Mijloacele de actiune ale pârâtului în procesul civil

În procesul civil se intersecteaza doua actiuni civile, si anume una a reclamantu-lui si una a pârâtului. În acest sens, pârâtul se poate manifesta diferit:

- Sa recunoasca pretentiile reclamantului

- Sa recunoasca dreptul dedus judecatii

- Sa formuleze contrapretentii (propriile pretentii) etc.

Aceste posibilitati vor fi enumerate în continuare sub numele tehnic de mijloace de actiune:

1. Marturisirea

Consta în recunoasterea unui fapt dedus judecatii, recunoastere care poate fi apoi opusa autorului ei.

De regula, marturisirea în procesul civil, apartinând pârâtului, are semnificatia unei simple probe, dar uneori are chiar semnificatia unui act juridic (Ex: Este un act juridic de recunoastere a filiatiei atunci când pârâtul marturiseste paternitatea).

Marturisirea se aseamana cu achiesarea de catre pârât la pretentiile reclamantu-lui, dar nu se identifica cu aceasta din cel putin doua motive:

a) Marturisirea este un mijloc de proba, iar achiesarea la pretentiile reclamantu-lui este un mijloc de stingere a procesului civil.

b) Uneori, acolo unde nu e admisa achiesarea (Ex: În materie de divort) este admisa marturisirea ca mijloc de proba.

Pentru a opera marturisirea trebuiesc satisfacute urmatoar 15315t196p ele 8 exigente:

Marturisirea este o manifestare unilaterala de vointa facuta de catre pârât, care nu presupune acordul reclamantului.

Marturisirea priveste un fapt dedus judecatii.

Marturisirea e, în principiu, irevocabila (pentru ca, uneori, ar putea fi revoca-ta, daca pârâtul va face dovada erorii de fapt).

Marturisirea, ca manifestare unilaterala de vointa, trebuie sa se faca personal, iar daca se face printr-un mandatar, acesta trebuie sa aiba o procura speciala (împuternicirea de a face din acte de dispozitie).

Prof. I. Deleanu considera ca marturisirea e un act de dispozitie.

Marturisirea trebuie sa provina de la o persoana capabila, în masura sa faca acte de dispozitie în procesul civil.

Marturisirea trebuie sa fie neechivoca, neîndoielnica si neviciata (nu trebuie obtinuta prin constrângere, violenta si sa nu aiba o cauza ilicita, un obiect imoral).

Daca prin recunoasterea faptului, marturisirea ar putea avea consecinte asupra dreptului dedus judecatii, acest drept trebuie sa fie unul de care partea poate sa dispuna.

În pofida a ceea ce ar putea rezulta din cuprinsul art. 1206, C.civ. (cu privire la marturisire), uneori marturisirea e divizibila, scindabila, instanta putând sa retina o parte din marturisire si, eventual, sa înlature o alta parte.

Pentru a întelege mecanismul scindarii marturisirii, trebuie sa distingem între cele trei forme ale acesteia:

a) Marturisirea simpla - Consta în recunoasterea, pur si simplu, de catre pârât a faptului dedus judecatii, o astfel de marturisire nefiind scindabila, divizibila (cele-lalte doua forme pot fi scindate, fiind divizibile).

b) Marturisirea calificata - Consta în recunoasterea faptului, dar odata cu recu-noasterea, pârâtul îi atribuie o alta semnificatie juridica (Ex: Atunci când reclaman-tul este întrebat daca recunoaste ca a primit 10 milioane împrumut, iar el recunoaste ca a primit suma, dar nu împrumut, ci ca o liberalitate, instanta va scinda marturisi-rea si va lua ca buna suma pe care a recunoscut-o pârâtul iar modul în care a primit-o va fi stabilit prin alte probe).

c) Marturisirea complexa - Consta în recunoasterea faptului dedus judecatii, dar adaugarea unui alt fapt care îl anuleaza pe cel recunoscut (Ex: Când pârâtul recunoaste ca a primit 10 milioane, dar spune ca i-a restituit. Instanta scindeaza mar-turisirea, luând ca buna suma si dispunând alte probe pentru dovedirea eventualei restituiri).

În reglementarea actuala, marturisirea este o simpla proba, neavând o forta supe-rioara altor probe. Ea poate sa rezulte uneori chiar tacit, implicit (Ex: Din modul în care se comporta inculpatul).

Potrivit art. 225, C.pr.civ., refuzul partilor de a se prezenta la interogatoriu sau refuzul de a raspunde la întrebarile puse de instanta poate fi considerat ca o marturi-sire sau ca un început de dovada.

Invocarea unor exceptii procesuale

Exceptiile sunt diferite incidente care pot aparea în cursul procesului, iar mijlo-cul tehnic de invocare a acestor incidente îl constituie exceptiile procesuale, regle-mentate, în principiu, prin dispozitiile art. 137, C.pr.civ., dar si disparat prin alte pre-vederi din C.pr.civ.

Exceptiile procesuale nu apartin în exclusivitate pârâtului, ele putând fi invocate si de reclamant, dar, de regula, ele sunt invocate de catre pârât, în sens larg vorbind, ca mijloace de aparare de catre acesta în procesul civil.

Exceptiile pot fi numeroase si foarte variate:

Exceptiile cu privire la partile din proces:

- Lipsa de capacitate procesuala a partii;

- Lipsa de calitate procesuala;

- Lipsa calitatii de reprezentant, de mandatar;

- Imunitatea de jurisdictie civila - Pe baza Conventiei de la Viena din 1961, misiunile diplomatice si agentii diplomatici nu pot fi judecati de catre instanta civila nici macar în procesul civil. Totusi, exista trei cazuri prevazute de Conventie în care sunt competente instantele române.

Exceptiile cu privire la instanta de judecata:

- Depasirea de catre instanta a atributiilor puterii judecatoresti, adica încalcarea de catre instanta a normelor de competenta generala (încalcarea de catre instanta a separatiei puterilor în stat). În astfel de cazuri se poate utiliza recursul si recursul în anulare.

- Încalcarea normelor de competenta materiala sau teritoriala.

- Gresita alcatuire a completului de judecata sau gresita alcatuire a instantei. În unele procese prezenta procurorului este obligatorie. Daca el nu este prezent se poate invoca aceasta exceptie.

- Incompatibilitatea judecatorului;

- Recuzarea judecatorului;

- Stramutarea pricinii;

Exceptiile în legatura cu actele de procedura si cu termenele procedurale:

- Prematuritatea cererii de chemare în judecata;

- Lipsa unui interes în exercitarea actului de procedura;

- Nulitatea actului de procedura;

- Decaderea partilor, prin împlinirea termenului, din dreptul de a mai face un act de procedura;

Exceptiile în legatura cu judecata, cu modul de derulare a procesului:

- Neîndeplinirea de catre reclamant a procedurii prealabile, atunci când legea instituie o asemenea procedura.

- Neîndeplinirea de catre reclamant a procedurii de conciliere (rezolvare pe cale amiabila a procesului).

- Litispendenta - Consta în sesizarea a doua sau mai multe instante concomitent cu rezolvarea aceluiasi litigiu.

Mai exista si alte exceptii:

- Conexitatea

- Perimarea judecatii

- Prescriptia extinctiva

- Autoritatea de lucru judecat

- Suspendarea judecatii sau întreruperea judecatii

Potrivit art. 137, C.pr.civ., discutând grosso modo (în mare), putem distinge doua mari categorii de exceptii:

a) Exceptii de fond - Cele cu privire la conditia de exercitare a actiunii civile si cu privire la dreptul dedus judecatii (Ex: prescriptia extinctiva, autoritatea de lucru judecat).

b) Exceptii de procedura propriu-zisa - Cele referitoare la desfiintarea proce-sului civil, precum exceptia de necompetenta, de perimare a judecatii, lipsa de calitate procesuala.

Prof. I. Deleanu pune problema ordinii de invocare si de rezolvare a exceptiilor procesuale si considera ca, în lipsa unor prevederi exprese, se pot retine doua reguli:

a) Se va invoca cu prioritate acea exceptie procesuala care face de prisos abordarea fondului indiciului (Ex: Exceptia autoritatii de lucru judecat, exceptia prescriptiei extinctive).

b) Se va invoca mai întâi acea exceptie procesuala care face de prisos invocarea altor exceptii (Ex: Exceptia nulitatii cererii de chemare în judecata pentru ca nu a fost timbrata, exceptia necompetentei instantei).

Exceptiile se rezolva de catre instanta printr-o încheiere interlocutorie daca e res-pinsa exceptia si instanta retine cauza spre judecata, aceasta încheiere putând fi atacata odata cu fondul.

Tot printr-o încheiere interlocutorie se rezolva exceptiile daca ea este admisa de instanta, dar totusi retine cauza spre judecare în fond. De asemenea, o astfel de încheiere va putea fi atacata odata cu fondul litigiului.

Exceptia se rezolva printr-o hotarâre daca o instanta o admite, iar prin admitere se dezinvesteste de acea cauza. Hotarârea de admitere va putea fi atacata prin caile de atac prevazute de lege.

Renuntarea de catre pârât la invocarea decaderii

Decaderea este sanctiunea care intervine în cazul în care un act de procedura nu a fost facut în termenul prevazut de lege sau pâna la etapa procesuala stabilita prin lege (Ex: Apelul exercitat în 15 zile de la darea hotarârii).

Se pune problema în ce conditii, operând decaderea, pârâtul poate renunta la in-vocarea decaderii. Daca e vorba de o norma juridica imperativa, pârâtul nu poate sa renunta la executarea dreptului decazut.

Pentru a renunta la invocarea acestei sanctiuni trebuie îndeplinite urmatoarele cinci conditii:

a) Norma care stabileste termenul sa fie dispozitiva, nu una imperativa sau de ordine publica.

b) Termenul de decadere sa se fi împlinit (Nu se renunta anticipat la invocarea încalcarii unor termene, ci doar dupa împlinirea termenului).

c) Renuntarea la invocarea decaderii trebuie sa se faca personal si numai pentru el, nu si pentru alti participanti în proces, iar daca se face prin mandatar trebuie sa aiba o procura speciala.

d) Renuntarea la invocarea decaderii trebuie sa se faca conditii si fara rezerve.

e) Renuntarea, facându-se prin manifestare unilaterala de vointa, trebuie sa fie neîndoielnica si neviciata.

4. Neinvocarea nulitatii unui act de procedura sau confirmarea (acoperirea) nulitatii unui act de procedura

Acest lucru se face în urmatoarele conditii:

a) Nulitatea actului sa rezulte din încalcarea unei norme juridice dispozitive, adica sa fie vorba despre o nulitate relativa, nu absoluta.

b) Nulitatea sa se fi produs, pârâtul neputând sa renunte anticipat la invocarea nulitatii actelor de procedura din proces.

c) Renuntarea sa se faca expres sau, daca ea rezulta tacit, vointa de a renunta sa fie reala, neîndoielnica si neviciata.

d) Pârâtul sa aiba capacitatea juridica de a renunta sau de a confirma nulitatea relativa.

e) Renuntarea sau confirmarea sa se faca personal, iar daca se realizeaza prin mandatar, acesta sa aiba procura speciala.

5. Formularea unor aparari în fond

Prin aceasta se întelege luarea în discutie a însusi dreptului dedus judecatii sau a fundamentului juridic al dreptului elegat (dedus în judecata).

Apararile în fond se caracterizeaza prin urmatoarele:

a) Apartin în exclusivitate pârâtului.

b) Pot fi facute numai ulterior rezolvarii tuturor exceptiilor de procedura. Doar în mod exceptional, instanta poate sa uneasca o exceptie de procedura cu apararile în fond daca este necesara administrarea de probe comune atât exceptiei, cât si rezolva-rii fondului litigiului.

c) Apararile în fond, spre deosebire de exceptiile de fond, pot fi facute uneori chiar în afara unui proces civil (Ex: Înainte de deschiderea procesului, partea poate invoca exceptia de neexecutare a contractului, iar apararile în fond pot fi facute chiar în afara unui proces civil).

6. Cererea reconventionala

Reprezinta cererea prin care pârâtul însusi formuleaza contrapretentii fata de reclamant si totodata îsi formuleaza apararile fata de cele invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecata. De regula, pârâtul poate face cerere reconventionala pentru a se ajunge la compensatia judecatoreasca a datoriei.

Cererea reconventionala trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

a) Sa fie o cerere conexa celei principale, sa fie în legatura cu aceasta, pentru a putea fi judecate împreuna. De exemplu, daca reclamanta face o cerere de divort pentru vina exclusiva a pârâtului, iar pârâtul face cerere reconventionala pentru vina exclusiva a reclamantei. În lipsa acestei cereri instanta nu ar putea pronunta desfacerea casatoriei din vina exclusiva a reclamantei, potrivit principiului "nimeni nu poate sa-si invoce propria culpa".

b) Sa fie facuta deodata cu întâmpinarea, la termenul stabilit de instanta sau pâna cel mai târziu la prima zi de înfatisare (prima zi de înfatisare este o institutie procesuala definita în Codul de procedura civila ca fiind ziua în care partile, fiind legal citate, pot pune concluzii în fond).

c) Cererea reconventionala, în principiu, nu e obligatorie, pârâtul putând sa o faca separat într-un cu totul alt proces, exceptând situatia în care aceasta este indiso-ciabila de cererea principala.

d) Pentru a se retine cererea reconventionala si pentru a se judeca deodata cu cererea principala trebuie ca astfel sa fie posibila prorogarea competentei instantei judecatoresti (extinderea acestei competente) pe temeiul art. 17, C.pr.civ., fara a se încalca normele imperative referitoare la competenta instantelor judecatoresti.

În legatura cu aceasta ultima conditie exista controverse în doctrina. Potrivit unei opinii, deoarece art. 17, C.pr.civ. e asezat sub titlul "Dispozitii speciale", acestea sunt dispozitii derogatorii si se poate rezolva o cerere reconventionala o data cu cererea principala, încalcându-se normele juridice imperative de competenta.

Dupa o alta opinie, pe care o împartaseste si prof. I. Deleanu, nu se pot încalca normele juridice imperative de competenta.

Aici se impune o observatie, si anume aceea ca, daca cererea reconventionala nu se afla într-un raport de conexitate cu cererea principala (nu au nici o legatura sau daca a fost depusa prea târziu sau daca prin retinerea ei spre judecata s-ar întârzâia realizarea cererii principale), solutia nu este respingerea cererii reconventionale (prof. I. Deleanu considera ca, totusi, daca este în fond, aceasta va fi respinsa), ci disjungerea ei, separarea ei spre a fi rezolvata într-un proces distinct.

Se pune problema daca este posibil ca reclamantul sa faca o cerere reconven-tionala fata de cererea reconventionala a pârâtului. Prof. I. Deleanu considera ca se poate face o astfel de cerere, deoarece cererea reconventionala a pârâtului e o adevarata cerere de chemare în judecata prin care reclamantul initial ar deveni pârât.