Poate ca niciodata, in cursul biografiei Consiliului Europei si Organizatiei Natiunilor Unite, istoria nu a inregistrat un moment de sincronizare mai pregnant ca in anul 1985[1], cand cele doua foruri internationale au emis, in mod independent, cate un document privind protectia victimei in cadrul procedurilor judiciare si extrajudiciare, semnaland, astfel, importanta temei si caracterul acut al dezechilibrului dintre drepturile infractorului si cele ale victimei si, pe cale de consecinta, necesitatea interven# 828f52i 5;iei in sensul restabilirii echilibrului. Aceasta deoarece, in acelasi an, a fost adoptata si Declaratia Natiunilor Unite privind principiile de baza ale justitiei pentru victimele infractiunilor si ale abuzului de putere, cuprinsa in Rezolutia Adunarii generale O.N.U. nr.40/34 din 29 noiembrie 1985 (Declaration of Basic Priciples of Justice for Victims of Crime and Abuse of Power) .
Aceasta „Magna Carta” cu privire la victime este piatra de temelie a eforturilor ONU de a recunoaste nevoile si interesele victimelor[3]. Declaratia defineste notiunea de victime ale criminalitatii. In cadrul sau este admis ca infractiunea nu este indreptata doar impotriva intereselor statului, ci cauzeaza si pierderi, daune si traume victimelor directe si a familiilor lor. Se subliniaza faptul ca politia si procesul penal pot provoca dificultati suplimentare pentru victime si pentru martori.
Pentru a reduce impactul criminalitatii si al justitiei penale asupra victimelor si cu familiilor acestora, declaratia propune mai multe imbunatatiri pertinente, dar generale:
• o mai buna a informare
• oferirea de servicii in scopul de a ajuta la recuperarea lor,
• primirea de reparatii din partea autorului infractiunii si, in unele cazuri, din partea statului,
• prezenta si audiere ori de cate ori interesele lor personale sunt afectate,
• tratament echitabil in cadrul actiunii penale si a actiunii civile
• protejate fata de razbunare si intimidare.
Unele principii indica expres care sunt autoritatile care ar trebui sa isi imbunatateasca activitatea in acest sens. De exemplu, si autoritatile politienesti si cele de asistenta sociala sunt asteptate pentru a raspunde mai bine victimelor aflate in stare de criza determinata de victimizare, precum si pentru a oferi sprijin si respect in fazele urmatoare.
Pentru victimele abuzului de putere, se propun dispozitii similare, cu accent pe reparatie.
La chiar primul punct al acestei declaratii, este definit conceptul de „victime ale criminalitatii”. Acestea sunt acele persoane care, individual sau colectiv, au suferit un prejudiciu, chiar o atingere a integritatii fizice sau psihice, o suferinta morala, o pierdere materiala, sau o atingere importanta a drepturilor fundamentale, prin actiuni sau omisiuni care incalca legile penale in vigoare dintr-un stat-parte, fiind incluse aici si cele care sanctioneaza abuzurile de putere.
Declaratia considera o persoana victima indiferent daca aceasta a avut de suferit de pe urma unei fapte al carei autor este necunoscut, este arestat, urmarit sau declarat vinovat, si oricare ar fi legaturile sale de rudenie cu acesta. Termenul „victima“ include in viziunea ONU si familia apropiata sau persoanele din anturajul victimei nemijlocite si persoanele care au suferit un prejudiciu intervenind in ajutorul victimei sau pentru a impiedica victimizarea. De asemenea, o persoana este considerata victima a infractiunii fara nicio deosebire de rasa, culoare, sex, varsta, religie, nationalitate, opinie politica sau de alt tip, credinta, sansa, nastere, situatia familiala, origine etnica, sociala si capacitate fizica.
Accesul la justitie si la aplicarea echitabila a legii sunt primele la care Declaratia face referire. Astfel, victimele trebuie tratate cu respectarea demnitatii si cu compasiune. Ele au dreptul de acces la justitie si la recuperarea prejudiciului suferit, in conformitate cu legislatia statului pe teritoriul caruia s-a comis fapta. In acest scop, trebuie sa se stabileasca si sa se intareasca, daca este necesar, mecanismele judiciare si administrative care sa permita victimelor sa obtina repararea prin mijloacele procedurale oficiale sau nu, care sa fie rapide, echitabile, putin costisitoare si accesibile. Victimele trebuie sa fie informate cu privire la drepturile care le sunt recunoscute pentru a cauta sa obtina despagubirea prin aceste mijloace.
In acelasi scop, capacitatea aparatului judiciar si administrativ national de a raspunde nevoilor victimelor trebuie sa fie imbunatatita prin intermediul urmatoarelor elemente: a) prin informarea victimelor asupra rolului lor in procedura si asupra posibilitatilor pe care le au la dispozitie, cu privire la datele si derularea procedurilor, mai ales cand este vorba de infractiuni grave si atunci cand solicita aceste informatii; b) prin facilitarea prezentarii si examinarii de catre instante, a preocuparilor victimelor cu privire la realizarea intereselor lor in cauza, fara a se prejudicia dreptul la aparare al acestora in cadrul procesului penal; c) prin furnizarea de asistenta victimelor pe durata intregului proces; d) prin luarea de masuri pentru limitarea pe cat posibil a dificultatilor intalnite de victime, protejandu-le la nevoie viata privata si asigurandu-le securitatea celor din familiile lor impotriva actelor de intimidare si razbunare; prin evitarea intarzierilor nejustificate in acordarea efectiva de despagubiri victimelor.
|
