MECANISMELE JURIDICE DE PROTECTIE A DREPTURILOR OMULUI DIN CADRUL ONU

MECANISMELE JURIDICE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI DIN CADRUL ONU

3.1 ORGANE ALE NAŢIUNILOR UNITE CE AU CA PRINCIPALĂ MISIUNE PROMOVAREA sI PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI

Conform Cartei, Organizatia natiunilor Unite are rolul foarte important de a promova pe plan international drepturile omului (art.1, pct.3).

Pentru a-si îndeplini acest rol, organizatia a pus la punct un sistem de organe principale si subsidiare care, într-un fel sau altul, participa activ la eforturile pentru promovarea si protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale, în toate tarile lumii. Printre acestea se numara Adunarea Generala, Consiliul Economic si Social, Secretariatul ONU, Consiliul de Securitate, Curtea Internationala de justitie, etc.

3.1.1. Adunarea Generala

Adunarea Generala este organul principal al Natiunilor Unite cele mai importante atributii în domeniul drepturilor omului. Competenta Adunarii Generale în domeniul drepturilor omului este prevazuta în articolul 13, pct. b) din Carta Natiunilor Unite, potrivit caruia va initia studii si va face recomand 343v2115d ari în scopul "de a promova cooperarea internationala în domeniul economic, social, cultural, educativ si sanitar si de a sprijini înfaptuirea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie."

Adunarea Generala poate aborda problematica drepturilor omului fie în sedintele sale plenare, fie le poate transmite marilor sale Comisii care cuprind interiorul teritoriului într-un stat (violarea drepturilor omului în Vietnamul de Sud, s.a.m.d.).

Cele mai multe probleme sunt dezbatute în marile Comisii ale Adunarii: în Comisia politica speciala, în Comisia economica si financiara, în Comisia de tutela si în Comisia juridica.

Rapoartele întocmite de Comisii, care cuprind de regula textul propunerilor, proiectelor si obiectivelor de rezolutii si amendamentele propuse de diferiti membri, sunt examinate si, dupa caz, aprobate sau respinse, în sedintele plenare ale Adunarii Generale.

Articolul 63, paragraful 3 prevede ca Adunarea Generala poate adopta conventii internationale în materie, la propunerea Consiliului Economic si Social, poate înfiinta organe subsidiare pe care le considera necesare pentru extinderea functiilor sale (art.22), coordoneaza programele si activitatile institutiilor specializate (art.58).

Conform competentelor conferite de art.22 din Carta ONU, Adunarea Generala a înfiintat o serie de organe subsidiare care au rolul de a o ajuta în exercitarea atributiilor ce îi revin în domeniul drepturilor omului.

Printre acestea se numara Comitetul însarcinat sa studieze situatia în ceea ce priveste aplicarea Declaratiei asupra acordarii independentei tarilor si popoarelor coloniale; Comitetul Natiunilor Unite pentru Namibia; Comitetul asupra apartheidului; Comitetul special însarcinat sa ancheteze asupra politicilor israeliene care afecteaza drepturile omului ale populatiei din teritoriile ocupate; Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian.

Comitetul special însarcinat sa studieze situatia în ceea ce priveste aplicarea Declaratiei asupra acordarii independentei tarilor si popoarelor coloniale.

Comitetul a fost creat în 1961, la un an dupa adoptarea declaratiei asupra acordarii independentei tarilor si popoarelor coloniale si a început sa functioneze din anul 1962. Initial Comitetul era format din 17 membri, numiti de Presedintele Adunarii Generale a Organizatiei Natiunilor Unite, iar ulterior numarul a fost sporit la 24, de unde si denumirea de "Comitetul celor 24".

Mandatul Comitetului special era de a cauta mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea prompta si integrala a Declaratiei din 1960, de a prezenta un raport complet cu recomandarile privind ansamblul teritoriilor de sub tutela, a teritoriilor autonome si a tuturor celorlalte teritorii care si-au capatat independenta si de a informa Consiliul de Securitate asupra faptelor noi intervenite în teritoriile respective de natura a ameninta pacea si securitatea internationala[1].

Mandatul Comitetului a fost largit în 1965 de catre Adunarea Generala, acesta fiind împuternicit:

a)     sa acorde atentie speciala micilor teritorii si sa recomande Adunarii Generale mijloacele cele mai convenabile, precum si masurile ce trebuie luate pentru a permite populatiilor din aceste teritorii sa-si exercite pe deplin dreptul lor de autodeterminare si la independenta;

b)    de fiecare data când va considera oportun sa recomande o data limita pentru accederea la independenta a fiecarui teritoriu;

c)     sa aduca la cunostinta Consiliului de Securitate faptele noi survenite în unele din aceste teritorii care risca sa puna în pericol pacea si securitatea internationala si sa formuleze sugestii din care Consiliul ar putea sa se inspire când studiaza masurile ce ar putea fi luate în conformitate cu Carta.

Comitetul special îsi desfasoara activitatea în sesiuni, care au loc, de regula, la sediul Natiunilor Unite, însa nimic nu-l împiedica sa se reuneasca si în alte locuri. Ca metoda de lucru, el primeste materialele informative si petitiile si invita la sesiunile sale anuale state care administreaza teritorii autonome.

]n martie 1962, Comitetul celor 24 a creat un subcomitet de petitiilor, compus din sapte membri.

Dupa examinarea situatiei dintr-un teritoriu, Comitetul adopta, prin consens, recomandari, consemnate într-o rezolutie. Anual, el întocmeste un raport pe care-l prezinta Adunarii General.

În exercitarea competentelor si functiilor sale, Comitetul Special colaboreaza cu Comisia drepturilor omului, cu Comitetul de Securitate si cu institutii specializate si organizatii internationale asociate la ONU.

Institutia organelor Adunarii Generale apare ca o problema de delegare de competenta atât în cazul Adunarii Generale, cât si în cazul celorlalte organe principale ale ONU, Apreciindu-se ca ele nu sunt limitate în exercitarea acestei functiuni decât de votul membrilor lor si de interdictia prevazuta de articolul 2 paragraful 7 din Carta.

Adunarea Generala este formata din toate statele membre, se întruneste în sesiuni ordinare, de obicei o data pe an, ca si în sesiuni extraordinare, sau extraordinare de urgenta, convocate dupa o anumita procedura. La aceste sesiuni participa reprezentantii tuturor statelor membre, de fiecare data câte 5 membri, pe lânga care pot participa consilieri si experti. Fiecare stat are drept de vot. La începutul fiecarei sesiuni se creeaza o comisie pentru verificarea deplinelor puteri.

Adunarea are si o serie de atributii cu caracter general, între care se numara: discutarea oricaror probleme în cadrul ONU si adresarea de recomandari statelor membre si Consiliului de Securitate, examinarea principiilor generale ale colaborarii pentru mentinerea pacii si securitatii, principiile privind dezarmarea si reglementarea armamentelor, discutarea oricaror diferende sau situatii legate de mentinerea pacii si securitatii supuse Adunarii de un stat membru, un stat membru sau Consiliul de Securitate, urmând ca orice asemenea problema în care este necesara o actiune sa fie conferita Consiliului, înainte sau dupa discutie, promovarea cooperarii internationale în toate domeniile si contributia lor la înfaptuirea dreptului drepturilor omului.

3.1.2 Consiliul Economic si Social (ECOSOC)

Compus Din 54 De Membri, Consiliul Economic si Social are cele mai multe atributii în ceea ce priveste protectia juridica internationala a drepturilor omului. Acesta este organul principal care se afla sub autoritatea Adunarii Generale si care a fost împuternicit sa realizeze cooperarea economica internationala pentru a promova "respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie", potrivit art. 55 lit. c) din Carta ONU.

În timpul negocierilor pentru adoptarea Cartei ONU au fost exprimate mai multe opinii cu privire la numarul membrilor Consiliului Economic si Social. SUA si Egiptul au propus 24 de membri, în timp ce Marea Britanie sustinea un numar mai mic. În final, s-a stabilit prin art. 61 din Carta ca ECOSOC sa fie format din 18 membri.

Datorita cresterii numarului de state membre ale ONU, numarul membrilor Consiliului a crescut la 27[2] si apoi la 54 . Membrii sai sunt alesi de catre Adunarea Generala, în fiecare an în proportie de o treime, mandatul fiecarui membru fiind de 3 ani, conform articolului 61 paragraful 2 din Carta. De asemenea, mandatul poate fi reînnoit imediat.

ECOSOC are ca principale atributii în domeniul drepturilor omului: sa elaboreze sau sa initieze studii si rapoarte asupra problemelor internationale în domeniul economic, social si cultural, educatie, sanatate publica; sa adreseze recomandari asupra tuturor acestor probleme Adunarii Generale, tarilor membre si institutiilor specializate, sa faca recomandari în vederea asigurarii respectarii efective, de catre toti, a drepturilor si libertatilor fundamentale; sa pregateasca proiecte de Conventii pe care sa le supuna Adunarii Generale; sa convoace Conferinte internationale în probleme de competenta sa (art. 62); sa coordoneze activitatea institutiilor specializate prin consultari cu acestea si prin recomandari adresate acestora (art. 63).

Astfel, ECOSOC si-a exercitat competentele înaintând Adunarii Generale o serie de documente în materie: Pactele internationale din 1966, Conventia privind genocidul, tortura, discriminarea rasiala, etc. în situatia în care înainteaza proiectele Adunarii Generale, aceasta are competenta de a le adapta si deschide spre semnare si ratificare, de a le respinge sau adapta sub forma de declaratii. Cele mai multe documente sunt înaintate Adunarii Generale dar, în unele cazuri, Consiliul a adoptat el însusi anumite documente: masuri de siguranta pentru protejarea dreptului drepturilor persoanelor condamnate la moarte, Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul persoanelor aflate în detentie, sau a convocat conferinte de plenipotentiari care au adoptat unele conventii, supuse ulterior Consiliului: Conventia suplimentara privind abolirea sclaviei si comertului cu sclavi si a institutiilor si practicilor similare sau Conventia privind statutul persoanelor fara cetatenie.

Totodata, ECOSOC coopereaza cu Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie si organizatii nonguvernamentale.

Consiliul Economic si Social se reuneste în sesiuni anuale si adopta hotarâri cu majoritate simpla a membrilor prezenti si votanti. Este sprijinit în activitatea sa de o larga retea de organe subsidiare, înfiintate în baza art.63 din Carta, între care Comisii pentru probleme economice si sociale si pentru promovarea drepturilor omului, precum si orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea functiilor sale, cum ar fi "Comisia drepturilor omului", "Comisia pentru conditia femeii" etc.

Comisia drepturilor omului, creata în baza articolului 68 din Carta ONU, la 16 februarie 1946, devine organ subsidiar al ECOSOC la 21 iunie 1946. Formata initial din 18 membri, ea este alcatuita în prezent din 53 de state membre, care au un mandat de 3 ani. Statele îsi numesc proprii reprezentanti în Comisie, iar acestia actioneaza conform instructiunilor, ca delegati guvernamentali si nu cu titlu personal. Cele 53 de state membre sunt desemnate de ECOSOC dupa o formula menita sa asigure o repartizare geografica echitabila între diferitele zone ale lumii.

Conform mandatului sau, Comisia are sarcina sa înainteze ECOSOC propuneri, recomandari si rapoarte referitor la instrumentele juridice privind drepturile omului, protectia minoritatilor si prevenirea discriminarii si alte probleme legate de drepturile omului. În atributiile sale intra de asemenea acordarea de sprijin ECOSOC în coordonarea activitatilor din cadrul sistemului Natiunilor Unite în sfera drepturilor omului.

În primele decenii ale existentei sale, Comisia s-a concentrat în principal asupra activitatilor pur promotionale si asupra pregatirii unor proiecte de instrumente internationale privind drepturile omului. Comisia a elaborat, de exemplu, Declaratia Universala si Pactele. În acea vreme Comisia nu era abilitata sa întreprinda actiuni privind situatii specifice sau acuzatii referitoare la încalcari ale drepturilor omului de catre un stat membru. Rolul sau a început sa se schimbe la sfârsitul anilor '60, când problematica drepturilor omului si-a facut loc din ce în ce mai mult pe agenda politica a ONU si a devenit parte integranta a acesteia. Ultimele doua decenii au cunoscut o crestere extraordinara a numarului de probleme legate de drepturile omului care au fost supuse atentiei ONU si s-a înregistrat o dorinta crescânda a membrilor ca Organizatia sa le abordeze. Desi în prezent toate organismele ONU, inclusiv Consiliul de Securitate, se ocupa de chestiuni legate de drepturile omului, cu timpul, competenta si agenda Comisiei pentru Drepturile Omului s-a largit substantial în ceea ce priveste promovarea si protectia. Astazi exista putine subiecte referitoare la drepturile omului si aspecte conexe, care sa nu fie supuse atentiei Comisiei. Astfel, împreuna cu Centrul Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Comisia a devenit punctul central al aparatului ONU pentru drepturile omului. Ea este coordonatorul multor institutii si programe ale ONU în domeniul drepturilor omului, precum si principalul for al Organizatiei pentru demersurile legate de acuzatiile privind încalcari ale drepturilor omului.

Desi a avut un merit deosebit în organizarea multor programe utile de promovare a drepturilor omului (de exemplu, serviciile de consultanta ale ONU pentru drepturile omului), astazi Comisia îsi concentreaza în principal eforturile asupra combaterii încalcarilor drepturilor omului.

Aceasta sarcina este îndeplinita prin intermediul unei retele din ce în ce mai larga de grupuri de lucru si a unui alt mecanism de protectie a drepturilor omului, cel al raportorilor speciali[4], ce au mandatul de a se ocupa de o anumita tema sau tara.

Comisia va putea sa propuna Consiliului sa aduca modificari mandatului sau, sau sa-i adreseze recomandari referitoare la crearea de Comisii când va considera necesar.

În 1947 a fost autorizata "sa constituie grupuri de lucru speciale compuse din experti desemnati cu titlu individual." Printre acestea se numara Comitetul special însarcinat cu studierea problemelor rapoartelor periodice; Grupul special de experti însarcinat cu studierea problemelor referitoare la drepturile omului în Africa australa; Grupul de lucru Special însarcinat sa ancheteze situatia din Chile în ceea ce priveste drepturile omului.[5]

De asemenea, a creat subcomisia libertatii de informare si de presa (dizolvata în 1952) si Subcomisia de lupta contra masurilor discriminatorii si pentru protectia minoritatilor.

Subcomisia de lupta contra masurilor discriminatorii si pentru protectia minoritatilor este alcatuita din 26 de experti alesi[6] de catre Comisie dintre candidatii desemnati de statele membre ONU. Ei sunt alesi pentru o perioada de trei ani si actioneaza în nume propriu.

Potrivit Statutului sau, Subcomisia are sarcina de a efectua studii si de a face recomandari Comisiei pentru drepturile omului "privind prevenirea discriminarii de orice fel referitoare la drepturile omului si libertatile fundamentale si la protectia minoritatilor rasiale, nationale, religioase si lingvistice." De asemenea, este împuternicit sa "îndeplineasca orice alte functii care îi sunt atribuite de Consiliul Economic si Social sau de Comisia pentru drepturile omului."

În practica, acest mandat a fost interpretat într-un sens suficient de larg încât sa permita Subcomisiei sa trateze întreaga gama de probleme legate de drepturile omului care se ivesc în contextul activitatii ONU.

Subcomisia tine reuniuni în fiecare an, timp de 4 saptamâni. La aceste reuniuni asista atât membrii acesteia, cât si observatori ai statelor membre ONU, reprezentanti si observatori ai altor organisme ONU, ai institutiilor specializate, organizatii interguvernamentale, organizatii nonguvernamenale cu statut consultativ si miscari de eliberare nationala interesate în problemele care sunt înscrise pe ordinea de zi.

În scopul de a fi sprijinita pentru rezolvarea atributiilor care îi sunt încredintate, Subcomisia a creat trei grupe de lucru care se întâlnesc înaintea fiecarei sesiuni anuale a Subcomisiei pentru examinarea problemelor specifice. Aceste grupuri sunt:

grupul de lucru în problema comunicarilor, care are ca sarcina examinarea comunicarilor adresate Comisiei si retinerea celor care vor fi supuse atentiei acesteia, respectiv cele care dovedesc încalcari flagrante si sistematice ale drepturilor omului;

grupul de lucru privind sclavia, care are ca atributii analizarea situatiei în ceea ce priveste practicile de sclavie, exploatarea muncii copiilor si a prostitutiei;

grupul de lucru privind populatiile autohtone, care are ca sarcina evolutia situatiei în ceea ce priveste protejarea drepturilor acestor populatii.

De asemenea, în cadrul fiecarei sesiuni anuale, Subcomisia poate sa constituie grupuri de lucru de sesiune, deci care sa functioneze în timpul desfasurarii acestora, pentru examinarea diferitelor probleme care se considera necesare dintre cele înscrise pe ordinea de zi a sesiunii. Printre acestea se numara grupul de lucru pentru încurajarea acceptarii universale a instrumentelor privind drepturile omului, grupul de lucru privind drepturile persoanelor arestate sau încercate, grupul de lucru în problemele persoanelor detinute pentru motive de tulburari mintale.

Rapoartele întocmite de aceste grupuri de lucru sunt expuse examinarii Subcomisiei, care va lua decizii si va adopta rezolutii în acele domenii care sunt de competenta sa. În celelalte situatii, subcomisia elaboreaza proiecte de rezolutii si decizii pe care le înainteaza spre adoptare Comisiei pentru drepturile omului sau Consiliului Economic si Social.

Subcomisia înainteaza dupa fiecare sesiune un raport catre Comisia pentru drepturile omului.

Comisia pentru conditia femeii a fost înfiintata de Consiliul Economic si Social în anul 1946 si este alcatuita din reprezentantii a 32 de state membre a Organizatiei Natiunilor Unite, alesi de catre ECOSOC pe o durata de 4 ani. Sesiunile acestei comisii se tin în mod normal la 2 ani, pe parcursul a trei saptamâni.

Comisia are ca atributii prezentarea de recomandari si rapoarte pentru Consiliul Economic si Social privind promovarea drepturilor femeii în domeniile politic, economic, civil etc., precum si prezentarea de recomandari în problemele drepturilor femeii ce au un caracter de urgenta si în vederea realizarii unei efective egalitati în drepturi a femeii cu barbatul.

Comisia elaboreaza decizii si rezolutii proprii sau proiecte ale acestora care sunt supuse examinarii de catre ECOSOC.

La lucrarile Comisiei participa si membrii supleanti, aceasta abordând o gama larga de probleme, în special cele care-i sunt transmise de Adunarea Generala, ECOSOC si Conferinta Mondiala a Anului International al Femeii.

Sub raportul problemelor abordate, activitatea comisiei se poate diviza în doua: de la crearea sa pâna în 1975, si dupa aceasta data. În prima perioada s-a ocupat de probleme ca: drepturile politice ale femeii, conditia femeii în dreptul privat, accesul tinerelor fete si al femeilor la studiu, etc. Dupa 1975, Comisia s-a preocupat de pregatirea unei conventii asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei, a stabilit programul pentru Deceniul Natiunilor Unite pentru femeie (1976-1985) si a organizat Conferinta Deceniului Natiunilor Unite pentru femeie (1980).

Comisia s-a ocupat deopotriva de elaborarea unor studii, a unor conventii, declaratii si recomandari si de aplicarea lor efectiva de catre guverne, institutii specializate si organizatii guvernamentale si nonguvernamentale.

În general, proiectele de rezolutii tratau probleme precum: integrarea femeilor în procesul de dezvoltare. Drepturile si responsabilitatile femeilor în familie, protectia femeilor si copiilor în perioade de conflict armat, rolul femeii în cooperarea internationala si în întarirea pacii mondiale, etc.

Functionând drept comitet pregatitor pentru un numar din ce în ce mai mare de conferinte mondiale ale ONU pe acest subiect, Comisia a câstigat o influenta politica sporita, care îi era necesara pentru a avea un impact semnificativ si care îi lipsise în trecut.

Pâna în prezent, s-a dovedit a fi mai usor pentru Comisie sa se angajeze în activitati promotionale decât sa actioneze în cazul unor încalcari specifice privind drepturile femeii. Comisia a trebuit sa lupte mult timp pentru a dobândi competenta de a trata plângerile referitoare la astfel de încalcari. La începutul anilor optzeci, ECOSOC a abilitat Comisia sa examineze în anumite limite comunicarile reclamând încalcari specifice privind drepturile femeii. Comisia a folosit aceste comunicari mai curând ca sursa de informatii pentru studiile sale, decât ca instrument capabil sa influenteze guvernele sa ia în considerare plângeri determinate. În prezent se depun eforturi pentru a reforma procedurile privind comunicarile si a conferi Comisiei mai multe puteri în privinta abordarii plângerilor.[8]

3.1.3. Secretariatul Organizatiei Natiunilor Unite

Este unul dintre cele sase organe principale ale Natiunilor Unite si cuprinde: Secretarul General si personalul de care Organizatia are nevoie pentru a functiona. În cadrul Secretariatului au fost create si functioneaza o serie de organe si organisme cu competente în domeniul drepturilor omului, coordonate de Înaltul Comisariat pentru drepturile omului.

Înaltul Comisariat pentru drepturile omului a fost creat în aplicarea Rezolutiei 48/141 a Adunarii Generale a ONU din 7 ianuarie 1994. Însa, pânî atunci, au mai fost întreprinse actiuni în aceasta directie, înca din anii 1950, dar au esuat. Reluata la Conferinta Mondiala de la Viena a Drepturilor Omului din 1993, initiativa de adoptare prin consens a unei recomandari care sa propuna înfiintarea functiei de Înalt Comisariat al ONU pentru Drepturile Omului a fost blocata de un grup de tari din Asia.[9] Conferinta a facut totusi recomandarea ca respectivul subiect sa fie luat în discutie de Adunarea Generala ca problema prioritara, ceea ce Adunarea a si facut înfiintând functia de Înalt Comisariat pentru drepturile omului.

Având în vedere prevederile documentelor Adunarii Generale, Înaltul Comisariat pentru drepturile omului este "Înaltul functionar al Natiunilor Unite care are responsabilitatea principala pentru activitatile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea si raspunderea Secretarului General." El reprezinta pe Secretarul General la reuniuni si manifestari internationale de profil si îl ajuta în exercitarea misiunilor sale umanitare, încurajeaza ratificarea si aplicarea conventiilor internationale de profil si asigura serviciile de secretariat ale Comisiei drepturilor omului si ale altor organe similare.

În îndeplinirea atributiilor sale, Înaltul Comisariat actioneaza "în cadrul competentei, autoritatii si deciziilor generale ale Adunarii Generale, Consiliului Economic si Social si Comisiei pentru drepturile omului." Dintre diversele însarcinari delegate Înaltului Comisariat, cea mai însemnata este enuntata de paragraful 4(f) al Rezolutiei, care-l împuterniceste "sa joace un rol activ în depasirea obstacolelor actuale si înlaturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului si prevenirea comiterii în continuare a încalcarii drepturilor omului în întreaga lume." Aceasta exprimare este destul de cuprinzatoare pentru ca Înaltul Comisar sa poata aborda orice problema de actualitate în sfera drepturilor omului si sa se poata implica activ în eforturile vizând prevenirea încalcarii drepturilor omului, oriunde în lume.

Înaltul Comisar are rangul de Subsecretar General al ONU, fiind însarcinat cu conducerea generala a "Centrului pentru drepturile omului" de pe lânga Oficiul Natiunilor Unite din Geneva, al carui director general este. El se ocupa, de asemenea, cu coordonarea activitatilor ONU de promovare si protectie a drepturilor omului.

Centru pentru drepturile omului este un organ al Secretariatului ONU, face parte din Oficiul Natiunilor Unite din Geneva si este condus de Înaltul Comisar pentru drepturile omului, care este în acelasi timp si directorul general al oficiului.

Centrul a fost creat cu scopul de a ajuta organele si organismele din sistemul Natiunilor Unite sa promoveze si sa protejeze drepturile si libertatile fundamentale ale omului consacrate în instrumentele internationale din sistemul ONU.

În exercitarea acestui mandat, Centrului i-au fost conferite urmatoarele functii:

de a centraliza activitatile Natiunilor Unite în domeniul drepturilor omului si a furniza servicii tehnice Secretariatului si organelor Natiunilor Unite care se ocupa de drepturile omului (Adunarii Generale si Comisiei sale pentru problemele economice, sociale si culturale, Consiliului Economic si Social, Comisiei drepturilor omului, Comitetului pentru eliminarea discriminarii rasiale, Comitetului drepturilor omului, Comitetului pentru drepturile economice, sociale si culturale, Comitetului contra torturii, s.a.);

de a efectua cercetari si studii asupra diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor interesate;

de a întocmi rapoarte asupra respectarii drepturilor omului si de a lua masuri pentru a le pune în aplicare;

de a administra programul de servicii consultative si de asistenta tehnica în domeniul drepturilor omului;

de a asigura legatura cu organizatiile neguvernaentale, cu institutii din afara sistemului ONU si cu mass media în problema drepturilor omului;

de a aduna si difuza informatii si a pregati publicatiile centrului.

3.2 ALTE ORGANE DIN SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITE CARE AU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

3.2.1 Consiliul de Securitate

Este organul principal al ONU, caruia Carta i-a conferit responsabilitatea principala în mentinerea pacii si securitatii internationale si poate sa decida actiuni si masuri de constrângere în acest scop.

Problematica drepturilor omului intra în competenta Consiliului de Securitate în situatiile în care violarile flagrante si permanente ale acestor drepturi constituie o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale. Comitetul trebuie sa intervina mai ales în ce priveste politica de apartheid si de discriminare rasiala, care nesocoteste flagrant drepturile omului, constituind o sursa permanenta de tensiuni si tulburari ce pot constitui amenintari directe la adresa pacii si securitatii internationale.

Consiliul de Securitate functioneaza permanent, fiecare stat membru având un reprezentant permanent la sediul ONU, care sa poata raspunde la convocarea de catre presedinte.

Se considera ca deciziile Consiliului au forta obligatorie pentru state numai când sunt adoptate în baza art. 39 din Carta, respectiv când atingerea adusa pacii si securitatii internationale este foarte grava.

Functiile si competentele Consiliului de Securitate sunt urmatoarele:

în domeniul reglementarii pasnice a diferendelor: ancheta pentru a vedea daca continuarea unui diferend sau a unei situatii poate sa puna în pericol pacea si securitatea; recomandarea metodei la care sa recurga partile; recomandarea continutului reglementarii;

în caz de amenintare a pacii, încalcarea pacii sau agresiune.

Consiliul de Securitate poate sa adopte: masuri provizorii, masuri de constrângere, fara folosirea fortei armate, întreruperea totala sau partiala a relatiilor economice si a comunicatiilor feroviare, maritime, aeriene si ruperea relatiilor diplomatice, masuri de constrângere cu folosirea fortei armate, constând în operatiuni executate cu fortele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor organizatiei.

Pentru realizarea masurilor de constrângere, membrii ONU s-au obligat sa puna la dispozitia Consiliului de Securitate, la cererea sa si pe baza de acorduri speciale, fortele armate necesare. Carta a prevazut si existenta unui comitet de stat major pentru comanda acestor forte armate.

Alte atributii ale Consiliului de Securitate privesc masuri legate de executarea hotarârilor Curtii Internationale de Justitie, de recomandari pentru admiterea de noi membri, de aplicarea de noi sanctiuni, de numirea Secretarului general, alegeri pentru judecatorii Curtii Internationale de Justitie. Consiliul de Securitate este organismul care are legatura cu organismele regionale, care au drept de actiune domeniul mentinerii pacii si securitatii, cu informarea si sub controlul Consiliului.

3.2.2.Consiliul de Tutela

Face parte din cele sase organe principale ale ONU care functioneaza sub autoritatea Adunarii Generale si are, potrivit capitolului XII din Carta ONU sarcini importante în domeniul protectiei si aplicarii drepturilor omului. Potrivit art.76 din Carta, unul din obiectivele fundamentale ale regimului international al tutelei este "de a încuraja respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie si de a dezvolta sentimentul de independenta al popoarelor lumii", "de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic si comercial tuturor membrilor ONU si cetatenilor lor, de a asigura, de asemenea, acestora din urma egalitatea de tratament în administrarea justitiei."

Deci, Consiliul de Tutela a fost creat pentru a îndeplini functiile ONU în privinta sistemului de tutela. A fost alcatuit din state ce administrau teritorii sub tutela, membrii permanenti ai Consiliului de Securitate care nu administrau teritorii, ca si alti membrii, astfel încât sa fie reprezentate în mod egal statele care administreaza sau nu teritorii sub tutela.

Pentru a-si putea îndeplini mandatul, Consiliului de Tutela i s-au încredintat functii în domeniul respectarii drepturilor omului si anume: de a examina în consultare cu activitatea administranta, de a organiza vizite periodice în teritoriile sub tutela, la date convenite cu autoritatea administranta.

Dupa 16 septembrie 1975, când Papua Noua Guinee si-a dobândit independenta, sub regimul tutelei internationale nu a mai ramas decât un singur teritoriu: insulele din Pacific administrate de SUA. Pe baza unui acord cu Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela primeste si examineaza rapoarte numai din acest teritoriu.

Spre deosebire de alte organe ale ONU care au cunoscut o largire permanenta în ceea ce priveste numarul membrilor, cât si a problematicii abordate, în cadrul Consiliului de Tutela s-a înregistrat un proces invers, de diminuare atât a structurilor sale organizatorice, cât si a problemelor pe care trebuia sa le abordeze.[11]

3.2.3. Curtea Internationala de Justitie

Curtea Internationala de Justitie este în ordinea mentionata în Carta ONU al saselea organ principal sau, cum se arata în art.92 este "organul judiciar principal al Natiunilor Unite".

Curtea functioneaza în conformitate cu statutul sau, care face parte din Carta. Potrivit art.94 din Carta, "fiecare membru al Natiunilor Unite se obliga sa se conformeze hotarârii Curtii Internationale de Justitie în orice cauza, la care este parte", iar în conformitate cu art.96 din Carta, Adunarea Generala sau Consiliul de Securitate pot cere Curtii Internationale de Justitie un aviz consultativ în orice problema judiciara.

Potrivit principiului "rational personae", numai statele cu calitatea de a judeca la Curte. Potrivit principiului "ratione materioe", Curtea nu poate fi sesizata decât cu diferende internationale.

Majoritatea conventiilor internationale privind drepturile omului adoptate în cadrul ONU contin prevederi conform carora orice diferend care apare între partile contractante cu privire la interpretarea sau aplicarea dispozitiilor acestora pot fi aduse în fata Curtii Internationale de Justitie, daca nu s-a reusit în prealabil solutionarea respectivului diferend prin alte mijloace. Orice alt stat parte în diferend poate solicita aducerea acestuia în fata Curtii. Dintre acestea putem enumera: "Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid", "Conventia pentru reprimarea traficului cu fiinte umane si a exploatarii", "Conventia privind statutul refugiatilor", "Conventia privind sclavia", "Conventia împotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante" etc.

Pactele internationale privind drepturile omului nu prevad în mod expres interventia Curtii Internationale de Justitie, desi proiectul Pactului international cu privire la drepturile civile si politice cuprindea în articolul 44, în care Comitetul pentru drepturile omului putea recomanda ECOSOC sa solicite Curtii Internationale de Justitie un aviz consultativ cu privire la toate chestiunile juridice ale unui caz cu care Comitetul este sesizat.

Se apreciaza ca neînscrierea în mod expres a acestei posibilitati de apelare la instanta internationala nu este de natura sa împiedice, în principiu, statele parti sa apeleze la aceasta modalitate, în baza principiilor generale ale dreptului international.

Numarul diferendelor referitoare la drepturile omului solutionate de Curtea Internationala de Justitie, a fost redus, ele referindu-se în special la dreptul de azil, la drepturile particularilor care nu sunt cetateni ai tarilor în care traiesc, la drepturile copilului etc.

Practic, Curtea a fost sesizata cu patru afaceri contencioase si anume: afacerea dreptului de azil (Columbia si Peru); afacerea referitoare la resortisantii SUA în zona franceza a Marocului (care era protectorat francez); afacerea referitoare la o minora, cetatean olandez, domiciliata în Suedia, plasata sub un regim de educatie protectoare, instituit de legea suedeza si afacerea dedusa Curtii de Etiopia si Liberia contra Africii de Sud la 4 noiembrie 1960.[12]

3.2.4. Comisia de drept international

Adunarea Generala a ONU, la 21 noiembrie 1947, a creat Comisia de drept international, alcatuita din 25 de membri, alesi pentru un mandat de 5 ani, care functioneaza cu titlu personal, iar nu ca reprezentanti ai statelor din care fac parte.

Principalele sale functii sunt dezvoltarea progresiva a dreptului international, adica elaborarea de proiecte, de conventii, precum si codificarea dreptului international, care consta în sistematizarea regulilor de drept international care guverneaza domeniile în care exista deja o practica a statelor, precedente si o doctrina.

În domeniul drepturilor omului, Comisia de drept international a pregatit o serie de proiecte ale Conventiei, între care: "Conventia asupra femeii casatorite"; "Conventia referitoare la statutul apatrizilor"; "Conventia asupra reducerii cazurilor de apatridie" s.a.

Totodata, Comisia a lucrat la formularea principiilor de la Nūremberg, a elaborat proiectul de Cod al crimelor contra pacii si umanitatii si studiaza problema raspunderii statelor pentru faptele internationale ilicite.

3.3 MECANISMELE CREATE ÎN CADRUL UNOR INSTITUŢII SPECIALIZATE sI AL ÎNALTULUI COMISARIAT AL ONU PENTRU REFUGIAŢI

3.3.1. Organizatia internationala a muncii

Drepturile omului au fost promovate si în domeniul de aplicare a patru dintre institutiile specializate din sistemul Natiunilor Unite: Organizatia internationala a muncii (OIM), Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, stiinta si Cultura (UNESCO), Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) si Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO).

Organizatia internationala a muncii a fost creata la 11 aprilie 1919, ca organizatie autonoma asociata la Societatea Natiunilor. Astfel, ea este organizatia cu cea mai îndelungata traditie în domeniul protectiei si promovarii drepturilor omului.

Scopul acestei organizatii era de a ocroti demnitatea muncitorilor, de a contribui la îmbunatatirea conditiilor de munca si la ridicarea nivelului de trai, de a realiza bunastarea economica si folosirea deplina a fortei de munca, de a ocroti sanatatea muncitorilor, de a asigura protectia mamei si a copilului, de a asigura posibilitati egale în domeniul învatamântului si pregatirii profesionale.

În chiar Preambulul Constitutiei OIM se justifica motivatia înfiintarii unei asemenea organizatii, "Având în vedere ca exista conditii de munca care implica nedreptate, mizerie si lipsuri pentru un mare numar de oameni, ceea ce provoaca o atât de mare nemultumire încât pune în pericol pacea si armonia în întreaga lume si având în vedere necesitatea urgenta de a îmbunatati aceste conditii, ca de exemplu prin reglementarea orelor de lucru, inclusiv stabilirea zilei si a saptamânii de lucru maxime, reglementarea recrutarii fortei de munca, prevenirea somajului, garantarea unui salariu care sa asigure conditii satisfacatoare de trai, protectia muncitorilor împotriva bolilor generale sau profesionale si a accidentelor de munca, protectia femeilor si a copiilor, apararea intereselor muncitorilor care lucreaza în alte tari decât ale lor proprii, recunoasterea principiului renumerarii egale la munca egala, organizarea învatamântului tehnico - profesional si alte masuri asemanatoare."

Constitutia OIM plaseaza protectia drepturilor muncitorilor pe doua coordonate: "pe sentimentul de justete si omenie" si pe "dorinta de a asigura pacea trainica în lume." Astfel, în Preambul se mai mentioneaza ca: "Toate partile contractante, însufletite de sentimente de justete si omenie, precum si de dorinta de a asigura o pace trainica în lume si în scopul atingerii obiectivelor proclamate în acest preambul, au cazut de acord asupra urmatoarei Constitutii a Organizatiei Internationale a Muncii."[13]

Cea de a 26 - a Conferinta Generala a OIM, de la 10 mai 1944, a adoptat "Declaratia de la Philadelphia privind scopurile si obiectivele Organizatiei Internationale a Muncii si principiile dupa care trebuie sa se calauzeasca politica membrilor ei."

Declaratia cuprinde 5 parti:

partea I enumera principiile fundamentale pe care se bazeaza Organizatia si anume: "munca nu este o marfa", "libertatea cuvântului si de asociere este esentiala pentru un progres continuu", "mizeria, oriunde exista, constituie o amenintare pentru bunastarea tuturor", "lupta împotriva saraciei trebuie sa se desfasoare fara ragaz, în fiecare stat, si prin eforturi internationale permanente si unitare".

Partea a II-a enunta urmatoarele obiective si modalitati de actiune pentru atingerea lor: "toate fiintele omenesti, fara deosebire de rasa, credinta sau sex, au dreptul sa urmareasca atât bunastarea materiala, cât si dezvoltarea lor spirituala în conditiile libertatii si demnitatii, stabilitatii economice si posibilitatilor egale", "realizarea conditiilor care sa permita obtinerea acestui rezultat trebuie sa constituie scopul central al oricarei politici nationale si internationale", "politicile si masurile adoptate pe plan national si international, mai ales în domeniile economic si financiar, trebuie sa fie apreciate si acceptate numai în masura în care sunt de natura sa favorizeze acest obiectiv fundamental", "OIM poate sa includa în hotarârile si recomandarile ei orice prevederi pe care le considera indicate".

Partea a III-a cuprinde obligatia solemna a OIM de a implementa în statele lumii programe care ar urmari: "folosirea completa a fortei de munca si ridicarea nivelului de trai", "angajarea muncitorilor în activitati care sa le ofere satisfactia de a-si folosi priceperea si cunostintele pentru a aduce o cât mai mare contributie la bunastarea generala", "asigurarea unor posibilitati de instruire si a unor mijloace de natura a înlesni transferul muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o tara în alta pentru a gasi de lucru si a se stabili", "promovarea unei politici în domeniul salariilor si al câstigurilor, a duratei zilei de munca si a altor conditii de munca destinate sa asigure participarea echitabila la roadele progresului si un minim de existenta pentru toti angajatii", "recunoasterea dreptului la tratative colective, la colaborarea între patroni si muncitori pentru îmbunatatirea continua a productivitatii si în elaborarea si aplicarea de masuri sociale si economice", "extinderea masurilor de asigurari sociale", "ocrotirea adecvata a vietii si sanatatii muncitorilor", "protectia copiilor si a mamelor", "asigurarea unor posibilitati egale în domeniul învatamântului si pregatirii profesionale".

Partea a IV-a enunta idea ca realizarea obiectivelor cuprinse în Declaratia de la Philadelphia poate fi asigurata printr-o actiune eficace în plan international si national, prin masuri tinzând sa favorizeze dezvoltarea productiei si consumului, sa evite fluctuatiile economice grave, sa asigure progresul economic si social al regiunilor din lume mai putin dezvoltate, sa asigure o mai mare stabilitate a preturilor mondiale ale materiilor prime etc.

Partea a V-a afirma ca principiile enuntate în aceasta Declaratie se aplica în întregime tuturor popoarelor lumii.

OIM desfasoara urmatoarele activitati pentru transpunerea în viata a principiilor si obiectivelor enuntate în Declaratie: elaboreaza conventii si recomandari care stabilesc normele internationale ale muncii, formuleaza principii si programe internationale destinate de a îmbunatati conditiile de munca si de trai, promoveaza drepturile fundamentale ale omului, stabileste normele internationale de munca pentru orientarea autoritatilor nationale în vederea realizarii acestor obiective, organizeaza programe de cooperare tehnica internationala, desfasoara activitati de instruire, învatamânt, cercetare, coopereaza cu alte institutii în vederea sprijinirii tarilor membre pentru utilizarea fortei de munca etc.

Mecanismul de aplicare a Conventiilor OIM are un dublu izvor: pe de o parte este prevazut în actul constitutiv al organizatiei - Constitutia, iar pe de alta parte în conventii si recomandari adoptate ulterior, care îl dezvolta si îl completeaza pe baza practicii.

Mecanismul prevazut în Constitutia OIM a fost axat de la început pe principiul controlului. Procedurile de ordin international de promovare a aplicarii conventiilor internationale se realizeaza pe doua cai: printr-un control permanent din partea OIM si prin posibilitatea declansarii, pe baza unor reguli convenite, a unor proceduri judiciare.[14]

Controlul permanent se realizeaza prin doua proceduri distincte si anume: prin procedura rapoartelor si prin crearea unor organe speciale de examinare a rapoartelor. Astfel, prin rapoartele transmise de catre state Directorului OIM se asigura promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului consacrate în "Codul international al muncii".

În ceea ce priveste organele speciale de examinare a rapoartelor, Consiliul de administratie a creat doua Comisii: "Comisia pentru aplicarea conventiilor si recomandarilor", ca organ al Conferintei internationale a muncii" si "Comisia de experti pentru aplicarea conventiilor si recomandarilor OIM".

În sistemul mecanismului international de asigurare a aplicarii Conventiilor OIM au fost prevazute si doua proceduri contencioase si anume: reclamatiile si plângerile. Astfel, orice stat membru al OIM are dreptul, potrivit art.26 din Constitutie, sa depuna o plângere la Biroul International al muncii împotriva unui alt stat membru care, dupa parerea lui, nu a asigurat respectarea efectiva a unei conventii ratificate de ambele state. Spre deosebire de plângere, o reclamatie poate fi formulata numai de catre o organizatie profesionala de muncitori sau patroni si trebuie sa aiba ca obiect nerespectarea efectiva, în limitele jurisdictiei nationale, a unei conventii la care statul este parte. Reclamatia se adreseaza Consiliului de Administratie.

Conventia OIM prevede în art.37 posibilitatea recurgerii la Curtea Internationala de Justitie în vederea aplicarii instrumentelor referitoare la drepturile omului adoptate în cadrul Conferintei Internationale a muncii.

3.3.2. Organizatia Natiunilor Unite pentru educatie, stiinta si cultura

În anul 1945, la 4 noiembrie, a fost înfiintata Organizatia Natiunilor Unite pentru educatie, stiinta si cultura, organizatie interguvernamentala cu statut de institutie specializata.

Scopul înfiintarii acestei organizatii era: de a contribui la mentinerea pacii si securitatii internationale prin educatie, stiinta, cultura si comunicatii, de a dezvolta colaborarea între natiuni în vederea respectului universal al justitiei si legii, "dreptul drepturilor omului si libertatile fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie, pe care Carta Natiunilor Unite le recunoaste tuturor popoarelor.[15]

Constitutia OIM fundamenteaza principiile sale obiective pe mentinerea pacii si securitatii internationale si pe respectul universal al drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Aceleasi principii apar si în Constitutia UNESCO, în al carei Preambul se mentioneaza ca "întrucât razboaiele iau nastere în mintile oamenilor, în mintile oamenilor trebuie înradacinata idea apararii pacii". "întrucât demnitatea omului cere raspândirea culturii si educatiei pentru toti în spiritul dreptatii, al libertatii si al pacii, acesta constituie pentru popoare îndatoriri sfinte pe care trebuie sa le îndeplineasca în spiritul existentei reciproce".

În domeniul activitatilor sale normative, UNESCO a emis o serie de instrumente internationale.

Rezolutia 18C/91, adoptata la cea de a 18-a sesiune a Conferintei Generale mentioneaza ca: "Apararea si promovarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si lupta contra incitarii la razboi, colonialismul, neocolonialismul, rasismul, apartheidul si toate celelalte forme de opresiune si discriminare constituie pentru UNESCO o datorie esentiala pentru ca atingerile aduse drepturilor omului sunt o sursa de conflicte si, ca urmare, o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale si pentru ca Organizatia are ca misiune de a servi la respectarea demnitatii omului"[16]

Pentru atingerea obiectivelor propuse, UNESCO actioneaza pe mai multe planuri, si anume: prin actiuni cu caracter normativ, prin repunerea în functiune a sistemelor de învatamânt dezorganizate ca urmare a conflictelor armate, prin organizarea de actiuni pilot, prin difuzarea de directive în domeniul educatiei s.a.

UNESCO s-a ocupat, printre altele, de problemele discriminarii rasiale, sclaviei, emanciparii femeilor, promovarii dreptului la educatie, a dreptului la cultura, concentrându-si atentia în ultimii ani asupra problematicii educatiei pentru drepturile omului.

Mecanismul principal de favorizare a aplicarii dispozitiilor "Conventiei privind lupta contra discriminarii în domeniul învatamântului" o constituie sistemul rapoartelor periodice, pe care statele parti trebuie sa le transmita Conferintei Generale a UNESCO.

O procedura specifica a fost consacrata prin Protocolul adoptat de Conferinta Generala a UNESCO (în 1962) privind constituirea "Comisiei de conciliere si bune oficii", însarcinata cu cautarea de solutii diferendelor care vor aparea între statele parti la "Conventia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învatamântului". Aceasta Comisie, compusa di 11 membri alesi de Conferinta Generala, actioneaza în nume propriu, având o autoritate recunoscuta în domeniul educatiei si dreptului. Competenta Comisiei se refera la diferendele care pot aparea între statele parti la Protocol sau în legatura cu interpretarea Conventiei. Din 1974, Comisia poate fi sesizata si cu diferende între state care sunt parti la Conventie, dar nu sunt parti si la Protocol, daca acestea accepta competenta Comisiei.

Comisia, în toate cazurile, redacteaza un raport care cuprinde un scurt expozeu al faptelor si prezentarea solutiei intervenite în diferendul respectiv. Când nu s-a ajuns la o solutie, Comisia indica în raport si recomandarile pe care ea le-a facut în vederea concilierii.

Aceasta Comisie poate sa recomande Consiliului executiv sau Conferintei Generale sa ceara Curtii Internationale de Justitie un aviz consultativ asupra oricarei probleme judiciare care se refera la o afacere cu care este sesizata.

Se prevede, de asemenea, prin Protocol posibilitatea instituirii unei jurisdictii a Curtii Internationale de Justitie, în cazul în care statele fac declaratii exprese de acceptare.

3.3.3. Organizatia Natiunilor Unite pentru alimentatie si agricultura

Aceasta organizatie a fost constituita la 16 octombrie 1945, la Quebec, în Canada. Scopul acestei organizatii a fost enuntat în preambulul Constitutiei sale si anume de a ridica nivelul de hrana si conditiile de trai ale popoarelor, de a analiza randamentul productiei si eficacitatea repartitiei tuturor produselor alimentare si agricole; de a îmbunatati situatia populatiei rurale; de a contribui la eliberarea omenirii de foamete.

FAO a devenit o institutie specializata a ONU la 14 decembrie 1946, când Adunarea Generala a aprobat acordul încheiat cu ECOSOC, si are printre obiective si pe acela al realizarii cooperarii internationale în domeniul drepturilor omului, în special al eliminarii foametei si malnutritiei.

Organizatia are un caracter preponderent tehnic, urmarind ridicarea nivelului de trai al popoarelor statelor membre, sporirea randamentului productiei si repartitiei produselor alimentare si agricole, îmbunatatirea conditiilor de existenta a populatiei rurale, expansiunea economiei mondiale si rezolvarea problemei subnutritiei pe Terra.

Pentru îndeplinirea functiilor sale, FAO desfasoara, în conformitate cu art.1 din actul sau constitutiv, urmatoarele activitati: culege, analizeaza, interpreteaza si difuzeaza membrilor sai date privind hrana, alimentele si agricultura; acorda asistenta tehnica în vederea realizarii unor programe nationale; promoveaza, si acolo unde este cazul indicat, recomanda întreprinderea unor actiuni pe plan national si international, cum ar fi: efectuarea de cercetari stiintifice, tehnologice, sociale si economice privind hrana, alimentatia si agricultura; actioneaza pentru conservarea resurselor naturale si adoptarea unor metode perfectionate de productie agricola; adopta sisteme satisfacatoare de credit agricol plan national si international.[17]

În 1960 FAO a lansat campania mondiala împotriva foametei si a încheiat acorduri cu institutii guvernamentale de dezvoltare în vederea crearii unor fonduri cu destinatie speciala.

Organele principale ale FAO, Conferinta statelor membre si Consiliul organizatiei sau Directorul general, pot înfiinta comitete sau grupuri de lucru, spre a studia si a face rapoarte asupra oricarei probleme legate de scopurile organizatiei.

3.3.4. Organizatia Mondiala a Sanatatii

Organizatia Mondiala a Sanatatii este o organizatie interguvernamentala cu statut de institutie specializata a Natiunilor Unite, înfiintata la New York la 22 iulie 1946.

Rolul acestei organizatii este de a promova cooperarea internationala în vederea ridicarii popoarelor la cel mai înalt grad de sanatate, în Preambulul Constitutiei OMS se arata ca: "o stare de perfecta sanatate pe care trebuie sa o atinga orice om constituie un drept fundamental al fiecarei fiinte umane, indiferent de rasa, religie, vederi politice, situatie economica sau sociala". "Sanatatea tuturor popoarelor este o conditie esentiala a pacii în lume si a sanatatii", "cresterea sanatoasa a copilului are o importanta fundamentala". "Guvernele au responsabilitatea popoarelor lor. Ele nu pot face fata acestor raspunderi decât luând masuri sanitare si sociale adecvate".

Pentru realizarea acestor principii, OMS i-au fost conferite anumite functii: aceea de a actiona ca o autoritate conducatoare si coordonatoare în domeniu, acordând asistenta guvernelor pentru întarirea serviciilor lor de sanatate, înfiintând si întretinând servicii administrative si tehnice, servicii epidemiologie si de statistica, desfasurând actiuni vizând eradicarea bolilor epidemice, endemice si a oricaror alte boli. S-au initiat conventii, acorduri si regulamente referitoare la diverse probleme internationale privind sanatatea, asa cum se arata în art.2 din Constitutie. I s-au conferit si alte functii în domeniu, asa cum sunt prezentate în art. 18,19 si 21.

Mecanismul de aplicare a Constitutiei OMS îl constituie procedura rapoartelor, fiecare stat membru urmând sa prezinte Organizatiei câte un raport anual asupra masurilor luate si programelor realizate pentru îmbunatatirea sanatatii populatiei precum si asupra masurilor luate în executarea recomandarilor ce i-au fost facute în aplicarea conventiilor, acordurilor si regulamentelor.

La cererea Consiliului executiv al OMS, fiecare stat membru trebuie sa transmita, în masura posibilitatilor, orice informatii suplimentare privind sanatatea populatiei sale.

3.3.5. Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiati

A fost creat prin Rezolutia 319/V, din 3 decembrie 1949. Mandatul initial al acestuia a fost de doi ani, însa ulterior, prin rezolutii ale Adunarii Generale a ONU, acesta a fost prelungit pentru perioade succesive de câte cinci ani.

Functiile si competentele ICNUR au fost stabilite prin Statutul adoptat de Adunarea Generala a ONU, la 14 decembrie 1950 (Rezolutia 428/V).

Mandatul sau se concentreaza asupra protejarii persoanelor carora li se refuza dreptul fundamental de a trai în pace si fara teama în casele lor, a persoanelor care sunt obligate sa-si paraseasca propria tara pentru a ramâne în viata. Competenta sa priveste, asadar, orice persoana considerata refugiat.

Rezolutia 428/V a Adunarii Generale, la paragraful 6, prevede ca ICNUR este competent sa asiste orice persoana care "din cauza temeri justificate de a fi persecutata datorita rasei, nationalitatii sau opiniilor sale politice se afla în afara tarii a carei cetatenie o are si care nu poate sau, datorita acestor temeri, nu doreste sa solicite protectia acestei tari".

În sistemul ONU, statutul refugiatilor este reglementat prin trei instrumente juridice si anume: Conventia privind statutul refugiatilor (1951); Protocolul asupra statutului refugiatilor (1967); si Declaratia asupra azilului teritorial (1967).

ICNUR are sediul la Geneva si reprezentante în unele regiuni sau tari unde sunt probleme specifice refugiatilor.

Acest Comisariat este desemnat ca o autoritate însarcinata sa compenseze absenta protectiei nationale prin ocrotirea vietii, a libertatii si a altor drepturi ale persoanelor care au fost dezradacinate sau amenintate cu deplasarea, fiind mandatat, printre altele, sa promoveze încheierea si ratificarea de conventii internationale pentru protectia refugiatilor si, totodata, sa supravegheze aplicarea acestora.

Dându-si seama de faptul ca problemele refugiatilor si ale migrantilor nu pot fi solutionate izolat, ICNUR actioneaza împreuna cu alte organizatii internationale, în functie de situatia regionala. Astfel, el colaboreaza cu Comisia pentru drepturile omului din cadrul ECOSOC si cu Comitetul pentru drepturile omului si mentine o strânsa legatura cu unele institutii specializate ale ONU, precum OIM, UNESCO, cu organizatii interguvernamentale regionale - Consiliul Europei, OUA, OSA, Liga araba si se afla in contact cu Comitetul International al Crucii Rosii si cu organizatii neguvernamentale care se ocupa de refugiati. ICNUR coopereaza, în ceea ce priveste activitatile de asistenta, cu Programul Alimentar Mondial (PAM) si cu FAO, precum si cu alte institutii specializate. Referitor la raporturile cu Consiliul Europei, Înaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati prezinta un raport bianual Adunarii Parlamentare a Consiliului si participa, în calitate de observator, la reuniunile Comitetului populatiei si refugiatilor.

De asemenea, ICNUR colaboreaza cu Organizatia Unitatii Africane în baza unui acord încheiat în 1969, în care se precizeaza modalitatile de consultari reciproce în probleme referitoare la refugiati provenind din tari africane. Potrivit acestui acord, ICNUR a deschis la Addis Abeba un birou de legatura care se afla în contact permanent cu Secretarul General administrator al OUA.[18]

ICNUR a putut sa faca fata atât obligatiilor "sale traditionale" (preocuparea de a gasi pentru refugiati un loc specific în cadrul multiplelor categorii de persoane deplasate involuntar, printre care: asistenta si cazarea temporara a refugiatilor în tabere, repatrierea voluntara, restabilirea într-o terta tara, medierea unor conflicte, verificarea si realizarea unor conditii acceptabile în tara de origine, facilitarea reîntoarcerii si reintegrarea), cât si problemelor ce au aparut ulterior, ca de exemplu implicarea în prevenirea miscarilor masive de populatie.[19]

3.4. Structuri special create în vederea aplicarii instrumentelor ONU referitoare la drepturile omului

3.4.1. Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale

Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale a luat fiinta în anul 1970, în baza prevederilor art.8 din Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala. Este compus din 18 experti având "înalte calitati morale si o impartialitate recunoscuta". Mandatul lor este de patru ani, iar ei actioneaza cu titlu individual, nu ca agenti sau reprezentanti ai vreunui guvern, desi sunt alesi de statele parti.

Comitetul poate crea subcomitete si organe subsidiare ad-hoc, care sa se ocupe de anumite chestiuni specifice, având si obligatia de a transmite anual Adunarii Generale un raport, prin intermediul Secretarului General al ONU.

Obiectivele Comitetului constau în: examinarea rapoartelor prezentate de statele parti la Conventie privitoare la masurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ pe care statele respective le-au întreprins în baza obligatiilor asumate, primirea si examinarea comunicarilor provenind de la persoane sau grupuri de persoane apartinând acestor state care au recunoscut competenta Comitetului în acest domeniu; sprijinirea reglementarii litigiilor care apar între statele parti în ceea ce priveste aplicarea Conventiei.

La recomandare Comitetului, o serie de state au adus amendamente constitutiilor lor si au adoptat legi în spiritul Conventiei, au condamnat discriminarea rasiala, au adoptat garantii juridice antidiscriminatorii în domeniile justitiei, securitatii, drepturilor politice, au întocmit programe de educatie si au creat noi organisme care sa asigure rezolvarea problemelor privind discriminarea rasiala.

Prin ratificarea Conventiei privind discriminarea rasiala, un stat se pune automat sub jurisdictia Comitetului pentru eliminarea discriminarii rasiale în ceea ce priveste examinarea ti solutionarea comunicarilor interstatale înaintate împotriva sa de oricare alt stat parte. Potrivit art.11 din Conventie, procedura de abordare a acestor comunicari se realizeaza în doua etape. În primul rând, Comitetul se pronunta asupra admisibilitatii plângerii si culege toate informatiile relevante pentru caz. Ulterior, se înfiinteaza o Comisie de Conciliere ad-hoc, care are sarcina de a pregati raportul referitor la litigiu si de a face recomandarile de rigoare statelor implicate. Însa nu s-a recurs pâna acum la mecanismul privitor la plângerile inter-state.

În ceea ce priveste sistemul de petitionare individuala, care este facultativ, dupa examinarea informatiilor primite de la statul vizat si de la petitionar, Comitetul trage concluzii si face recomandari în consecinta, acestea fiind publicate în raportul anual înaintat Adunarii Generale a ONU. Desi Conventia a intrat în vigoare în 1969, numarul necesar de zece state necesar punerii în aplicare a sistemului de petitionare individuala nu a fost atins decât în 1982, iar din cele aproape 140 de state ce au ratificat Conventia, mai putin de 20 au recunoscut pâna în prezent sistemul de petitionare individual.

3.4.2. Comitetul pentru drepturile omului

Acest Comitet a fost constituit în baza art.28 al Pactului international cu privire la drepturile civile si politice. Este un organism compus din 18 experti alesi cu titlu individual pe o perioada de patru ani dintre resortisantii statelor membre, personalitati cu o înalta moralitate si cu o competenta recunoscuta în domeniul drepturilor omului.

Membrii Comitetului sunt alesi prin vot secret dintr-o lista de candidati propusi de statele parti la pact. Fiecare stat nu poate propune decât doi candidati resortisanti ai sai, dintre care numai unul poate fi ales. Competenta Comitetului trebuie sa tina seama "de o repartitie geografica echitabila si de reprezentarea diferitelor forme de civilizatie, precum si a principalelor sisteme juridice".

Atributiile acestui Comitet constau în administrarea sistemului de rapoarte si a mecanismului de plângeri inter-state prevazute de Pact.

De-a lungul anilor, Comitetul a elaborat un set cuprinzator de linii directoare privind întocmirea rapoartelor si de proceduri pentru examinarea lor. Conform acestor reguli, care au caracter de recomandare, statele îsi pot diviza rapoartele în doua parti: o parte generala, în care este descris pe scurt cadrul juridic national în baza caruia sunt puse în aplicare drepturile civile si politice în tara respectiva, si o parte speciala, care sa contina informatii mai detaliate ale fiecarui articol partile I, II si III ale Pactului. Comitetul nu are nici o competenta sa verifice aceste rapoarte si nici sa efectueze anchete. Membrii Comitetului pot totusi recurge la propriile lor cunostinte ca experti în domeniul drepturilor omului si la informatiile ce le sunt furnizate de organizatii nonguvernamentale de drepturile omului, atunci când adreseaza întrebari reprezentantilor statelor, care conform regulilor de procedura ale Comitetului, trebuie sa fie prezenti la examinarea raportului lor. Solicitând acestor reprezentanti explicatii cu privire la continutul rapoartelor precum si informatii suplimentare, Comitetul are posibilitatea sa identifice probleme deosebite legate de respectarea obligatiilor si sa le supuna atentiei Adunarii Generale prin raportul anual. Comitetul include în raportul sau anual, care este transmis statelor parti si Adunarii Generale a ONU, si concluziile sale despre rapoartele înaintate de fiecare stat în parte, împreuna cu opiniile suplimentare ale oricaruia dintre membrii Comitetului.

De asemenea, Comitetul a început sa solicite statelor includerea în rapoarte a actiunilor întreprinse pentru îndeplinirea recomandarilor facute de Comitet într-o cauza individuala, examinata în virtutea Protocolului facultativ. Comitetul a decis sa supuna atentiei Secretarului General al ONU, si prin intermediul acestuia organismelor competente ale ONU, informatiile referitoare la încalcari grave ale drepturilor omului descoperite în cursul examinarii raportului unui stat.

Bazându-se pe practica sa în examinarea petitiilor individuale si a rapoartelor statelor, Comitetul a adoptat un numar din ce în ce mai mare de asa - numite Comentarii Generale care lamuresc sensul diferitelor prevederi ale Pactului si care se aseamana avizelor consultative de interpretare a Pactului.

Pactul mai prevede, de asemenea, un mecanism de plângeri inter - state care permit unui stat parte sa acuze un altul de încalcarea tratatului. Acest mecanism este facultativ si se poate recurge la el doar de catre acele state parti împotriva acelora care au adoptat declaratii separate, recunoscând jurisdictia Comitetului de a primi astfel de plângeri.

Sistemul de examinare si solutionare a plângerilor interstatale stabileste un mecanism formal de conciliere. Astfel, în termen de trei luni de la primirea comunicarii, statul destinatar va comunica statului care a facut comunicarea "explicatii sau orice declaratii scrise lamurind chestiunea, care vor trebui sa cuprinda, pe cât posibil si util, indicatii asupra cailor de recurs."

În cazul în care, într-un termen de sase luni de la primirea Comunicarii originale de catre statul destinatar, problema nu a fost solutionata în mod acceptabil pentru cele doua state, ambele vor avea dreptul de a o supune Comitetului. Comitetul va trece la examinarea cauzei numai dupa ce s-a asigurat ca toate caile interne de recurs au fost epuizate.[20]

În termen de sase luni de la primirea cererii, Comitetul trebuie sa prezinte un raport. În cazul în care s-a gasit o solutie acceptabila, raportul va cuprinde numai o scurta prezentare a faptelor si solutia la care s-a ajuns. Daca, în caz contrar, nu s-a ajuns la o solutie acceptabila, Comitetul se va margini la o expunere a faptelor, în raport fiind mentionate observatiile scrise si procesul verbal al observatiilor prezentate de statele parti.

Articolul 42 din Pact prevede o procedura de conciliere. Astfel, daca chestiunea supusa Comitetului nu a fost solutionata satisfacator pentru ambele parti interesate, aceste parti, cu asentimentul prealabil al fiecaruia, pot sa desemneze o comisie de conciliere ad - hoc, care va presta bunele sale oficii.

Comisia se compune din cinci membri numiti cu acordul statelor parti interesate si care actioneaza cu titlu individual. Comisia îsi tine, de regula, sedintele la sediul ONU din Geneva. Într-un termen de maxim 12 luni, Comisia are obligatia de a examina în mod aprofundat chestiunea ce i-a fost supusa si de a întocmi un raport ce va fi adresat presedintelui Comitetului drepturilor omului. Daca nu se ajunge la o solutie, Comisia va mentiona în raportul sau toate concluziile privitoare la aspecte de fapt si constatarile sale cu privire la posibilitatile de solutionare, precum si observatiile scrise si procesul - verbal al observatiei orale prezentate de statele parti.

Functii suplimentare sunt exercitate de Comitet în temeiul Protocolului facultativ al Pactului privind drepturile civile si politice, care stabilesc dreptul individual de petitionare. Se ofera astfel persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încalcari a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului comunicari sau plângeri individuale. Plângerile pot fi înaintate numai împotriva acelor state parti la Pact care au ratificat Protocolul (art. 1 si 2 din Protocol). Comitetul se ocupa de aceste plângeri în doua etape. În primul rând trebuie sa se pronunte asupra admisibilitatii comunicarii respective, conform prevederilor articolelor 2, 3 si 5 ale Protocolului. Doar în cazul în care o comunicare a fost considerata admisibila, ea poate trece în a doua faza procedurala, în care este examinata temeinicia plângerii. Dupa ce s-a pronuntat asupra admisibilitatii plângerii, Comitetul o va supune atentiei statului vizat, care în termen de sase luni trebuie sa formuleze raspunsul privind învinuirile ce i se aduc. Comunicarile scrise ale statului parte si plângerea individuala sunt apoi examinate partilor (art. 5 din Protocol). Un rezumat al acestor concluzii este inclus în raportul anual al Comitetului prezentat Adunarii Generale a ONU (art. 6 din Pact).

Multe din plângerile adresate Comitetului drepturilor omului nu au fost admise, în mare parte ca urmare a faptului ca nu fusesera epuizate caile de recurs interne sau pentru ca se refereau la "aceeasi problema" care era "în curs de examinare în cadrul altei instante internationale de investigare si solutionare." (art.5(2) Protocol).

În ultimii ani, numarul de comunicari admisibile a crescut în mod semnificativ. Abordându-le, Comitetul a reusit sa dezvolte o remarcabila jurisprudenta privind interpretarea si aplicarea Pactului si a Protocolului. Extraordinara crestere a numarului de state parti care au ratificat Protocolul facultativ în ultimii ani si sporirea în consecinta a numarului de cazuri examinate în temeiul Protocolului, a determinat Comitetul sa prezinte raportul anual catre Adunarea Generala în doua volume, al doilea continând practica sa în baza Protocolului.

Comitetul are autoritatea de a propune masuri provizorii "pentru a evita prejudicierea ireparabila a victimei" unei presupuse încalcari a Pactului. În prezent, Comitetul solicita statelor parti sa indice în rapoartele lor periodice si care sunt masurile luate pentru îndeplinirea recomandarilor Comitetului în acele cazuri individuale în care s-a considerat ca Pactul a fost încalcat. "În mod special, Statul Parte va indica ce remediu a oferit autorului comunicarii ale carui drepturi Comitetul a constatat ca au fost încalcate".

Comitetul este ajutat de grupuri de lucru, care-i prezinta recomandari asupra masurilor ce pot fi luate în diferite stadii de examinare a comunicarilor. În anumite situatii, Comitetul a desemnat pe unii dintre membrii sai ca raportori speciali.

Deciziile pe fond ale Comitetului sunt, de fapt, recomandari neobligatorii si, ca atare, ele sunt numite "puncte de vedere", conform articolului 5, paragraful 4 din Protocolul facultativ la Pactul international cu privire la drepturile civile si politice.

3.4.3. Comitetul pentru drepturile economice, sociale si culturale

Pentru implementarea prevederilor Pactului privind drepturile economice, sociale si culturale, Consiliul Economic si Social, printr-o rezolutie[22], a înfiintat la 22 mai 1985 Comitetul pentru drepturile economice, sociale si culturale. Acesta este alcatuit din 18 experti alesi cu titlu personal si s-a întrunit pentru prima oara în martie 1987.

Comitetul are mandat de a examina rapoartele prezentate de state si de a supune constatarile sale Consiliului Economic si Social, Comisiei drepturilor omului si unor institutii specializate.

Mai înainte, ECOSOC delegase sarcina examinarii rapoartelor prezentate de state unui grup de lucru alcatuit din membri ai Comitetului, cunoscut sub numele de Grupul de Lucru de sesiune pentru implementarea Pactului international privind drepturile economice, sociale si culturale. Acel organism transmitea concluziile sale ECOSOC, Comisiei ONU pentru drepturile omului si institutiilor specializate ale ONU din domeniul drepturilor economice, sociale si culturale. Aceste prime eforturi nu au fost suficiente, dar situatia s-a schimbat odata cu aparitia Comitetului permanent.

Competenta Comitetului este nu numai de a examina rapoartele prezentate de statele parti, ci el poate organiza, în cadrul fiecarei sesiuni, o dezbatere pe tema unui drept sau a unui articol din Pact.

Comitetul a folosit Comentariile generale si analizele rapoartelor prezentate de state pentru a clarifica întelesul multor prevederi ambigue ale Pactului, furnizând astfel comunitatii internationale o suma de interpretari deosebit de utile din punct de vedere analitic privind caracterul normativ al drepturilor economice, sociale si culturale.

3.4.4. Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei

Înfiintat în 1982, în baza articolului 17 al "Conventiei asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei", Comitetul este compus din 23 de experti, având o înalta autoritate morala si competenta în domeniul de aplicabilitate al Conventiei, desi pentru o perioada de patru ani.

Principala sarcina a sa este de a examina progresele realizate în punerea în aplicare a Conventiei, examinând în fiecare an rapoartele pe care statele se obliga se le transmita periodic Secretarului General al ONU.

Potrivit articolului 20(1) al Conventiei, Comitetul se va întruni o data pe an, pentru o perioada de doua saptamâni. Dupa fiecare sesiune el elaboreaza un raport asupra activitatii sale, pe care îl prezinta, prin intermediul ECOSOC Adunarii Generale a ONU. Secretarul General al ONU transmite aceste rapoarte, pentru informare, Comisiei pentru conditia femeii.

Comitetul nu are competenta de a examina plângerile inter - state sau individuale. De aceea s-a încercat adoptarea unui protocol aditional Conventiei prin care sa se stabileasca un mecanism de comunicari individuale, idee sustinuta si de Conferinta Mondiala a drepturilor omului[23], dar care nu s-a materializat.

3.4.5. Comitetul împotriva torturii

Masurile de implementare prevazute în Conventia împotriva torturii sunt sub administrarea Comitetului împotriva torturii. Acesta a fost constituit în 1987, conform articolului 17 al Conventiei împotriva torturii si a altor tratamente crude, inumane si degradante, si este compus din 10 experti independenti, alesi de statele parti la Conventie pentru o perioada de patru ani.

Comitetul are drept competente: examinarea rapoartelor prezentate de statele parti asupra masurilor pe care acestea le-au adoptat pentru a îndeplini obligatiile asumate prin Conventie; examinarea comunicarilor de la statele parti cu privire la pretinse încalcari ale Conventiei de alt stat; examinarea comunicarilor primite de la persoane particulare, cu conditia ca aceasta competenta sa-i fie în mod expres recunoscuta de statul respectiv.

Mecanismele facultative de plângeri inter - statale si individuale sunt structurate dupa modelul celor prevazute în Pactul privind drepturile civile si politice si Protocolul facultativ la acesta.

De asemenea, Conventia împotriva torturii împuterniceste Comitetul sa întreprinda anumite actiuni de investigare din proprie initiativa. Prin articolul 20, Comitetul este autorizat sa efectueze anchete atunci când primeste "informatii demne de crezare", care ofera "indicii întemeiate ca tortura este practicata în mod sistematic pe teritoriul unui stat Parte". Desi ancheta este confidentiala si implica necesitatea ca, în prealabil, Comitetul sa solicite sprijinul statului parte interesat, lipsa de cooperare a unui stat nu priveaza în mod automat Comitetul de dreptul de a continua ancheta. Comitetul are totusi nevoie de acceptul statului pentru investigarea acuzatiilor pe teritoriul acestuia.

La încheierea lucrarilor, Comitetul poate decide elaborarea unui rezumat al concluziilor sale spre a fi inclus în raportul anual. Acest raport este înaintat statelor parti si Adunarii Generale a ONU.

În virtutea articolului 28 din Conventie, statele parti pot evita exercitarea autoritatii conferite Comitetului daca, în momentul semnarii sau ratificarii Conventiei sau al aderarii la aceasta, declara ca nu recunosc competenta Comitetului prevazut la articolul 20.

Între Comitetul contra torturii si mecanismele create pe plan regional de catre unele organizatii regionale au fost stabilite relatii de cooperare, care se realizeaza prin Raportul special al torturii, din cadrul Comisiei drepturilor omului si urmareste evitarea oricarui paralelism.[24]

3.4.6. Comitetul pentru drepturile copilului

Comitetul pentru drepturile copilului a fost creat în baza articolului 43 din Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptata la 29 noiembrie 1989 si este compus din 10 experti, alesi pentru o perioada de patru ani, care actioneaza cu titlu individual.

Principala functie a Comitetului este de a urmari îndeaproape modul în care statele îsi îndeplinesc obligatiile asumate prin Conventia cu privire la drepturile copilului. El realizeaza aceasta functie prin intermediul rapoartelor pe care statele s-au obligat sa i le trimita direct si în care sunt mentionate masurile pe care ele le-au luat pentru aplicarea prevederilor Conventiei.

La fiecare doi ani, Comitetul supune Adunarii Generale a ONU, prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activitatii sale.

Potrivit dispozitiilor Conventiei, statele se angajeaza, printre altele, ca rapoartelor prezentate de ele Comitetului sa li se asigure o larga difuzare pe propriul teritoriu.

Comitetul poate solicita statelor informatii suplimentare fata de cele cuprinse în rapoartele lor si poate formula sugestii si recomandari atât guvernelor, cât si Adunarii Generale a ONU.

Comitetul nu are competenta de a primii plângeri individuale sau inter-state.

Asadar, Comitetul pentru drepturile copilului este abilitat sa identifice pericolele care ameninta copii, asa cum se manifesta în diverse parti ale lumii si sa caute solutii practice la problemele specifice.[25]