MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Potrivit art. 1091 Cod civil, obligatiile se sting prin plata, novatie, remitere voluntara, compensatie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizarii conditiei rezolutorii si prin prescriptie.
Analizând textul mentionat, în doctrina[1] au fost formulate urmatoarele critici:
novatia este un mod de transformare a obligatiilor;
prescriptia extinctiva duce la stingerea dreptului la actiune în sens 12112l117m material;
nulitatea si rezolutiunea desfiinteaza chiar raportul juridic obligational.
Modurile de stingere a obligatiilor se clasifica în functie de mai multe criterii:
1.Dupa rolul vointei partilor în încetarea raportului obligational:
a)moduri voluntare de stingere a obligatiilor care presupun manifestarea de vointa a partilor: remiterea de datorie si compensatia conventionala;
b)moduri de stingere a obligatiilor care nu implica manifestarea de vointa a partilor: imposibilitatea fortuita de executare si confuziunea.
2.Dupa cum stingerea obligatiei a dus sau nu la realizarea creantei creditorului:
a) moduri de stingere a obligatiilor care duc la realizarea creantei creditorului: compensatia, confuziunea, darea în plata;
b) moduri de stingere a obligatiilor care nu duc la realizarea creantei creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuita de executare.
14.1. Compensatia
14.1.1. Definitie si reglementare
Compensatia este acel mod de stingere specific obligatiilor reciproce, în cadrul carora aceleasi persoane sunt, în acelasi timp, creditor si debitor una fata de cealalta, prin care obligatiile se sting pâna la concurenta celei mai mici.[2]
Reglementarea generala a compensatiei este data de dispozitiile art. 1143 - 1153 Cod civil.
14.1.2. Domeniul de aplicare
Potrivit dispozitiilor art. 1147 Cod civil, compensatia este un mod de stingere a oricaror obligatii contractuale sau extracontractuale, cu urmatoarele exceptii:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar, celui care i-a fost luat bunul, chiar daca este debitorul persoanei care si-a însusit bunul, nu i se poate opune compensatia, întrucât nimeni nu poate sa-si faca singur dreptate;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adica a unor bunuri fungibile care au fost date în depozit si au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie sa restituie bunul primit în depozit;
- când creanta este insesizabila; cum este, de exemplu cazul pensiei de întretinere.
14.1.3. Felurile compensatiei
În functie de izvorul sau, compensatia poate fi de trei feluri: legala, conventionala si judecatoreasca.
14.1.3.1. Compensatia legala
Compensatia legala este acea forma de compensatie care opereaza în temeiul legii, fara a fi nevoie de acordul partilor sau de o hotarâre judecatoreasca.
Codul civil, în art. 1144 prevede ca aceasta forma de compensatie opereaza "chiar si când debitorii n-ar sti nimic despre aceasta."
Pentru existenta compensatiei legale se cer îndeplinite urmatoarele conditii[3]
obligatiile sa fie reciproce, adica sa existe între aceleasi persoane, fiecare având atât calitatea de debitor cât si calitatea de creditor;
creantele sa aiba ca obiect prestatia de a da o suma de bani sau bunuri fungibile, conform art. 1145 Cod civil, întrucât compensatia legala nu este posibila atunci când obiectul obligatiei reciproce consta în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferita;
creantele sa fie certe, lichide si exigibile, adica sa neîndoielnice, determinate în întinderea lor si sa fi ajuns la scadenta.
14.1.3.2. Compensatia conventionala
Compensatia conventionala este acea forma de compensatie care opereaza prin conventia partilor, atunci când nu sunt întrunite conditiile compensatiei legale.
14.1.3.3. Compensatia judecatoreasca
Compensatia judecatoreasca este acea forma a compensatiei care opereaza în temeiul unei hotarâri judecatoresti, pronuntata de instanta de judecata la cererea unuia dintre creditorii reciproci, hotarâre prin care se dispune stingerea datoriilor pâna la concurenta celei mai mici.
14.1.4. Efectele compensatiei
Compensatia stinge creantele reciproce, precum si garantiile si accesoriile acestora.
Daca între partile compensatiei exista doua sau mai multe datorii reciproce si compensabile, în cauza sunt incidente regulile aplicabile în materie de imputatie a platii.
În cazul compensatiei judecatoresti efectele se vor produce de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti prin care s-a dispus compensarea.
14.2. Confuziunea
14.2.1. Definitie
Confuziunea este acel mod de stingere a obligatiilor care consta în întrunirea în aceeasi persoana a calitatii de creditor si de debitor al aceleiasi obligatii.[4]
14.2.2. Domeniul de aplicare
Confuziunea se aplica tuturor obligatiilor de natura contractuala sau extracontractuala, existând între persoane fizice sau persoane juridice.
În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în materia succesiunii, atunci când succesiunea este acceptata pur si simplu.
În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea opereaza în cazul în care doua persoane juridice între care exista un raport obligational se reorganizeaza prin comasare sau divizare.
14.2.3. Efectele confuziunii
Confuziunea stinge obligatia cu toate garantiile si accesoriile sale.
În cazul obligatiei solidare, daca confuziunea se produce între creditor si unul dintre codebitorii solidari, creanta nu se stinge decât pentru partea codebitorului solidar, fara a putea sa profite si celorlalti codebitori.
14.3. Darea în plata
14.3.1. Definitie
Darea în plata este definita ca fiind acel mod de stingere a obligatiilor care consta în acceptarea de catre creditor, la propunerea debitorului, de a primi o alta prestatie în locul celei la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligational.
Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de stingere a obligatiilor este necesar consimtamântul creditorului.
Darea în plata se aseamana cu novatia prin schimbare de obiect, dar se si deosebeste de aceasta deoarece darea în plata are loc odata cu plata si îl libereaza pe debitor de executarea obligatiei.
14.3.2. Efectele darii în plata
Principalul efect al darii în plata consta în stingerea obligatiei ca si plata. Conditia care se cere este ca cel ce da în plata sa fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat, pentru ca altfel nu se va mai produce efectul darii în plata.[5]
14.4. Remiterea de datorie
14.4.1. Definitie si reglementare
Remiterea de datorie este renuntarea cu titlu gratuit a creditorului de a-si valorifica creanta pe care o are împotriva debitorului sau.[6]
Într-o alta formulare, remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligatiei care consta în renuntarea creditorului, cu consimtamântul debitorului, la dreptul sau de creanta.[7]
Remiterea de datorie este reglementata în art. 1138 - 1142 Cod civil.
14.4.2. Conditiile remiterii de datorie
Remiterea de datorie este o conventie care, pentru a fi valabila, presupune manifestarea de vointa a ambelor parti, care poate avea loc si printr-un testament, caz în care constituie un legat de liberatiune.
Daca remiterea de datorie s-a facut printr-un act între vii, ea constituie o donatie indirecta si este supusa tuturor regulilor acesteia, cu exceptia formei autentice, în sensul ca nu trebuie sa îmbrace forma autentica.
14.4.3. Proba remiterii de datorie
În legatura cu proba remiterii de datorie, în cauza sunt aplicabile regulile de drept comun în materie de proba a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost instituite prezumtii de liberare a debitorului:
în cazul în care creditorul înmâneaza debitorului originalul titlului constatator al creantei, care este un înscris sub semnatura privata, opereaza o prezumtie absoluta de liberare a debitorului;
în situatia în care creditorul remite debitorului originalul titlului constatator al creantei sale, care este un înscris autentic sau copia legalizata a unei hotarâri judecatoresti, investita cu formula executorie, prezumtia de liberare a debitorului este relativa.
14.4.4. Efectele remiterii de datorie
În cazul remiterii de datorie, obligatia se stinge, împreuna cu toate accesoriile sale, ca si cum ar fi fost executata.
14.5. Imposibilitatea fortuita de executare
14.5.1. Definitie si reglementare
Imposibilitatea fortuita de executare a obligatiei de catre debitor este un mod de stingere a obligatiei care opereaza datorita faptului ca debitorul este în imposibilitate absoluta de executare a prestatiei pe care o datoreaza, din cauza de forta majora-
Acest mod de stingere a obligatiei este reglementat în art. 1156 Cod civil.
15.5.2. Domeniul de aplicare
Imposibilitatea fortuita de executare este un mod de stingere a obligatiilor propriu obligatiilor care au ca obiect prestatia de predare a unui bun individual determinat, precum si obligatiilor de a face care implica un fapt personal ala debitorului.
Prin acest mod nu se sting obligatiile de a da sau de a preda bunuri generice, conform regulii genera non pereunt.
De la aceasta regula exista urmatoarele exceptii[8]:
obligatia nu se stinge daca în momentul pierii lucrului, din cauza de forta majora, debitorul era pus în întârziere, cu exceptia cazului în care debitorul va dovedi ca lucrul ar fi pierit si la creditor, în cazul în care i l-ar fi transmis sau predat;
obligatia de a restitui un bun sustras ori luat pr nedrept, nu se stinge daca bunul a pierit din cauza de forta majora, debitorul urmând sa execute obligatia prin echivalent.
14.5.3. Efectele imposibilitatii fortuite de executare
Imposibilitatea fortuita de executare stinge obligatia împreuna cu garantiile si accesoriile sale, cu exceptia acelor cazuri în care debitorul si-a asumat expres raspunderea si pentru unele cazuri de forta majora.
|
