NATURA JURIDICA A INTERCEPTARII SI INREGISTRARII AUDIO SAU VIDEO

Natura juridica a interceptarii si înregistrarii audio sau video

Enumerarea în cuprinsul art. 64 a înregistrarilor audio sau video conduce aparent la concluzia ca legiuitorul a dorit sa atribuie acestor mijloace, natura juridica a unor mijloace de proba, atât datorita faptului ca le alatura celorlalte mijloace de proba, cât si datorita împrejurarii ca asa este denum 626g61g it titlul capitolului II al titlului al II-lea Cod de procedura penala unde sunt expres, limitativ si complet enuntate.[1]

Interceptarea si înregistrarea audio sau video sunt, de fapt, procedee probatorii ce nu trebuie confundate cu mijloacele de proba[2], alaturându-se celorlalte procedee probatorii din cadrul aceluiasi capitol al titlului III al Codului de procedura penala (confruntarea, ridicarea de obiecte si înscrisuri, efectuarea perchezitiei, cercetarea la fata locului si reconstituirea, constatarea tehnico-stiintifica si medico-legala, expertizele) , care opereaza asupra unor mijloace de proba.

Interceptarea, înregistrarea audio sau video releva convorbiri, comunicatii, imagini, si urmare a realizarii acestor procedee probatorii se obtin procese verbale la care se anexeaza filmul, redarea în scris a convorbirii, comunicatiilor, respectiv înscrisul care constituie mijlocul de proba.

În realitate, înregistrarile la care se refera legea (atât înregistrarile pe bana magnetica sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri, cât si înregistrarile de imagini) nu sunt altceva decât mijloace de investigatie folosite de organele judiciare (organele de urmarire penala), în vederea descoperirii infractiunilor, a identificarii infractorilor si, în general, a stabilirii adevarului în procesul penal.[4] Daca se efectueaza înainte de începerea urmaririi penale, în conditiile Codului de procedura penala, ele au semnificatia unor acte premergatoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului verbal de consemnare a actelor premergatoare (art. 224 al. (3) Cod de procedura penala), dar dupa regulile speciale prevazute de lege, iar daca se efectueaza dupa începerea urmaririi penale (in rem), ele au semnificatia unor procedee probatorii, putând fi valorificate pe planul probatiunii prin intermediul procesului-verbal în care se consemneaza în conditiile art. 91³ Cod de procedura penala. Rezulta, deci, ca nu interceptarile si înregistrarile constituie mijloace de proba, ci procesele-verbale în care se consemneaza aceste înregistrari, cu conditia ca din continutul înregistrarilor efectuate sa rezulte elementele de fapt ce constituie probe în sensul art. 63 C.proc.pen.

Împrejurarea ca legiuitorul a enumerat aceste procedee probatorii între mijloacele de proba, se datoreaza faptului ca procesele-verbale prin care sunt valorificate activitatile respective, constituie înscrisuri care deceleaza existenta unor probe si capata astfel caracterul de mijloace de proba, ca orice înscris, "substituiri de acest fel fiind deseori folosite în terminologia juridica".[6]

Întrucât procedeele probatorii analizate sunt prevazute de lege si sunt supuse unor conditii si cerinte obligatorii, au un caracter judiciar, ceea ce le deosebeste de activitatile de interceptare, înregistrare audio sau video realizate întâmplator, de exemplu de un amator (radioamator) sau profesionist (reporter TV), care sunt extrajudiciare.

Pornind de la aceste considerente, în literatura de specialitate s-a apreciat ca, tocmai pentru a face demarcatia, delimitarea între activitatea de interceptare, înregistrare, realizata în conditiile prevazute de legea procesual penala si cea derulata extrajudiciar, ar fi firesc ca, motional, sa se adauge atributul de "judiciar" activitatilor respective în denumirea stipulata de lege, interceptarile si înregistrarile audio sau video devenind, astfel, interceptari judiciare, înregistrari audio-video judiciare. În acest fel s-ar face si delimitarea de înregistrarile prevazute de art. 91⁶ Cod de procedura penala, respectiv acele înregistrari prezentate de catre parti.[7]