Metodologia argumentarii in drept
Argumentarea - parte componenta a comunicarii juridice.
Conceptualizarea argumentarii. Perspective de analiza.
Actorii argumentarii si pregatirea auditoriului
Tipologia si metodologia formularii argumentelor
Argumentarea ca tehnica juridica.
Reguli de tehnica argumentativa retorica
Standarde etice pentru argumentare.
Teoria argumentarii trebuie realizata in forma unei „logici informale”, deoarece o buna intelegere asupra chestiunilor teoretice si moral-practice nu poate fi obtinuta nici deductiv, nici prin evidente empirice.
Concepte de baza: argumentare; demonstrare; topos; actorii argumentarii; auditoriu.
Conceptualizarea argumentarii. Perspective de analiza
Pragmatismul societatii contemporane a impus luarea de atitudini asupra unor aspecte deosebite. In special in cadrul unui stat de drept devin importanti factori care ar parea ca sunt straini acestui domeniu. Este cunoscut ca in pofida calitatii crescande a actului de justitie, nu de putine ori unii oameni, desi au dreptate, nu pot sau nu stiu sa-si ceara drepturile sale sa-si dovedeasca sustinerile si cererile legitime, intr-un cuvant sa comunice.
Din aceste considerente cunoasterea drepturilor, (dupa cum explica V.Dabu, p. 7, prin drept intelegem posibilitatea recunoscuta de societate sau comportamentul impus de aceasta in a satisface necesitatile sociale ale subiectului activ si pasiv, in spiritul echitatii, de a face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurat prin forta de constrangere a statului. Aceasta este instituit prin norme juridice.) a obligatiilor, a regulilor apararii juridice, a cailor si procedurilor legale, ne da curajul si incredere necesara in ceea ce facem si, modul deosebit, atunci cand comunicam ajutandu-ne sa:
prevenim incalcarea drepturilor si libertatilor;
inlaturam riscul de a gresi, de a abuza sau de a persista in greseala;
economisim timp si bani adresandu-ne documentat chiar acelor organe ale statului obligate sa ne apere;
avem o conduita ce nu va intra in conflict cu legea;
avem o putere de convingere, argumente si succes in identificarea si buna folosire a probelor in aparare sau in acuzare dupa caz;
intelegem locul si rolul persoanelor, autoritatilor, societatii in domeniul comunicarii.
Acestea sunt doar cateva dintre motivele care ar putea fi invocate in argumentarea a celor ce urmeaza a fi expuse. Anume este vorba despre teoria si metodologia argumentarii utilizata atit in teorie cit si in practica.
Prin traditie, argumentarea a fost considerata totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniile si pentru a le impartasi altora. In prezent atestam o revigorare a interesului pentru felul in care oamenii se pot folosi de argumentare. Traditia europeana este interesata de modul in care utilizam argumentarea in activitatile cotidiene. Pentru acestea argumentarea este ” o maniera de rezolvare constructiva, prin colaborare, a dezacordurilor, prin interactiuni verbale menite sa puna capat unui conflict de opinii” [1]. Inafara acestei opinii savantii privesc argumentarea drept mijlocul folosit de diferiti indivizi, grupuri de cetateni si oameni de stiinta pentru a ajunge la cunoastere [2].
In general, uneori argumentarea are ca tinta afectele, prejudecatile si superstitiile, alteori va folosi date si rationamente pentru a influenta. In marea parte a cazurilor ni se prezinta argumente ambalate in demersuri persuasive, prin care se incearca de a ne determina sa gindim la fel ca si altii sau sa ne comportam dupa dorinta celui care practica argumentarea. Deci, argumentarea reprezinta o forma de comunicare instrumentala, care se baza pe rationamente si dovezi pentru a influenta convingerile si comportamentul cuiva prin folosirea de mesaje orale sau scrise [3]. Daca analizam aceasta definitie putem sesiza scopul, tintele si metodele argumentarii, precum si relatia care exista intre argumentare si persuasiune. Persuasiunea reprezinta o incercare de a influenta un auditoriu sa accepte sau sa se identifice cu un anumit punct de vedere. Ca si argumentarea persuasiunea este o forma de comunicare instrumentala. In fine, argumentarea este o subdiviziune rationala a persuasiunii. Ceea ce deosebeste argumentarea de persuasiune este ca persuasiunea opereaza atit la nivel afectiv, cit si la nivel rational. Persuasiunea include studierea incarcaturii afective a mesajelor, precum si a rolului pe care il joaca compozitia psihologica a unui auditoriu, pentru a stabili masura in care acesta se va lasa sau nu influentat. Pe de alta parte, studierea argumentarii pune in evidenta felul in care putem folosi dovezile si rationamentele pentru a face apel la partea rationala a omului.
Astfel argumentarea este un instrument (un set de concepte sau de idei care permit sa realizam ceva) pentru a-i influenta pe ceilalti, care ne fac sa intelegem cum rationam si cum transmitem rationamentele noastre celorlalti.
Putem defini teoria argumentarii ca un studiu al tehnicilor discursive ale rationamentului practic. Prin argumentare se urmareste determinarea unei/sau unor persoane sa adere la anumite idei sau opinii. In ultima instanta argumentarea se refera la modul de adresare unui interlocutor un argument (un rationament bun) pentru a-l face sa admita o concluzie si pentru a-l determina sa adopte comportamente adecvate acesteia. Din acestea deducem ca scopul argumentarii este de a persuada un auditoriu, iar extensiunea acestui termen este alcatuit de ceea ce tine de plauzibil si probabil.
Traditional, teoria argumentarii este considerata ca parte componenta a sistemului retoric. Acest mod de intelegere i-l gasim in Rethorike aristotelica si in Ad Herennium (opera atribuita lui Cicero). Atunci cand da caracteristica argumentarii Aristotel vorbeste despre dialectica si retorica. Pentru el dialectica este metoda de intemeiere de natura argumentativa, care rezida in opunerea de opinii si sustinerea lor prin silogisme. In acest caz se porneste de la ideia ca datorita discutiei dintre interlocutori este posibil de a se ajunge la adevar. Iar retorica, pe langa aceste aspecte formal-logice utilizeaza si aspecte de natura extralogica, indispensabile persuadarii.
Dar domeniul retoricii nu este unicul in care este prezenta teoria argumentarii, ea a fost dezvoltata si in cadrul stiintific al logicii, metodologiei etc. In logica actuala, teoria argumentarii este analizata si dezvoltata de Gh. Perelman si L. Olbrechts-Tyteca in lucrarea Traite de l’argumentation.
Tendintele recente in studiul argumentarii, pe langa faptul ca sunt marcate de rezultatele din cadrul celor doua discipline istorice (retorica si logica) includ descoperirile realizate in cadrul pragmaticii, in special cercetarile efectuate asupra teoriei actelor de limbaj. Astfel, aria cercetarii se extinde asupra fenomenului la nivel cotidian. Datorita acestor trei domenii, care initial ar crea impresia unor discipline ce nu au nimic comun, au fost modelate anumite perspective de cercetare a argumentarii, care in fine se dovedesc a fi de natura convergenta, si nu una divergenta.
Disputele asupra teoriei argumentarii sunt determinate si de diferentele pe care le intalnim in cele cateva definitii formulate asupra termenului “argument”, care nu delimiteaza cu precizie semnificatia acestuia. Pot fi mentionate cel putin doua moduri de interpretare: - ca variabila independenta a unei functii; sau, - ca propozitie considerata adevarata si utilizata pentru a demonstra o alta propozitie. Argumentul poate fi definit deci ca variabila independenta a functiei predicative, care indica obiectele si indivizii de care depind proprietatile si relatiile (adica predicatele) [5].
In istoria logicii si a filosofiei, termenul „argument“ desemneaza anumite tipuri de rationamente, cum ar fi de exemplu argumentul ontologic, argumentul moral in favoarea existentei lui Dumnezeu, argumentul gramezii, argumentul indoielii, argumentul decalajului temporal, argumentul teleologic, argumentul transcendental, etc.
Principalele directii de cercetare care pot fi sesizate in studiul argumentarii sunt:
Ø pragma-dialectica, care se aplica in special dialogurilor cu caracter normativ-prescriptiv;
Ø argumentarea si analiza conversatiei;
Ø pragmatica lingvistica „integrata“ in limba (J.C. Anscombre, O. Ducrot);
Ø pragmatica sociologica si filosofica a „actiunii comunicationale“ (J. Habermas);
Ø logica pragmatica (G. Vignaux, J.-B. Grize).
Argumentarea, se refera la o anumita realitate discursiva si poseda trasaturi caracteristice proprii. O. Reboul evidentiaza trasaturile argumentarii, considerate fundamentale, pe care le reduce la patru [
Orice argumentare intotdeauna este realizata in functie de un anumit auditoriu, fiind racordata la nivelul si asteptarile acestuia.
Datorita utilizarii limbajului natural in argumentare, termenii intrebuintati sunt polisemantici si din aceasta cauza ei pot avea sensuri diferite.
Argumentarea nu este marcata atat de mult de rigurozitate ca demonstrarea, ea nu este inflexsibila si poate fi modificata in dependenta de situatie.
In esenta argumentarea este polemica, opunandu-se unei alte argumentari ea poate fi respinsa.
La intersectia retoricii cu logica si lingvistica se afla sfera conceptuala a termenului argumentare si a domeniului la care acest termen se refera. Datorita acestui fapt studiul teoriei argumentarii este unul de natura interdisciplinara. Definirea statutului teoriei argumentarii depinde de perspectiva adoptata.
Din punctul de vedere al logicii, argumentarea reprezinta un proces de justificare logica a unei propozitii, prin “care se dobandeste adeziunea auditoriului la teza unui vorbitor”[8]. Pentru Gh. Perelman [9] argumentatia este “studiul tehnicilor discursive care vizeaza castigarea sau intarirea adeziunii spiritelor de tezele care li se prezinta. Orice argumentare presupune un orator, cel care prezinta un discurs, un auditoriu, cel vizat de argumentare si un scop, adeziunea la o teza, sau cresterea intensitatii adeziunii, in scopul crearii unei dispozitii de actiune, si daca se poate, declansarii unei actiuni imediate”. Altfel spus, argumentarea stabileste o relatie intre unul sau mai multe argumente si o concluzie. Daca in acest context este evidentiat “canalul”, definitia poate fi imbogatita. Argumentarea, deci, reprezinta o strategie prin care, folosind o anumita limba, un vorbitor reuseste sa extraga concluzii valabile dintr-un enunt
Adesea se intampla ca pentru multi argumentare si demonstrare a adevarului unui enunt sau a validitatii unui rationament este unul si acelati lucru. Aceasta confuzie trebuie clarificata si depasita, deoarece mecanismele procesului de argumentare apartin limbilor naturale, pe cand cele ale demonstratiei apartin logicii. Daca in cadrul demonstrarii putem vorbi despre completitudine si rigurozitate, atunci in argumentare doar de concludenta. Daca argumentarea poate fi realizata innafara demonstrarii atunci inversul nu este posibil, orice demonstrare presupune si un act argumentativ.
Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezinta o activitate verbala, de natura intelectuala si sociala, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii. In termenii pragmaticii argumentarea poate fi interpretata ca formularea unui ansamblu de enunturi, prin care emitatorul urmareste sa obtina acordul unuia sau mai multor colocutori, ceea ce sugereaza ca argumentarea este motivata printr-un dezacord real, probabil sau posibil intre colocutori. Argumentarea reprezinta, de asemenea, un ansamblu de tehnici de legitimare a credintelor si a comportamentelor. Ea cauta sa influenteze, sa transforme sau sa intareasca credintele/comportamentele colocutorilor. In limbajul natural, argumentarea se sprijina pe paraverbal si pe implicit.
Aceasta perspectiva de intelegere a discursului ca ansamblu de strategii prin care emitatorul incearca sa-si influenteze colocutorii confera oricarei forme discursive o forta argumentativa inerenta. Argumentarea reprezinta marca situatiilor dialogale, a inlantuirii replicilor, a dezbaterilor, dar si a contextelor monologale.
Din punctul de vedere al monologului argumentarea reprezinta orice discurs analizabil in functie de termenii schemei argumentative minimale date-concluzie, prin intermediul inferentei.
In ceea ce priveste
teoria figurii argumentarii, atat la poeticieni, cat si
In discursul argumentativ figurile sunt clasificate in functie de rolul pe care-l joaca in procesul argumentativ in: “figuri ale alegerii”- care au ca efect de a evidentia modul de selectare a argumentelor, “ale prezentei” – au ca efect atragerea atentiei asupra materialelor argumentative selectionate, si “figuri ale comuniunii” – au ca functie de a apropia partenerii si joaca un rol fatic.
In expunerea argumentativa propriu zisa deosebim: figuri ale legaturii – scheme care apropie elemente distincte si permit stabilirea intre acestea din urma a unei solidaritati care fie ca le structureaza, fie sa le valorizeze pozitiv sau negativ, unul prin altul. Se impart in clase: “argumente cvazi-logice”(ironia sau repplica), “argumente fondate pe structura realului” (hiperbola sau litota), “argumente fondand structura acestui real” (metafora) [11]. Ceea ce distinge intre ele aceste figuri ale argumentarii de figurile de stil sunt efectele sociale si cognitive, nu structura logica sau discursiva [12]. Toate figurile mentionate sunt utilizate la diferite nivele ale argumentarii cu scopul validarii discursului.
A. Aarnio [13] formuleaza cerintele de baza necesare validarii discursului:
Ø Argumentele trebuie sa satisfaca anumite criterii logice, deoarece unul si acelasi argument nu poate fi utilizat pentru a argumenta opinii contrare si una si aceiasi persoana nu poate folosi o afirmatie doar ca argumeunt, dar si ca contraargument.
Ø Argumentele utilizate trebuie sa fie relevante pentru situatia la care se refera, in mod direct sa reflecte subiectul discursului si sa sustina premizele de baza a acestuia.
Ø Raportate la realitate argumentele trebuie sa fie valide.
Ø Daca argumentele se refera la decizii alternative care pot fi acceptate, nu poate fi vorba de o validare propriu-zisa, ci doar de un anumit grad de acceptabilitate.
Ø Fiecare dintre argumente trebuie sa aiba ca sistem de referinta un anumit cadru valoric, care trebuie raportat sistemului de valori al auditoriului.
Ø Fiecare dintre argumentele utilizate trebuie sa posede grad diferit de relevanta pentru discursul retoric.
In conclizie mentionam ca:
Specificul argumentarii este redat de problema despre care se argumenteaza si propozitiile cu care se argumenteaza.
La fel, argumentarea se supune intotdeauna legilor adecvarii contextuale.
Dincolo de perspectivele teoretice din care este privita argumentarea, cel care isi construieste discursul trebuie sa se adapteze la public.
Nu exista o argumentare-tip pentru un subiect dat, nici scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile sa convinga pe toata lumea, adresandu-se unei/unor persoane in particular. Evident este deci, ca stilul folosit intr-o argumentatie va fi determinant in relatia orator/auditor sau scriitor/cititori [14].
1.2 Actorii argumentarii si pregatirea auditoriului
Actorii situatiei argumentative sunt desemnati diferit in functie de pozitia pe care o ocupa in cadrul interactiunii comunicative. Astfel, din perspectiva lingvistica, [18] enunturile sunt produse de un vorbitor (locutor) pentru un interlocutor. Emitatorul si destinatarul sunt termenii de baza in cadrul teoriei ce are ca obiect de studiu actele de vorbire.
Din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentarii este oratorul care se adreseaza publicului (auditoriu). In acest context mai degraba putem vorbi despre adversari de opinii, fiecare dintre ei fiind persoane care emit o parere pe care o argumenteaza. In cazul in care schimburile argumentative depasesc cadrul partenerilor direct implicati, se poate vorbi de prezenta tertilor, adica membrii unui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari. Argumentarea astfel devine dependenta de structura interactiunii verbale dintre parteneri. Ea este o confruntare a unui discurs si a unui contradiscurs orientate de aceeasi intrebare/problema.
In ceea ce priveste actul argumentativ in sine, dupa cum mentioneaza autorii Gh. Mateut, A. Mihaila [19] toate actele argumentative cuprind urmatoarele elemente: a) teza de argumentat sau concluzia; b) mijlocul de intemeiere sau datele; c) judecati generale care permit legatura dintre concluzie si date sau reguli de inferenta; d) justificarea acestor judecati; e) operatorul modal; f) conditiile de exceptare legate de operatorul modal.
In faza de pregatire a auditoriului discursul este dominat de argumentele incadrarii: apel la presupozitii comune, reincadrarea realului si apelul la autoritate. O argumentare presupune, de altfel, ca cel putin un acord s-a stabilit intre actorii argumentarii (orator si public) asupra unei opinii, asupra unui principiu. Oratorul poate afisa certitudinea de a impartasi aceleasi opinii cu publicul. Stabilirea complicitatii cu interlocutorul este adesea detectabila prin expresii lingvistice ca „stiti ca si mine ca…“, „sunteti de acord asupra faptului ca
Recadrajul/reincadrarea realului consta in a modifica situatia argumentativa pentru a o apropia de opinia care se doreste a fi impartasita, chiar cu pretul redefinirii cuvintelor prin diverse strategii.
Apelul/recursul la autoritate este folosit mai ales in situatiile in care se vorbeste de experienta personala sau cand se recurge la o marturie directa sau la strategii politicoase.
Pentru ca discursul sa fie acceptat si sa se bucure de atentie din partea auditoriului, trebuie neaparat sa se sprijine pe probe (lat. probationes). O tipologie a probelor distinge: probe naturale/extrinseci, evidente (fapte expuse) sau iesite din context. Retorica clasica (Aristotel) furnizeaza ca exemple in acest sens legile, conventiile, tortura, juramantul; si artificiale (intrinseci). Utilizarea probelor in argumentare tin de arta oratorului, de gradul de stapanire a tehnicilor discursive (atat de elaborare cat si de prezentare), de creativitatea, de metoda si, nu in ultimul rand, de talentul personal.
Si nu in ultima instanta mentionam modul de formulare a argumentelor si rolul pe care il are argumentul in discursul retoric argumentativ. Un argument reprezinta o asertiune care are ca functie, intr-un rationament, justificarea sau explicarea unei alte asertiuni. “Forta argumentelor depinde de credibilitatea premiselor si nu de valabilitatea rationamentului” [20]. Realizarile argumentative folosesc pe scara larga deductia si analogia.
In viziunea lui Gh. Mihai [21] “…argumentul are functie tripla: sa indice (fapte, norme, valori, principii), sa exprime (atitudinile cognafective ale utilizatirului), sa determine asumarea (modificarea starii psiho-logice a publicului). Indicator, argumentul sta sub tripla conditionare: sa fie coerent-formal, probabil, coeziv semantic, in extensia sa lingvistica i se cere sa aiba claritate denotativa, intensitate conotativa, ordine gramaticala; ca determinant asumativ: sa fie adecvat situatiei retorice, fondului intelectiv-afectiv al publicului, modalitatii opinabile in care se afla el, prestatiei de credibilitate a competentei utilizatorului”.
In anumite clasificari, argumentele sunt impartite in trei subcategorii sau familii. Anume este vorba despre argumentele utilizate in cele trei tipuri de oratorie. Inca Aristotel in Rethorike dezvolta un model, considerat universal, al argumentarii. Astfel discursul actioneaza pe trei nivele ale personalitatii umane: pathosul, logosul, ethosul (in limba greaca – obicei).
Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv si moral (atitudinile pe care trebuie sa le ia un orator pentru a inspira incredere auditoriului sau). Argumentele ce se refera la ethos sunt alcatuit din traditii, credinte si obiceiuri. Oratorul, in acest cadru poate selecta diverse strategii de argumentare, cum ar fi cea a bunului simt, a sinceritatii si bunavointei etc.
Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate sa trezeasca emotii, pasiuni si sentimente, sa fie deci adaptate profilului psihologic al publicului vizat.
Argumentele legate de logos se adreseaza ratiunii si pot fi: – deductive, care se bazeaza pe implicatia logica, regula reciprocitatii, relatiile cauza-efect; – analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc.
Pornind de la acest model St. Pruteanu [22] reactualizeaza rolul acestuia in persuasiune si in cadrul tehnicilor de comunicare. Astfe, argumentatia in pathos este cea care apeleaza la sentimente, entuziasm si afecte. Acest tip de argumentare se bazeaza mai mult pe raportul psihologic dintre parteneri si mai putin pe logica frazelor. Argumentatia in logos pune accentul pe rationalitate, cauzalitate, deductie, inductie, analiza, sinteza, gandire abstracta. Un discurs logic convinge usor la nivel teoretic, stiintific, abstract, daca se rezuma la strictul necesar, la simplitate, claritate si precizie. Cel de-al treilea tip de argumentare, argumentarea pragmatica semnifica utilizarea concomitenta a logosului patosului si ethosului. O buna argumentare va cuprinde toate aceste trei dimensiuni, fara a neglija vre-o una dintre ele.
Tipologia metodelor de argumentatie mai face distinctie intre:
Ø forma exhaustiva, ca metoda algoritmica care vizeaza epuizarea argumentelor; toate argumentele converg spre aceeasi concluzie;
Ø cele care privesc problema in discutie considerata in ansamblu si fragmentar, cu referiri la inceputuri, dezvoltare, scopuri, antecedente etc.;
Ø cele care se refera la circumstante: cauza, moment, loc, maniera, mijloace, definitie, comparatie, ipoteze etc.;
Ø schema radiara, in care tema tratata este supusa analizei multiple pe diferite axe, din diferite perspective sau puncte de vedere.
Indiferent de modelul de argumentatie preluat, important este sa se constietizeze faptul ca argumentele nu au o existenta in sine, deoarece ele nu exista independent de vorbitor si ascultator si din aceasta cauza trebuie sa fie luate in considerare urmatoarele momente:
a) Apriori trebuie facuta o sistematizare a argumentelor. Alegerea argumentelor si ordinea in care ele vor fi prezentate depind de factori conjuncturali: persoane implicate, loc, subiectul tratat, etc.
b) Oamenii sunt diferiti, implicit ei vor reactiona in mod diferit la argumente identice. Din aceasta cauza trebuie ca vorbitorul foarte bine sa gandeasca formularea argumentelor.
c) Nu mai putin importanta este ordinea in care sunt prezentate argumentele, acest fapt chiar poate juca un rol dicisiv. Argumentul dintai trebuie sa fie cel mai tare.
d) Fiecare dintre argumentele utilizate trebuie sa se integreze in discurs, ele fiind apreciate dupa modul de contextualizare. “Un argument bun retoric este cel care se integreaza in sistemul confirmarii/respingerii: teza sa se conexeze cu partile intregului”[23].
Autorii preocupati de studiul argumentarii disting mai multe tipuri de argumente.
Argumentum ab auctoritate (argumentul autoritatii) este modul de argumentare in care vorbitorul foloseste pentru confirmarea unei pozitii, afirmatii etc., a unei instante investite cu autoritate, prestigiu la nivelul simtului comun, iar oponentul recunoaste aceasta autoritate. Perelman [24] evidentiaza si analizeaza urmatoarele forme ale argumentului autoritatii: – opinia comuna; – opinia unei autoritatii (in materie); se pun in valoare personalitati/surse ale caror cunostinte in domeniul care priveste subiectul in discutie sunt considerate ca reper definitiv; – tezele filosofiei, ale religiei (daca sustin si completeaza alte argumente). Argumentul autoritatii poate fi un punct de sprijin sau refugiu pentru cel ce argumenteaza. Plantin mentioneaza existenta a doua forme de argumente ale autoritatii: argumentele autoritatii manifestate direct de interlocutor si autoritatea citata de interlocutor pentru a sustine spusele sale.
Argumentum ab invidia (argumentul urii) acest tip de argumentare pretinde apararea adevarului, dar ea este mai degraba o demonstratie falsa care urmareste sa provoace ura impotriva altor opinii sau sa compromita pe nedrept.
Argumentum a contrario – este o argumentare care se bazeaza pe analogie, ea se efectuiaza realizandu-se transferul de la contrariu la contrariu.
Argumentum ad hominem (se refera la omul cu care se discuta) Mod de argumentare care consta in a-i opune adversarului consecintele care rezulta din tezele cele mai putin probabile admise de acesta; in sens larg, atac cu referire stricta, precisa la individualitatea, doctrina adversarului. Mecanismul organizarii acestui argument se bazeaza pe deplasarea accentului de la problema la persoana. Se disting mai multe cai de realizare: – contradictia la nivelul cuvintelor (oponentul pune in contradictie afirmatiile locutorului, emise, in general, in momente diferite); – contradictie la nivelul cuvintelor si al convingerilor/credintelor; – contradictie la nivelul cuvintelor si al actelor; – contradictie intre norma si realitate.
Desi conform normelor sociale si eticii comunicarii se interzice insulta adresata interlocutorului/adversarului, se constata ca insulta este adesea prezenta in dezbaterea publica. Dezbaterile electorale reprezinta cadrul predilect in care se manifesta atacul la persoana.
(argumentare asupra ignorantei) Mod de argumentare care consta „in folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoasterii sau probabilitatii“ (Locke). Acest tip de argumentare este strans legat de demonstrarea prin probe. Strategia se bazeaza pe solicitarea ca adversarul sa admita ca proba ceea ce i se prezinta sau, daca nu, sa furnizeze la randul lui o proba (mai buna).
(argument care face apel la respect) Mod de argumentare in care se recurge la respectul adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au dobandit o buna reputatie in ochii opiniei comune (Locke). Acest tip de argument se bazeaza pe a sustine ca un punct de vedere este valabil doar pentru ca este sustinut de o autoritate. Fr. Van Eemeren si G. Grotendorst [25] considera ca se pot distinge doua variante ale acestui argument: – eschivarea de la constrangerile impuse de probarea unui punct de vedere prin impunerea propriei persoane drept garant al acestuia; – apararea punctului de vedere prin mijloace persuasive care nu tin de domeniul argumentarii, ci de cel al punerii in valoare a calitatilor personale (reputatie, cultura, moralitate ireprosabila, profesionalism, execelenta in activitate etc. Acest tip de argument este considerat un paralogism datorita faptului ca incalca regulile dezbaterii prin impunerea unei scheme care nu are legatura cu subiectul in discutie.
Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic, cu atat mai mult) Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde si asupra altui caz, care prezinta fata de primul motive mai puternice de a fi „cu atat mai adevarat“.
Argumentum ad judicium (bazat pe judecata asupra naturii lucrurilor) Mod de argumentare constand in „folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoasterii sau probabilitatii“ (Locke). Acest tip de argument reprezinta din perspectiva lui Locke singura forma valida de argumentare, deoarece, bazandu-se pe judecata asupra naturii lucrurilor, este singurul care poate conduce la cunoastere.
Argumentum ad misericordiam Mod de argumentare care se bazeaza pe presiunea exercitata asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele si interesele sale. Acest tip de argumentare este frecvent folosit in discursurile politice, electorale si publicitare si se axeaza pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe strategia amenintarii acestuia.
Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal)
Mod de argumentare care se bazeaza pe transferul unei demonstratii specifice unui
caz la un alt caz, din ratiuni de identitate sau analogie intre cele doua cazuri.
Argumentum a tuto Mod de argumentare analogica bazat pe transferul de certitudine de la ceea ce e sigur la ceea ce este mai putin sigur.
Argumentum baculinum/argumentum ad baculum (argumentul batei) Mod de argumentare bazat pe folosirea fortei in locul oricarui argument; initial, desemna posibilitatea dovedirii existentei lumii exterioare prin lovirea pamantului cu o bata. Acest termen desemneaza orice forma de amenintare care tinde sa obtina avantaje prin constringerea interlocutorului
Argumentum ex concessis (prin concesie) Mod de argumentare indirecta prin acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune in contradictie cu sine insusi sau a-l determina sa accepte ceea ce initial respinsese.
Argumentum ex silentio (prin tacere) Mod de argumentare bazat pe tacerea adversarului, care nu neaga afirmatia enuntata
Paralogismul de compozitie Se bazeaza pe confuzia legata de sistemul parte/intreg: intregului i se atribuie o proprietate a unei parti. Falsa analogie consta in a folosi incorect schema argumentativa a analogiei, fara a fi indeplinite conditiile unei comparatii corecte.
2. Argumentarea ca tehnica juridica
Fiecare dintre aceste agrumente au fost si sunt utilizate in practica comunicarii cotidiene si de specialitate. In special, cu referire la domeniul dreptului, gasim forme deosebite de utilizare si manifestare a acestora. Este vorba in cele dintii de raportarea argumentelor la o teorie generala a comunicarii juridice si la rolul comunicarii si a mecanismelor pe care acest domeniu ni le propune. Problematica pusa in discutie se impune si prin multitudinea aspectelor practice abordate.
In general, daca ne referim la termenul de comunicare, acesta se refera la o legatura, unitara, biunivoca sau multipla intre doua sau mai multe entitati. Aceasta legatura poate avea diverse forme determinate de diversitatea subiectilor intre care exista un anumit gen de relatii. La fel comunicarea poate avea loc intr-un singur sens, in ambele sensuri sau in mai multe sensuri, totul depinzand de sistemul de referinta la care ne raportam. In Cahiers de L’ Education Nationale (nr.65, mai 1988) se arata: “Comunicare nu este o functie separata, adaugata celorlalte. Ea este primul nostru instrument de munca. Toate demersurile noastre sunt demersuri de comunicare”. (Bernard Miege. Societatea cucerita de comunicare. Collegium. Polirom. 2000, p.65)
Asupra termenului de comunicare exista o mare diversitate de definitii, fiecare dintre acestea specificand o anumita dimensiune. In general comunicarea este interactiune, interpretare comuna, relatie, actiune, efect, etc. ( I. Dragan. Paradigme ale comunicarii de masa. Casa de Editura si Presa “Sansa” SRL, B.1996, p.10-12) Spre deosebire de explicatiile termenului comunicare in general, comunicarea juridica implica semnificatiile elementelor structurale si relationale ce compun sistemul juridic, in care un rol important il are limbajul juridic. Astfel, comunicarea juridica cuprinde totalitatea procedeelor juridice aflate la indemana practicienilor dreptului fiind utilizate, de catre acestea, in perimetrul institutiilor abilitate, in scopul aplicarii concrete a normelor la realitatea vietii sociale( C. Carp, D. Panaite, p.60) poate fi definita ca ansamblul tuturor instrumentelor, mijloacelor si procedeelor juridice, aflate la indemana specialistului din domeniu si folosite de acesta. Cu ajutorul lor, in cadrul procesului de comunicare juridica, de exemplu avocatii urmaresc, prin interpretarea si aplicarea concreta a normelor juridice la realitatile vietii sociale, sa influenteze intima convingere a instantelor, dar si a celorlalti actori implicati, in vederea obtinerii unor solutii favorabile pentru clientii lor, adica celor interesati direct in cauza respectiva. In acest cadru ca punct de referinta si cu un inalt grad de aplicabilitate putem invoca modelul empirico-functionalist al lui Harold Laswell: Cine sunt actorii? Ce spun ei? Pe ce canale? Cui spun? Cu ce efecte?
De pilda daca in cazul nostru ca sistem de referinta este domeniul dreptului, atunci forma generala de comunicare releva subiecti, legi proprii, spatiu, timp si alte dimensiuni specifice. Adica fiecarui sistem ii corespunde un anumit tip de comunicare si argumentare.
Discursul judiciar se caracterizeaza printr-un inalt gard de specificitate, dar si de diversitate. Specificitatea comunicarii in domeniul jurisprudentei este determinata de acea realitate la care se refera acest domeniu si de raporturile care-l caracterizeaza. In ceea ce priveste diversitatea, atunci aceasta este determinata de faptul ca intregul sistem social, si nu numai acesta, isi aduc contributia la formarea acesteia. Inca din antichitate este bine cunoscuta importanta comunicarii juridice in cadrul sistemului social. Ceea ce nu de putine ori sa spus este ca avocatura ar fi tot atat de veche ca si magistratura, tot atat de nobila ca si virtutea si tot atat de necesara ca si justitia
Juristul din ziua de azi trebuie sa se creeze pe el insusi, sa-si perfectioneze calitatile personale. Astfel, parafrazind autorii lucrarii Ghidul avocatului de succes putem extinde arealul de aplicabilitate a cerintelor pe care trebuie sa le ea in calcul un avocat, si vom mentiona ca in general specialistul in drept trebuie sa se raporteze la urmatoarele aspecte: ( C. Carp, D.Panaite, Ghidul avocatului de succes. P.7)
raportarea permanenta a juristului la evolutia si dinamica actuala a economiei nationale;
intelegerea profunda a mecanismelor fenomenului juridic;
Acumularea continua de cunostinte specifice si generale si dezvoltare a competentelor comunicationale si relationale;
Identificarea pozitiei pe piata si in interiorul fenomenului;
Flexibilitate si rapiditate in derularea activitatii curente;
Gasirea modalitatilor de a scoate profit maxim din activitatea prestata;
Descoperirea modului de a crea si oferi servicii si consultanta de valoare;
Analiza constanta a rentabilitatii activitatii profesionale proprii;
Verificarea permanenta a calitatii strategiilor abordate pe piata.
Un mijloc care poate fi utilizat si se afla la indemina juristului este limbajul. Potrivit psihologului Fr. Paulhan limbajul are doua functii: una semnificativa si una sugestiva. Prin functia semnificativa limbajul urmareste ca prin sistemul sau de semne, cuvintele si frazele, sa exprime gandirea. In acest cadru frazele si cuvintele reprezinta niste substitute ale perceptiilor, imaginilor, reprezentarilor si ideilor referitoare la realitatea obiectiva.
In opinia autorilor demersul comunicarii juridice specifice are trei etape distincte, succesive: etapa preliminara, etapa propriu-zisa si etapa feed-back-ului juridic. Fiecare dintre acestea implica sub-etape. Astfel, etapa prejudiciara are in componenta sa patru elemente esentiale: - etapa contactului direct cu clientul si informarea cit mai completa a avocatului asupra situatiei-problema-de-judecat stabilirea clara a faptelor si incadrarea juridica); - etapa colectarii si strangerii tuturor probelor necesare la dosar; - etapa documentarii asupra problemei ( studiul legislatiei, al doctrinei, etc.); - etapa finalizarii dosarului si depunerea lui la instanta competenta.
Cea de-a doua etapa, cea judiciara propriu zisa, se afla in stransa legatura cu pledoaria avocatului si contine patru pasi importanti (Gh. Mihai, Elemente constructive de argumentare juridica, Ed. Academiei Romane, B. 1982, p.52): - etapa prepararii (adunarea si selectarea informatiilor relevante); - etapa incubatiei (analiza si ordonarea ierarhica a informatiilor); -etapa descoperirii punctului capital al procesului ( certitudinea unei variante, a unei solutii favorabile clientului); - etapa verificarii (pentru a constata daca relevanta logica se incheaga cu relevanta psihologica pentru a avea validitate juridica)
Mijloacele de proba (p.71-72) constituie obiect de reflectie pentru toti participantii la proces; ele permit formularea argumentelor cu grad diferit de credibilitate juridica. Prin continutul lor mijloacele de proba poarta o informatie. Acestea pot fi utilizate de avocat, procuror in doua directii: - constatarea existentei/inexistentei faptei si imprejurarilor materiale; - aprecierea faptei si imprejurarilor din punct de vedere juridic, social, moral, politic, etc. Pot fi deosebite trei tipuri de mijloace de proba: 1. Mijloace de proba complete, intregi si univoce. Acestea par a fi indiscutabile, iar argumentele formulate in baza lor au o mare forta de convingere, ele mai fiind numite argumente probatorii de gradul I. 2. Mijloace de proba necomplete si neechivoce. In acest caz argumentele, extrase sunt discutabile, deoarece ele pot fi completate prin contradictorialitatea legala-acestea mai sunt numite argumente probatorii de gradul II. 3. Mijloace de proba necomplete si echivoce, dar discutabile. Acestea dau nastere argumentelor ce au aparut datorita reflectiei asupra lor –numite argumente probatorii de gradul III. 4. Mijloace de proba necomplete, echivoce si indiscutabile in prima instanta sau necunoscute in aceasta prima instanta. Ele se vor include ca subclasa a argumentelor probatorii de gradul III.
In ceea ce priveste activitatea specialistului in vederea alegerii argumentelor probatorii cu cea mai mare relevanta este apelarea la traditia retoricii clasice, care stipuleaza ca activitatea oratorica trebuie sa se desfasoare in cinci faze.
1. De inventione - descoperirea mijloacelor sau argumentelor.
2. De dispositione - ordinea in care se va vorbi, modul in care vor fi aranjate argumentele gasite.
3. De elocutione – arta de expunere a materialului.
4. Memoria – posibilitatea autorului de a nu se gandi in timpul expunerii sale la ceea ce spune, ci de a se gandi retrospectiv, mereu la ceea ce a expus si prospectiv la ceea ce are de spus.
5. Actiunea – se refera la tot ce este in legatura cu exteriorul oratorului, misiunea avocatului/procurorului este aceea de a convinge judecatorul ca faptele respective sau produs /s-au nu s-au produs, ca este nevinovat/vinovat clientul, ca adevarul este altul /sau cel expus etc., important este in orice caz ca fiecare in parte sa gaseasca argumentele necesare pentru asi sustine teza. O parte din argumente pot fi extrase chiar din dosar, de aceea este necesara studierea atenta a dosarului. Prima faza mentionata, inventiunea, contine si abilitatea gasirii argumentelor cu ajutorul unor procedee tehnice si logice. Importanta este gasirea raspunsurilor la intrebarile: Cine a savarsit fapta? Cine a venit? Cine a spus? Ce a facut? Ce a spus? Unde sa petrecut? Cand? Cu ce mijloace? In ce mod? De ce? Adica facand trimitere la retorica ar fi vorba despre locurile comune, locurile tehnice, care fiind aplicate la un anumit subiect, gasind raspunsurile la aceste intrebari devine posibila finalizarea cu succes a procesului.
In acest context, fara a neglija pe cineva anume, totusi psihologia apararii (T. Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Psihologia judiciara. Tratat universitar, vol.2, Ed. Fundatiei “Romania de maine”, B. 2001, p. 59-63) este partea de importanta majora a unui proces, bazandu-se pe arta de a vorbi (retorica) si arta de a convinge (persuasiune). Caci in comunicarea juridica cuvantul devine unitatea de baza ce are puterea de a emotiona si de a convinge. In pledoaria sa avocatul in mare parte utilizeaza doua tehnici de convingere: argumentarea si persuasiunea. Prin argumentare avocatul prezinta probe si dovezi legate prin rationamente, in scopul de a demonstra si a convinge atat instanta cit si auditoriul de probitatea punctelor sale de vedere, a tezelor si ideilor sustinute in fapt si in drept.
Prin persuasiune psihologica avem in vedere capacitatea de influentare, de a convinge pe cineva sa faca un lucru, sa adopte o anumita conduita, folosind argumente logice si afective.
Dupa structura discursul juridic mai frecvent intalnie sunt: discursurile structurate logic, care pun accent pe capacitatea de a induce si scoate in evidenta concluziile analizelor, sintezelor, analogiilor si deductiilor sale; discursuri structurate afectiv, care pune accent pe mesajul persuasiv, pe invitarea auditoriului de a trai empatic sentimente si situatii.
In zilele noaste dupa cum am mentionat chiar de la inceput, scopul invatarii nu mai este cunoasterea ci aplicarea cunostintelor obtinute. Reiesind din acest scop al instruirii putem sa vorbim despre praxisul juridic. Astfel in acest context juristul trebuie sa-si pregateasca din timp intregul demers juridic. Ca oricare alt tip de discurs, discursul juridic pentru a fi convingator trebuie bine gindit. Dupa cum mentiona D. Carnegie (Cum sa vorbim in public, Ed. Cartea Veche, B. 2000, cap.IV, “Imbunatatirea memoriei”, p.53-71) simtim prezenta a trei legi firesti ale memoriei: intiparirea, repetarea si asocierea de idei.
Prima lege se refera la faptul ca este necesar de a memoriza de la ceea ce este mai important pina la amanunte. De pilda daca ne referim la activitatea avocatului atunci acesta chiar de la etapa studierii dosarului este util ca sa-si noteze, in vederea memorarii si intiparirii pledoariei, argumentele si obiectiile sugerate de lectura dosarului. A doua regula – repetarea se refera la reactualizarea evenimentelor, faptelor, probelor, argumentelor pentru o mai buna operare cu ele. Cea dea treia regula – asocierea de idei este un element indiscutabil in a retine ceva.
In general pledoaria poate fi definita ca o forma verbala sau scrisa, care are un anumit destinatar si urmareste sa obtina un rezultat. (C. Carp, D. Panaite p.89) pledoaria implica cunostinte, arta, tehnica si maiestrie. O pledoarie are o viata scurta, in schimb ea trebuie sa produca efecte durabile. Nu exista retete pentru a se intocmi o pledoarie ea se naste intotdeauna dintr-un complex de factori, care depind de avocat, de ceea ce el decide ca este important. Vorbim despre necesitatea unei pregatiri bune a pledoariei din doua motive. 1. Spre deosebire de antichitate acum nu mai sunt acceptate pledoariile lungi, de zile intregi. 2. Daca avocatul va pleda sub posibilitatile sale, el se va face vinovat de incorectitudine sau lipsa de raspundere profesionala.
O caracteristica a pledoariei ar fi aceea ca ea face parte din genul judiciar, dar pe linga cunostintele de specialitate o pledoarie buna implica cunoasterea regulilor de constructie a unei pledoarii, studiul si cunoasterea regulilor de retorica, a procedeelor oratorice elementare s.a. Astfel cultura generala si cultura juridica temeinica, insusirea regulilor de retorica argumentativa si studiul tehnicii pledoariei permit avocatului adoptarea unui stil propriu.
3. Reguli de tehnica argumentativa retorica
O argumentare completa, mai mult decat a se supune legilor reflectiei, trebuie sa contina ceva recunoscut unanim. Existenta anumitor cerinte pentru elementele implicate in argumentare presupun existenta regulilor de tehnica argumentativa.
Ca raspuns la cele patru reguli de tehnica argumentativa dialogala, propuse de Apostel [26], Gh. Mihai [27] propune reguli de tehnica argumentativa retorica. Acestea sunt regula stabilizarii, regula continuarii, regula limitarii, regula intelegerii, regula redistribuirii argumentelor, regula substituirii argumentelor.
Regula stabilizarii. In dialog o dezbatere nu avanseaza catre o stare de echilibru, daca in orice moment afirmatiile asupra carora s-a stabilit acordul sunt readuse in discutie. Dar, intr-o anumita masura trebuie admis sa se realizeze o revenire asupra acordurilor prealabile, functie de consecintele ulterioare. In discursul retoric o expunere adresativa intentionala nu avanseaza catre o stare finala de solutionare asumativa pentru public dacapartile discursului nu se gasesc intr-un echilibru persuasiv care sa faca admisibile consecintele in succesiunea lor.
Regula continuarii. In dialog daca o dezbatere schimba constant subiectul, dupa o confruntare initiala de opinii, fara fara o apropiere de pozitie pe parcurs, o data in plus nici un echilibru nu se produce. Din contra, pentru a se ajunge la echilibru, se cere o continuitate in aprofundarea aceluiasi subiect pana la realizarea unui acord minim. In discursul retoric, daca apar digresiuni, continuitatea lui sufera.utilizarea digresiunilor este binevenita daca necesitatea lor este functie de continuitatea argumentativa, care este in sarcina exclusiva a utilizatorului.
Regula limitarii. In dialog trebuie epuizata cererea de justificare a pozitiilor avansate; daca nu se solicita pentru fiecare afirmatie noi legitimari, nu se avanseaza, caci se pun iarati in discutie consecinteke facute. In discursul retoric teza-solutie limiteaza argumentarea la sensurile ei. Sarcina utilizatorului este sa preintampine depasirea cadrului solutiei sale prin auto-obiectii determinate.
Regula intelegerii. In dialog trebuie ca partenerii sa poata modifica subiectul discutiei, dar numai printr-un acord reciproc, existand o intelegere minima asupra tezelor. In discursul retoric publicul intelege functie de utilizator care i-a determinat aprioric sa-si desfasoare propunerile in limitele subiectului propus.
Regula redistribuirii argumentelor. Daca un anumit mod de organizare a argumentelor nu realizeaza acordul, atunci inseamna ca este posibila o alta ordine care poate sa-l obtina.aceasta regula este valabila si pentru dialog si pentru discursul retoric.
Regula substituirii argumentelor. Aceasta regula presupune ca un argument general (sintetic) trebuie prezentat prin inlocuirea lui cu argumentele pe care le cuprinde (argumentele sintetizate) sau argumentele analiticesubstituite cu un argument sintetic, daca este acceptat de public. Mai simplu, ar fi de la intreg la parti si invers, de la parti la intreg.
4. Standarde etice pentru argumentare
In practicarea argumentarii, cel implicat isi asuma o responsabilitate enorma care rezulta din lipsa de timp de care duc lipsa cei care recepteaza mesajele, fapt ce nu permite in marea majoritate a cazurilor verificarea informatiei primite. In special daca mesajele sunt prezentate pe cit este posibil de probabil sau de credibil atunci acestea vor avea sanse mari pentru a fi acceptate. Ca forma de comunicare argumentarea poate promova atit binele cit si raul. Comunicarea reprezinta un act social care presupune abligatii morale fata de auditoriu, zic autorii lucrarii O introducere in arta argumentarii [p.33]. Intrucit traim itr-o societate care considera libertatea de gindire si exprimare o valoare cardinala, comunicarea ce respecta principiile morale garanteaza dreptul la libera exprimare, respectind in aceeasi masura drepturile publicului.
Autorii lucrarii O introducere in arta argumentarii citindul pe Stanley G. Rives (1964) [apud. Rybacki, p.34-41] sugereaza ca persoanele care se angajeaza in argumentare intr-o societate democratica trebuie sa-si asume urmatoarele bligatii morale: 1. raspunderea de a cerceta motiunea in amanuntime pentru a afla adevarul-aceasta raspundere impune necesitatea ca vorbitorul sa fie informat asupra subiectului cit mai minutios si din mai multe puncte de vedere, la fel acest moment pretinde necesitatea de a folosi faptele si opiniile mentionate de altii intr-o maniera corecta
2. raspunderea de asi inchina efortul binelui general – comportarea corecta in cadrul argumentarii este din punct de vedere moral o dovada de caracter cu atit mai mult in cazul in care interesul general trebuie sa prevaleze interesului personal. De
Ex. Avortul –unii considera dreptul la avort ca pe o forma de manifestare a dreptului esential de a alege, aflat in concordanta cu valoarea sociala a libertatii individuale. Altora avortul le apare ca asasinarea cuiva inca nenascut, ca o incalcare a drepturilor fetusului. Care set de drepturi este mai important ? In ultima instanta raspunsul apartine individului si depinde de valorile sale personale. Sau in cadrul alegerilor rar vom auzi vre-un lider de partid ca in cadrul discursului electoral sa spuna:” Votati-ma pentru ca vreau sa ajung presedinte”mai degraba, acesta va cere voturile pretinzind ca el reprezinta cel mai bine interesele electoratului. Astfel, in acest context se mentioneaza ca traim intr-o societate condusa dupa legi pe care avem obligatia sa le respectam. E mai bine sa modificam legea decit s-o incalcam.
3. raspunderea de a fi rational – vorbitorul care respecta principiile morale foloseste rationamente corecte sub forma de argumente valide din punct de vedere logic, sustine cu fapte si informatii furnizate de experti.
4. raspunderea de a respecta regulile impuse de libera exprimare intr-o societate democratica – implicarespectarea drepturilor altor vorbitori cit si a publicului. Libertatea de exprimare inseamna ca oricine are dreptul la propria sa opinie.
Astfel respectarea tuturor acestor standarde morale ofera cel mai bun mijloc de a pleda cum se cuvine. O argumentare reusita, dupa cum mentineaza Joseph Wenzel (1990), trebuie sa aiba ca reper cei patru C (cooperare, cuprinzatoare, candida, critica). Ceea ce inseamna ca argumentarea este reusita daca: - vorbitorii coopereaza in respectarea regulilor si realizarea scopului; - argumentarea este cuprinzatoare dezvoltind subiectul cit se poate de exhaustiv, amanuntit; - este candida, prin felul in care clarifica a serie de idei si le prezinta spre atentia tuturor; - si daca este critica prin hotarirea de a fundamenta deciziile doar pe acele elemente care au rezistat celei mai riguroase verificari posibile a propozitiilor.
Deci argumentarea este un proces sau un mijloc de comunicare care urmareste anumite scopuri bine definite, cum ar fi schimbarea convingerilor sau a comportamentelor.
Exercitii de evaluare:
Definiti termenul argumentare.
Comparati termenii argumentare, demonstrare, persuasiune. Care este relatia intre acestea?
Argumentarea este: - o totalitate de mijloace pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniile si pentru a le impartasi altora; - o maniera de rezolvare constructiva, prin colaborare, a dezacordurilor, prin interactiuni verbale menite sa puna capat unui conflict de opinii; - mijlocul folosit de diferiti indivizi, grupuri de cetateni si oameni de stiinta pentru a ajunge la cunoastere . Care dintre aceste afirmatii este corecta si de ce?
In exercitarea argumentarii utilizam sau afectele, sau prejudecati, sau superstitii, sau rationamente?
Pentru care dintre autorii antici dialectica este metoda de intemeiere de natura argumentativa, care rezida in opunerea de opinii si sustinerea lor prin silogisme.(Aristotel, Retorica)
Numiti directii de cercetare care pot fi sesizate in studiul argumentarii.
Care a fost influenta retoricii, logicii si pragmaticii asupra dezvoltarii teoriei argumentarii?
Fundametati rolul argumentarii pentru discursul judiciar.
Ce intelegeti prin termenul actorii argumentarii?
care sunt actorii argumentarii in cadrul unui proces?
Numiti tipuri de argumente cunoscute de Dvoastra.
Formulati exemple de argumente in baza unui subiect considerat de interes public (problema ciinilorvagabonzi, eutanasia, clonarea, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, etc.)
Care sunt functiile argumentarii dupa Gh. Mihai?
Definiti notiunea comunicare juridica.
Care este specificul celor trei etape ale comunicarii juridice (etapa preliminara, etapa judiciara propriu zisa, etapa feed-back-ului juridic).
De ce mijloacele de proba sunt considerate obiect de reflectie pentru toti participantii la proces?
Formulati exemple de mijloace de proba, iar in baza acestora citeva exemple de argumente care ar putea fi utilizate de participantii la proces.
Numiti fazele activitatii oratorice.
Creati un discurs juridic.
Care sunt regulile de tehnica argumentativa?
De ce oare in procesul de argumentare este nevoie sa se ia in calcul normele morale?
Ce standarde etice pentru argumentare cunoasteti?
Avem urmatoarea afirmatie: “Nici nu ai apucat bine sa-i critici si sa dispretuiesti pe avocati, ca destinul face sa ai nevoie de ei si sa tii doresti binevoitori si apti de a te ajuta.” Mircea I. Manolescu
Cerinte:
- Identificati cit mai multe temeiuri care ar putea sa sustina acest enunt.
- Pentru fiecare temei gasit propuneti un fundament care sa-l lege in mod necesar de teza.
-Descoperiti, pentru fiecare fundament propus, suportul in virtutea caruia el poate mijloci trecerea necesara de la temei la teza.
Avem urmatoarea propozitie, pe care o consideram o teza a argumentarii: „Stefan cel mare a fost domnitor care si-a iubit tara si neamul sau”.
Cerinte:
Construiti cite o argumentare care sa sustina aceasta teza, utilizind un argument bazt pe fapte, un argument bazat pe exemple si un argument bazat pe autoritate.
Construiti, in aceleasi conditii, cite o argumentare care sa respinga teza pusa in circulatie.
Note:
Walton, D.N., Plausible Argument in Everyday Conversation, Albany, State University of New York Press., 1992 p.xi, ciatt de Rybacki-p-17.
Rawland, R. C., On Defining Argument, in Philosophy and Rhetoric, 20, 1987, pp. 140-159.
Rybacki K.C., Rybacki D.J., O introducere in arta argumentarii, Editura Polirom, Iasi, 2004, p. 18.
Pruteanu St., Manul de comunicare si negociere, Editura Polirom, Iasi, 2000, p.146.
Flew A., Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, Bucuresti,
A se vedea: Reboul O., La figure et l’argument, in De la mathaphisique a la rhetorique, Editura De l’Universite de Bruxelles, 1986.
Mateut Gh., Mihaila A., Logica juridica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p.252.
A se vedea: Perelman Gh., Le champ de l’argumentation, Bruxelles, 1971.
Perelman
Ch., Olbrechts-Tyteca, Traite de
l’argumentation.
Idem., p.124.
Idem., p.125.
A se vedea:
Aarnio A., On legal reasoning, Turun Yliopisto,
A se vedea: Umberto Eco, Limitele interpretarii, Editura Pontica, Constanta, 1994.
A se vedea: Savulescu S., Retorica si teoria argumentarii, SNSPA, Bucuresti, 2003.
Moeschler J., citat de D. Roventa-Frumusani, in Argumentarea. Modele si strategii, Editura All, Bucuresti, 1998, p. 92.
Dumitriu A., Istoria Logicii, vol. I, Editura Tehnica, Bucuresti, 993, editia a III-a, p. 20
Savulescu S., Op. cit.
Mateut Gh., Mihaila A., Op. cit., p.254.
Pruteanu St., Op. cit., p.145.
Mihai Gh., Retorica traditionala si retorici moderne, Editura All, 1998, Bucuresti, p.247.
Pruteanu St., Op. cit., pp.143-146.
Mihai Gh., Op. cit., p.238.
A se vedea: Perelman Ch. et Lucie Olbrechts-Tyteca, Traité de l’argumentation. La nouvelle rhétorique, Paris, P. U. F., 1985.
Fr.
Van Eemeren, G. Grotendorst,
Apostel A., Rethorique, Psiho-sociologie et Logique, in Loguique et Analyze, 21-24/1963, p.301.
Gh. Mihai, Op. cit., p.258-259.
|
