NATURA, SURSELE SI PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

NATURA, SURSELE SI PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

II.1. Consideratii introductive, definire concepte

De-a lungul timpului, un rol deosebit l-a jucat intotdeauna ideea de lege - ideea ca ordinea este necesara si ca haosul este daunator unei existente oneste drepte si stabile. Orice societate, fie mica sau mare, puternica sau slaba, si-a creat un cadru de principii dupa care sa poata sa se dezvolte.

Studiul legii este in mare masura studiul istoriei. Istoria sa inseamna eforturile de a impune constrangeri legale asupra conflictelor armate prin negocieri intre puterile militare, eforturi care nu au reusit sa se concretizeze intotdeauna in tratate. Am putea spune ca legea este acel element care obliga membrii unei comunitati careia ii apartin, la recunoasterea unor valori si standarde. Este deopotriva permisiva in oferirea posibilitatii indivizilor de a-si 343g61d stabili propriile relatii legale, cu drepturile si obligatiile ce decurg din acestea, precum si coercitiva, in pedepsirea acelora care ii incalca prevederile. Majoritatea autorilor in domeniu prezinta legea ca fiind o serie de reguli care directioneaza conduita umana si reflecta, pana la un punct, ideile si preocuparile societatii in indeplinirea functiilor sale si are ca obiect relatiile dintre state in toate formele sale, pentru a reglementa functiile mai multor institutii internationale.

Dreptul international in sine, este impartit in conflictul de legi sau dreptul international privat cum este denumit uneori si dreptul international public, de obicei numit doar drept international

Numai relatiile dintre subiectele dreptului international public, in primul rind, dintre state fac obiectul acestui drept . Poate fi universal sau general, caz in care legile prevazute obliga toate statele (sau practic, toate depind de natura legilor), sau regional, cand un grup de state legate geografic sau ideologic recunosc legile speciale care le sunt aplicabile (exemplu, practica azilului).

II.2. Legea si rolul fortei in comunitatea mondiala

Un aspect important este cel al calitatii legii, a dreptului international in general. Fiecare parte a unei dispute internationale va necesita fara indoiala o justificare legala pentru actiunile respective, iar in sistemul international nu exista o institutie independenta care sa poata determina problema si sa dea o decizie finala

Istoria dreptului international, practica juridica internationala scoate in evidenta nevoia unui organ recunoscut care sa legifereze, sa creeze legi, o ierarhie a curtilor cu jurisdictia obligatorie sa rezolve disputele legate de asemenea legi si un sistem acceptat care sa promulge aceste legi. Fara corpuri legiuitoare judiciare si executive nu se poate vorbi despre o ordine legala . Dar, dreptul international nu intra in aceasta categorie, el nu are corpuri legiuitoare. Adunarea Generala a Natiunilor Unite cuprinzand delegati din toate statele membre, functioneaza, dar rezolutiile sale nu sunt legal obligatorii, unele organe ale Natiunilor Unite avand scopuri precise. Nu exista un sistem al curtilor. Curtea Internationala de Justitie exista la Haga , dar poate decide doar in cazuri in care ambele parti cad de acord, si nu ofera certitudinea ca deciziile sale sunt acceptate In afara de asta, nu exista o entitate guvernanta sau executiva. Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite care a intentionat sa aiba un rol in acest sens a fost efectiv constrans de dreptul de veto al celor cinci membri permanenti (SUA, URSS, acum Federatia Rusa, China, Franta si Regatul Unit). Nu exista o institutie, care sa creeze reguli, sa le explice sau sa stabileasca cine le incalca si sa-i pedepseasca pe acestia. Cu toate acestea intre dreptul intern si dreptul international remarcam prezumtia unei analogii.

Desi nu exista un sistem uniform de sanctiuni in dreptul international in sensul in care exista in dreptul intern totusi sunt circumstante in care folosirea fortei este privita ca fiind justificata si legala. In sistemul Natiunilor Unite, sanctiunile pot fi impuse de Consiliul de Securitate in cazuri de incalcare a pacii, amenintare a pacii sau un act de agresiune

Actiunile coercitive in cadrul Natiunilor Unite sunt rare din cauza ca necesita coordonarea celor cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate, iar pentru aceasta este nevoie ca problema sa nu fie privita de nici una din marile puteri ca amenintand vreunul din interesele vitale ale acestora.

In afara de aceste sanctiuni institutionale, se mai pot mentiona o serie de drepturi de a actiona prin violenta, actiuni cunoscute ca fiind de autoaparare, de restabilire a drepturilor fundamentale sau uneori justificate de pericolul terorist. Statele pot folosi forta in autoaparare, daca ele sunt obiectul agresiunii si pot actiona ca raspuns la actiunile ilegale ale altor state. In asemenea cazuri, statele singure decid, daca sa actioneze si daca da, ce fel de masuri trebuie luate, neexistand un organism care sa decida legalitatea masurii, in absenta unei examinari din partea Curtii Internationale de Justitie, acceptabila pentru ambele parti, desi dreptul international a statuat unele legi relevante in aceasta privinta.

A privi sanctiunile dreptului international cu privire la state ca "drepturi la autoaparare si represalii" este o intelegere gresita a rolului sanctiunilor, intr-un sistem, pentru ca ele sunt la dispozitia statelor, nu sunt sistemul insusi.

Din moment ce nu se poate descoperi natura dreptului international facandu-se referire la o definitie a legii in privinta sanctiunilor, caracterul ordinii juridice internationale trebuie examinat cu scopul de a se descoperi daca statele se simt obligate sa se supuna prevederilor dreptului international.

II.3. Sistemul international

Sistemul international are cateva atribute unice in sensul relationarii intre state, recunoscand anumite principii comune si anumite modalitati de a functiona. Sistemul international este orizontal, fiind compus din peste 190 de state independente, suverane, toate egale din punct de vedere legal si care nu recunosc nici o autoritate ca fiind superioara lor. In dreptul intern legea este deasupra indivizilor, pe cind in dreptul international exista numai in legatura cu relatia dintre state. Indivizii nu creeaza legea, acest lucru este realizat de institutii specifice. In dreptul international, statele insele creeaza legea, careia se supun sau nu. Acest lucru, bineinteles, are consecinte serioase referitor la sursele dreptului si la importanta promulgarii legilor acceptate.

Dreptul international, este in primul rand formulat in acordurile internationale care creeaza reguli obligatorii pentru semnatari si in regulile cutumiare care sunt de fapt practicile statelor recunoscute de comunitate in mare parte ca fiind tipare de conduita carora trebuie sa li se supuna.

Totusi, se poate argumenta ca, din moment ce statele insele semneaza tratate si se implica in actiuni pe care le pot sau nu privi ca fiind legal obligatorii, dreptul international ar fi compus dintr-o serie de legi din care statele pot alege. Statele respecta dreptul international si incalcarile prevederilor acestuia sunt relativ rare , majoritatea prevederilor dreptului international sunt respectate, in viata internationala.

Cand statele sunt intr-un dezacord sau o disputa se recurge la legile dreptului international, chiar daca exista conflicte de interpretare, acolo existind un cadru comun de referinta, iar un stat trebuie sa stie cum celalalt stat isi va sustine argumentele. Statele au astfel un limbaj comun, iar daca partile adverse pun la indoiala intelesul unei anumite legi si adopta pozitii opuse cu privire la aplicarea acesteia, ele pot sa comunice in aceeasi termeni.

Statele, adesea nu urmeaza un anumit curs in actiunile lor care le-ar putea aduce castiguri pe termen scurt, din cauza ca ar putea distruge suportul de toleranta reciproca care ar duce la dezavantaje pe termen lung . Aceasta poate constitui o incurajare pentru state sa actioneze rezonabil si moderat, evitand confruntarile. Dar problema aceasta trebuie pusa in sensul ca un stat dupa ce-si cantareste toate posibilele alternative, ar putea considera ca singura metoda de a-si proteja interesele vitale ar implica o violare a dreptului international, iar aceasta responsabilitate va trebui sa fie asumata.

Un alt factor important sunt "castigurile" pe care le pot avea din anumite situatii in urma respectarii dreptului international. Ar putea incuraja statele prietene sau neutre sa fie de partea unei tari implicate intr-un conflict, mai degraba decat sa fie de partea celeilalte si chiar sa adopte un rol mai activ decat ar fi facut-o in mod obisnuit. In multe privinte se recurge la opinia publica pentru sustinere si toate statele angajeaza propria tactica; in multe cazuri, aceasta reflecta respectul fata de lege

A consimti in dreptul international inseamna a pune problema a ce se intampla daca acest acord este retras. Dezacordul din partea unui stat fata de o lege nu transforma acea lege intr-una optionala sau nu-i va inlatura caracterul legal; plaseaza statul respectiv sub responsabilitatea dreptului international, daca statul va actiona conform prevederilor acordului. Principiul potrivit caruia acordurile sunt obligatorii pacta sunt servanda, care ar trebui sa se afle la baza tuturor tratatelor legale, nu poate sa depinda de consimtamant.

O abordare mai actuala a acestei probleme, se refera la doctrina consensului. Acesta reflecta influenta unei majoritati la crearea unei noi norme de drept international si acceptarea de catre celelalte state a acestei norme noi create. Bineinteles, nu se poate ignora rolul acordului in dreptul international. A-i recunoaste limitele nu inseamna a-i neglija importanta. Marea parte a dreptului international este constituita din state care consimt in mod expres la standarde normative specifice, mai evident prin incheierea tratatelor.

Este important de notat ca in timp ce statele, din cand in cand obiecteaza la anumite legi de drept international si incearca sa le schimbe, nici un stat n-a cautat sa schimbe sistemul, ca intreg. Fiecare stat, in mod individual, desigur, are dreptul sa incerce sa influenteze prin cuvinte sau fapte, dezvoltarea unor anumite reguli de drept international, dar crearea unor noi reguli cutumiare nu este dependenta de consimtamantul expres al fiecarui stat in parte.