferent de statul membru unde este stabilita persoana care primeste serviciul. Nu este necesar ca persoana careia îi este furnizat serviciul sa fie si cea care îl plateste.
Serviciile cuprind o serie întreaga de activitati, care sunt în continua dezvoltare:
activitati cu caracter industrial sau cu caracter comercial, precum managementul, consultanta, întretinerea si/sau paza imobilelor, publicitate, constructii, servicii de recrutare,
activitati artizanale,
activitatile prestate în cadrul profesiunilor liberale,
servicii furnizate atât societatilor comerciale, cât si consumatorilor: consultanta financiara, consultanta juridica, servicii de arhitectura, organizarea de târguri, închiriere de autovehicule, servicii turistice, servicii audio-vizuale,
servicii furnizate numai consumatorilor: centre sportive, centre de recreere, centre de îngrijire a sanatatii, servicii de îngrijire la domiciliu,
servicii care necesita proximitatea furnizorului si a celui care îl primeste,
servicii care pot fi furnizate la distanta, inclusiv prin Internet.
Sunt servicii activitatile care nu intra sub incidenta altor libertati: transmiterea programelor de televiziune este un serviciu, dar materialele folosite pentru difuzarea semnalului tv (aparatura, filmul, înregistrarile) sunt supuse regulilor liberei circulatii a bunurilor.[1]
O activitate va fi considerata ca serviciu, chiar daca este strict reglementata sau interzisa în anumite state membre.[2]
Interzicerea de catre un stat membru a importului de materiale publicitare si bilete pentru activitati de loterie organizate în alte state membre constituie un obstacol în calea libertatii prestarii de servicii, care este justificat prin motive de mentinere a ordinii sociale. Trebuie precizat ca jurisprudenta Curtii nu s-a modificat în domeniul serviciilor privind jocurile de noroc[3] si ca în aceasta materie sensibila pentru statele membre, testul proportionalitatii este mai putin riguros decât de obicei, iar Curtea îngaduie statelor membre o libertate mai mare decât pentru celelalte tipuri de servicii.
Cauza 275/92, Schindler
Domnii Gerhart Schindler si Joerg Schindler au trimis pliante si scrisoridin Olanda în Marea Britanie invitând cetateni britanici sa participe la o loterie organizata în Germania. Formularele de înscriere erau incluse în scrisoare. Aceste documente au fost confiscate de catre politia britanica cu motivatia ca legislatia nationala interzice activitatile de loterie de tipul celor descrise si de asemenea importul oricaror materiale de reclama care promoveaza aceasta loterie. Masura confiscarii a fost atacata în fata instantelor nationale, unde partile au argumentat ca interdictia prevazuta contravine libertatii de circulatie a marfurilor si libertatii prestarii de servicii. Curtea a examinat mai multe chestiuni preliminare, concentrându-se în special asupra faptului daca importurile în cauza au fost guvernate de catre libertatea de circulatie a marfurilor sau de libertatea prestarii de servicii si daca interzicerea acestora a fost compatibila cu aceste libertati.
Curtea a considerat ca activitatea de transmitere a materialelor publicitare si formularelor de înscriere constituie un simplu mijloc de organizare sau desfasurare a unei loterii ce, conform Tratatului, nu pot fi tratate în mod separat fata de loteria în sine. Prin urmare, activitatea cade sub incidenta aplicarii libertatii prestarii de servicii si nu a libertatii de circulatie a marfurilor. Legislatia nationala care interzice desfasurarea loteriilor pe teritoriul unui stat membru constituie un obstacol în calea libertatii prestarii de servicii. Totusi, daca aceste prevederi nu fac distinctie între loteriile desfasurate pe teritoriul statului respectiv si cele desfasurate pe teritoriul altor state membre, ele se pot justifica prin gradul de pericol social al faptei si prin posibilitatea fraudei ce însoteste în general activitatea de pariere si prin dorinta de evitare a consecintelor pierderilor pecuniare la nivel individual si social care pot aparea în urma incitarii la cheltuirea unor sume de bani. Prevederea în cauza nu contravine legislatiei comunitare.
Prestatorul poate, în vederea executarii prestatiei, sa si desfasoare temporar activitatea în tara în care presteaza serviciul, în aceleasi conditii care sunt impuse de aceasta tara propriilor resortisanti. Situatiile de acest gen se refera la turisti, persoane ce primesc tratament medical, persoane calatorind în scop de afaceri sau al educatiei.
Cauzele conexate 286/82 si C-26/83,
Graziana Luisi si Giuseppe Carbone c. Ministero del Tesoro
Întrebarile preliminare ale instantei italiene au fost formulate în cadrul unei actiuni a celor de doi cetateni italieni împotriva deciziei Ministerului Trezoreriei de a-i amenda pentru cumpararea de devize straine în scopul folosirii acestora în afara granitelor statului italian. Valoarea devizelor depasea limita maxima aprobata de legislatia italiana de 500 000 lire italiene pe an pentru scoaterea în afara granitelor de catre rezidenti în scop de turism, afaceri, tratament medical, educatie.
Curtea a decis ca, în temeiul Tratatului, restrictiile privind libera prestare de servicii urmeaza a fi eliminate în ceea ce îi priveste pe cetatenii statelor membre care sunt stabiliti într-un alt stat membru decât cel al persoanei ce este destinatara a serviciilor. Pentru a permite prestarea serviciilor, persoana care presteaza serviciul se poate deplasa în statul membru unde este stabilit destinatarul serviciilor sau acesta din urma poate merge în statul în care este stabilit prestatorul serviciilor. În timp ce primul caz este expres mentionat în tratat si permite prestatorului de servicii sa-si exercite activitatea cu titlu temporar în statul membru unde presteaza serviciile, cel de-al doilea caz este corolarul necesar ce rezulta de aici, care întregeste obiectivul liberalizarii tuturor activitatilor aducatoare de profit care nu intra în domeniul ocrotit de principiul libertatii de circulatie a bunurilor, persoanelor si capitalului.
Rezulta ca libertatea de prestare a serviciilor include si libertatea, pentru destinatarii serviciilor, sa mearga în alt stat membru pentru a beneficia de un serviciu de acolo, fara a fi obstructionat de restrictii, chiar si în privinta platii si ca turistii, persoanele ce primesc tratament medical sau care calatoresc pentru studii sau pentru afaceri, vor fi considerati destinatari ai serviciilor.
C 186/87, Ian William Cowan c. Finantele Publice
Prin ordinul din 5 iunie 1987, Comisia de asistenta financiara a victimelor infractiunilor de pe lânga tribunalul de mare instanta din Paris a solicitat, prin intermediul procedurii preliminare, interpretarea interdictiei de discriminare în temeiul cetateniei sau, dupa caz nationalitate, prevazuta de art. 12 TCE (la acea data art. 7), pentru a decide daca o norma din Codul de procedura penala francez era compatibila cu dreptul comunitar.
Întrebarea a fost solicitata în cadrul litigiului dintre cetateanul britanic Ian Cowan si trezoreria franceza privind compensarea financiara pentru vatamarea corporala produsa ca urmare a lovirii sale la iesirea dintr-o statie de metrou, în timpul sejurului sau în Paris. Deoarece faptuitorul nu a fost identificat, victima s-a adresat Comisiei, conform legislatiei franceze, în vederea obtinerii unor compensatii financiare.
CEJ:
"Conform Tratatului, interzicerea discriminarii se aplica "în sensul acestui Tratat" si "fara a neglija nici o prevedere speciala continuta în acesta". Ultima expresie se refera în special la alte prevederi ale Tratatului unde aplicarea principiului general prezentat i se ofera forme concrete, în functie de situatiile specifice. Exemple în acest sens sunt prevederile privind libera circulatie a persoanelor, dreptul la stabilire si libertatea de a presta servicii.
Dupa cum Curtea a sustinut, în cauzele conexate 286/82 si 26/83 Luisi si Carbone, libertatea de a oferi servicii include libertatea, pentru beneficiarii serviciilor, de a se deplasa într-un alt stat membru în scopul de a obtine acolo un anumit serviciu, fara a fi obstructionat de restrictii, iar turistii, printre altii, trebuie priviti ca beneficiari ai serviciilor.
Guvernul francez a sustinut ca, în conformitate cu legislatia comunitara în vigoare, beneficiarul unor servicii nu se poate astepta ca efectul principiului care interzice discriminarea sa se extinda pâna acolo încât legislatia nationala în discutie sa nu creeze nici o bariera libertatii de miscare. O astfel de prevedere precum cea în discutie în cadrul procedurii nationale, se sustine, nu impune restrictii în acel sens. Mai mult, priveste un drept care este o manifestare a principiului solidaritatii nationale. Un astfel de drept presupune o legatura mai strânsa cu statul decât cea a unui beneficiar al serviciilor, iar pentru acest motiv poate fi restrictionat numai pentru persoane care sunt fie cetateni ai acelui stat, fie cetateni straini care domiciliaza în acel stat.
Aceasta argumentatie nu poate fi acceptata. Atunci când dreptul comunitar garanteaza unei persoane fizice libertatea de circulatie într-un alt stat membru, protectia acelei persoane în interiorul statului membru în discutie, la fel ca în cazul cetatenilor acelui stat si a rezidentilor în acel stat, este un corolar al libertatii de circulatie. Rezulta ca interzicerea discriminarii este aplicabila beneficiarilor de servicii în contextul tratatului în ceea ce priveste protectia împotriva riscului de a fi victima unui atac si dreptul de a obtine compensatii financiare, prevazut de catre legislatia nationala, atunci când acest risc se materializeaza. Faptul ca aceasta compensatie în discutie este finantata de Trezoreria Publica nu poate modifica regulile privind protectia drepturilor garantata prin Tratat."
C 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid
O instanta olandeza, Centrale Raad van Beroep, a solicitat o interpretare preliminara a prevederilor tratatului referitoare la libera circulatie a serviciilor. În cursul unei proceduri în fata instantei a fost pusa în discutie admiterea ca reprezentant legal al apelantului a unei persoane care si-a schimbat domiciliul din Olanda în Belgia, în timpul procesului.
Conform legislatiei olandeze numai o persoana cu cetatenie olandeza si domiciliul în Olanda avea capacitatea de a fi reprezentant legal.
CEJ:
"Interzicerea restrictiilor liberei circulatii a serviciilor include toate cerintele impuse persoanei ce presteaza servicii, în special din motive referitoare la cetatenie sau la faptul ca persoana nu locuieste stabil în statul unde se presteaza serviciile, cerinte care nu se aplica persoanelor stabilite pe teritoriul national sau care pot împiedica sau obstructiona în alte moduri activitatile persoanei care presteaza serviciile.
În special cerinta ca persoana care presteaza servicii sa locuiasca în mod obisnuit pe teritoriul statului unde urmeaza sa fie prestate serviciile poate, în anumite circumstante, sa aiba ca rezultat lipsirea art. 49 de efect util, având in vedere ca obiectivul precis al acestui articol este interzicerea restrictiilor privind libertatea de a presta servicii pentru persoanele care nu sunt stabilite în statul unde urmeaza sa fie prestate serviciile.
Totusi, luând in considerare natura specifica a unor servicii ce urmeaza sa fie prestate, anumite cerinte impuse persoanei ce presteaza serviciile nu pot fi considerate ca incompatibile cu tratatul în cazul în care acestea au ca scop aplicarea normelor profesionale justificate de interesul general - în special reguli privind organizarea, calificarea, etica profesionala, supravegherea si raspunderea - care sunt obligatorii pentru orice persoana stabilita în statul unde se presteaza serviciile, iar daca ar fi stabilita în alt stat persoana care presteaza serviciile nu s-ar afla in sfera de aplicare a acestor reguli.
De asemenea, unui stat membru nu i se poate nega dreptul de a lua masuri de prevenire a exercitarii de catre o persoana ce presteaza servicii si a carei activitate este integral sau în principal directionata catre teritoriul sau a libertatii garantate de art. 49 în scopul evitarii regulilor profesionale de conduita care i s-ar aplica daca ar fi fost stabilit în acel stat; o astfel de situatie poate fi supusa controlului judiciar în baza dispozitiilor capitolului privitor la dreptul de stabilire si nu în baza dispozitiilor privitoare la servicii.
În conformitate cu aceste principii, cerinta ca persoanele, ale caror atributii sunt de a asista administrarea justitiei, sa fie permanent stabilite în scop profesional în jurisdictia anumitor instante, curti sau tribunale, nu poate fi considerata incompatibila cu prevederile art. 49 si 50, aceasta cerinta fiind în mod obiectiv justificata de nevoia de a se asigura respectarea normelor profesionale de conduita privitoare, în special, la administrarea justitiei si la etica profesionala.
Totusi, nu este aceeasi situatie atunci când prestarea anumitor servicii intr-un stat membru nu este supusa nici unei norme de calificare sau profesionala si când cerinta de domiciliere stabila este fixata prin referire la teritoriul statului in cauza.
Referitor la o activitate profesionala a carei exercitare este în mod similar nerestrictionata pe teritoriul unui anume stat membru, cerinta de stabilire pe teritoriul acelui stat constituie o restrictie incompatibila cu art. 49 si 50 ale tratatului daca administrarea justitiei poate fi asigurata in mod satisfacator prin masuri mai putin restrictive, ca aceea a alegerii unei adrese pentru servicii.
Prevederile art. 49, a carui aplicare urma sa fie pregatita de directivele emise în perioada de tranzitie, devin astfel neconditionate la expirarea acestei perioade.
Prevederile acestui articol interzic orice discriminare împotriva persoanelor ce presteaza servicii pe motive de cetatenie sau pe baza faptului ca domiciliaza în alt stat membru decât cel în care se vor presta serviciile.
De aceea, cel putin în ceea ce priveste cerintele speciale de nationalitate sau de domiciliu, art. 49 si 50 impun o obligatie bine definita, a carei indeplinire de catre statele membre nu poate fi întârziata sau periclitata de absenta prevederilor care trebuie adoptate in conformitate cu autoritatea conferita de art. 53 si 56.
Prin urmare, raspunsul este acela ca primul paragraf al art. 49 si al treilea paragraf al art. 50 au efect direct si astfel pot fi invocate în fata instantelor nationale, cel putin în cazurile in care se urmareste abrogarea oricarei discriminari impotriva unei persoane ce presteaza servicii, din motive de nationalitate sau datorita faptului ca locuiesc într-un alt stat membru decât acela unde se vor presta serviciile."
Interdictia oricarui tip de discriminare cuprinde atât discriminarea directa pe criteriul cetateniei sau în cazul persoanelor juridice criteriul locatiei sediului acestora si, de asemenea, discriminarea care, desi bazata în aparenta pe criterii neutre, are de fapt acelasi rezultat.
C 62/81, Seco and Desquenne & Giral
Companiile Seco si Desquenne & Giral, cu sediul în Franta, au executat diverse lucrari în Luxemburg. Pentru aceasta au angajat muncitori care nu erau cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene. Conform legislatiei din Luxemburg privind contributia la asigurarile sociale, muncitorii angajati în Luxemburg sunt în principiu asigurati în mod obligatoriu în privinta pensiei si invaliditatii. Jumatate din aceasta suma trebuie platita de catre angajator, iar cealalta jumatate de catre angajat. Guvernul luxemburghez poate dispune scutirea cetatenilor straini cu resedinta temporara în Luxemburg de la schema de asigurari. În astfel de cazuri, angajatorul trebuie sa plateasca contributia de care raspunde în mod direct, desi plata acesteia nu da dreptul muncitorilor în cauza sa beneficieze de asigurare sociala.
Conform acestor prevederi, asigurarile sociale au solicitat ca Seco si Desquenne & Giral sa achite contributia pentru muncitorii angajati. Ambele companii au introdus actiune împotriva acestei decizii, pretinzând ca legislatia din Luxemburg încalca prevederile Tratatului referitoare la libertatea prestarii de servicii. Curtea de Casatie din Luxemburg a solicitat o hotarâre preliminara cu privire la interpretarea articolului 50 din Tratatul CE.
În raspunsul sau, CEJ a indicat ca prevederile de tipul celor din acest caz au ca rezultat plasarea asupra companiilor straine a unei poveri financiare de dimensiuni mai însemnate decât în cazul companiilor din Luxemburg, deoarece companiile straine platesc aceasta contributie si în statele în care se afla sediul central al acestora. Contributiile suplimentare pe care trebuie sa le plateasca în Luxemburg nu aduc nici un fel de beneficii angajatilor acestor companii, dând nastere unei forme de discriminare care nu poate fi justificata pe motive de protectie sociala a muncitorilor.
Asigurarile Sociale au subliniat pentru Curte faptul ca prevederea în cauza urmareste prevenirea obtinerii de catre companiile straine a unui avantaj competitiv prin nerespectarea prevederilor legislatiei muncii în statele de origine. Raspunsul Curtii a fost ca un astfel de risc nu justifica aplicarea unei masuri cu un caracter atât de general companiilor care respecta legislatia muncii din tara de origine.
Ca raspuns la alt argument, referitor ca muncitorii nu erau cetateni UE, Curtea a dispus ca un stat membru nu are dreptul sa faca uz de puterile sale pentru a controla angajarea persoanelor cetateni ai unor state ne-membre, în scopul impunerii unui impozit de tip discriminatoriu asupra unei companii înregistrate intr-un alt stat membru si care beneficiaza de libertatea prestarii de servicii conform tratatului.
Distinctia fata de celelate libertati
Datorita art. 50 TCE, prevederile referitoare la servicii au fost subordonate celorlate libertati. Jurisprudenta Curtii în materia diferentei între servicii si dreptul de stabilire a dat nastere multor controverse.
C 55/94, Gebhard c. Consiglio dell'Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano
Consiglio Nazionale Forense a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CE, doua întrebari preliminare privind interpretarea Directivei Consiliului 77/249/CEE, din 22 martie 1977 de facilitare a exercitarii efective a libertatii de a presta servicii de catre avocati, în cadrul unei proceduri disciplinare deschise de Consiglio dell'Ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano (Consiliul ordinului avocatilor si procuratorilor din Milano) împotriva d-lui Gebhard. Acestuia i s-a reprosat ca nu si-a îndeplinit obligatiile ce îi revin în temeiul unei legi italiene din 1982 privind libertatea de a presta servicii de catre avocatii care au calitatea de resortisanti ai unui stat membru al Comunitatilor Europene, exercitând în Italia o activitate profesionala cu caracter permanent într-un cabinet deschis de acesta si utilizând titlul de "avvocato".
Dl. Gebhard, resortisant german, a fost abilitat sa exercite profesia de "Rechtsanwalt" în Germania începând cu 3 august 1977. Dl Gebhard este înscris în baroul din Stuttgart, unde este "colaborator independent" la un cabinet ("Bürogemeinschaft"), fara a avea propriul sau cabinet în Germania si avea resedinta în Italia din martie 1978. Venitul dlui Gebhard era impozitat integral în Italia, locul sau de resedinta.
Dl Gebhard a lucrat din 1978 în calitate de colaborator ("con un rapporto di libera collaborazione") la un cabinet de avocati asociati din Milano si apoi, de la 1 ianuarie 1980 pâna la începutul anului 1989, în calitate de asociat ("associato") în acelasi cabinet.
La 30 iulie 1989, dl Gebhard si-a deschis propriul cabinet la Milano, în cadrul caruia colabora cu el "avvocati" si "procuratori" italieni. Conform declaratiilor sale exercita o activitate în esenta extrajudiciara de asistenta si reprezentare pentru persoane vorbitoare de limba germana, o activitate de reprezentare a unor persoane vorbitoare de limba italiana în Germania si Austria si asistenta acordata unor profesionisti italieni confruntati cu probleme de drept german pentru clientii acestora.
Câtiva profesionisti italieni, printre care si "avvocati" italieni cu care dl Gebhard a fost asociat pâna în 1989, au formulat o plângere la Consiliul ordinului din Milano. Acestia reclama faptul ca a folosit titlul de "avvocato" pe înscrisul cu antet utilizat în scop profesional, ca a intervenit direct cu titlul de "avvocato" în fata Pretura si Tribunale di Milano.
Dupa ce i-a interzis sa utilizeze titlul de "avvocato", la 19 septembrie 1991 Consiliul ordinului din Milano a decis deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva dlui Gebhard, considerând ca nu si-a îndeplinit obligatiile ce îi reveneau în temeiul Legii nr. 31/82 prin exercitarea în Italia a unei activitati profesionale cu caracter permanent în cadrul propriului sau cabinet si utilizarea titlului de "avvocato".
La 14 octombrie 1991, dl Gebhard a depus la Consiliul ordinului din Milano o cerere de înscriere în tabloul avocatilor. Aceasta cerere se întemeia pe Directiva Consiliului 89/48/CEE din 21 decembrie 1988 privind un sistem general de recunoastere a diplomelor de învatamânt superior acordate pentru formare profesionala cu durata minima de trei ani. Nu i s-a raspuns în mod oficial.
Procedura disciplinara deschisa la 19 septembrie 1991 s-a încheiat printr-o decizie din 10 noiembrie 1992, prin care Consiliul ordinului din Milano a dispus împotriva domnului Gebhard suspendarea exercitarii activitatii profesionale pe o durata de sase luni.
Dl Gebhard a introdus, la Consiglio Nazionale Forense, o actiune împotriva acestei decizii, precizând totusi ca actiunea sa, în acelasi timp, contesta refuzul implicit fata de cererea sa de înscriere în tabloul avocatilor.
În aceste conditii organul jurisdictional italian a întrebat daca deschiderea unui cabinet ar putea fi interpretata ca exprimare a vointei avocatului în cauza de a exercita o activitate având caracter nu temporar sau ocazional, ci permanent si care sunt criteriilor care se aplica pentru aprecierea caracterului temporar sau permanent al acestei activitati.
În primul rând, Curtea a stabilit ca diferenta între servicii si dreptul de stabilire este data de caracterul temporar al activitatilor în cauza se apreciaza nu numai în functie de durata prestarii, ci în egala masura în functie de frecventa, periodicitatea si continuitatea acesteia.
În al doilea rând, Curtea a recunoscut ca prestatorul serviciilor are posibilitatea ca, în sensul Tratatului, sa dobândeasca pentru exercitiul profesiei, în statul membru gazda, o anumita infrastructura (inclusiv un birou, cabinet sau birou de consultatii), în masura în care aceasta infrastructura este necesara pentru îndeplinirea serviciilor în cauza.
Ceea ce rezulta din aceasta hotarâre este ca instanta trebuie sa verifice toate circumstantele factuale ce înconjoara o afacere pentru a decide daca afacerea respectiva participa la viata economica a statului membru gazda si, deci, furnizeaza servicii pe o perioada de timp nedefinita. Jurisprudenta ulterioara a considerat ca un stabiliment de îngrijire a persoanelor în vârsta are nevoie de infrastructura unei cladiri si de personal care trebuie sa fie permanent prezent, ceea ce înseamna ca este stabilit pe o perioada nedefinita în statul membru unde se afla cladirea. Un coafor care se deplaseaza o singura data pe saptamâna într-un stat membru si mentine un salon, nu este stabilit acolo, deoarece existenta salonului în care lucreaza nu este un indicator al prezentei sale permanente.
Restrictii permise ale liberei circulatii a serviciilor.
Tratatul nu interzice statelor membre restrictionarea libertatii de prestare a serviciilor pentru motive de interes general, nici în privinta solicitarii unei diplome sau a unui nivel de proficienta într-o limba în vederea desfasurarii anumitor activitati. În acest sens, a fost adoptat un numar important de directive în vederea facilitarii recunoasterii reciproce a calificarilor între statele membre.
Un stat membru poate impune restrictii libertatii de circulatie a serviciilor, în temeiul art. 45 (autoritatea publica) si 46 TCE (politici publice, ordine publica, sanatate publica).[4] Obiectivele de natura economica nu constituie temeiuri ale politicilor publice. Serviciile de interes general ne-economic (serviciile de aparare, sociale, culturale, educationale) furnizate de autoritatile publice pot fi restrictionate în temeiul politicilor publice.
Sunt întâmpinate cu reticenta de catre statele membre încercarile institutiilor comunitare de a liberaliza piata serviciilor de interes general economic. Serviciile de interes general economic sunt cele furnizate particularilor de catre autoritatile publice si pot fi încredintate unor anumiti operatori, desemnati de autoritatile publice, care acorda drepturi speciale sau exclusive si introduc un mecanism special de finantare. Autoritatile determina si stabilesc sarcinile si obiectivele, precum si modul în care trebuiesc duse la îndeplinire aceste servicii.
BIBLIOGRAFIE
LENAERTS&VAN NUFFEL&BRAY, Constitutional law of the European Union, Sweet&Maxwell, London, 2005.
GAVALDA, Droit des affaires de l' UE, Litec, Paris, 1999.
DRUESNE, Droit matériel et politiques de la Communauté européenne, coll. Droit fondamental, PUF, Paris, 2001.
DUBOUIS et C. BLUMANN, Droit matériel de l'Union européenne, Montchrestien, Paris, 2001.
SCHAPIRA, Droit européen des affaires, PUF, Paris, 1999.
DUTHEIL DE LA ROCHERE, Droit communautaire matériel, Hachette Education, Paris, 2001.
GREEN, HARTLEY & USHER, The Legal Foundations of the Single Market, New York, 1992.
ICARD, Droit matériel et politiques communautaires, Eska, 2001.
|
