Notiuni introductive legate de pedeapsa si justitie penala

, , . Detinutul percepe timpul dintr-o pozitie coercitiva, apasatoare si artificiala ;el are constiinta faptului ca intra în închisoare împotriva vointei sale , pierzându-si elementele de individualizare, spatiul de manevra fiindu-i limitat , iar viitorul proectându-i-se incert si nesigur. . . "

Capitolul I Notiuni introductive legate de pedeapsa si justitie penala

Ideea de justitie penala

Odata cu aparitia statului apararea sociala impotriva faptelor periculoase , vatamatoare a devenit o functie importanta a acestea. Prin aratarea faptelor periculoase pentru valorile sociale si a sanctiunilor aplicabile celor ce savârsesc astfel de fapte , justitia penala contribuie la aplicarea acestor valori.

Termenul de justitie penala este folosit pentru a denumi sistemul normelor juridice penale care reglemendeaza relatiile de aparare sociala. În cadrul relatiilor ce se stabilesc in societate, conduita fiecarui persoane este apreciata de ceilalti membri ai colectivitati si este considerata convenabila sau neconvenabila pentru ei sau pentru grupul social, dupa cum actiunea se armonizeaza sau vine în conflict cu actiunile acestora¹

Incalcarea normelor stabilite de societate determina întotdeauna , în mediul social un dublu curent de emotii si actiuni , în grade si limite diferite , reactia fiind determinata. de calitatea victimei , de întrazneala ciudatenia sau ablilitatea actului periculos sau vatamator si de consecintele produse. Pe de o parte se produce o tulburare a constiintei publice , iar pe de alta parte, se pune in miscare angrenajul justitiei penale²

2. Actul criminal si justitia penala

Savarsirea actului criminal(când ajunge sa fie cunoscut =cifra neagra a criminalitatii )duce la declansarea diferitelor angrenaje ale justitiei penale în scopul identificarii autorului si cercetarea circumstantelor în care s-a produs fapta.

Din momentul sesizari politiei sau parchetului pana în momentul ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti de condamnare se desfasoara în mai multe etape , procesul penal(cercetare penala , urmarire penala, cercetare judecatoreasca ) prin activitati ce apartin altei stiintei :drept procesual penal.

De celeritatea procesului penal si finalizarea lui pronuntarea hotarârii de condamnare depinde eliminarea acelei reactii de "alarma sociala" produsa prin actul criminal.

Daca pronuntarea hotarârii nu va fi prea departata de momentul savârsiri actului criminal, rolul justitiei penale în apararea cetatenilor sau pentru educarea si disciplinarea lor sociala , va fi mai pregnanta. Concomitent si imaginea actorilor procesului penal (politist, procuror, judecator, avocat) va fi pozitiva , membrii societatii simtind astfel afirmarea imanenta si sugestiva a fortei statului reprezentat de institutiile specializate.

3. Functiile justitiei penale

In principal, justitia penala are doua functii:preventiva si represiva. Pentru aplicarea permanenta a justitiei penale, odata cu aparitia statelor moderne, sistemul de legi s-a diversificat putând sa deosebim între legi penale propriu-zise(care interzic anumite conduite si stabilesc si pedepsele corelative), legi procesual penale(care stabilesc regulile de desfasurare a procesului penal în asa fel ca ideea de justitie sa triumfe, dar în acelasi timp ca si drepturile autorilor actelor criminale sa fie respectate-in dubio pro reo, legi care reglementeaza sistemul executional penal(cu privire la executarea pedepselor-stiinta penitenciara)si legi care reglementeaza institutiile postcarcerale sau postexecutionale(privesc probatiunea, readaptarea sociala a condamnatilor).

Statul-care reprezinta, din punct de vedere juridic, societatea umana ordonata si organizata în scopul desfasurarii propriei vieti politice, economice, culturale, etc-exercita prin normele edictate(legile)si prin institutiile sale o actiune protectiva, directa atât asupra colectivitatii cât si asupra fiecarui individ în parte, în forme multiple, dupa natura si exigentile factorilor biologici, educativi, familiali, economoci, politici, administrativi, artistici, religiosi.

Functia de aparare preventiva-poate sa aiba o exprimare pozitiva(de asistenta, de îndrumare, de cooperare), dar si negativa(de disciplina si eliminare a oricarei forme de activitate antisociala si încalcare a normelor penale). De asemenea poate sa aiba o exprimare indirecta de atenuare sau eliminare a cauzelor criminalitatii si dezordinii sociale si directa(de supraveghere a indivizilor sau grupurilor cu potential de periculozitate).

Functia de aparare represiva-interventia dupa executarea, voita sau nevoita, a unui fapt prohibit de legea penala si sanctionabil potrivit normei încalcate.

Formarea si dezvoltarea justitiei penale ca fenomen social sunt strâns legate de formarea si dezvoltarea societatii umane. De aceea, se afirma[2] ca justitia penala este tot atât de veche ca si omenirea, ca istoria justitiei penale se confunda cu istoria societatii umane;în realitate, însa, ceea ce este vechi ca si omenirea nu este justitia penala, ci componenta sociala si umana a acesteia.

Se poate spune ca, justitia penala este rezultatul evolutiei în timp a sentimentelor, credintelor, obiceiurilor, institutiilor, normelor si doctrinilor fata de fenomenul criminal. Acesta s-a transformat treptat, concomitent cu schimbarile ce-au avut loc la nivelul societatii, pe diferitele trepte de civilizatie, pâna în epoca moderna.

4. Notiunea, scopul si functiile sanctiunilor penale

a) Aspecte generale. Sanctiunile penale

Penologia este definita, în sens larg, ca fiind "stiinta care studiaza mijloacele de aparare sociala contra faptelor antisociale declarate infractiuni".

Termenul penologie provine din latinescul "poena", care înseamna pedeapsa si desemneaza o disciplina teoretica care studiaza pedepsele.

Preocupari privind penologia au existat în România înca din timpul primului razboi mondial. La rândul ei, criminologia a realizat studii referitoare la pedepse, deoarece, prevenirea fenomenului infractional a reprezentat întotdeauna un interes prioritar pentru criminologie. Au aparut lucrari intitulate "Criminologie si penologie"(R Korn, L. M Corkle, 1966)care au tratat separat probleme criminologice de cele penologice. În 1990 s-a înfiintat Societatea Româna de Criminologie, Criminalistica si penologie, iar în 1999 a aparut si primul numar al Revistei de Criminologie, Criminalistica si Penologie, care contine articole, studii, opinii referitoare la cele trei domenii mentionate.

Dictionarul universal al limbii române defineste sanctiunea ca o pedeapsa prevazuta de lege pentru cei care au încalcat dispozitiile ei.

Cuvântul penal provine din latinescul "poenalis"si se refera la infractiuni, la urmarirea si pedepsirea infractorilor.

Scopul pedepsei este prevenirea savârsirii de noi infractiuni, iar prin executarea pedepsei se urmareste formarea unei atitidini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala.

b) Pedeapsa si scopul ei

În conformitate cu articolul 52, Codul penal, pedeapsa este o masura de constrângere si un mijloc de reeducare a condamnatului. Aplicarea pedepsei reprezinta o forma a constrângerii juridice, necesara reeducarii si reformarii sociale a persoanei condamnate. Semnificatia politicii penale consta într-o singura caracteristica:a lua masuri pentru pedepsirea si intimidarea infractorilor. Pedeapsa este necesitatea constrângerii prin norma de drept, un imperativ categoric al legii. Obligativitatea normei penale indica modalitatile de constrângere a persoanei condamnate prin intermediul principiilor practice de schimbare a conduitei individuale, care stabilesc întotdeauna anumite constrângeri fizice, psihice si morale facând posibila înhibarea atât pentru condamnat cât si pentru alte persoane de a produce pe viitor actiuni-inactiuni de natura penala.

Pedeapsa penala, alaturi de alte mijloace si masuri stimuleaza obligativitatea reeducerii condamnatului si a educarii persoanelor care executa actiuni-inactiuni cu semnificatie sociala, astfel încât sa se mentina autoritatea legii. Continutul, regimul si modul de executare a unei actiuni/inactiuni considerata a fi infractiune, determina un anumit tratament juridic, în genere si în special, care sa întemeieze autoritatea ordinii de drept, obligativitatea respectarii acesteia si a schimbarii conduitei individuale în conformitate cu principiile moralei si ale legalitatii. Principiul suprem al reformarii sociale consta în actiunea în limitele legii, prin facultatea de a decide modul de rezolvare a conflictelor sociale, iar în cazul încalcarii ordinii de drept, acceptarea constrângerii individuale prin pedeapsa, limitele, forma si gradele acesteia fiind indicate de lege. Acordul actiunii/inactiunii individului cu legea reprezinta regula convietuirii sociale (prin respectarea regulilor si libertatilor socio-umane)si, implicit, garantia realizarii principiilor ordinii de drept, iar încalcarea legii, reprezinta o forma speciala de infractiune ce va avea ca efect pedeapsa, având o relatie juridica directa cu fapta. Consecintele negative ale actiunii/inactiunii individuale culpabile sunt raportate la persoana infractorului, urmând a se adopta masuri pentru combaterea cauzelor si conditiilor fenomenului criminogen.

Actiunile indivizilor sunt coordonate prin legi generale si legi speciale într-o anumita ordine juridico-penala, prin raportarea la actiuni/inactiuni concrete, fundamentul legalitatii justificând aplicarea pedepselor penale în cazul procedurii infractionale. Principiile care stau la baza constrângerii juridice penale sunt constituite într-o structura complexa de pedepse ce recomanda un comportament, exercitând astfel un rol preventiv, iar prin aplicarea sanctiunii concrete se pedepseste penal infractorul, determinându-se reeducarea acestuia.

c) Caracterele pedepsei

Constatarea principala care rezulta din articolul 52, Codul penal este ca pedeapsa reprezinta o masura de constrângere, cât si un mijloc de reeducare a condamnatului. Componenta coercitiva cât si componenta preventiva a caracterului pedepsei dovedesc specificitatea pedepsei penale în comparatie cu alte forme si mijloace de sanctiune sociala.

Impunând conformarea comportamentului individual cu legea, atât ante factum cât si post factum, pedeapsa constituie un mod abstract de comportament din care deriva obligatia de a respecta legea prin libera convingere sau prin forta legii, constrângerea având un caracter secundar, în cazul în care nu se încalca legea , si un caracter principal, daca au fost savârsite anumite actiuni interzise de lege. Pedeapsa penala reprezinta conceptul de drept instituit cu mijloace necesare de catre statul national peentru a constrânge individul sa se conformeze legii , sa sufere, în mod fortat , fara voia acestuia, anumite privatiuni si restrictii. Masura de constrângere care deriva din pedeapsa penala determina limitarea drepturilor si libertatilor pentru persoana care a savârsit infractiuni, limitarea constând în privarea de libertate, plata unei amenzi sau alte restrictii legale. Oricare dintre aceste forme de aplicare concreta a pedepsei penale sunt astfel concepute si instituite încât sa produca o suferinta pentru autorul infractiunii si sa-l determine sa-si corecteze comportamentul prin exemplaritatea sa prevenind savârsirea de infractiuni, atât de condamnat cât si de orice alta persoana.

Pedeapsa penala se aplica doar infractorului în cazurile când sunt întrunite conditiile legale de raspundere penala. Necesitatea ca orice actiune/inactiune considerata de lege ca reprezentând infractiuni, sa fie pedepsita pentru a apara valorile socio-umane impune prevederea de a fi considerate pedepse doar masurile coercitive indicate prin lege si sa fie aplicate doar de instantele judecatoresti, dupa o anumita procedura legala. Astfel, se asigura posibilitatea unei existente individuale independente(anterioara savârsirii infractiunii), iar dupa savârsirea infractiunii, se garanteaza prin lege aplicarea doar a pedepselor legale, în limitele , forma si modalitatea prevazuta de lege. Aceasta reglementare reprezinta o asigurare, întrucât pe de o parte sanctiunea penala se va aplica doar acelor fapte ilicite, considerate a fi infractiuni, pedeapsa fiind individualizata, în mod generic, anterior savârsirii faptelor ilicite, iar nu dupa producerea acestora:nullum crimen, nulla poena sine lege.

Existând în mod abstract, pedeapsa penala, indica modul general de apreciere a actiunii/inactiunii umane, iar în cazul încalcarii legii, instanta determina gradul concret de pericol social, aplicând sanctiunea, forma si limitele pedepsei reprezentând un criteriu complex al regulii de drept;rezulta ca, prin pedeapsa se procedeaza atât la reprimarea actelor antisociale cât si la prevenirea producerii pe viitor a unor acte similare. Caracterul represiv al pedepsei vizeaza relatia dintre felul si gravitatea actiunii/inactiunii infractionale si forma si limitele pedepsei aplicata fiecarui infractor.

Pedeapsa precede savârsirea actiunii/inactiunii infractionale astfel încât pâna la producrea acestora , exercita un rol de preventie generala, în sensul ca prin indicarea unui anumit comportament se asigura convietuirea sociala.

Dupa savârsirea infractiunii, în baza dispozitiilor legii, se procedeaza la evaluarea pericolului social produs prin infractiune si la aplicarea pedepsei. Modul de executare a pedepsei constituie forma directa de reeducare si reformare sociala a infractorului, determinându-l sa aprecieze consecintele nerespectarii legii urmând ca pe viitor sa-si schimbe comportamentul social .

Constrângerea privind executarea pedepsei este reprezentata de interdictii, limitari de drepturi si libertati, producerea unor suferinte morale si fizice pentru a se asigura reeducarea persoanei condamnate, iar în cazul savârsirii unei noi infractiuni periculozitatea sociala fiind mai mare, tratamentul juridic va fi mai exigent.

Tendinta reeducarii prin pedeapsa penala este fondata pe necesitatea îndreptarii condamnatului prin analiza structurii lui comportamentale, urmând a se ajunge la transformarea trebuintelor individuale în motive, scopuri si intentii tolerabile de catre societate. Comportamentul individual va trebui sa fie îndreptat, în sensul ca, trebuintele sa fie conditionate social si dirijate spre scopuri diferentiate de la individ la individ, bazate pe structura functionala a socialului.

d) Scopul pedepsei

Prin articolul 1, Codul penal s-a instituit scopul legii penale:apararea întregii ordini de drept . Întrucât pedeapsa constituie unicul mijloc de sanctiune a actiunii/inactiunii considerate infractiuni rezulta ca scopul acesteia este reprezentat de "prevenirea savârsirii de noi infractiuni". Activitatea de prevenire se realizeaza atât sub forma determinarii condamnatului de a nu mai savârsi alte infractiuni(preventie speciala)prin adoptarea masurilor educative si restrictive în perioada executarii pedepselor, cât si prin determinarea generala a oricarei alte persoane de a respecta legea pentru a nu fi obligata la aplicarea regimului sanctionator(preventie generala)si, implicit, la producerea unor suferinte fizice si morale rezultate din condamnarea penala.

1)preventia speciala reprezinta constângerea condamnatului la executarea pedepsei, perioada în care , pe lânga limitarea drepturilor si exercitarea libertatilor individuale, va fi supus unui tratament juridic de reeducare, în sensul îndreptarii pe viitor a comportamentului individual astfel încât sa nu se mai realizeze alte infractiuni. Fiecare condamnat se afla într-un univers psihologic si social de motive si valori. Prin aplicarea pedepsei se urmareste schimbarea consecintelor comportamentului, " deaorece vom fi chinuiti de dorinta libertatii când suntem în închisoare", iar prin masurile legale de reeducare se realizeaza reformarea sociala a condamnatului.

2)preventia generala reprezinta o forma de constrângere realizabila prin:indicarea formelor si limitelor pedepselor penale în legile generale si în legile speciale, individualizarea pedepsei pentru actiunea/inactiunea savârsita în functie de pericolul social si de circumstantele reale de producere ale faptei, modul de executare concreta a pedepsei care trebuie sa adapteze pe condamnat la regimul sever si la exigentele legii, urmând ca fie datorita convingerii, fie din cauza temerii, acesta sa nu mai savârseasca alte infractiuni.

Un fenomen semnificativ al realizarii institutiei preventiei generale consta în certitudinea aplicarii pedepsei penale pentru actiunea/inactiunea considerata infractiune, efectul preventiv realizându-se în cazurile pedepsirii cu rapiditate a infractorilor.

Scopul va fi realizat astfel încât prin executarea pedepsei sa nu se cauzeze suferinte fizice sau înjosirea persoanei condamnate. Sub influenta masurilor si metodelor de reeducare-fenomen complex, în executarea pedepsei penale-se urmareste îndreptarea condamnatului, iar nu cauzarea de suferinte fizice si nici înjosirea persoanei acestuia.

e) Clasificarea pedepselor

Categoriile si limitele generale ale pedepselor sunt prevazute în capitolul Pedepsele, din Codul penal. În conformitate cu articolul 53, pedepsele sunt de trei feluri:

1. principale

2. complementare

3. accesorii

Pedepsele principale sunt:

a)     detentiunea pe viata;

b)    închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

c)     amenda de la 10 lei la 50000 de lei;

Pedepsele complementare sunt:

a)     interzicera unor drepturi de la 1 la 10 ani;

b)    degradarea militara ;

Pedepsele accesorii sunt: interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege.

Pedepsele principale:

Închisoarea : articolul 56

1. Regimul general al executarii pedepsei:

Regimul pedepsei executarii pedepsei se intemeiaza pe obligatia condamnatului de a presta o munca utila , daca sunt apti pentru aceasta , pe actiunea educativa, ce trebuie executata pe condamnati, pe respectarea de catre acestea a disciplinei muncii si a ordinii interioare a locurilor de detinere precum si pe stimularea si recompensarea celor staruitori in munca, disciplinati si care dau dovezi temeinice de indreptare .

2. Toate aceste mijloace trebuie folosite în asa fel încât sa conduca la reeducarea celor condamnati.

3. Dupa împlinirea vârstei de 60 de ani pentru barbati si 55 pentru femei, condamnatii n-au obligatia de a munci în timpul executari pedepsei;ei pot fi admisi la munca daca o cer.

Articolul 57 Regimul de detinere

1. Executarea pedepsei închisorii se face potrivit dispozitiilor legale privind executarea pedepselor în locuri de detinere anume destinate.

2. Femeile condamnate de la pedeapsa închisorii executa aceasta pedeapsa separat de condamnati barbati.

3. Minorii condamnati la pedeapsa închisori executa pedeapsa separat de condamnatii majori sau in locuri de detinere speciale , asigurandu-li-se posibilitatea de a continua învatamîntul general obligatoriu si de a dobîndi o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile lor.

Articolul 58. Regimul de munca

1. Munca prestata de comdamnat este remunerata cu exceptia muncilor cu caracter gospodaresc necesare locului de detinere .

Prin legea privind executarea pedepselor se stabilesc cazurile în care si acestea sunt remunerate.

2. Normele, timpul de munca si remuneratia muncii condamnatului sunt cele stabilite prin lege.

3. Din remuneratia muncii condamnatului o parte revine acestuia, iar cealalta parte revine administratiei locului de detinere. Acsete parti, precum si modul de folosire a lor se stabilesc prin legea privind executarea pedepselor.

Individualizarea pedepselor

Articolul 72. Criteriile generale de individualizare

1. La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile partii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, de gradul de pericol social al faptei savârsite, de persoana infractorului si de împrejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.

2. Când pentru infractiunea savârsita legea prevede pedepse alternative, se tine seama de dispozitiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât si pentru proportionalizarea acesteia.

f) Principiile sanctiunilor de drept penal

Raspunderea penala ca principala forma de înlaturare si de reeducare a cauzelor criminalitatii si a efectelor acestora se desfasoara pe baza unor principii specifice dreptului penal:

-principiul individualizarii proportionale a raspunderii penale;

-principiul vinov& 13213v2121n #259;tiei;

-principiul raspunderii personale;

-principiul revocabilitatii sanctiunii penale;

-principiul umanismului sanctiunilor penale;

-principiul legalitatii pedepselor.

Specificul principiilor care reglementeaza sanctiunea de drept penal deriva din fapta concreta ce prezinta continutul unei infractiuni, pedeapsa fiind personala si proportionala cu gravitatea faptei si pericolul social al faptuitorului.

g) Functiile pedepselor

Functiile pedepselor reprezinta mijloacele juridice de realizare a scopului preventive-educativ-reformativ al pedepselor.

Diferentierea si delimitarea acestor functii se stabilesc dupa sensul si natura transformarilor urmarite în comportamentul uman. Doctrina juridica a stabilit ca pedeapsa împlineste urmatoarele functii:

a.functia coercitiva de constrângere a pedepsei

Prin executarea concreta a pedepsei persoana condamnatului va suferi o restrângere a libertatilor individuale, privatiunea de unele drepturi, executarea pedepsei realizându-se prin forta legii care actioneaza în sensul obligarii condamnatului la aceste privatiuni, ca raspuns la conduita periculoasa.

Desi prin lege, se instituie dispozitii ca pedeapsa sa nu provoace suferinte fizice sau sa înjoseasca persoana condamnatului, în dinamica executarii pedepsei, aceasta produce în mod inevitabil suferinte fizice si suferinte morale. . Prin intermediul acestor suferinte, se realizeaza, controlul asupra modului de reformare sociala a condamnatului, se aduga autoreglarea(sociala a condamnatului)asupra relatiilor individuale la stimulii externi si uniformizeaza relatiile participantilor la acesti stimuli.

b.functia de reeducare-se tinde spre o conceptie dinamica a reformarii sociale a condamnatului. Asocierea functiei de constrângere cu functia de reeducare este determinata de necesitatea modificarii comportamentului individual, reorganizarii psihice interiorizata într-o structura capabila sa raspunda la stimuli externi realizându-se actiunea/inactiunea de adaptare la comportamentul social normal.

c.functia de convergenta:prin pedeapsa se previne savârsirea de noi infractiuni atât de persoana condamnata cât si de orice alta persoana. În definirea functiei de convergenta se analizeaza constrângerea la care condamnatul va fi obligat pe durata executarii cât si finalitatea pedepsei care care determina orice persoana sa se abtina de la producerea unor infractiuni. Semnificatia functiei de convergenta a pedepsei se refera la sfera persoanei condamnate care va trebui sa regaseasca în permanenta duritatea legii, prin activitatea de gândire a comportamentului cât si prin activitatea practica în perioada executarii pedepsei ca expresie a reflectarii tendintei de regret si de încetare a comportamentului infractional.

d.functia de izolare si eliminare a persoanei :orice pedeapsa privativa de libertate justifica izolarea temporara a condamnatului, iar la detentia pe viata eliminarea condamnatului definitiv din structura sociala.

Executarea pedepsei în detentie determina schimbarea gândirii obisnuite a condamnatului care va suporta lipsirea de unele drepturi si libertati, sistemul privativ de libertate determinând schimbarea comportamentului dupa executarea pedepsei.

Detentia pe viata nu constituie o pedeapsa reformatoare pentru condamnat deoarece presupune eliminarea din structura sociala a condamnatului pentru toata durata vietii dupa începerea executarii pedepsei.

În concluzie, pedeapsa poate produce urmatoarele efecte:

a)intimidare generala

b)îndreptarea infractorului;

c)împiedicarea de a comite alte infractiuni;

d)reinstaurarea ordinii jurudice în general;

e)exemplaritate fata de infractor si de grupul social.

CAPITOLUL II. Probleme juridice privind relatia faptuitor-mediu privativ

1. Notiuni generale. Puncte de vedere si acceptiuni asupra pedepsei prin privarea de libertate.

În orice societate, abaterea comportamentelor de la normele si valorile sociale de baza constituie un fenomen obisnuit. Orice societate judeca comportamentul membrilor sai nu atât din punct de vedere intrinsic, cât mai ales din punct de vedere al conformarii acestui comportament la normele si valorile recunoscute. Violarea normelor atrage dupa sine, masuri punitive si coercitive. Societatea poate fi controlata si prin folosirea sanctiunilor.

Pretutindeni sanctiunile posibile si masurile implementate în societate ar trebui sa fie folosite înainte de privarea de libertate. Când este folosita privarea de libertate apar probleme deosebite. Este o situatie complexa cu ampla rezonanta în modul de viata al individului. Pentru persoana care executa o pedeapsa privativa de libertate, mediul privat pune în ordine doua grupuri de probleme:

*de adaptare la normele si valorile specifice acestui cadru de viata;

*de evolutie ulterioara a personalitatii sale.

Când este folosita privarea de libertate apar probleme ale drepturilor omului.

Constitutia României contine o serie de prevederi care au aplicabilitate si în domeniul executarii pedepselor:

Articolul 16-cetatenii sunt egali în fata legii si a autoritatilor publice fara privilegii si discriminari;

Articolul 20-dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte;daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale;

Articolul 22-pâna la ramânerea definitiva a hotarârii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata;

Articolul 29-nu constituie munca fortata munca unei persoane condamnate, prestata, în conditii normale, în perioada de detentie sau liberare conditionata;

Articolul 49-exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrâns numai prin lege si daca se impune, dupa caz, pentru desfasurarea instuctiei penale.

CODUL PENAL

Titlul 3, Pedepsele, cuprinde prevederi referitoare la categoriile si limitele generale ale pedepselor(art. 53), pedepsele principale(art. 54-63), pedepsele complementare si accesorii(art. 64-71), individualizarea pedepselor(art. 72-89);

Titlul 5, Minoritatea cuprinde prevederi referitoare la limitele si consecintele raspunderii penale(art. 99-100), masurile educative(art. 101-110);

Titlul 7, Cauzele care înlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii, cuprinde prevederi referitoare la amnistie si gratiere(art. 110-120)si reabilitare(art. 133-139).

CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Titlul 3, Executarea hotarârilor penale, cuprinde prevederi referitoare la punerea în executare a pedepselor principale (art. 420-422), liberarea condiionata(art. 450), întreruperea executarii pedepsei închisorii sau a detentiunii pe viata(art. 455-457).

Se observa ca dreptul la integrare fizica si psihica a persoanei este garantat prin articolul 22 din Constitutia României.

Persoanele cu un comportament antisocial si care aduc prejudicii altor persoane cât si statului sunt condamnate cu închisoare conform , "Codului penal", articolul 57. Executarea pedepsei cu închisoare se face în locuri de detentie anume stabilite, unde cei condamnati presteaza o munca utila, daca sunt apti si participa la actiuni educative care sa conduca la reeducarea celui condamnat. Condamnatii sunt repartizati în penitenciare în raport de natura infractiunii, durata pedepsei, existenta starii de recidiva, comportarea si receptivitatea la o acsiune de reeducare. Femeile executa pedeapsa separat de barbati, în penitenciare sau sectii special amenajate, iar detinerea minorilor se face separat de majori.

Condamnarea persoanelor care au savârsit infractiuni trebuie facuta în urma unui proces penal conform articolului 1, din Codul de procedura penala, proces care are ca scop constatarea în timp si în mod complet a faptelor, astfel ca orce persoana care a savârsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale.

Procesul penal trebuie sa contribuie la apararea ordinii de drept, apararea persoanei, a drepturilor si libertatilor acesteia la prevenirea infractiunilor.

2. Reglementari internationale privind tratamentul infractorilor

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI , adoptata de Organizatia Natiunilor Unite. Anterior Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat la 10. 12. 1948, o Declaratie Universala. Aceasta prevede în mod expres:

*interzicerea toeturii si pedepselor sau tratamentelor creude, inumane sau degradante(articolul 5);

*dreptul la egalitate a tuturor în fata legii(art. 7);

*judecarea de catre un tribunal impartial si independent (art. 10);

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE APĂRARE A DREPTURILOR OMULUI

Ca urmare a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului , Conventia a fost semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 si a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ulterior, textul a fost revizuit prin mai multe protocoale. În conformitate cu articolul 55, prevederile acestui document au o valoare juridica superioara dispozitiilor din dreptul intern, iar respestarea lor este asigurata de Curtea Europeana pentru Drepturile Omului. Titlul 3, referitor la drepturi si libertati(art, 2-18)este susceptibil de a fi aplicat si detinutilor, iar regulile trebuie sa fie aduse la cunostinta personalului si sa fie accesibile detinutilor.

*Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul detinutilor, adoptat prin Rezolutia 663(xxiv)din 31 iulie 1957 de Consiliul Economic si Social al Natiunilor Unite. Acesta nu a urmarit descrierea unui sistem penitenciar model, ci a statuat un set de principii si reguli referitoare la o buna organizare a penitenciarelor . Documentul contine doua parti:

* prima parte cuprinde reguli generale referitoare la înregistrare, separarea categoriilor, încaperile pentru detinuti , igiena personala, îmbracaminte, asternut, alimentatie, disciplina si pedepse, mijloace de constrângere , dreptul la informare si legatura cu lumea exterioara, personalul administratiei si inspectia;

* a doua parte cuprinde reguli aplicabile categoriilor speciale de condamnati.

Natiunile Unite s-au ocupat de tratamentul uman al tuturor oamenilor, inclusiv al acelora care sunt închisi. Au fost create si adoptate o serie de instrumente internationale care sa apere si sa garanteze drepturile si libertatile fundamentale.

Astfel la primul Congres al Natiunilor Unite-Geneva, 1955-a fost adoptat Ansamblul de Reguli Minimale pentru Tratamentul Detinutilor, care a însemnat un jalon important în procesul de reforma penala.

Eforturi în acesta directie s-au facut la Congresul al VI-lea al Natiunilor Unite, la Venezuela, 1980.

În contextul orientarilor mentionate, Comitetul pentru prevenirea criminalitatii a recomandat urmatoarele principii:

*Atunci când o persoana este trimisa la închisoare pedeapsa ce i se aplica trebuie sa fie considerata ca un mijloc si nu ca un scop

. *Pe timpul cât se afla în închisoare cel în cauza nu trebuie sa fie lipsit de libertatea sa si de drepturile sale a caror suspendare deriva în mod expres sau în mod necesar din aceasta privatiune de libertate.

Ţinând seama de evolutia societatii si de schimbarile survenite în legatura cu tratamentul detinitilor, comitetul de Ministri al Consiliului Europei a adoptat un''Standard Minim de Reguli pentru Tratamentul Detinutilor''.

Obiectivele acestui Standard de Reguli sunt:

*Sa stabileasca un aranjament minim de norme ; 

*Sa puna accentul pe tratamentul uman;

*Sa stimuleze echitatea.

Principiile de baza sunt:

* Privarea de libertate se va face în conditii morale si materiale care sa asigure respectul necesar fata de demnitatea umana;

*Regulile se vor aplica impartial-fara discriminare;

*Scopul tratamentului persoanelor în custodie va fi în asa fel încât sa ocroteasca sanatatea, propriul respect;

*Protejarea drepturilor internationale ale detinutilor:

a)dreptul la primire si înregistrare;

b)dreptul la împartirea si clasificarea detinutilor;

c)dreptul la cazare;

d)dreptul la igiena personala;

e)dreptul la îmbracaminte si asternut;

f)dreptul la hrana;

g)dreptul la servicii medicale;

h)dreptul la informare si plângeri;

i)dreptul la contactul cu lumea exterioara;

j)dreptul la asistenta morala si religioasa;

k)dreptul la detinere de bunuri.

*Masuri împotriva torturii si a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane ori degradante. Prin ,''tortura'' se întelege orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice sau psihice, mai ales în scopul de a obtine de la ceasta persoana sau de la alta persoana terta, informatii sau marturisiri. Astfel, la''Conventia împotriva torturii'', se prevede:

1. Masuri legislative, administrative, juridice pentru a împiedica savârsirea unor acte de tortura;

2. Nici o împrejurare, oricare ar fi ea, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura;

3. Nu poate fi invocat ordinul unui superior pentru a justifica tortura;

4. Actele de tortura constituie infractiuni în raport cu dreptul penal.

3. Consecintele socio-psihologice ale privarii de libertate

Ca fenomen social, criminalitatea lezeaza interesele societatii, iar cei care încalca regulile sunt etichetati ca atare.

Sanctiunea pentru acestia este privarea de libertate, unde, detinutul este supus efectelor coercitive ale vietii de penitenciar, având un statut de subordonat fata de lege.

Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situatie de ampla rezonanta în modul sau de viata atât pe durata detentiei, cît si dupa aceea în libertate.

Restrângerea acuta a libertatii individuale, relatiile impersonale, lipsa informarii, regimul autoritar, mediul închis si activitatile monotone, toate acestea sunt resimtite de catre detinut drept atingeri ale integritatii sale ca fiinta umana.

În mai multe cazuri, impactul privarii de libertate asupra componentelor personalitatii, este dramatic, generând si permanetizând conduite diferite fata de cele avute anterior, în mediul liber.

Pentru a întelege mai bine acest lucru este nevoie sa analizam grupul de oameni privati de libertate. Viata în penitenciar este grea, aici este anulata orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalti. Un loc important îl ocupa relatiile interpersonale din cadrul grupurilor de detinuti care sunt grupuri eterogene. Apar relatiile de atractie-respingere-indiferenta si a liderilor informali.

Relatiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poti ascunde de partea rea a conduitei celor din jur si, mai rau, posibilitatile de schimbare aproape ca nu exista.

Penitenciarul creeaza un tip aparte de relatii interpersonale, care au un continut dinamic si modalitati aparte de structurare si manifestare.

Exista doi factori care determina aceste relatii interpersonale:

*Cadrul specific al penitenciarului cu:

a)modul de organizare;

b)genuri de activitati;

c)supravegherea permanenta;

*Specificul populatiei penitenciare .

Privarea de libertate îmbraca mai multe forme. Analizând izolarea psihica si psihosociala pe de o parte, si privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detentie, pe de alta parte, vom constata, ca între ele exista o multitudine de diferente ce prezinta aspecte specifice si manifestari complexe.

Deosebirile sunt de ordin fundamental si vizeaza latura cantitativa cât si pe cea calitativa:

a)din punct de vedere cantitativ-privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnarii constituind principalul factor stresor;

b)din punct de vedere calitativ-privarea de libertate da nastere unei game complexe de framântari psihice si psihologice începând cu criza de detentie.

Privarea de libertate înseamna controlul crimei în societate si mai înseamna închisoare si detinut.

Un comportament poate fi considerat ca delincvent sau chiar criminal din punctul de vedere al legii si al dreptului, dar va apare imediat o dificultate majora:ceea ce va caracteriza deviantul este faptul ca el nu a cedat niciunei norme, ca nu a recunoscut importanta nici a celor morale, nici a celor juridice. Aceasta este problema centala, vina sa!Dar norma nu are nici o valoare daca ea nu a fost integrata în prima copilarie:nu este vorba de continutul detaliat al legii, ci de faptul ca existenta unei legi, pentru a supravietui si a fi aplicata, trebuie sa fie cunoscuta de toti pentru a se putea raporta la ea. Astfel, interiorizarea unei norme de catre copil va face posibila supunerea si respectul în fata tuturor legilor. Dar când acest proces lipseste, nici o sanctiune, nici o constrângere nu va putea impune o conduita corecta pentru viitor. Se naste un conflict constituit de formula justitie umana. Daca justitia înseamna doar aplicarea legilor si pedepselor, ea va fi fortata sa trateze inadaptatii într-o maniera inumana. Daca îi va considera înainte de orice, oameni pe toti, ea va risca sa nu poata aplica dreptul pozitiv prevazut pentru un timp si spatiul determinat.

Termenii de devianta sau inadaptare sunt frecvent folositi în limbajul curent, desi nu sunt îndeajuns de clari. Fenomenul este de asemenea vag, reflectând o realitate diversa, dar caracteristica societatii noastre nelinistite. Caracterul închis al familiilor ascunde în acelasi timp, prezenta tulburatoare a unui numar de barbati si femei care nu sunt , "ca ceilalti"si care nu au totusi o boala mintala. Tendinta va fi de a trata acesti indivizi ca pe niste cazuri. Însa ei sunt printre noi si va trebui sa-i luam ca atare chiar si atunci când trec prin sectorul medical sau judiciar. Daca se instaleaza fenomenul de respingere, din partea corpului social, procesul de excludere se accelereaza, cei în cauza ramânând închisi în comportamentul care-i singularizeaza.

Astfel se creeaza doua situatii:mai întâi, ca dreptul, ca exercitiu al justitiei poate fi uneori el însusi creator de devianta;în al doilea rând, dreptul aplicat strict, ramâne fara priza asupra fenomenului global al deviantei si asupra persoanei deviantului. O aplicare simplista a dreptului, a regulii, a sanctiunii, nu rezolva nimic, daca nu tine cont de faptul ca fiinta umana este uneori constrânsa sa solutioneze anumite probleme folosind forta si provocând mai mult sau mai putin rau. De aceea cresterea deviantei reprezinta un esec al dreptului modern! . Experienta arata ca, de fiecare data când autoritatile au sperat, sa raspunda la o sfidare sociala doar prin constrângere, acest lucru a fost un esec. Dreptul nu-si gaseste virtutile decât atunci când el raspunde adeziunii umane. Chiar daca aparent dreptul este o realitate moarta, cel care-l face viu este judecatorul:acesta nu este doar un distribuitor de sentinte, ci apreciata nuante, tonalitati, clar-obscurul unei situatii. Acolo unde judecatorul îsi asuma din plin misiunea sa, se creeaza o zona de echilibru, de liniste, de echitate. Dezvoltarea actuala a deviantei impune ca întregul univers judiciar sa fie privit cu toata responsabilitatea.

Nu este vorba ca judecatorul trebuie doar sa adapteze normele la caz, ci mai ales de a gasi pe plan uman cel mai bun raspuns acceptabil pentru toti.

Sistem suport al mediului social, penitenciarul este în acelasi timp o frontiera a civilizatiei, dar, în context social mai larg, aceasta institutie ramâne cronic în urma ambiantei generale din societate. De aceea unul din principiile teoretici de abordare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi contemporan cu societatea în care functioneaza.

3. a)Mediul închis(închisoarea)

Termenul de mediu închis a fost propus de catre Goffman(1961)pentru a descrie locuinta unde indivizii îsi petrec tot timpul(odihna, munca).

Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este un laborator natural, de exemplu:închisoarea, spitalul, azilul, internatul, cazarma militara, toate reprezinta medii totale sau medii izolate sau restrânse.

Abordarea microsociala a lui Goffman ne da posibilitatea de a aprecia relatiile interumane în raport cu mediul respectiv prin izolarea de unele variabile ce actioneaza în mediul respectiv.

Mediul închis mai poate fi definit astfel :orice ambianta unde exista o bariera greu de trecut între exterior si interior, bariera ce functioneaza în dublul sens, în cadrul careia apar fenomene grupate, obisnuite dar si o seama de fenomene specifice.

Aplicarea pedepsei privative de libertate obliga individul sa traiasca într-un mediu de constrângere. Goffman considera închisoarea ca fiind o institutie totala în sensul de loc de rezistenta la care un numar de indivizi care au o situatie identica, fiind despartiti de societatea exterioara pentru o perioada de timp apreciabila duc împreuna in ciclu de viata îngradita prin interdictii formale de a desfasura animite activitati, de a avea contact cu familia, de a personaliza spatiul locuit, de a avea initiative.

Pe lânga aceste norme formale se dezvolta o întreaga cultura informala ca mijloc de rezistenta la contactul oficial. Coercitia institutionala are nevoie de autorizarea societatii. În acest sens, penitenciarul apare ca un fenomen-institutie ca fiind un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil care reglementeaza un domeniu al relatiilor sociale în scopul apararii, conservarii si promovarii anumitor interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau unitatilor sociale.

3. b)Problematica detinutului

Fenomenul -caz al institutiei penitenciare estwe detinutul ca fenomen individual aflat într-o situatie concreta reglementata de institutie. Ca urmare a privarii de libertate, detinutul este constrâns juridic si material sa locuiasca în institutia penitenciara, obligat sa se conformeze regulamentelor de ordine interioara. Detinutul percepe timpul într-o pozitie coercitiva, apasatoare si artificiala, astfel se patrunde în psihologia detinutului. El are constiinta faptului ca intra în închisoare împotriva vointei sale, cu un statut de subordonare pe termen lung si resimte pierderea libertatii cu atât mai dureros cu cât libertatea sa era mai bogata în perspective si alternative, iar conditiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai pretuit timpul în libertate (valoarea lui personala), cu atât mai mult pierderea lui prin caderea la închisoare devine dureroasa, mai zdrobitoare, deci, pedeapsa este resimtita ca fiind mai represiva. Fiecare vine în penitenciar cu un univers specific, plin de contadictii, frustrari, neâmpliniri, ca urmare a unei conduite antisociale, a savârsirii unei infractiuni.

Multi sunt neadaptati social, refractari sau incapabili sa se integreze în cerintele normelor de convietuire sociala, sau de o moralitate dubioasa si un trecut încarcat care apasa asupra constiintei lor.

O lume lipsita de dragoste, dar care nazuieste cu disperare spre dragoste(Nietzsche), penitenciarul invita pe specialistul în probleme umane care se apropie de el sa întelega profund dimensiunea filosofica a vietii din închisoare. Chiar daca nu corespunde întrutotul exigentelor considerarii existentei umane din penitenciare ca fiind tragica, dimensiunile suferintei, disperarii, abandonului se regasesc din plin aici. Chiar daca suferinta detinutilor este lipsita de o semnificatie mai înalta deoarece ei au încercat prin faptele lor sa-si afirme egoist personalitatea în dauna celor în mijlocul carora traiau, cu timpul, în anii de sedere în închisoare detinutii, descopera coordonatele conditiei lor umane.

Pentru persoana care executa o pedeapsa privativa de libertate, mediul penitenciar pune în ordine, doua genuri de probleme:de adaptare la normele si valorile specifice acestui cadru de viata si de evolutie ulterioara a personalitatii sale.

Cu toate eforturile care se fac în prezent de catre administratia locurilor de detinere, la cei cu pedepse mai mari si mai ales la recivisti, asistam deseori la reorganizari negative ale valorilor personale, lucru ce le diminueaza receptivitatea fata de procesul reeducativ desfasurat în locul de detinere. Ceea ce pare a fi afectat în mai mare masura la detinuti sunt normele dupa care îsi conduc activitatile si relatiile interumane, aprecierile individuale si colective ale faptelor cotidiene, ceea ce tradeaza un sistem de nevoi inferioare, o raportare la bine si la rau prin prisma intereselor personale si, în ansamblu, un nivel scazut de moralitate.

Pentru orice om, privarea de libertate, în mediul penitenciar, constituie o situatie deosebita, cu ampla rezonanta în mediul sau de viata, atât pe durata de detentie, cât si dupa aceea, în libertate. Atâta timp cât individul se afla în locul de detentie, între oameni care asemenea lui au comis fapte antisociale, dificultatile cele mai mari sunt localizate în relatiile cu cei din jur. În contactul cu ceilalti detinuti, remuscarile, autoacuzarile declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificari ale faptelor comise, "fabricate"în penitenciar, la care individul adera deoarece îi ofera ratiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectiva a gradului de vinovatie usureaza constiinta detinutului si adesea asistam la modificarea pozitiei fata de pedeapsa:daca initial considera ca pedeapsa este pe masura faptei, destul de repede o apreciaza ca fiind prea aspra.

Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitenta , detinutul trece la unul activ în care interesul personal , egoismul si autoconservarea primeaza . În planul conduitei, de la morala conformista fondata pe vinovatie, el trece la morala frustrarii, întemeiata pe convingeri de grup privind cauzele infractiunilor, ''soarta''omului în lume, atitudinea fata de munca, familie, lege si viitor si implicit modul de viata in penitenciar. Totusi, valorile morale nu se anuleaza in penitenciar, ci exista si se realizeaza, ca valori intr-o ambianta sociala deosebita. Nu facem referire la regimul legal de executare a pedepsei, care prin el insusi nu impiedica manifestarile morale, ci la faptul ca în detentie individul îsi duce existenta zilnica în mijlocul unei colectivitati umane caracterizata prin devieri comportamentale, colective, care nu în putine cazuri sanctioneaza pe cel care adopta o conduita morala. Totusi nu trebuie acceptata ideea care circula atât printre cei aflati în detentie si din afara ca, într-o sitatie anormala omul se comporta anormal:omul trebuie sa foloseasca la maximum orice împrejurare care i-ar putea oferi o sansa în plus de ase arata moral, deci uman.

Posibilitatile educative ale demersului etic sunt conditionate în penitenciar de factori a caror actiune este greu de contracarat. În primul rând, moralitatea majoritatii detinutilor releva o contradictie între constiinta lor morala si manifestarile lor morale:ei cunosc ce este bine si criteriile dupa care este apreciat, dar obiectivele urmarite, mijloacele folosite si timpul acordat realizarii acestora nu se încadreaza în limitele acceptate social.

În al doilea rând, mediul penitenciar nu permite întotdeauna o exteriorizare morala autentica din partea detinutilor. Raporturile interumane ce se stabilesc între ei sunt puternic marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectiva si informationala. Aceasta face ca raporturile dintre indivizi sa fie determinate de interese materiale imediate care altereaza ambianta morala în cadrul colectivului de detinuti.

În aceste conditii cu greu poate fi vorba de existenta sau mentinerea unor detinuti cu atitudini exemplare pentru restul condamnatilor.

Prezenta dificultatilor nu se rezuma doar la contextul social în care traiesc detinutii , ci se extinde si la universul lor cultural. Fiind redus ca amploare si profunzime, relatiile interindividuale coboara la nivele inferioare, iar comunicarea între detinuti ramâne tributara nevoilor nesatisfacute si dispozitiei de moment. Astfel, vointa de a fi moral nu primeste sprijin decât din partea cadrelor si rareori din aceea a detinutilor. Fiind vesnic interesati de aspectele personale si materiale nu mai ramâne loc pentru solutii morale în problemele cotidiene.

Vointa de a obtine un beneficiu material este mai mare decât cea de a fi moral atunci când actul în sine nu este motivat de obtinerea unei situatii favorabile.

În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalitatii detinutilor, este nevoia de reconstituire a unui sistem de valori functional, în paralel cu activarea încrederii în sine si în viitor , cu corectarea atitudinii fata de munca , de lege si pedeapsa. Cu cât detinutii înteleg mai repede ca faptele morale le asigura acceptarea din partea celorlalti , linistea interioara si sentimentul participarii , cu atât deschiderea lor la procesul de reconstructie atitudinala este mai larga si eficace.

Desi în materie morala, determinismul este o problema de strictâ interioritate ceea ce conteaza este forma vizibila concreta , faptul moral. Desigur , educatia si instruirea au un rol major în restructurarea morala , dar atâta timp cât detinutii nu-si condamna singuri viata dusa pâna atunci si nu doresc sincer sa se schimbe eforturile venite din exterior nu vor avea rezultate. Apreciem ca individual a progresat moral daca actiunile lui sunt cantitativ si calitativ ameliorate în sens moral fata de trecut, daca aceasta ameriorare îi confera un grad de umanizare traita ca o stare de fericire interioara .

Se poate spune ca o persoana prezinta o stare de sanatate morala daca respecta normele morale si legale ale comunitatii din care face parte iar faptele sale sunt întemeiate pe convingeri pozitive privind munca , familia , viitorul si prezinta o imagine de sine constructiva'. În locul de detinere manifestarile morale au un caracter aparte.

Categoriile fundamentale - cinste , datorie, bine, respect, adevar actioneaza si în colectivitatea detinutilor , dar este necesara o interventie constanta a personalului pentru a nu falsifica continutul acestora si a-l face inoperant pentru viata de dupa liberare . De aceea trebuie dusa o lupta consecventa pentru a converti , în lumea detinutilor , pe , , este" în , , trebuie" . La prima vedere , nu exista o baza de plecare în efortul de instaurare a moralitatii în rândul detinutilor:domeniul lui : ,, este" -lipsa libertatii, frustrari, neîncredere, egoism, agresivitate , minciuna, indiferenta - pare prea intins pentru a nu descuraja orice initiativa de ridicare spre ,, trebuie" - solidaritate , adevar stima. Însa credem ca victoriile partiale la nivelul indivizilor sau microgrupurilor de detinutii prin generalizare , pot cuprinde întreaga masa a condamnatiilor în penitenciar.

4. Spatiul de viata în penitenciar

Pentru analiza spatiului de viata penitenciar vom pleca de la câteva constatari generale:

-spatiul carceral este un spatiu închis închiderea sa foiind constitutiva structurii si functiunalitatii sale

-spatiul carceral este un spatiu dihotomic care divizeaza populatia penitenciara în doua grupuri de o parte si de alta a gratilor .

-spatiul carceral este un spatiu penal , din punct de vedere juridic , un spatiu al , , disciplinei penale"al existentei limita pentru detinuti daca vom considera ca omul este o fiinta pentru libertate.

-spatiul carceral este un spatiu al autoritatii, o zona a interactiunilor asimetrice

Autoritatea specifica în închisoare este bidimensionala:în ordine profesionala ea este o autoritate ierarhica impunând gardienilor o subordonare pe verticala, iar în ordine penala ea este o autoritate penitenciara impunând detinutilor o supunere aproape totala. Spatiul carceraleste un câmp de forte în care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare ale gardienilor si cele de rezistenta ale detinutilor.

Toate acestea au consecinte psihologice si psihosociale vizibile asupra detinutilor si personalului. În ce-i priveste pe detinuti, comunitatea lor din fiecare penitenciar constituie o lume anonima de oameni privati de prestigiu, cu constiinta minoritatii lor. Carierele infractionale mai deosebite ale unora dintre ei le confera aura unor lideri capabili de orice sau, în rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audienta marita în masa detinutilor obisnuiti.

În penitenciar problematica normelor si valorilor capata aspecte particulare determinate de situatia în care se gasesc detinutii:absenta libertatii si celelalte frustrari împiedica raportarea adecvata la aspectele semnificative ale existentei de fiecare zi. Demnitatea, sanatatea, munca, egalitatea, omul, protectia, iubirea, etc cunt apreciate prin prisma ,''starii de detinut''si ierarhizate în functie de presiunea trebuintelor nesatisfacute în mediul penitenciar.

Valorile în locul de detinere servesc individului ca instrument si etalon în alegerea între alternativele de actiune cât si pentru dimensiunea proiectiva pe care o au, adica ofera motive si planuri de actiune în împrejurarea de viata pe care o traverseaza individul la un moment dat.

Norma sociala este regula care prescrie comportamentele acceptate de colectivitate sau de catre o institutie. Norma înlatura conflictele existentei în comun a grupurilor umane si poate avea caracter de obligativitate(norma juridica)sau numai de constrângere morala(norma morala).

Normele stabilesc cum trebuie sa actioneze un individ sau un grup în anumite conditii pentru ca interventia sa sa fie eficienta si sa se bucure de o apreciere favorabila din partea grupului. Normele prefigureaza cadrul actiunilor viitoare si au asociate gratificatii si sanctiuni. Prin intermediul normelor, grupul îsi exercita controlul asupra conduitelor individuale le imprima o anumita convergenta si uniformitate, forta sistemului constând în puterea grupului de a pedepsi pe cei care încalca normele.

În penitenciar actioneaza , ca si în societate, trei tipuri de norme[9]:

-organizationale-care privesc mecanismul de functionare a institutiei(lege de executare a pedepselor);

-actionale-care indica regulile de evaluare''corecta''a situatiilor cotidiene si a evenimentelor ce intereseaza colectivitatea detinutilor;

-relationale-referitoare la modalitatile considerate eficiente în raportarile detinut-detinut, detinut-grup de detinut, detinut-personal.

Specific mediului penitenciar este existenta în paralel a unor norme oficiale care sunt legiferate si urmaresc atingerea obiectivelor institutiei- productive, educative, preventive-, cu norme neoficiale-care exprima generalizarea experientei dobândite de detinuti, având ca scop crearea unor relatii si conditii de viata suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul executarii pedepsei si actioneaza numai în interiorul grupului de detinuti.

În urma unui chestionar, s-a stabilit modul în care detinutii percep cele trei tipuri de norme:

1. pentru norme organizationale:

a)viata este prea usoara pentru unii detinuti,

b)în toate penitenciarele regulementele se aplica la fel;

c)în detentie despre marea majoritate a evenimentelor circula explicatii gresite;

d)daca tu vrei sa ramâi infractor, în zadar se lupta cadrele sa te reeduce;

e)daca pleci din penitenciar calificat într-o meserie, este mai greu sa comiti o noua infractiune;

f)detinutii cu responsabilitati sunt oameni de înteles;

g)dupa programul de munca, fieacre poate sa se ocupe de ce-l intereseaza;

h)respectarea programului zilnic depinde de cei care-l conduc în ziua respectiva.

2. pentru norme actionale:

a)un sfat bun nu poti primi decât de la detinutii cu vechime în penitenciar;

b)în detentie e mai bine sa fii alaturi de cel puternic, decât sa te tii deoparte;

c)în penitenciar nu poti ascunde nici un obiect;

d)din furt se poate trai mai bine decât din munca;

e)cei care declara refuz de hrana obtin întotdeauna ce si-au propus;

f)în general, delincventii cunosc perfect diferenta dintre bine si rau si se pot îndrepta, daca vor;

g)detinutii fara scoala multa se simt bine în penitenciar;

h)în timpul executarii pedepselor detinutii sunt mai receptivi la lucrurile rele;

i)e mai bine sa pari ascultator, supus, desi ceea ce faci nu este din convingere, j)nueste bine sa te porti altfel decât detinutii din grupul din care faci perte,

k)pe timpul detentiei este bine sa fii în relatii bune cu familia.

3. pentru norme relationale:

a)ca sa fii lasat în pace de ceilalti detinuti trebuie sa te arati mai rau decât esti în realitate;

b)unii detinuti nu ar avea putere asupra altora daca nu ar fi înconjurati de câtiva care executa orbeste ordinile lor;

c)nu trebuie sa astepti iubire si întelegere de la nici un detinut, fiecare e preocupat doar de persoana lui;

d)daca nu deranjezi pe nimeni, nimeni nu te deranjeaza,

e)daca esti bine vazut de cadre, ai avantaje fata de ceilalti detinuti;

f)cei din jurul tau nu trebuie sa cunoasca adevaratele tale sentimente fata de ei;

g)personalul nu trebuie sa cunoasca decât faptele deosebite care se produc în rândul detinutilor.

II. 5. Psihologia universului penitenciar. Justificarile infractionale

Factorul timp joaca un rol imens în viata unui om, dar în dreptul penal acestui factor nu i se acorda importanta cuvenita. Chiar daca vârsta autorului infractiunii are o grautate decisisva asupra responsabilitatii penale, legiuitorul, când stabileste durata condamnarii, este limitat, desigur, de durata vietii omenesti. Daca unele legislatii prevad pedepse care merg de exemplu, pâna la o suta de ani, aceasta nu are decât o importanta simbolica pentru ca nu exprima durata efectiva a pedepsei. Analiza devine mult mai complicata daca încercam sa stabilim valoarea intrinseca a factorului "timp"pentru evaluarea consecintelor pedepsei privative de libertate.

Timpul este un criteriu esential pentru sistematizarea vietii omenesti, pentru a fixa interdependente si suita evenimentelor. Dar o anumita masura de timp are alta valoare, alt ritm interior pentru un copil, un adolescent, un matur sau un batrân. Aceasta valoare difera de la o epoca la alta, fapt ce impune luarea în considerare a valorii specifice a timpului trait .

Politica penala nu poate face abstractie de aceasta problema, pedeapsa penala trebuind sa fie o "haina pe masura". Atitudinea în fata timpului este diferita la fiecare din cei patru participanti la la realizarea actului de justitie. legiuitor, judecator, administratia penitenciara si condamnatul.

Legiuitorul traieste într-o lume abstracta de principii si reguli de conduita si acorda mai putina atentie timpului trait de condamnati:durata pedepselor este stabilita pe baza ideii de retributie care încearca sa tina cont de pericolul social al faptei si de cel acre emana din personalitatea autorului sau.

Atitudinea judecatorului este concentrata mai ales pe aprecierea faptei si mult mai putin pe întelegerea personalitatii criminale. Contactul cu detinutul în preventie este destul de scurt , iar în cadrul audierilor nu este timp-din pacate-pentru evaluarea trasaturilor personalitatii celui judecat.

Atitudinea în fata duratei pedepsei privative de libertate este mult diferita la administratia penitenciara:gardienii si educatorii, personalul de învatamânt, sefii sectiilor, directorul si adjunctii sai, traiesc o parte din viata în interiorul închisorii alaturi de detinuti. Ei sunt plasati atât de aproape de condamnat încât îl pot observa si pot ajunge la o cunoastere aprofundata a personalitatii lui. Cu unele rezerve, timpul trait de gardieni si de detinuti este asemanator.

Ajungem la detinutul care percepe timpul dintr-o pozitie coercitiva, apasatoare si artificiala.

Prin însasi situatia sa, detinutul prezinta un univers uman specific, plin de contradictii, frustrari si neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a savârsirii unor infractiuni, dintre care unele deosebit de grave. Multi dintre ei nu se pot adapta din punct de vedere social, incapabili sa se integreze în cerintele normelor de convietuire sociala.

Impactul privarii de libertate asupra componentelor personalitatii este în multe cazuri dramatic, generând conduite diferite fata de cele din mediul liber. Hotarâtoare pentru evolutia detinutului este pozitia sa fata de pedeapsa si gradul de siguranta biologica si psihologica pe care îl percepesimte în noul mediu de viata. De altfel, cu cât detinutii sunt mai adaptati la mediul penitenciar, cu atât reactivitatea lor este mai putin pronuntata.

În mod obisnuit, în structura personalitatii umane se retin ca esntiale, în ordine, urmatoarele componente:afectivitatea, motivatia, vointa, temperamentul, aptitudinile si caracterul.

Aceasta prezentare oarecum academica omite acele componente care în situatii deosebite, ca executarea unei pedepse cu închisoarea, capata o importanta cu totul aparte pentru mentinerea echilibrului sufletesc al persoanei:vestimentatia, familia, casa, prietenii apropiati, obiectele familiare, consideratia semenilor. Abia acum devine vizibil dramatismul condamnarii la închisoare:separarea brusca de aceste elemente contribuie la dezintegrarea psihologica a persoanei, care va încerca sa compenseze'' pierderile''prin diverse conduite de aparare. Este de înteles ca indivizii a caror''dotare''este mai slaba, vor suferi mai putin venind în penitenciar, în unele cazuri conditiile de aici fiind apreciate de ei ca mai bune decât cele de afara.

Este importanta analiza fiecarei componente a personalitatii si modificarile suferite de acestea pe parcursul executarii pedepsei cu închisoarea. Astfel avem:

-ca element central al personalitatii, AFECTIVITATEA "duce greul"frustrarilor impuse de privarea de libertate. Izvor al multor framântari subiective sau conflicte interpersonale[11], manifestarile afective sunt un seismograf sensibil al dinamicii sufletesti a detinutilor pe timpul executarii pedepselor. Coloratura pozitiva sau negativa a sentimentelor este de cele mai multe ori determinata de modul cum a rezolvat fiecare detinut problema "ispasirii":când pedeapsa este vazuta ca fiind pe masura faptei, conduita de zi cu zi exprima o acceptare supusaa tuturor rigorilor;când pedeapsa este apreciata ca fiind mai aspra decât infractiunea comisa, detinutul considera ca i s-a facut o nedreptate si sufera o sanctiune nemeritata. Ca urmare, detinutul va ramâne neîmpacat, revendicativ si ostil administratiei locului de detinere, dominat de sentimentul de victimizare.

Cu cât adaptarea la viata de penitenciar este mai buna, cu atât toleranta fata de conditiile de mediu este mai mare, chiar daca în aceasta situatie, problema incompatibilitatii între detinuti, ca urmare a istoriilor individuale si a particularitatilor de personalitate, ramâne cronic nesolutionata.

Factorul "trecut" este si el deseori implicat în explicatiile conduitelor unor categorii de detinuti. Astfel, recidivistii se deosebesc de nerecidivisti prin faptul ca ei pot coexista cu trecutul personal fara ca acesta sa fie o sursa permanenta de remuscari si autoacuzari. Acest lucru îl cantoneaza într-un prezent a carui deviza este "aici, acum, mie".

Un alt aspect care influenteaza trairile afective ale detinutilor este violarea constanta a intimitatii:totul se petrece la vedere în fata celorlalti, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilitatii, la convingerea ca totul este permis, iar defectele si rautatea, general valabile.

-MOTIVAŢIA persoanelor privete de libertate prezinta o mare complexitate:un prim grup de aspecte cuprind motivele prezentate fiecare subiect ca fiind explicatia faptei comise;un al doilea grup se refera la motivele unor conduite disfunctionale precum si sursele de satisfactii/insatisfactii pe parcursul executarii pedepsei, un ultim grup ar îngloba probleme specifice unor categorii distincte de detinuti:barbati, femei, tineri, vârstnici, recidivisti, nerecidivisti, condamnati pe viata, etc. În ceea ce priveste motivatia(justificarile)infractionala, în ciuda aparentei diversitati, pot fi totusi distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei de cele "fabricate"dupa , cele angajând trebuinte interne nesatisfacute de cele preponderent externe, motive cosistente de cele aproape absurde.

În ceea ce priveste al treilea grup de aspecte ale motivatiei diferitelor categorii de detinuti retinem existenta reala a unor pozitii specifice fata de probleme semnificative precum:viitorul, familia, relatiile cu personalul, reintegrarea postexecutorie, recidiva, etc.

-a treia mare componenta a personalitatii-VOINŢA-reclama o reprezentare realista, deoarece deseori se apeleaza în munca de reeducare a detinutilor la îndemnuri adresate vointei, uitându-se ca, actul de vointa implica satisfacerea prealabila a anumitor nevoi. Instrument de mobilizare pentru a trece obstacole, vointa detinutilor nu poate actiona însa fara sprijinul celorlalte componente ale personalitatii analizate pâna acum. Dar energia afectivitatii, în conditiile în care aproape toate''investitiile''sentimentale au ramas fara obiect, iar trebuintele bazale-nucleu al motivatiei-sunt cronic nesatisfacute, se transforma în obstacole interne care se cer trecute. În aceasta privinta, mijloacele de care dispun unitatile din penitenciare sunt prea putine. În cazul în care detinutul tsi pierde încrederea în posibilitatea de reintegrare sociala, vointa începe sa fie exersata în actiuni care-l îndeparteaza si mai mult de asteptarile cadrelor din locurile de detinere. Ca exemplu, enumeram aici acte de bravada precum tatuaje, aruncarea hranei pe o anumita perioada de timp fara a declara refuz de hrana, mentinerea tacerii absolute în interval hotarât de timp, provocarea altor detinuti la lupta, tec. Desi detinutii obtin deseori adevarate performante în munca cu greu, putem vorbi de mobilizarea voimtei. Aceasta deoarece conduita detinutilor este expresia în principal, a obligativitatii. si cum obligativitatea este suportata de teama problema performantelor în detentie trebuie delimitata foarte strict. De obicei, realizari deosebite gasim înainte de intrarea în comisia de propuneri pentru libertatea conditionata si cu ocazia promiterii unor recompense personale.

-putem spune ca, nicaieri ca în penitenciar manifestarile TEMPERAMENTALE nu sunt asa de supuse influentelor grupului de apartenenta:conditiile materiale si spirituale proprii locurilor de detinere nu permit prea des iesiri ce pot fi etichetate ca temperamentale. În situatia în care în aceeasi camera se întâlnesc mai multi indivizi cu acelasi temperament, ipso factum, se instaleaza o atmosfera caracteristica(un climat rece si indiferent în cazul flegmaticilor, o liniste meditativa în cazul melancolicilor, un activism calm si zgomotos în cazul sanguinilor si o tensiune întrerupta de rabufniri ale sgresivitatii în cazul colericilor). Oricum, temperamentul nu creeaza prin el însusi în penitenciare probleme deosebite care sa împieteze asupra bunului mers al grupurilor formal constituite. Diverse aptitudini ale detinutilor se încearca a fi utilizate în munca si în alte activitati artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la munca, iar cei care muncesc fac întotdeauna o activitate care sa-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfactii superioare este destul de redus.

-când se discuta despre detinuti în mod invariabil se fac referiri la CARACTERUL rau structurat al acestora la atitudinile lor neadecvate fata de munca, fata de familie, fata de prieteni, viitor, societate, etc. sederea în penitenciar ar trebui sa înceapa întotdeauna cu aflarea modului în carew s-a ajuns în aceasta situatie, a resurselor psihologice de care dispune detinutul, ca pe aceasta baza sa fie instituit un program individualizat de reconstructie morala.

Practica muncii de penitenciare a relevat ca deseori detinutii motiveaza actul infractional comis, îl prezinta ca fiind finalul unui proces fara alternative, ca oricine în locul lor ar f procedat la fel. De multe ori vina este atribuita "anturajului si alcoolului", subiectul nepercepând la adevarata valoare contributia sa la infractiune. Infractorul trebuie sa justifice în proprii ochi actiunea antisociala:legitimitatea atribuita de el actului îl sustine în pregatirea si executarea loviturii iar dupa aceasta îl apara de remuscari.

Capitolul III. Psihologia primei pedepse cu închisoarea

1. Grupul de detinuti

Viata în închisoare este în mod absolut o viata în grup:este anulata orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalti, relatia interpersonala este o golire, o risipire de sine, nu te poti ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmitatilor sufletesti ale celorlalti este depasita demult. si mai rau decât toate, posibilitatile de refugiu , de schimbare nu exista.

Penitenciarul, în genere creeaza un tip aparte de relatii interpersonale care au un continut, o dinamica si modalitati aparte de structurare si manifestare, Desi sunt factori fundamentali care determina specificul relatiilor interpersonale ce se creeaza între detinuti pe perioada când se afla în detentie. În primul rând cadrul specific al penitenciarului ca institutie , mod de organizare, normative , genuri de activitate , viata închisa si izolata desfasurata în colective constituite artificial si impuse , aflata sub control si supraveghere permanenta. În al doilea rand, specificul populatiei penitenciare, al detinutilor , care prezinta particularitati psihice si morale în general nefavorabile pentru constituirea unor relatii psihosociale pozitive, în masura sa aiba un rol stimulator în formarea si manifestarea personalitatii indivizilor ce se afla în detentie. Universul uman penitenciar este dificil de patruns si nu rareori greu de exprimat în termeni statistici. Daca marile categorii ce reprezinta populatia penitenciara sunt cunoscute în general, repartizarea pe sexe, vârste, genuri de infractiuni, medii de provenienta, pregatire scolara, stare civila, etc, mai putin abordate pâna acum, au fost evenimentele din colectivitatile de detinuti oarecum invizibile, dar de a caror forta nu se îndoieste nimeni. Ne referim la modul cum apar lideri informali în penitenciar si cum îsi exercita ei autoritatea la functiile pe care le îndeplinesc anumiti detinuti pentru a satisface nevoile de grup, la stratificarea sociala a grupurilor de condamnati, la perticularitatile comunicatiei si normelor neoficiale la treptele integrarii noilor veniti în masa detinutilor si multe altele. A vorbi despre echilibru, normalitate si moralitate în grupurile de detinuti este destul de greu, deoarece atmosfera de buna întelegere este de fapt o succesiune de momente foarte fragile iar normalitatea si moralitatea sunt subordonate în principal intereselor materiale si biologice. Privind structura formala si informala a grupurilor de condamnati, unii dintre detinuti primesc din partea administratiei unele responsabilitati:sef de detasament, sef de echipa, etc. Însa rareori aceasta organizare oficiala corespunde cu cea neoficiala. Relatiile informale, bazate pe antipatiile si simpatiile interpersonale sunt subordonate satisfacerii trebuintelor fundamentale pentru toti detinutii.

Legat de distribuirea responsabilitatilor, structura status-rolurior îsi pune amprenta si pe functionalitatea grupurilor de detinuti. Între indivizi exista un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabila asupra propriei persoane, cu o crescuta nevoie de dependenta, cu o imagine neclara sau chiar întunecata a viitorului. Se poate vorbi de mentalitatea de detinut care poate fi recunoscuta sub câteva aspecte:lamentare permanenta, subordonarea oarba, autodepreciere, eforturi precipitate de protectie împotriva oricaror noi frustrari, pierderea vitalitatii, obsesia culpabilitatii. Desigur, exista în penitenciar, privilegii diferite de la un statut la altul, dar ca principiu, statutele avute "afara"tind sa se mentina si pe parcursul executarii pedepsei. Astfel ca indivizii cu o valoare deosebita, pregatire superioara vor fi tinuti la distanta sau chiar persecutati pentru ca sunt un motiv de umilire pentru majoritatea celorlalti care se simt inferiori. Detinutii care nu au o conduita în limitele statutului lor oficial conferit sunt schimbati repede pentru a nu produce tensiuni. În orice grup uman exista o serie de necesitati psihosociale care se cer satisfacute si care în grupurile cu o anumita vechime, au aspectul unor caracteristici precum securitatea (membrii grupului sunt coezivi, respecta autoritatea, se simt în siguranta), afectiunea(gradul de intimitate si orientare spre sustinerea individului)recreerea (nivelul de relaxare si buna dispozitie care domneste în grup). Atâta timp cât în grupul respectiv nu au intrat indivizi care sa acopere prin comportamentul lor necesitatile respective, grupul nu se stabilizeaza,existenta tensiunilor absorbind o mare parte din energia si timpul membrilor acestuia.În acest context vom gasi în grupurile de detinuti apreciate ca fara probleme deosebite,indivizi care vor putea fi etichetati ca:moderati,traditionali,moderni, "batrâni",clovni,întelepti,conformisti(fricosi),cei care risca oricând,etc.În aceste conditii,în functie de capacitatile lor,indivizii ocupa locurile corespunzatoare din viata afectiva a grupului.'În cazul în care exista mai multi indivizi care au aceeasi capacitate intra în functie criteriile calitative.Astefl pentru statusul "întelept"va avea câstig de cauza cel care a comis fapta cea mai usoara,munceste,are o expeienta bogata de viata,e cautat de familie,etc.

O alta componenta structurala a grupurilor de detinuti este comunicatia cu cele doua forme ale sale:comunicatia formala si informala.Sistemul penitenciar fiind puternic ierarhizat,comunicatia oficiala se desfasoara preponderent de sus în jos,dinspre administratie spre detinuti.În conditiile detentiei obiectiv saraca în informatii,mesajele orale care circula înspre detinuti,capata o importanta majora.Circulatia mesajelor poate fi abordata si prin prisma utilitatii,constatând ca multe mesaje nu servesc la nimic sau chiar influenteaza în rau viata în grup.Chiar daca pare doar un lucru nenesential,argoul folosit în grupurile de detinuti,are un rol negativ evident pentru conditia de om aflat în detentie.'Cuvintele si expresiile argotice se refera în majoritate doar la universul de "activitate"a infractorului,facându-se apel destul de mult la termenii tiganesti.Se considera ca un detinut este cu atât mai recuperabil din punct de vedere social cu cât foloseste mai putin limbajul argotic.În viata cotidiana a grupurilor de detinuti nou constituite normele neoficiale nu apar de la început:întâi ,pe baza afirmatiilor se formeaza subgrupurile(indivizi care au aceeasi valoare centrala ce le orienteaza existenta);într-a doua faza se statueaza normele-sa nu ne furam între noi,sa nu ne autoranim,sa vorbim politicos-iar în a treia se realizeaza selectia celor care vor ramâne în grup,prin recunoasterea utilitatii normelor respective în detrimentul relatiilor afective.Acest proces nu este valabil si pentru grupurile constituite,care se "primenesc"în timp prin intrarea permanenta a altor detinuti si liberarea unora.În aceste grupuri,normele preexista membrilor,cu unele diferente de la un subgrup la altul,noul intrat alegându-si grupil care-l satisface cel mai mult.

Pornind de la acestea s-ar putea trage concluzia ca în grupurile de detinuti,încet-încet se instaleaza linistea,fapt infirmat, însa,de realitate:tensiunile interpersonale permanente între detinuti sau dintre diversele subgrupuri din aceeasi camera,nu permite echilibrarea pozitiva în timp a diverselor tendinte ce anima detinutii.

Structura puterii în grupurile de detinuti este o adevarata problema pentru administratia locurilor de detinere:cine si cum îsi exercita influenta dintre detinuti se afla la originea multor evenimente negative.Desigur cadrele unitatii vor da unele responsabilitati detinutilor care îndeplinesc anumite conditii,dar frecvent sunt descoperiti lideri informali a caror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiti oficial.De cele mai multe ori sunt preferati detinutii mediocri,dar care "stiu sa se poarte"si prezinta constant "un anumit stil"în relatiile cu ceilalti.Liderul agreat de cei mai multi detinuti este cel care îsi exercita influenta din mijlocul grupului si nu din fata lui.

În urma unui chestionar,detinutii au indicat calitatile liderului ideal în urmatoarea ordine:

-sa raporteze cu obiectivitate situatia din camera;

-sa aplice cu strictete regulamentul;

-sa vorbeasca frumos;

-sa-i ajute pe ceilalti sa nu greseasca;

-sa respecte pe fiecare detinut;

-sa fie inteligent;

-sa se priceapa la oameni;

-sa cunoasca multe lucruri;

-sa sprijine pe cei nefericiti;

-sa fie mereu binedispus,

-sa aiba forta fizica.

Observam ca o cheie a succesului în relatiile interpersonale este modul de adresare si respectul ce-l arata celorlalti.Adesea în relatiile interpersonale detinutii manifesta o anumita incompetenta;multi condamnati se dovedesc lipsiti de eficienta în relatiile cu ceilalti:stabilesc greu raporturi de cooperare,comunica greu,nu stiu cum sa preîntâmpine sau sa solutioneze tensiunile si conflictele,se lasa usor influentati de prejudecati,nu au criterii optime de evaluare a oamenilor si a situatiilor de viata,etc.De aceea,detinutii asteapta de la liderii oficiali o conduita onesta si atenta la dificultatile personale pe care le traverseaza un subiect sau altul. Climatul penitenciar,ca ambianta psihologica generala este compus din:

-perceptia de catre detinuti a normelor si valorilor oficiale proprii mediului penitenciar;

-perceptia sistemului de pedepse si recompense folosit în unitatea respectiva;

-evolutia în timp a relatiilor cadre-detinuti;

-audienta în rândul detinutilor a deciziilor majore ale administratiei.cunoasterea realizarilor si esecurilor pe linia recuperarii sociale a condamnatilor;

-influenta prejudecatilor si a zvonurilor din penitenciarul respectiv,

-modul cum se reflecta în relatiile interpersonale conditiile materiale,precum si conditiile spirituale specifice unitatii.

Toate acestea trebuie întelese în conditiile în care subiectii ce compun grupurile sunt persoane lipsite de libertate,cu o mare parte a trebuintelor greu,imposibil sau anormal satisfacute,traind într-o ambianta în care plictiseala,incertitudinea si anxietatea sunt permanente;de aceea,rareori,climatul într-o unitate poate fi apreciat ca "destins", "pozitiv", "optimist"sau "relaxat".În penitenciar nivelul si calitatea relatiilor umane este diferita si deplasata spre negativ,iar moralul detinutilor este scazut

III. 2. Integrarea detinutilor în sistemul relatiilor interpersonale în penitenciar

Din punctul de vedere al administratiei penitenciare perioada de executare a pedepselor se împarte în trei:carantina, executarea propriu-zisa si perioada pregatirii pentru liberare.

Perioada de carantina se prelungeste dincolo de cele 21 de zile prevazute din considerente medicale-pâna când detinutul nou depus ajunge la o formula de viata acceptabila. Apar multiple somatizari la cei care vin pentru prima data:slabesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, sunt dezorientati în timp s. a. socul depunerii este direct proportional cu dezordinile emotionale preexistente depunerii:firile mai sensibile, cei cu un eu slab, cei imaturi în plan afectiv si social, cei bolnavi, în general sufera cel mai mult. Ceva mai târziu, o luna, doua, se instaleaza sentimentul de victimizare, atunci când detinutul realizeaza amploarea atingerii/pierderilor din cauza condamnarii si începe sa-si imagineze handicapul situatiei lui familiale, profesionale si sociale. Asteptarea clarificarii situatiei juridice, nesatisfacerea nevoii de ajutor moral, sentimentul de neputinta si deposedare accentuat de prezenta celorlalti detinuti cu care nu-si pot gasi la început afinitati, maresc chinul depunerii.

Destul de repede dezamagirea ia locul disperarii:parasiti de familie(''în penitenciar îti cunosti prietenii de afara''), luarea cu forta a bunurilor personale de catre detinutii mai vechi, contactul cu mentalitati si stiluri de viata greu de conceput înainte, imposibilitatea de a ramâne la distanta de partea rea a vietii de grup, grabesc aderarea detinutului de la noemele si valorile neofiviale.

Dupa încercari de mentinere a unei conduite mai înalte, dupa ce vad ca prestigiul are alte coordonate(forta fizica, ramânerea în libertate putin timp între doua condamnari, etc. ), dupa ce constata valoarea exceptionala a''pachetului'', apare tendinta sa munceasca''penal''(de exemplu, în agricultura, doar la început de rând si doar acolo unde este vazut), sa foloseasca argoul, sa se integreze în viata de detentie.

Executarea propriu-zisa a fost denumita asa deoarece cuprinde cea mai mare parte a pedepsei în care se încearca reeducarea detinutilor, iar munca este principala activitate a majoritatii acestora. Cei mai multi condamnati s-au edificat asupra principalelor probleme, si-au gasit locul în cadrul relatiilor de grup, încalcarea regulilor oficiale este tot mai rara. Cei cu vârsta înaintata releva faptul ca regimul legal de detentie nu creeaza neajunsuri majore. Dupa declaratiile detinutilor, greutatile vin din interiorul grupurilor de condamnati, din relatiile ce se stabilesc între ei.

În ceea ce priveste relatiile dintre detinuti, dezamagirea este sentimentul dominant, deoarece acestia declara ca''am învatat de la detinutii cu care am convietuit, lucruri mai rele decât m-as fi asteptat.

III. 3. Psihologia persoanei detinute

Fenomenul de devianta este de obicei înteles, ca un fapt psihologic desi, el este în primul rând sociologic. Desi nevroza se manifesta ca o boala individuala. , existenta ei are o origine colectiva, si trebuie înteleasa ca rezultat al acestui proces colectiv.

Se poate vorbi de o nevroza sociala pe baza analizei faptelor sociale sau de grup care prezinta caracteristicile nevrozei. Plecând de la nevroza individuala se va ajunge la nevroza grupului social.[15]

Când abordam devianta, procesul este exct invers:nu exista o personalitate devianta, devianta fiind un fenomen colectiv. Când se vorbeste de devianta se au în vedere grupuri cu comportamente straine de colectivitate. Devianta priveste fiinta sociala în întregul ei, si pe acest fond se fac individualizari. Examinând psihologic, un delincvent va fi gasit psihotic sau debil mintal, dar nu în aceasta consta devianta:el ewste deviant nu prin originea tulburarii sale, ci prin apartenenta la grupul considerat deviant. Exista grupuri deviante prin refuz si revolta, prin marginalizare(pasiva sau activa), prin inadaptare(pasiva sau activa). Ajungem la concluzia ca efectul de grup, preexista actiunii individuale. Chiar daca exista comportamente simbolice-a fuma, a purta parul lung-ele au valoarea de simbol în masura în care individul adera la un grup. Gestul nu este simbolic când este efectuat de unul singur!De aceea a cauta radacinile deviantei doar în zone psihologica a fiintei umane, este insuficient. Fenomenele sunt multiple si trebuie evitata ramânerea într-un cadru unic de explicatie.

Devianta este un bun exemplu al complexitatii si diversitatii umane.

Fenomenul actual al deviantei depaseste cu mult realitatea unei aventuri individuale provocata de antecedente personale. Exista un joc dublu al proceselor individuale care conduc la un comportament marginal si al structurilor sociale care produc marginalizarea unor grupe de indivizi. Exista un consens asupra faptului ca devianta este în acelasi timp o transgresiune a unei norme, o rea integrare a individului care asimileaza rau valorile dominante, dar si o dezvoltare a institutiilor care resping grupurile care nu corespund modelelor conforme cu buna functionare sociala.

Diferentele între inadaptare, excludere, marginalizare, devianta nu vor fi niciodata foarte clare. Ceea ce se agraveaza în devianta si se leaga de diverse alte fenomene este aceasta''incapacitate respinsa''care sfârseste pâna la urma în delincventa;delincventele fiind un fenomen al deviantei.

Devianta apare acolo unde societatea traverseaza o criza de adaptare. pentru Merton, devianta rezulta din disocierea dintre structura sociala si mijloacele la care poate apela individul pentru a-si atinge scopurile . Pentru Denniss Szabo , aparitia societatii de masa cu o noua cultura, provoaca pentru individ probleme de adaptare la masinismul si urbanizarea exagerata. ''Cultura de masa''provoaca aparitia minoritatilor handicapate cultural.

În conditiile normale, oamenii pot fi întelesi dupa legitati. dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice. Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fata detinutului si cu cât le va rezolve mai repede cu atât sentimentul de strain se va diminua. Va începe cu explorarea treptata a mediului, si va continua cu învatarea argoului;se va resemna în fata''uitarii''celor de afara si se va replia pe sine. Trecutul si viitorul vor fi abandonate pentru un prezent caruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalti, vinovatia se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent, procesul este invers.

Vulnerabilitatea personalitatii iese în prim-plan:dizarmoniile, trebuinta exgerata de stima, învatarile patologice, evenimentele vietii din ultimii ani, ignoranta, structura imaginii de sine si altele pot fi sursa dificultatilor de relationare cu personalul si cu ceilalti detinuti.

Detinutii au o intensa trebuinta de a fi perceputi ca provocând simpatie:ei îsi atribuie calitati deosebite si se prezinta ca victime ale unor împrejurari de neevitat. Confesiunile au diverse motivatii:nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona(epata).

Infractorul adult se evidentiaza printr-un profil psihologic care consta în:

*Înclinatia catre agresivitate

-bazate pe un fond de ostilitate si negare a valorilor socialmente acceptate.

*Instabilitate emotionala

-fragilitatea eului

-carente educationale

*Inadaptare sociala

-exacerbarea sentimentului de insecuritate

-vagabondaj

-evitarea formelor organizate de viata;

*Duplicitatea conduitei

*Dezechilibru existential

-patimi, vicii. perversiuni

*Un surplus de experiente neplacute.

III. 4. Supraaglomerarea si restrângerea spatiului personal

Factorul care se impune cu brutalitate având consecinte ample asupra detinutilor noi-depusi, este constituit de supraaglomerarea închisorii. . Un penitenciar este supraaglomerat când a fost depasita capacitatea sa de cazare, fapt ce afecteza vizibil conditiile de viata ale detinutilor. Determinarea pragului de aglomerare este desigur o problema organizationala care implica evaluarea modului cum se asigura serviciile esentiale pentru populatia carcerala:siguranta detinerii, hranirea, asistenta medicala, curatenia, activitatile recreative.

Din punctul de vedere al detinutului , efectele supraaglomerarii sunt situate pe multiple planuri: cresc sentimentele negative (mânie , depresie ), se pierde controlul situatiilor , scade posibilitatea anticiparii comportamentelor colegilor de camera , se pierde libertatea de miscare în spatiul atribuit , creste stimularea interpersonala ( prin contactul ochilor , vocii , mirosului si mai ales prin intimitatea conversatiei ). La toate acestea se adauga o prabusire psihosociala: ierarhiile de dominanta sunt bulversate , agrresivitatea creste , serviabilitatea scade , judecatile de valoare devin secrete.

Alte mecanisme prin care se ajunge la supraaglomerare ( care va genera sentimentul de îngramadire ) sunt:decalajul dintre detinutii care se libereaza si noii sositi in inchisoare;cresterea duratei medii a pedepselor executate;cresterea numarului detinutilor cu pedepse mari , lipsa posibilitatii ca detinutii sa lucreze sau sa faca sport ( si ca urmare stau tot timpul în camere ).

Mai încet sau mai repede se instaleaza la multi detinuti o intoleranta emotionala fata de ambianta penitenciara: procesul începe cu aspectele privind conditiile fizice ale detentiei , spatiu restrans , mirosuri neplacute , somn dificil , baie posibila doar când este programat , zgomot permanent si continua cu cele rezultate din relatiile interumane-agresiuni verbale , zvonuri absurde , vorbarie interminabila , opinii divergente , practici anormale la vedere în sfera sexualitatii , înstrainarea cu forta a unor bunuri personale , umilinte de tot felul care adancesc o data în plus sentimentul singuratatii. Reveriile devin frecvente , sederea îndelungata în fata ferestrei se accentueaza , regresiunea la trebuintele fiziologice este tot mai profunda. Când devii "nimeni" , când statutul persoanei dispare , problema demnitatii pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale , excesele , minciunile , vidul interior:este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat -familie , rude , prieteni , chiar propria persoana-iar dorinta de razbunare este foarte puternica. Se fac denuntari , se deschid procese de divort , se refuza vizita familiei , nu se raspunde la scrisori. Aceasta perioada se instaleaza la aproximativ 2 ani de la depunerea în penitenciar si dureaza uneori destul de mult ( câtiva ani ). Autoranirile , greva foamei , înghitirile de obiecte -cuie , ace , sârme , bare de la pat -sunt foarte frecvente. "Complexul zidurilor " este atotputernic: dezamagit de ce sa afla în jurul sau , detinutul se refugiaza în sine dar daca nici aici nu gaseste nimic , se cufunda totul în conditia de detinut.

Cu toate aceste consideratii pesimiste , dupa un timp detinutul se linisteste: cere sa iasa la munca , primeste diferite responsabilitati , participa la întrecerile sportive , continua cursurile scolare , se califica într-o noua meserie , citeste Biblia , ia parte la bucuriile si necazurile celorlalti. . .

Pregatirea pentru liberare se refera la cele câteva saptamâni dinaintea liberarii , când detinutul este supus unui program special de instruire: i se dau sfaturi privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat dupa punerea în libertate , mai ales cele referitoare la noul loc de munca si modul de comportare. De sigur , liberarea pune noii identitati sociale a persoanei: dupa executarea unei pedepse cu închisoarea , omul este privit altfel de catre cei din jur , în special cu neîncredere. E o chestiune de tarie morala a trai în noile conditii , când trebuie sa faca fata la mai multe cerinte în libertate.

Procesul de penitenciarizare cuprinde petru etape:

- prima etapa , de acomodare , este determinata , din punctul de vedere al detinutului , de teama si supunere , de efortul individual de a trai în noul mediu de viata: sentimentul de parasire si neputinta este puternic;

- a doua etapa , de adaptare , este centrata pe cautarea recompenselor si câstigarea bunavointei cadrelor. Activitatea detinutului urmeaza secventa cunoastere-valorizare-conduita. În prima perioada a detentiei , condamnatul este un atent abservator a tot ce se întâmpla în jurul sau si în urma evaluarii ( valorizarii ) persoanelor , normele si valorilor formale si informale adopta o conduita sau alta.

- a treia etapa , de participare , când individul nu se mai simte strain fata de ceilalti , are anumite satisfactii în urma muncii depuse si un comportament activ în cadrul relatiilor interpersonale , masura participarii fiind determnata de gradul de maturizare psihosociala a fiecarui subiect în parte si de acceptarea sa de catre ceilalti , ( frecvent între detinuti se constata izolarea unuia a carui fapta sau istorie personala suscita aprobiul tuturor ).

- a patra etapa , de integrare , este caracterizata prin dependenta accentuata a individului de grupul din care face parte si de mentinerea unei stari de echilibru în plan somatopsihic.

Aceasta ultima etapa poate fi împartita în trei perioade corespunzator nivelului de integrare a individului în mediul penitenciar:

a)     nivelul integrarii sociale-în care s-au armonizat relatiile dintre detinut si grup , contactele interpersonale sunt intense iar atitudinile -cele împartasite de tot grupul ; individul a aderat la scopurile comune si are un rol social relativ bine determinat în cadrul grupului. Adeziunea sa poate fi doar superficiala , mentinându-se în inmitate un criticism secret mare parte din membrii grupului;

b)    nivelul integrarii psihosociale-conduita detinutului este exclusiv în functie de statutul actual , sursele de stres devin mai pusine sau îsi diminueaza forta;

c)     nivelul integrarii subculturale-la acest nivel detinutul a interiorizat sistemul de valori si norme informale ale grupului e apartenenta , devenind un purtator activ al acestora în viata de zi cu zi pe timpul executarii pedepsei.

III. 5. a) Factorii implicati în determinarea comportamentului infractorului

Comportamentul infractorului este influentat de o serie de factori:

- factori endogeni ( interni );

- factori exogeni ( externi ).

Factorii endogeni sunt :

- factorii neuro-psihici: disfunctiile cerebrale

- deficiente intelectuale: capacitatea intelectuala redusa care împiedica în anticiparea consecintelor actiunilor întreprinse ( ex: traieste mai mult în prezent);

- tulburari ale afectivitatii: acest lucru creeaza probleme serioase pe linia adaptativa:

- stari de frustrare

- dorinta unei vieti mai usoare

- tulburari caracteriale: imaturizare caracteriala constând în:

- instabilitate afectiva;

- autocontrol insuficient;

- impulsivitate , agresivitate;

- subestimarea greselilor ;

- respingerea normelor;

Factorii exogeni sunt:

-grupul si influenta lui nefasta;

-climatul familial:-familii dezorganizate

-familii conflictuale.

III. 5. b) Personalitatea infractorului

Prin personalitatea infractorului trebuie sa întelegem un câmp larg de investigatii asupra fiintei umane concepute ca un întreg(Eysenck).

Jean Pinatel în''Personalitatea criminala''considera ca trecerea la act constituie elementul decisiv. Condeitiile trecerii la act sunt comandate la infractorii care comit acte grave de un mediu al personalitatii ale carei componente sunt:

*EGOCENTRISMUL;

*LABILITATEA;

*AGRESIVITATEA;

*INDIFERENŢA AFECTIVĂ

Nucleul personalitîtii criminale este:o structura dinamica, este reunirea si asocierea componentelor amintite din care nici una în sine nu este anormala.

Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului ca nucleul personalitîtii nu este un dar, ci o rezultanta. Analizând comportamentul infractional, autorul arata ca infractorul nu este retinut în savârtirea actului sau de oprobiul social, deoarece este labil, incapabil sa se organizeze pe termen lung. si tot asa nu este în stare sa depaseasca obstacolele care apar în calea actiunii lui criminale deoarece, el este dinamic si eminamente agresiv. În acelasi timp, el reuseste sa depaseasca si aversiunea fata de acte odioase caci, fiind indiferent afectiv, nu-i pasa de nimeni, nu nutreste sentimente de simpatie fata de nimeni si în consecinta poate comite orice infractiune.

III. 6. Caracteristici ale personalitatii infractorului si modificarile sale pe parcursul executarii pedepsei

Ca element al personalitatii, afectivitatea duce greul frustrarilor impuse de privarea de libertate. Este un izvor al multelor framântari subiective sau conflicte interpersonale, manifestarile afective fiind un seismograf sensibil al dinamicii sufletesti a detinutilor pe timpul executarii pedepsei.

Un alt element al personalitatii este motivatia. La persoanele private de libertate, prezinta o mare complexitate

-un prim grup de aspecte cuprinde motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicatia faptei comise;

-al doilea grup se refera la motivele unor conduite disfunctionale precum si sursele de satisfactii/insatisfactii pe parcursul executarii pedepsei. În ceea ce priveste motivatia(justificarile)infractiunilor, în ciuda aparentei diversitatii, pot fi totusi distinse cele eleborate înaintea comiterii infractiunii, de cele fabricate dupa.

O alta componenta a personalitatii-vointa reclama o reprezentare realista, deoarece în munca de reeducare a detinutilor, se apeleaza la îndemnuri adresate vointei si se uita ca actul vointei implica satisfacerea anumitor nevoi. În cazul în care detinutul îsi pierde încrederea în posibilitatea de integrare sociala , viointa începe sa fie orientata spre actiuni care-l îndeparteaza si mai mult de asteptarile cadrelor. Se pot enumera: acte de bravada , tatuaje , detinuti mai puternici. În concluzie , se poate vorbi cu greu în penitenciar de modificarea vointei.

Trasatura de personalitate care este supusa cel mai mult influentelor grupului de apartenenta este temperamentul. În situatia când în aceleasi grupuri se întâlnesc mai multi indivizi cu acelasi temperament , se instaleaza o atmosfera caracteristica:

- un climat rece si indeferent-la flegmatici;

- liniste meditativa-la melancolici;

- un activism calm zgomotos-la sangvini;

- o tensiune întrerupta de rabufniri agresive-la colerici

Totusi , temperamentul nu creeaza prin el însusi , în penitenciar , probleme deosebite , care sa influenteze asupra bunului mers al grupului.

Legat de motivatia actului infractional comis , detinutii îl prezinta ca fiind finalul unui proces fara alternative , ca oricine în locul lor ar fi procedat la fel , vina fiind atribuita altora.

Capitolul . IV. Tipologia infractorului

Putem spune ca în ciuda a tot ce s-a scris despre aceasta tema nu conduce spre formularea unei tipologii a persoanelor care executa o pedeapsa privativa de libertate. Acest lucru ar putea surprinde deoarece se tinde spre reducerea diversitatii umane la un numar reyonabil de tipuri , care sa permita diagnoze rapide si mai ales prognoze si sigure. Toate încercarile specialistilor se refera la tipologia delicventilor aflati în libertate si aproape de loc la detinuti. Asa cum se va vedea , aceste tipologii sunt departe de a oferi un sprijin concret personalului din închisori.

C. Lombroso distinge criminalul înnascut , criminalul epilectic , criminalul prada unei pasiuni irezistibile , criminalul cu spirit slab si delincventul ocazional. E. Ferri ( 1897) vorbeste despre criminalul de serie si criminalul din obisnuinta ( cu spirit slab , deviantul mintal si criminalul învederat ). "Asociatia internationala a criminalistilor" ( 1897 ) propune urmatoarea tipologie:

- criminalul ocazional;

- criminalul cu capacitate redusa de adaptare la legile sociale dar care se poate redresa prin pedepse date de tribunal;

- criminalul a carui adaptare la societate nu este scontata , speranta de recuperare fiind pierduta

Denis Szabo propune în tratatul sau de criminologie clasificarea delicventilor în:

- periculosi ( mradarinare criminala , disocialitate , egocentrism exagerat );

- marginali ( cu diferente psihologice usor de remediat );

- imaturi ( care s-au identificat cu scheme de comportament deviant si criminal );

- cu structura nevrotica ( nu accepta rolurile sociale , inegali în timp , explozivi );

La al saselea Congres al Organizatiei Natiunilor Unite ( Venezuela 1980 ) , referitor la prevenirea crimelor si tratamentul delicventei , care a avut ca tema "Tratamentul în afara stabilimentului penitenciar si consecinte asupra detinutului" , a fost formulata de catre secretariatul congresului tipologia urmatoare :

- delicventul inveterat: comportament repetitiv obisnuit , agresivitate , persistenta , indiferenta absoluta în privinta consecintelor , infractiuni deosebit de grave , frecvent diagnostic psihiatric sau psihologic de "anormal";

- delicventul primejdios: criterii-infractiune grava , numarul de infractiuni savârsite anterior , starea mintala , posibilitatea ca delicventul sa continue sa fie o amenintare pentru securitatea publica daca este pus în libertate:

a) "caracterul primejdios": manie fara delir , atavism , delicventa endocrina , psihopatie , personalitate cronic antisociala , mentalitate criminala;

b) "criminalul primejdios": impulsiv , incapabil de a simsi culpabilitatea -rusinea , fara ideal în viata , brutal mai ales sub influensa alcoolului;

- delicventul dificil: produce greutati autoritatilor corectionale din cauza personalitatii sale , este produsul conceptiilor specifice vietii în închisoare;refuza sa se conformeze regulamentelor , are proaste relatii , nu se poate avea încredere în el , poate înceta sa fie dificil odata ce este în libertate;

- detinutul pe termen lung: problematica este determinata de privarea de responsabilitate , de izolare si alineare ;

- inadaptatul social: cel care nu se conformeaza exigentelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea , sufera de o boala sau de o deficienta mintala , are probleme speciale ( sexuale , alcoolism , se drogheaza ) , social el inspira frica.

În urma studiului comportamentului detinutilor , se impun câteva concluzii: dincolo de durata pedepsei , administratia penitenciarului primeste în custodie doua categorii de detinuti: cei care se considera vinovati si cei care neaga orice vinovatie. Interpretarea lor asupra faptelor este diferita si mai ales comportamentul în timpul detentiei. Cei din urma au frecvente crize depresive cu toate consecintele care decurg de aici.

A doua distinctie care trebuie facuta este determinarea de nivelul cultural al detinutilor: cei cu studii sunt mai socializati , compenseaza prin imaginar frustrarile inerente închisorii, depun eforturi pentru a se mentine la un nivel acceptabil de civilizatie (vorbire eleganta, îmbracaminte curata, politete cu cei din jur, legaturi strânse cu familia, abonati la presa, deschisi la dialog etc. ). Ceilalti sunt marcati de esecurile existentiale înregistrate pâna atunci, pentru ei viata nu mai e o constuctie permanenta ci o vietuire pur si simplu;ei ar putea fi numiti "cei care nu au ce pierde", pentru ca nu au "carte", nu au o calificare, nu au familie, nu au casa, nu au sanatate, nu au prieteni. . .

A treia remarca are în vedere dinamica starii de sanatate mintala pe timpul executarii pedepsei: o prima categorie îsi pastreaza echilibrul sufletesc datorita unor caracteristici de forta ai eului ( diagnosticati eficient cu Inventarul de Personalitate California) : a doua categorie sunt cei care intra în penitenciar cu dizarmonii ale personalitatii , care se accentueaza desi uneori detinutii au certe beneficii din acest refugiu în boala psihica; a treia categorie se refera la ceicare , pe un fond de normalitate, au caderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfacuta în mod calificat.

Din perspectiva administratiei penitenciare , detinutii se mai împart în cei care muncesc si cei care nu muncesc. Pentru cei din afara închisorii este greu de înteles ce însemana "iesirea la munca" : ritualul parasirii închisorii în fiecare dimineata , schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru , fixarea normelor pentru ziua respectiva , controlul calitatii operatiilor , problemele legate de protectia muncii , lucrul în echipa , întretinerea utilajelor , subordonarea în fata unor detinuti cu studii care conduc practic operatiile , pauza de masa , schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal , îmbarcarea în masini la terminarea zilei , ritualul intrarii în închisoare , apelul , baia. . . Implicatiile muncii pentru detinuti sunt imense. Dar cei care pot munci sunt putini pentru ca nu au ce sau nu au calificarea necesara. Pentru acestia , detentia este un calvar.

IV. 1. Detinutii cu pedepse lungi

1.a)Importanta problemei

În multe tari nu mai exista pedeapsa cu moartea si, ca urmare, pedepsele s-au lungit, cea mai aspra fiind, DETENŢIA PE VIAŢĂ. Detinutii o considera un fel de moarte simbolica deoarece o data plecat pentru zeci de ani din comunitatea de apartenenta si iesit din constiinta oamenilor apropiati, viata nu mai are semnificatie devenind o succesiune monotona de zile si nopti.

Desi problematica psihologica si organizationala a acestor detinuti fascineaza, au fost realizate putine studii de specialitate, acest lucru datorându-se si reticentei acestor categorii de condamnati în a-si face cunoscute dificultatile, sentimentele si, în genere, universul lor spiritual:înfrângerea este prea mare pentru a mai încerca sa fii maret. Desigur, ei sufera, dar este o suferinta meritata si ca urmare, fara nici un fel de valoare pentru cei care o contempla. Un detinut spunea referitor la asta:''Daca nu am reusit sa fac ceva bun în viata, macar sa servesc de exemplu negativ. . . ''Pentru a patrunde sensurile adânci ale situatiei sale de'' condamnat'', detinutul are nevoie de o complexitate sufleteasca particulara, lucru rar întâlnit pâna acum la noi.

Condamnarea pe viata este justificata prin faptul ca este singura pedeapsa adecvata pentru cei care au comis infractiuni grave si numai astfel publicul se va simti protejat. De obicei, infractiunile care atrag asemenea condamnari sunt:jaful armat, incendierea, violul, omorul fara premeditare, infractiuni grave repetate.

Repartizarea acestor detinuti în penitenciare-de siguranta ridicata sau joasa-se face dupa gradul de risc pe care îl prezinta pentru public o eventuala evadare a lor. Planul sentintei pe viata include detalii asupra oricarei comportari infractionale care trebuie îndreptata, detalii despre modul în care aceste comportamente vor fi tratate în închisoare, progresul anual facut de detinuti, activitatile stabilite.

"Cele mai importante probleme ale managementului detinutilor pe termen lung sau pe viata rezulta din potentialul pericol din partea celor bolnavi psihic, determinat de durata pedepsei sau de incertitudinea datei liberarii. E#ste necesar ca administratorii penitenciarelor sa ajute detinutii sa-si planifice pedepsele în asa fel încât, sa-si pastreze stima de sine, si sa evite prejudiciile institutionalizarii".

Victima va fi informata de un functionar special despre evolutia detinutului în închisoare si când va reveni în comunitate. Când se va analiza situatia detinutului, se va tine cont de îngrijorarea si opiniile victimei.

1.b)Rolul clasificarii detinutilor cu pedepse lungi

Idei interesante gasim în studiul lui Fred P. Luciani consacrat clasificarii detinutilor care executa condamnari pe viata . Autorul pleaca de la ideea ca, ''în timp ce gravitatea infractiunii este aceeasi pentru toti detinutii condamnati pe viata, profilul riscului pentru siguranta al acestora difera în multe privinte''. De aceea este foarte important pentru orice sistem penitenciar sa-si perfectioneze metodele de evaluare si clasificare a detinutilor. Clasificarea condamnatilor începe co o scala bazata pe indicatori statici, istorici, de adaptare institutionala si de risc pentru siguranta publica, instument care este aplicat din nou dupa un an. O atentie aparte este acordata potentialului de reintegrare, considerat un factor cu mare valoare prognostica. Aceasta deoarece pentru multi condamnati pe viata, trecutul are prea putina legatura cu infractiunea pentru care au primit o pedeapsa atît de severa.

Autorul studiului considera ca''odata încarcerati, condamnatii pe viata tind sa fie cel mai bine adaptati si cooperanti detinuti, pastreaza si chiar întaresc resursele grupului lor si fac din toate programele ocazii de a se adresa nevoilor criminogene pentru a progresa din punct de vedere educational si profesional''.

În final, autorul concluzioneaza:gravitatea infractiunii, durata condamnarii si lipsa potentialului de liberare sunt factorii care împiedica adaptarea detinutilor la regimul penitenciar. Cu toate acestea, o buna politica institutionala va încuraja personalul sa se ocupe îndeaproape de aceasta categorie de detinuti.

"Numarul de condamnati pe viata cu probleme de sanatate mentala este în crestere. O solutie pentru acestia ar fi prevederea de unitati mici, special destinate satisfacerii nevoilor condamnatilor pe viata a caror probleme de sanatate îi împiedica sa-si abordeze problemele în cadrul prezentului regim. Orice solutie trebuie sa fie abordata ca o problema de urgenta" .

Într-un studiu realizat în 1991 si cosacrat reactiilor detinutilor la încarcerarea îndelungata , Franck j. Porporino considera ca detinutii cu pedepse lungi formeaza o categorie particulara din cauza tentatiei lor de a evada si a faptului ca pentru ei sunt concepute închisori cu securitate înalta. La acestea se mai adauga vârsta mai înaintata, cazierul judiciar mai putin încarcat, riscul de suicid si riscul de ucidere a altor detinuti. Desigur, cel mai bun predictor al comportamentului detinutilor ramâne, si în cazul acestei categorii, importanta antecedentelor infractionale.

Analiza procentelor din tabelul de mai sus releva o diferenta între detinutii cu experienta penitenciara si cei fara experienta penitenciara:pentru cei din urma, expunerea la''cultura carcerala''are ca efect resemnarea la executarea pedepsei în asa mod încât sa evite înfruntarile. De asemenea, dupa o anumita perioada de sedere în penitenciar, poate fi stabilita cu destula precizie adeziunea unui detinut la normele proinfractionale:atitudinea fata de lege, fata de politie sau alte aspecte ale justitiei penale vor fi considerati indicatori în acest sens. Ca regula generala, cu cât detinutii sunt mai adaptati la viata din închisoare, cu atât gradul adeziunii lor la normele proinfractionale este mai mare.

În ce priveste adaptarea la universul penitenciar, acelasi autor releva ca, la începutul pedepsei, detinutii cu pedepse lungi manifesta mai frecvent nervozitate, mânie si dificultati de a munci, la mijlocul pedepsei au deseori neîntelegeri cu ceilalti detinuti, cu personalul si pot fi implicati chiar în conflicte grave, ca la sfârsitul pedepsei sa predomine depresia si plictiseala. 'Nevoia de intimitate ramâne la valori ridicate permanent ea exprimând rezerva acestor detinuti fata de hiperstimularea sociala si fizica, preferinta lor spre izolare, liniste si tacere.

Dupa autorul Bruno Bettelheim între detinutul nou venit si detinutul cu vechime erxista modalitati diferite de adaptare la viata de penitenciar. Aceastea sunt:

Detinutul nou:

- urmareste sa ramâna fiic intact;

- încearca sa-si conserve personalitatea :

- apeleaza la relatii în exterior :

- se intereseaza de lumea exterioara;

- ramîne fidel familiei , cât timp ea elearga pentru a-l libera;

- cei slabi devin informatori ;

- spera sa-si reia profesia ( îi place sa vorbeasca de fosta lui pozitie sociala );

- prefera gardul de sârma ghimpata;

- îi place sa fie privit de cei liberi;

- reverii frecvente ( proiectii extravagante ale dorintelor );

- se teme de pierderea virilitataii;

- considera ca cei din vârfurile ierarhiei penitenciare sunt buni , dar gardienii sunt rai;

- se simte degradat când trebuie sa se supuna celor pe care îi dispretuieste ;

- vazând decaderea celor vechi îsi fixeaza o limita dincolo de care considera ca viata nu mai are sens;

- este coplesit de sentimente de frustrare si incompetenta;

- crede în iminenta sa liberare.

Detinutul vechi

- cauta sa traiasca cât mai bine posibil;

- îsi reorganizeaza personalitatea pentru a fi pe placul gardienilor;

- apeleaza la intrigi în interior pentru a rezolva o problema;

- are interes doar pentru lumea din penitenciar;

- este dependent , supus , pasiv;

- îsi modifica atitudinea fata de familie ca urmare a schimbarii statutului sau;

- este satisfacut daca poate fi mai dur decât personalul;

- îsi pierde capacitatea de a se revolta;

- prefera gardul de zid pentru ca îl protejeaza de nostalgie;

- detesta sa fie privit de civili ( mai ales de femei si copii );

- incapabil de a concepe viata în viitor;

- invidiaza virilitatea noilor veniti;

- înceraca sa depinda de gardieni ( ca niste copii );

- construieste legende despre personal;

- vede lumea libera ca straina ( si se teme de reîntoarcere );

- cauta sa poarte însemne ale gardienilor ; a fi elegant înseamna a fi ca un gardian;

- evalueaza corect lumea închisorii pe care o percepe ca singura realitate;

- îsi accepta decaderea ;

- uita locuri , evenimente , nume din viata trecuta ( îsi impune sa uite ).

IV. 2. Detinutii''recalcitranti''

În toate închisorile din lume, personalul care lucreaza în contact direct cu detinutii doreste ca acestia sa fie linistiti si recunoscatori pentru tot ce se face pentru ei, sa nu creeze nici un fel de problema. Când unul sau mai multi detinuti tulbura linistea iar revendicarile lor atrag sprijinul altor detinuti, ei sunt etichetati ca recalcitranti, sunt pedepsiti, mutati în alte sectii sau chiar în alte penitenciare. Deseori, personalul încearca sa prognozeze care detinuti sunt capabili sa produca tulburari pentru a se descotorosi de ei din timp, iar printre acestia, detinutii cu pedepse mari ocupa unloc central. "Personalul care are zilnic în îngrijire detinuti condamnati la moarte trebuie sa fie special selectat pentru a face fata acestei responsabilitati stresante. Ei trebuie sa posede experienta, sa aiba o buna formare, în special în privinta aspectelor emotionale ale muncii lorsi sa aiba sprijin continuu din partea managerilor" .

Susan Lloyd a realizat un studiu privind evaluarea gradului de conformism/indisciplina la detinutii încarcerati pe termen lung din penitenciarul britanic, Full Suton. [28]Aceasta a întocmit o fisa de evaluare a comportamentului detinutilor orientata în trei directii:indisciplina(comportamentul în celul, consumul de alcool si droguri, comunicarea cu personalul, comportamentele abuzive), conformismul fata de regim si auto-managementul(curatenia celulei, pastrarea obiectelor, modul de prezentare). Scopulexplicit urmarit era întelegerea mudului cum prezenta acestor detinuti afecteaza siguranta si ordinea institutionala si legatura dintre abaterile din timpul detentiei si delincventa generala("comportamentul recalcitrant din penitenciar poate fi considerat o prelungire a comportamentului delincvent din afara închisorii").

Concluziile la care a ajuns Susan Lloyd sunt:detinutii recalcitranti cu pedepse lungi au avut înca din adolescenta un stil de viata constant antisocial. La aceasta constatare au contribuit datele din dosarul penal , istoricul angajarilor în munca , datele privind situatia familiei si examinarile psihiatrice. Cu cât un detinut are mai multe "cunostinte" în materie infractionala si are mai multi parteneri de infractiune , cu atât creste probabilitatea unui comportament deviant în închisoare. În general , fac parte din aceasta categorie detinuti tineri , cu pedepse scurte sau medii , pentru infractiuni în care au folosit violenta cu premeditare. În general detinutii cu un comportament anti-autoritate au avut cele mai frecvente abateri disciplinare. Comportamentul anti-autoritate include sfidarea regulilor , instigarea celorlalti detinuti , încercarea de a însela personalul , transformarea detinutilor slabi în victime. Concluziile finale ale autoarei sunt urmatoarele:detinutii condamnati pe viata, desi sunt mai conformisti decât alte categorii, sunt implicati deseori în acte de indisciplina din cauza non-conformismului lor;dispozitia de a merge la lucru nu s-a corelat nici cu actele turbulente nici cu atitudinea non-conformiste, fiind deci un comportament fara valoare prognostica în ce priveste evolutia detinutilor;detinutii cu mai multe arestari anterioare au tendinta de a fi mai indisciplinati, la fel ca si cei condamnati pentru infractiuni cu violenta;comportamentul recalcitrant din penitenciar poate fi considerat o prelungire a comportamentului delincvent din afara închisorii.

Sunt interesante si confesiunile familiilor detinutilor cu pedepse lungi:teama si neîncrederea sunt sentimentele lor dominante, oscileaza între negare totala si resemnare rusinoasa, se jeneaza sa se întâlneasca cu prietenii, minciuna joaca un rol important în viata lor de zi cu zi, de exemplu atunci când merg la penitenciar în vizita cu copiii mici, asteptarea liberarii celui închis îi preocupa intens, nutresc compasiune pentru victime, problemele financiare ramân cronic nesolutionate.[29]

Conceptia profesoarei universitare Sonya Snaken referitor la la detinutii cu pedepse lungi

Sonya Snaken, profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles, Belgia realizeaza o o analiza ampla privind relatia dintre pedepsele de lunga durata si delincventii violenti.

Autoarea constata ca în statele europene nu existo o definitie legala a" pedepsei de lunga durata":în Olanda este considerata astfel o pedeapsa mai marede 6 luni, în Norvegia, o pedeapsa care depaseste 18 luni, în tarile occidentale si meridionale, pedepsele mai mari de 4 sau 5 ani, iar în majoritatea tarilor din est si statele baltice, pedepsele peste 10 ani. În schimb, infractiunile pentru care au fost aplicate asemenea pedepse sunt apropiate:omucideri, infractiuni sexuale grave, infractiuni legate de stupefiante. Ca urmare, pedepsele de lunga durata ilustreaza "severitatea"sistemului de justitie penala dintr-o tara.

În aceste conditii, politica administratiei penitenciare este influentata atât de durata pedepselor dar si de posibilitatile si restrictiile pe care legea le impune acestei categorii de detinuti. Sunt multiple efectele privarii de libertate de durata asupra detinutilor si asupra problemelor din cadrul unitatii de detentie:printre cele mai frecvente sunt actele de violenta, delictele sexuale, traficul de stupefiante, riscurile de evadare ale detinutilor proveniti din cadrul crimei organizate.

În ceea ce priveste detinutii violenti, acestia sunt asimilati cu "delincventii periculosi". Periculozitatea este o constructie sociala în care definitia difera dupa ideologie, mergând de la tinerii delincventi vagabonzi, pâna la cei cu tulburari psihice sau recidivisti. Desi ei sunt considerati periculosi de societate sau de tribunale, în penitenciar ei nu sunt considerati asa deoarece nu aduc atingere functiilor principale ale institutiei(împiedicarea evadarilor, asigurarea ordinii si disciplinei, rationalitatea si coerenta regimurilor). Din contra, cei cu pedepse lungi sau condamnati pe viata sunt un factor de stabilitate în comunitatile carcerale. Din acest motiv, specialistii sunt retinuti în a folosi notiunea de "personalitate periculoasa"si prefera sa inventarieze situatiile sau interactiunile periculoase;nu trebuie confundate "incidentele periculoase"cu "indivizii periculosi". Unii cercetatori considera ca putem evalua riscul prezentat de anumiti detinuti combinând datele privind comportamentul persoanei, cele privind caracteristicile personalitatii, particularitatile situatiei care a fost la originea infractiunii si concluziile privind conduita în mediul carceral.

Autoarea trateaza problema pedepselor de lunga durata si a delincventilor violenti prin prisma obiectivelor pe care le urmareste executarea pedepselor:sa împiedice evadarile printr-o supraveghere eficace, sa împiedice violentele între detinuti si abuzul de putere al personalului si, în sfârsit, sa pregateasca detinutii în vederea liberarii lor. Plecând de la aceste obiective, vor putea fi întelese mai bine mecanismele care explica "normalitatea si tehnicile vietii carcerale". Este vorba de privatiunile multiple care se refera la libertate, la bunurile materiale si la servicii, la raporturile heterosexuale, la autonomie si la securitatea personala, care devin adevarate pedepse ale încarcerarii. Detinutii depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât si de solidaritate determinata de situatia lor comuna.

Pentru gardieni ooperarea detinutilor este esentiala în desfasurarea programului zilnic , ei negociind permanent si facând compromisuri detinutilor. Daca se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni si crize care determina personalul sa-si impuna din nou puterea. Toate acestea sunt o consecinta a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detentie si a faptului ca detinutii sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor , recompenselor si pedepselor pe care personalul le acorda mai mult sau mai putin motivat. Sonya Snaken precizeaza: "A trai sub autoritatea personalului devine , în aceasta situatie , una din pedeasele încarcerarii. . . puterea personalului va fi judecata ca neligitima daca va fi apreciata ca nu respecta obligatiile sale de justitie si eficacitate , ca nu observa principiile consacrate de societate , care trebuie sa fie de ordin juridic , moral sau traditional". Pentru conducerea unei institutii penitenciare , scopul devine "o administartie fara contradictii", încercând sa-si apere legitimitatea apelând la formalismul birocratic.

Fiind o institutie totalitara , penitenciarul-conform lui Goffman- se caracterizeaza prin ierarhie , lutina , ritualuri de degradare si initiere , clasificari birocratice li separarea de populatiile lor. Detinutii sunt privati de atributii ( roluri ), iar programul zilnic este organizat si condus intr-o maniera care sa garanteze autoritatea personalului: scopul personalului este sa asigure functionarea rutinei stabilite iar cel al detinutilor, sa-si pastreze un anumit grad de autonomie si sentimentul identitatii editând sau înselând ordinea oficiala. Detinutii reflecteaza asupra situatiei în care se afla si reactioneaza intr-o perspectiva strategica , chiar daca opozitia si rezistenta lor fata de putere este dispersata. Penitenciarele nu pot evita consideratiile privind legitimitatea: în penitenciarul post-autoritar supunerea detinutilor depinde de coerenta si discernamântul cu care sunt aplicate regulile de catre personal , de sentimemtul cu care detinutii eticheteaza procedurile disciplinare si rezonanta doleantelor lor, de modul în care regimul penitenciar raspunde obiectivelor avute în vedere.

Chiar daca de obicei evenimentele produse în închisori sunt considerate ca efecte ale privatiunii , la o analiza mai atenta este vorba de "importul" de comportamente care , de fapt , sunt specifice exteriorului acesteia: discriminari rasiale , asocierele de tip banda, alienarea si anxietatea gardienilor , politizarea activitatilor sau unele aspecte negative care apar în viata cotidiana.

Efectele încarcerarii de lunga durata asupra detinutilor sunt multiple: scade stima de sine , se reduce timpul de reactie , cresc comportamentele heteroagresive precum si cele autopunitive , detinutii regreseaza ( infantilism , regres afectiv , pasivitate , reactii psihosomatice ), se amelioreaza capacitatea de verbalizare , manifesta o mai mare introversiune, teama de ali se altera personalitatea, sentimentul de neputinta, sentiment permanent de incertitudine, evita gandurile despre viitor. Chiar daca detinutii par bine adaptati la viata din penitenciar, acest lucru nu înseamna neaparat ca ei vor fi capabili sa traiasca pasnic si respectând legile dupa liberare. Exista trei faze prin care trec detinutii care executa pedepse de lunga durata. Ei doresc:

- "sa-si faca datoria" adica sa-si uite trecutul si sa nu aiba alta viata decât cea din penitenciar;

- "sa functioneze tranzitia" în cazul liberarii, adica sa învinga mecanismele psihologice adaptative dezvoltate în timpul executarii pedepsei;

- "sa se regaseasca afara" , adica sa înceapa o noua viata în lumea libera.

Administratia penitenciarelor nu poate face fata necesitatilor derivate din trecerea de la o faza la alta iar vizitele familiei sunt când un element de sustinere pentru detinuti, când unul de suferinta. În mod paradoxal detinuti care au anumite responeabilitati în penitenciar si se bucura de prestigiu, se afla în situatia unui esec mai mare dupa liberare. Detinutii mai putin adaptati la viata din institutie risca mai putin la întoarcere decât cei foarte bine adaptati. Detinutii mai putin disciplinati au reusit în libertate mai bine decât cei foarte supusi sau foarte indisciplinati. "Aceasta dilema dintre adaptarea institutionala si reinsertia sociala este mai evidenta când e vorba de detinutii care executa pedepse lungi:confruntati cu o pedeapsa linga, ei trebuie sa gaseasca metode pentru a face fata situatiei, pentru a se adapta la vita carcerala si la societate, . . . fara ca sa-si piarda orice posibilitate de reinsertie sociala reusita dupa liberare. Deci, evaluarea efectelor daunatoare ale închiderii de lunga durata nu trebuie sa se limiteze la perioada de detentie, deoarece asezamintele penitenciare au responsabilitati în legatura cu detinutii si cu societatea si dupa liberarea acestora. "

Mijloacele de evitare a efectelor daunatoare ale încarcerarii de lunga durata se concentreaza pe satisfacerea unor nevoi fundamentale:un confort de baza(hrana, servicii medicale, protectie, stimulare cognitiva, punerea în valoare aptitudinilor), conducerea propriei vieti(a avea posibilitatea de control asupra propriei vieti si a mediului de existenta, posibilitatea de a alege anumite activitati), nevoia de a avea un sens care sa cuprinda preocupari filizofice si religioase, educatie si pastrarea stimei de sine.

Penitenciarele sunt percepute ca medii de risc determinate de organizarea asezamântului si de particularitatile detinutilor:riscul de evadare, riscul de razvratire, riscul de conflicte violente, riscul de contaminare cu diverse maladii, riscul de tratamente arbitrare sau rele din partea personalului.

În fata acestor riscuri putem avea doua atitudini:daca ele deriva din caracteristicile indivizilor sau grupurilor de detinuti, solutiile vor fi cautate în clasificarea detinutilor, separarea celor periculosi, sectiile cu securitate întarita, iar daca riscurile provin din modul de organizare si raporturile interumane tipice închisorilor, se va acorda mai multa atentie prevenirii aparitiei problemelor în rândul detinutilor si oferirii de programe educative si activitati productive. Astfel, pentru o buna administrare a vietii detinutilor, sunt importante paza, ordinea, îngrijirile medicale si justitia.

Paza presupune datoria institutiei penitenciare de a veghea la încarcerarea detinutilor si a-i împiedica sa evadeze, obtinerea de informatii despre ce se întâmpla în rândul lor, eliminarea posibilitatii de luare de ostatici. Daca masurile de paza sunt excesive, calitatea vietii detinutilor se reduce semnificativ iar frustrarea si ostilitatea lor se vor îndrepta spre membrii personalului.

Ordinea este definita ca structura relatiilor sociale stabilita pe termen lung care se bazeaza pe respectul persoanelor si pe absenta conflictelor. Pentru pastrarea ordinii devin foarte importante calitatea personalului, traditia si climatul din unitate, cultura profesionala a gardienilor, tonul moral al relatiilor gardieni-detinuti.

Îngrijirile de sanatate înseamna punerea la dispozitia detinutilor a serviciilor necesare pentru mentinerea sau ameliorarea starii lor fizioce si mentale. Acestea creeaza un sentiment de responsabilitate pentru detinuti, evita situatiile care ar duce la transfer în alte locuri de detentie si diminueaza ura acestora fata de sistem.

Prin justitie în mediul carceral se întelege un tratament echitabil, proceduri eficiente de prezentare a doleantelor si revendicarilor, explicarea deciziilor personalului. Serviciile acordate detinutilor nu vor fi considerate niciodata ca privilegii aflate la discretia administratiei ci activitati firesti pentru o asemenea institutie. "Regimul uman si procedurile echitabile vor întari legitimitatea penitenciarului în fata detinutilor si vor influenta relatiile lor cu personalul, cultura locala si atmosfera din cadrul institutiei"considera Sonya Snaken. La detinutii cu pedepse de lunga durata, se disting trei categorii care necesita masuri speciale:delincventii sexuali, detinutii violenti si detinutii cu tulburari mentale.

Delincventii sexuali risca sa fie victimile violentelor si maltratarilor în penitenciare, violente care frecvent sunt tolerate de gardienii care împartasesc sentimentele negative ale detinutilor. Delincventii sexuali nu considera ca purtarea lor constituie un delict sau ca aduc prejudicii victimelor.

Detinutii violenti creeaza probleme de contol si au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal si ceilalti detinuti. Faptul ca lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datoreaza trasaturilor lor de personalitate dar si preocuparii excesive privind securitatea lor. Prestigiul acestor detinuti va creste si ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbarile.

În cazul detinutilor cu pedepse lungi societatea asteapta ca penitenciarele sa rezolve riscul de recidiva al "delincventilor periculosi", autoritatea personalului trebuie mereu întarita iar detinutii trebuie pregatiti adecvat pentru liberare.

Pentru condamnatii pe viata sunt necesare "metode care sa permita acestor detinuti sa aiba grija de ei însisi ca, de exemplu, sa-si planifice dinainte propria moarte. sa redacteze un testament, sa ia masuri pentru înmormântarea lor, aranjând sa participe familia, sa continue sa aiba acces la munci sau activitati corespunzatoare, pentru a ramâne activi fizic si mintal, pe masura ce îmbatrânesc". '

IV. 3. Detinutii periculosi

3.a)Problematica detinutilor periculosi

Pare usor de înteles ca unii detinuti sunt mai de temut decât altii, capacitatea lor de a face rau, de a nu respecta nici o norma si nici o autoritate atragând proceduri de siguranta si prudenta exagerata, din partea personalului. Evolutia lor infractionala, lipsa provocarilor si a regretelor pentru faptele comise, revendicarile lor absurde, furia permanenta, lipsa de rezonanta în fata oricarei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor detinuti, denumiti, în toate sistemele penitenciare, detinuti periculosi.

Pentru a întelege în profunzime personalitatea acestor detinuti si devenirea lor pe parcursul vietii este necesar studiul singularitatilor. Sub aspectul infractiunilor, vom gasi criminali în serie, teroristi, tâlhari, traficanti de droguri, traficanti de armament. Acesti infractori sunt banuiti de tulburari mentale.

Pentru penitenciar, existenta unui numar mare de detinuti periculosi creeaza dificultati: ei au de executat pedepse lungi, liberarea lor conditionata este restrictionata iar numarul detinutilor cazati gratis creste peste posibilitatile normale ale unitatii.

"Personalul din închisori distinge trei tipuri principale de detinuti periculosi: detinutii care prezinta un mare risc de evadare, agitatorii, conducatorii potentiali ai unei revolte si, în sfârsit detinutii cu o personalitate foarte tulburata, cu comportament imprevizibil, deseori agresiv. De când s-a diminuat închiderea în asezamânte psihiatrice, regasim în închisori din ce în ce mai multi detinuti din acest al treilea tip, având tulburari mentale". '

Într-un studiu realizat de Jean-Paul Jean , consilier tehnic al ministrului francez de justitie , se disting doua aspecte interesante pentru problema detinutilor periculosi , pericolul de recidiva si pericolul potential al individului. Primul aspect intereseaza în mod particular judecatorul, iar al doilea aspect invita la meditatie: pâna unde este legitimata societatea sa intervina asupra unui individ care este susceptibil de a fi periculos, si daca da, în ce fel? Autorul considera ca "penitenciarul intervine puternic în procesul de stignatizare. El constituie diploma, niciodata devalorizata a intrarii în raionul delincventilor. Daca, începând de când si pe ce baza se intra în subcategoria de "elita" a detinutilor periculosi?. . . Un detinut periculos are, în plus, o personalitate, un comportament care justifica o atitudine speciala a administratiei care are sarcina de a-l pazi".

Autorul studiului considera ca exista diferentede la un sistem penitenciar la altul determinate de practica fiecarei institutii, de cultura interna transmisa în timp de personal dar si de gradul de severitate sau indulgenta al administratiei centrale. Se desting mai multe categorii de detinuti periculosi:cei periculosi pentru ei însisi(detinuti care vor sa se sinucida, detinuti care declara greva foamei si cei care se autoranesc);datinutii care constituie o amenintare pentru ceilalti detinuti, pentru personal si pentru societate daca reusesc sa evadeze;detinutii perturbatori si instigatori, detinutii cu tulburari de personalitate imprevizibile.

Privind aceasta categorie de detinuti este important sa clarificam o serie de aspecte importante:revizuirea clasificarii, caracteristicile regimului, posibilitatea unui recurs in fata judecatorului, integrarea lor în proiecte individualizate de executare a pedepsii. "Aceasta problema a detinutilor periculosi trebuie sa fie abordata, ca orcare alta poblema grava, prin atacarea frontala, dar facuta pe indelete, luându-se în discutie elementele tehnice, afirmarea valorilor si principiilor directoare care sa le dea un sens".

Personalul din penitenciar care lucreaza pe sectiile unde sunt cazati acesti detinuti are o sarcina profesionala dificila:el stie ca dezordinile apar imediat când detinutii sunt provocati, când ei considera ca sunt favorizati unii dintre ei, când procedurile de lucru sunt incoerente, când respectul pentru reguli devine absurd. În toate situatiile, personalul situat cel mai aproape de detinuti are un mare rol în gestionarea vietii cotidiene de asa maniera încât sa respecte regulamentul în viguare si sa-i mentina pe detinuti într-o stare de liniste rezonabila.

3. b). Starea de periculozitate în conceptia lui Jean Pinatel

Abordând problema periculozitatii infractorilor, Jean Pinatel, presedintele de onoare al Societatii Internationale de Criminologie, pleaca, de la Garofalo care în lucrarea sa din 1885, "Criminologia", a utiliza termenul de "inintimidabilitatea"pentru a desemna perversitatea constanta si activa a delincventului precum si cantitatea de rau prin care se face temut. Autorul italian a întrevazut si importanta adaptabilitatii sociale pentru aface un diagnostic si un prognostic corect al comportamentului fiecarui infractor. Ca urmare, Jean Pinatel considera ca din punct de vedere clinic, starea de periculozitate se poate manifesta în doua modalitati:ca stare de periculozitate permanenta(cronica, specifica individului în cauza)si ca stare de periculozitate iminenta(momentul de criza care precede imediat trecerea la infractiune). "Problema care se pune este de a sti în ce masura starea de periculozitate iminenta se înscrie în linia generala a unui status permanent sau îmbraca doar caracterul tranzitoriu al unei crize pasagere". '

Desi starea de periculozitate se bazeaza pe valuarea indiciilor, nu poate fi stabilita o corespondenta certa între gravitatea infractiunii si periculozitatea faptuitorului:au fost cazuri când persoane care au comis un delict si au epuizat starea de periculozitate pentru totdeauna chiar daca luom în discutie bolnavi mintal, cersetori, vagabonzi, alcoolici sau toxicomani, aprecierea trebuie facuta individualizat.

Pinatel considera ca prin observare, interpretare si experimentare, cu ajutorul anchetei sociale, a psihologiei, psihiatriei, a medicinei si sociologiei se pot evidentia factorii care sa permita evaluarea periculozitatii unui delincvent:

-personalitatea si factorii care au contribuit la formarea sa( "Trebuie sa nu fie cunoscute viata anterioara si relatiile delincventului. Vârsta este cea mai importanta;apoi trebuie sa i se stie familia, educatia pe care a primit-o, cu ce s-a ocupat, care era scopul pe care-l urmarea în viata");

-mecanismele si favtorii trecerii sale la infractiuni;

-aprecierea contextului în care evoluiaza subiectul;

-rolul erediteti în aparitia comportamentului delincvent;

-stabilitatea sa emotionala;

-motivatiile si atitudinile subiectului fata de sine însusi, fata de viata sa si fata de infractiunea comisa( "Este clar ca cel care nu este convins ca binele sau consta într-o viata diferita de cea pe care a dus-o pâna la comiterea infractiunii, ca aceasta infractiune constituie un rau, nu exista nici o sansa de a-l transforma" ;

-indicatori ai periculozitatii pot fi considerati si nocivitatea si inintimidabilitatea :prima se apreciaza prin masura în care suiectul a fost frânat de obstacole întâlnite si prin mârsavia de a executa manual crima;a doua, poate fi evaluata dupa faptul ca delincventul nu a fost retinut de oprobiul atasat numelui de raufacator si nici de riscul de a fi pedepsit;agresivitatea si indiferenta afectiva sustin nocivitatea iar egocentrismul si labilitatea sustin inintimidabilitatea.

O analiza de finete este consacrata pragului delincvential care defineste, pentru Pinatel, usurinta mai mare sau mai mica de a trece la comiterea unei infractiuni. Pentru o corecta evaluare, autorul considera ca trebuie studiate cele patru etape prin care trec toti delincventii:prima etapa, în care exista o consimtire atenuata privind infractiunea, când delincventul devalorizeaza legile si oamenii, demonstrând ca ipocrizia este universala iar el, un om cinstit, va fi judecat de ceilalti( "Aceasta autolegitimare subiectiva îi va favoriza atitudinile critice si acuzatoare împotriva celorlalti si va dezvolta un sentiment de injustitie suportata");în a doua etapa, consimtirea este formulata clar iar infractorul nu va fi retinut de constiinta riscului ca va fi pedepsit;urmeaza etapa a treia -perioada de criza care precede imediat ultima etapa, si anume, cea de comitere a infractiunii propriu-zise. În toate aceste etape se manifesta elementele centrale ale personalitatii delincventului -egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva-care pot fi de nivel accentuat, mediu sau scazut:periculozitatea va fi ridicata când fiecare element este accentuat. . . . .

Pentru a cunoaste starea de periculozitate specifica unui individ, vom evalua capacitatea criminala si adaptarea sa sociala, rezultând urmatoarele:

a. capacitate criminala ridicata si adaptare sociala foarte buna:el comite infractiuni tinând cont de circumstante si anturaj(gulerele albe);

b. capacitate criminala ridicata si adaptare sociala redusa:în aceasta categorie vom gasi delincventii marginali, frecvent clienti ai penitenciarelor;

c. capacitate criminala scazuta si adaptare sociala ridicata:individul va comite o infractiune doar sub presiunea unei situatii speciale(crimele pasionale);

d. capacitate criminala si adaptare sociala reduse:dificultatile de adaptare la viata obisnuita îl împing spre delicte frecvente dar de mica amploare, el constituind clientela obisnuita a închisorilor.

Desigur, nu exista în prezent reguli exacte pentru identificarea delincventilor periculosi si predictia comportamentului lor viitor, dar conform lui Jean Pinatel, ramân importante istoricul violentelor anterioare, caracteristicile infractiunii actuale, circumstantele în care a-au produs infractiunile si nu în ultimul rând, starea mintala a faptuitorului. Astfel, se vor aduce nuante deosebite cazului analizat voilentele bizare, lipsa provocarii, gelozia morbida, abuzul de alcool, încercarile de a induce în eroare, atitudinea fata de tratamentul la care a fost supus. În mod cronic vom gasi la individul cu mare capacitate criminala o lupta între eu si lume, în care eul este dominat de un narcisism nemasurat: morala slabita, reaua vointa si o conceptie eronata despre oameni si viata vor marca permanent existenta acestui individ în conflict cu legea.

IV. 4. RECIDIVA-factori care o influenteaza

Recidiva se poate defini ca o pluralitate de infractiuni savârsite de un individ.

Daca primul contact cu lumea închisorii este atât de traumatizant si are consecinte atât de ample pentru individ si cei apropiati lui, cum se explica recidiva si chiar multirecidiva unor detinuti? Esecul sau succesul tratamentului penitenciar poate fi evaluat dupa numarul recidivistilordin închisori? Oare recidiva înseamna dobândirea de catre individul liberat din prima detentie, a unei mai mari capacitati de a risca?

În fata prezentei obsedante a recidivistilor chiar în interiorul institutiei a carei principala functie este sa-i izoleze si sa reduca infractionalitatea, este sa dezbatem personalitatea acestor detinuti.

În literatura de specialitate gasim diverse categorii de recidivisti: ocazionali si marginali la Jean Pinatel , pseudorecidivisti ( comiterea faptei are un caracter fortuit ), recidivisti recidovisti ( cu caracter dificil si care cauta situatiile favorabile pentru infractiuni ) si recidivistii din obisnuinta ( care sunt respinsi de ordinea sociala ) la O. Cannot . Acest mod de clasificare este, desigur, empiric dar el se bazeaza pe o gnoseilogie construita în timp si care-i confera caracterul unei evidente: ea porneste de la necesitatile de gestiune ale aparatului carceral dar si de la caracteristicile proprii, populatiei condamnate, având scop final si diversifice tratamentul penitenciar.

Cu toate acestea, grupul destul de numeros al recidivistilor, pune pentru specialisti problema axistentei fata de detinutii obisnuiti a unor diferente în ce priveste modul de viata si atitudinile lor.

Astfel tratamentul diferentiat în mediul privativ nu este o discriminare. Trebuie facuta distinctia între discriminarea din interogatoriul grupelor si diferentele dintre indivizi.

Prima expresie reprezinta impunerea unui prejudiciusau a unui dezavantaj din motive injuste. A doua recunoaste nevoia de a trata în mod diferit detinutii, astfel încât sa se tina cont de credintele si nevoile speciale, de situatiile speciale sau de statutul nefavorabil.

Tratamentul diferentiat este unul din argumentele care justifica dezbaterile frecvente asupra instaurarii stabilimentelor speciale sau cu securitate întarita.

Pentru reformatori, recidivistii reprezinta simbolul esecului oricarei masuri de recluziune penala, al neputintei tratamentului penitenciar. Diferitele clasificari si subclasificari sfârsesc prin a functiona ca un fel de profetie autojustificatoare: ca rezultat, prognosticul se confirma întotdeauna. Recidistul nu a fost intimidat si nici readaptat datorita pedepsei precedente; din acest punct de vedere închisoarea este vazuta ca o institutie de socializare si de învatare a crimei.

Acest punct de vedere este sustinut si de Faucault.

Recidiva poate fi influentata de urmatorii factori:

- dificultatile de adaptare a infractorului în trecerea de un tip de viata la altul;

- situatia socio-culturala a infractorului;

- destructurarea si dezorganizarea familiei;

- neintegrarea socio-profesionala;

- grupuri de prieteni sau grupuri stradale;

Personalitatea infractorului recidivist

Cunoasterea personalitatii infractorului recidivist constituie fundamentul masurilor ce se întreprind pentru a se realiza prevenirea eficienta a comportamentului deviant.

Atitudinea comportamentala a celor care comit fapte antisociale se afla în strânsa relatie cu mediul educational, formativ, cu factorii psihosociali individuali si de mediu care mentin recidiva.

Caracteristicile psihologice ale infractorului recidivist ar putea fi:

-tendinta de a merge cu banda;

-semne de neadaptare;

-vanitos si egocentric;

-primeste greu dezaprobarea;

-îl stimuleaza aprobarea.

Prezinta o imaturitate intelectuala, dar aceasta nu trebuie înteleasa ca fiind identica cu un coeficient de inteligenta scazut.

Imaturitatea intelectuala înseamna capacitatea redusa de a stabili un raport rational între pierderi si câstiguri, în proiectarea si efectuarea unui act infractional. Se mai caracterizeaza printr-o ostilitate exagerata fata de orice persoana, o teama exagerata de a parea slab, incapacitatea de a prevedea pe termen lung consecintele actiunii sale, carente materne precum:stare emotionala, deficitara, scaderea nivelului de aspiratie, tendinta sporita de identificare cu modele din penitenciar, instalarea starii de instabilitate. Printre teoriile penale, distingem, teoriile retributiviste orientate spre trecut, în cautarea unei adecvari între pedeapsa si actul pe care-l sanctioneaza aceasta si teorii utilitariste îndreptate spre viitor, atribuindu-se pedepsei efectul asteptat:schimbare, neutralizare sau readaptare

Aceste functii ale pedepselor nu au statut egal, nu apar întotdeauna în stare pura, nici nu se aplica fara deosebire la toate pedepsele. Totusi, acestea au un fundament comun:chiar daca, efectele scontate difera, se aplica întotdeauna comportamentului pedepsit, sau al acelora care vor fi tentati sa-l imite. Pedeapsa vizeaza mai întâi sa fie "utila societatii", prin reducerea comportamentelor prohibite prin dreptul penal.

Aceste efecte cumulate sunt asteptate în principal de la pedepsele cele mai grele:anterior de la pedeapsa cu moartea, astazi în mod esential închisoarea mai putin amenda sau alte pedepse ce-si gasesc domeniul de aplicare înafara închisorii. Efectele asteptate privesc mai ales infractiunile pedepsite prin privare de libertate sau amenintare cu privare de libertate.

Aceste categorii descrise de practicieni servesc pentru a ilustra unul din modelele de penalitate:la delincventii ocazionali se va aplica o pedeapsa de intimidare, celor ce sunt capabili de a fi reformati, o pedeapsa reeducativa si cei ce nu pot fi reformati trebuie sa fie facuti inofensivi, neutralizându-i printr-o pedeapsa cu durata mare. Controlul strict al acestei a treia grupe constituie sarcina centrala si cea mai urgenta a oricarei politici criminale.

Functiile utilitariste ale închisorii sunt desmintite de existenta recidivistilor, acestia nefiind intimidati sau readaptati printr-o pedeapsa precedenta. În sistemul de gândire al dreptului penal, singura masura posibila a rezultatului închisorii rezida în masurarea efectului sau prin scadere:se va estima ca interventia penala produce un efect pozitiv daca nivelul celor care "recad în pacat"tinde sa se micsoreze. Singurul indicator posibil este reiterarea interventiei penale. Ceea ce se numeste nivel de recidiva nu este decât desemnarea a ceea ce sistemul nu este capabil sa elimine.

Statisticile arata permanenta unei proportii deloc neglijabile a recidivelor dupa sanctionarea carcerala, fiind interpretate ca proba a unei incapacitati recurente a închisorii în stingerea scopului care i-a fost fixat.

Analizând functionarea sistemului penal iese în evidenta un proces de selectie al populatiilor încarcerate, dupa tipul de delincventa, caracteristicile socio-profesionale ale autorilor si rolul sistemului penal. Dealtfel la un tip egal de infractiune, probabilitatea de a fi încarcerat este cu atât mai mare cu cât autorul infractiunii prezinta caracteristici de instabilitate sociala si daca a mai suferit condamnari precedente. Aceasta cumuleaza cu dispozitivul juridic al "recidivei legale" care, agravând incriminarile, sporeste posibilitatea unei sanctiuni mai severe.

Închisoarea, ca institutie de specializare ti de învatare a crimei, culminând cu cresterea recidivei, se poate spune ca, aceasta este întotdeauna interpretata ca un rezultat, chiar daca termenii acestuia sint inversati:de la rezultatul unei incapacitati de a face bine, s-a trecut la rezultatul unei capacitati de a face rau .

Observarea statistica a infractiunilor si a populatiilor cel mai frecvent sanctionate conduce la formarea imaginii unei delincvente banale, deseori repetitive si aproape "în mod natural"recidivanta. Exista astfel, delicte ce implica persoane care folosesc stupefiante, delicte privind regimul strainilor în care intra aproape prin definitie, notiunea de recidiva.

Recidiva, apare ca o constuctie sociala în care procesul penal este departe de a fi singurul în joc, cu atât mai mult cu cât solutia de încarcerare este rareori prima sau imediata:faptul de a apartine categoriilor "delincvente"predispune la a fi tinta dispozitivelor de actiune sociala. Un esec"probat" în forma sa extrema de recidivism penal justifica interventia sociala asupra careia cea mai mare parte a lucratorilor sociali sunt totusi fara iluzii.

Închisorii îi ramâne functia de neutralizare, care este eficace temporar( pe timpul executarii pedepsei).

Se constata ca nivelul de recidiva este cu atât mai slab cu cât se încarcereaza mai multe persoane pentru prima data, exista o tendinta puternica de folosire a închisorii ca o solutie de prima instanta'?

Fenomenul recidivei poate fi analizat plecând de la relatia somaj-criminalitate.

Când actioneaza aceste variabile-somaj si criminalitate-se poate explica una prin cealalta sau faptul ca ambele sunt o consecinta a unei a treia variabile(stilul de viata). Merton propune teoria încordarii, a carei idee centrale este aceea ca, inegalitatea si saracia pot împinge individul spre crima.

Faptul ca majoritatea oamenilor nu comit acte criminale este explicat prin faptul ca acestia sunt legati de ordinea conventionala prin atât de multe legaturi încât nu se simt destul de liberi pentru a încalca legea.

În urma intervievarii unor detinuti reveniti în penitenciar, destul de multi explica acest lucru prin starea de somaj în care se aflau, care a determinat o marginalizare a lor si mai ales o pierdere a stimei sociale de care se bucurau. si Merton arata ca în lipsa unor mijloace legitime de a-si atinge scopurile aprobate de societate, munca interesanta, bani, proprietate, statut, etc. . . în anumite circumstante, unii indivizi vor încerca sa obtina aceste valori prin mijloace nelegitime.

Tensiunea dintre individ si societate poate explica starea infractionala doar daca este însotita de o suprastructura culturala care promoveaza justificari împotriva inegalitatii.

Schimbarile sociale au facut ca ideea de egalitate sa marcheze profund sentimentul de justitie al oamenilor, mai ales al celor care beneficiaza mai putin de noile procese sociale. Ca rezultat al acestei stari, discrepanta dintre ideologia egalitatii sociale si realizarile de fapt au devenit mult mai profunde:cei privati în ziua de azi de resurse materiale se simt privati de drepturile lor umane fundamentale.

Ca uemare, sent6imentul injustitiei s-a întarit. Desigur aceasta nu duce automat la criminalitate, Merton aratând ca mai pot exista alte cinci reactii diferite la inegalitatea soiala:conformismul, inovatia, ritualismul, retragerea si revolta.

Punctul de plecare în analiza aspectului motivational al recidivei îl constituie ideea ca inegalitatea prezenta în societate nu poate fi legitima pentru toti cetatenii. Gradul în care cineva poate obtine o munca interesanta, un venit ridicat, o viata confortabila este determinat de pozitia lui pe piata muncii:aici trebuie determinat pe ce baza se obtine o asemenea pozitie si daca meritele personale joaca un rol decisiv. Trei factori sunt semnificativi:aspectele structurale, limitele de clasa ale mediului nasterii si etica muncii(efortul).

Este demonstrat ca mediul de provenienta are o influenta hotarâtoare asupra marimii salariului. De asemenea si ideea ca an constituirea salariului, efortul este elementul cu cea mai mica greutate. De aici, sentimentul de nedreptate si insatisfactie fata de propria pozitie sociala poate conduce la o tensiune care creste sansele criminalitatii. În ce-i priveste pe somerii care au ajuns în penitenciar, apare întrebarea:de ce ar trebui sa respecte legile de vreme ce nu din cauza lor au fost îndepartati de pe piata muncii.

Din confesiunile detinutilor au rezultat câteva domenii fundamentale de reducere a sanselor criminalitatii. Primul este domeniul relatiilor semnificative(familie, prieteni, colegi):calitatea acestor relatii îi uneste pe participanti împiedicându-i sa sa comita fapte antisociale. Al doilea vizeaza domeniul social:investitiile afective în familie, educatie, cariera, prestigiu, perspective de viitor, toate aceestea determinându-l pe individ sa evalueze pierderile si profiturile pe care i le-ar aduce conduita criminala. Daca individul va considera ca pierderile potentiale sunt reduse în ce-l priveste, trecerea la infractiune nu va întârzia.

Ultimul domeniu care îi poate face pe oameni sa evite activitatea infractionala este reprezentat de convingerile lor morale. Dar aceste convingeri sunt functii ale pozitiei persoanei în cadrul relatiilor sociale, modificându-se odata cu schimbarea acesteia. De aceea, somajul prelungit va produce modificari în opiniile persoanei.

În evaluarile morale ale oamenilor trebuie luate în considerare mai multe:foarte frecvent fericirea personala este apreciata prin comparatie cu cea perceputa la ceilalti membrii ai grupului de apartenenta. De la caz la caz, indivizii care se considera nefericiti vor "fabrica "justificari pro-infractionale.

În cadrul analizei, "frica fata de sistemul judiciar" este slab prezentata la toate categoriile de detinuti, fapr explicabil prin calitatea pozitiei sociale avute anterior venirii în penitenciar. somerii vor fi motivati de doua ori în favoarea criminalitatii:ei cunosc privatiuni nu doar în comparatie cu cei care au fost întotdeauna privilegiati ci, si fata de fostii lor omologi. Acest lucru va face ca realitatea inegalitatii sa fie resimtita si mai puternic. somerii care au copii comit mai frcvent infractiuni decât cei fara copii;somerii comit mai mult infractiuni contra proprietatii;somajul are un efect stimulativ asupra recidivismului.

Tensiune mare Datorata inegalitatii sociale

	Pozitie sociala joasa				Sentiment de injustitie sociala		Mare tolerant la încalcarea legii
			Privatiuni multiple
							Delicventa
			Convingeri morale
	Pozitie sociala înalta
							Delicventa redusa
			Evitarea riscurilor

Din schema de mai sus, observam ca acest concept de "toleranta la încalcarea legii"devine important în masura în care indica potentiala înclinare spre comiterea actelor delincvente.

Mai mult comportament delincvent va rezulta dintr-o mai mare tensiune în societate. Numarul în crestere al dependentilor de alcool si droguri, al celor care duc o existenta de vagabondaj, al celor care încearca sa se sinucida sunt exemple de retragere sau de agresiune în cazul delincventei.

IV. 5. Pedepse si sanctiuni

Aplicarea pedepselor si a celorlalte sanctiuni constituie o etapa importanta în lupta împotriva fenomenului infractional.

Prin executarea sanctiunilor penale se întelege:punerea efectiva a condamnatului sa înfaptuiasca continutul acestor sanctiuni.[40] În momentul în care condamnatul este pus sa execute sanctiunea ce s-a pronuntat împotriva sa, acesta trebuie sa-si dea seama ca fapta sa este dezaprobata de societate.

Se cere ca sanctiunea sa fie bine orientata, adica, sa se faca dupa anumite principii si reguli.

Principiile alicarii sanctiunilor sunt:

*principiul legislatiei;

*principiul individualizarii;

*principiul pentru demnitate umana.

Aplicarea si executarea pedepsei închisorii

Pedeapsa închisorii ocupa un loc important în sistemul pedepselor în vigoare. Este sanctiunea penala prin care se realizeaza, în conditii optime, atât functia de constrângere cât si cea de reeducare a celor condamnati.

Pedeapsa închisorii, definitiv pronuntata, nu poate fi transformata într-o alta pedepasa decât ca rezultat al folosirii unei cai de atac extraordinare, sau pe cale de gratiere.

Pedeapsa cu închisoarea poate însa sa înlocuiasca pedeapsa cu detentia pe viata ( art. 55, Cod penal ) si pedeapsa amenzii ( art. 63, Cod penal ) când cel condamnat se sustrage czu rea credinta de la executarea acestei pedepse.

La aplicarea pedepsei cu închisoarea se are în vedere, pericolul concret al faptei si periculozitatea faptuitorului.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 25 de zile la 30 de ani, iar limetele speciale ale acesteia nu depasesc 25 de ani.

Pedeapsa închisorii se executa numai în termenul stabilit prin sentinta definita de condamnare.

Pedeapsa cu închisoarea se executa în urmatoarele modalitati:

- în regim de detentie;

- într-o închisoare militara;

- la locul de munca;

- prin suspendarea conditionata a executarii pedepsei;

- prin suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere.

Executarea pedepsei cu închisoare în regim de detentie este reglementata într-o forma unitara în Codul penal articolului 56-61 si în Legea numarul 23.

Principiile generale ale regimului de detentie sunt stabilite prin dispozitiile articolului 57 Cod penal.

Potrivit dispozitiilor articolului 56 din Codul penal, regimul executarii pedepsei se întemeiaza pe obligatia condamnatilor de a presta o munca socialmente utola, pe respectarea de catre acestia a disciplinei muncii, a ordinii interioare.

Condamnatii, care au împlinit vârsta de 60 de ani ( barbati ) si 55 de ani (femei ) nu au obligatia de a munci daca ei cer asta.

Potrivit dispozitiilor articolului 58 Cod penal, munca prestata este remunerata astfel: 10% revine acestuia din care 1/3 i se pune la dispozitie condamnatului, iar 2/3 i se înmâneaza la data punerii în libertate.

În ceea ce priveste activitatea aducativa, aceasta este necesara pentru a le forma o atitudine corecta fata de legile tarii si regulile de convietuire sociala.

Potrivit dispozitiei articolului 56, alineantul 1 sunt întreprinse masuri pentru stimularea si recompensarea condamnatilor.

Una dintre aceste masuri este si liberarea conditionata, institutia eliberarii conditionate consta în executarea unei parti din pedeapsa privata de libertate. Conditiile si modul de aplicare a acestei institutii sunt reglementate de articolului 59-61 Cod penal si articolului 25-28 din Legea numarul 23/1969.

Institutia liberarii conditionate prevede urmatoarele conditii:

- executarea unei parti sau fractiuni de pedeapsa-conform articolului 59 din Cod penal;

- condamantul sa aiba o luna comportare în închisoare si sa dea dovezi temeinice de îndreptare;

Alte explicatii la articolul 52 din Codul penal sunt prevazute în Legae 23/1969.

Pentru încalcarea regililor de disciplina se pot lua împotriva condamnatilor urmatoarele masuri disciplinare:

Mutarea;

Retragerea unuia, a mai multor sau a tuturor drepturilor: de a primi vizite, pachete, de a primi si trimite corespondenta pentru perioada la care au dreptul;

Izolarea simpla pana la 15 zile;

Izolarea severa pana la 10 zile, numai cu avizul medicului penitenciarului;

Transferarea pe o durata de 3-12 luni, pentru executarea pedepsei, la un penitenciar unde se aplica un regim restrictiv;

Izolarea severa poate fi prelungita cu avizul medicului, fara a depasi 20 de zile.

Tratamentul penitenciar al persoanelor private de libertate

Privarea de libertate-consecintele privarii de libertate.

Întelegerea notiunii de tratament penitenciar se bazeaza pe faptul ca pentru recuperarea unui detinut nu sunt suficiente încadrarea lui într-un sistem rigid de ordine si disciplina sau actiuni care fac din el o marionata.

Trebuie sa se tina seama de personalitatea detinutului si partile lui, pozitive si negative, cu deficiente educationale si cu posibile tulburari de comportament.

Pedeapsa privativa de libertate, ca pedeapa prevazuta de lege si aplicata de instanta de judecata, este o masura complexa, ce ridica o serie întreaga de probleme:

În primul rând, ca durata în timp-luni sau ani-executarea pedepsei trebuie observata, indrumata si supravegheata pe toata perioada detentiei;

În al doilea rând executarea pedepsei închisorii se face intr-o institutie speciala si complexa, peniternciarul, institutie care are o anumita structura organizatorica, începând cu baza materiala, cu problemele de paza si securitate, cu problema personalului si a particularitatilor acestuia si terminând cu probleme ale vietii de zi cu zi în penitenciar;

In al treilea rând, exista multe probleme personale ( de sanatate, educatie, munca , necesitasi, etc ) extrem de dificile ale celor care executa pedeapsa în penitenciar.

Factorii de stres care îsi pun amprenta asupra persoanelor private de libertate sunt:

- durata condamnarii;

- gama de framântari psihice si psihosociale ( criza de detentie, comportamente agresive si autoagresive ) ;

- înlaturarea simbolurilor exterioare ale personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei.

Restrângerea acuta a libertatatii, relatiile interpersonale, regimul autoritar, mediul închis, activitatile monotone sunt resimtite avut drept atingeri ale integritatii ca fiinta umana.

Sunt necesare supape corespunzatoare evitarii dezumanizarii prin izolare:

- detinere în comun;

- activitati in grup;

- climat de microcooperare.

Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice si psihosociale reprezinta o alta particularitate a vietii de penitenciar, saracia vietii de reactie având implicatii a supra capacitatii individului de a-si juca rolurile normale si reducând posibilitatea de interactiune sociala cu semenii. Toate acestea determina tipuri de "situatii adaptative" la regimul de detentie, cum ar fi:

Comportament agresiv-rezistenta deschisa la regimul vietii de penitenciar, "crize ale deprimarii" manifestate prin comportamente agresive îndreptae spre alti detinuti sau spre personal si prin reactii autoagresive ( automutilari si tentative de sinucidere );

Comportament defensiv, de retragere-interiorizarea, izolarea de comunitate a celorlalti detinuti si de viata din penitenciar, detinutul construindu-si o lume imaginara, în care încerarca sa se refugieze;

Comportamente de consimtire-conformarea pasiva a condamnatului la normele si regulile de penitenciar, respectarea acestora fiind facuta în maniera formala, în asa fel încât sa nu atraga sanctiunu suplimentare;

Conduita de integrare-relationarea activa cu ceilalti detinuti si cu mediul de detentie, vizibila mai ales la detinutii condamnati pe termene lungi.

Capitolul V. EVENIMENTE PENITENCIARE

( fenomene psihosociale ale mediului privativ )

Cunostintele privind fenomenele psihosociale ce pot surveni în conditiile mediului privativ sunt necesare deoarece institutia specializata în executarea sanctiunilor privative de libertate se deosebeste prin profilul sau psihosocial de oricare alta institutie sau grupare organizata de oameni.

Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de vointa sau a unei obligatii cetatenesti, ce reprezinta o forma de sanctionare aplicata de societate individului care s-a abatut de la normele ei morale si juridice. Odata cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o masura mai mare sau mai mica, în functie de vârsta, de structura sa psihologica, de maturizarea sociala si de nivelul de cultura, efectul privarii de libertate si reactioneaza într-un mod personal la aceasta noua situatie.

1. socul depunerii(încarcerarii

Privarea de libertate implica mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ da nastere unui fenomen deosebit si anume sOCUL ÎNCARCERĂRII. Acest lucru determina o gama complexa de framântari psihice si psihosociale, începând cu criza de detentie manifestata de la închiderea în carapacea tacerii pâna la comportamente agresive si autoagresive(sinucideri, autoflagelari). În comparatie cu starile accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detentiei, are drept consecinta absolut specifica, înlaturarea simbolurilor exterioare ale personalitatii prin obligativitatea purtarii uniformei de detinut care standardizeaza modul de viata si estompeaza pâna la anulare diferentele individuale. socul depunerii se manifesta si prin restrângerea libertatilor individuale. Relatiile interpersonale, lipsa de informatii, regimul autoritar, sunt resimtite drept atingeri ale integritatii ca fiinta umana.

La toate acestea se adauga contactul cu subcultura carcerala care în scurta vreme îl face pe detinut sa-si formeze o noua viziune a propriei persoane si sa-si elaboreze o strategie de supravietuire constând într-un comportament de consimtire-integrare(de conformare pasiva).

S-a mai observat ca în timpul detentiei, spatiul de viata se reduce, în acelasi timp având loc:regresiunea satisfactiilor, recentrarea intereselor pe lucruri marunte, alterarea comunicarii, supunerea totala, precum si manifestarea procesului real al penitenciarizarii prin intensificarea unei mentalitati specifice, un nivel de aspiratii scazut, lipsa preocuparii pentru viitor, exprimarea convingerii ca este etichetat definitiv, dar nu în ultimul rând, o imagine negativa de sine.

În relatiile lor, detinutii, strecoara o unda de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în penitenciar si asta, dupa parerea lor, echivaleaza cu un esec moral ce îi va marca toata viata. Aceasta devalorizare a lumii si a propriei vieti este handicapul cel mai greu rezultat în urma depunerii în penitenciar.

În conditii normale de viata, oamenii pot fi întelesi dupa legitatile psihologiei dar departe de echilibru, într-un mediu strain si total diferit, în care vechile repere si obisnuinte nu mai sunt functionale, conduitele umane devin specifice. Prima venire în penitenciar traumatizeaza practic pe orice om, indiferent de vârsta, nivel cultural sau experienta de viata. Daca detinutul va crede ca viata i-a fost un esec, el se resemneaza mai usor si asteapta fara prea mare greutate sfârsitul pedepsei. Daca el crede ca a avut o viata plina de succese, atunci va lupta împotriva institutiei care îl va tine cu forta împotriva vointei sale:pentru el, penitenciarul este de neacceptat, ca orice alt esec.

Cu toate acestea, dupa un anumit timp-o luna, doua-detinutii înteleg noi ambiante de viata, recunosc centrele de putere din lumea lor, gasesc modalitatile cele mai adecvate de a mentine bune relatii cu ceilalti colegi de detentie si desigur, cu personalul. sederea mai îndelungata în penitenciar "spiritualizeaza"detinutii, în dialogul cu ceilalti ei capatând o viziune ampla asupra propriei vieti, asupra lumii si asupra relativitatii conditiei umane. Capacitatea lor de a suporta linistiti pedeapsa este într-o relatie directa cu instalarea scepticismului în fata sortii.

Adaptarea fiecarui detinut la ambianta locului de detinere parcurge câteva etape distincte:la început individul selecteaza din relatiile si evenimentele cotidiene acele elemente care-l avantajeaza(prefera lucrurile simple si vechi, pastreaza tacerea asupra ce nu-i convine, se ataseaza de un lider local, se detaseaza emotional de figurile semnifivative din trecut);într-o a doua faza, aprecierile devin foarte subiective(se dau semnificatiile dorite, se valorizeaza nejustificat conduite, persoane, institutii, evenimente)si, în sfârsit, activitatile compensatorii îl cuprind cu totul(confrerii invizibile, vesnicul dialog fara a se comunica mare lucru, placerea argoului, etc). De ce se întâmpla toate acestea?Pentru ca detinutii nu locuiesc în închisoare, ci stau undeva. Ei stau. cei liberi locuiesc .

Dramatismul reactiilor celor veniti pentru prima data în penitenciar a fost relevat în mod neasteptat de un experiment realizat în august 1971 de Philip Zimbardo, de la Universitatea Standford, asa numitul experiment al falsei închisori .

Autorul a cautat motivele pentru care viata în penitenciar devine o împrejurare atât de degradanta la trei nivele:la nivelul gardienilor, la cel al detinutilor si la nivelul structurii organizatorice. Participantii la experiment erau studenti la psihologie, unii jucând rolul de detinuti, iar ceilalti rolul de gardieni. Desi trebuia sa dureze doua saptamâni, din cauza dezordinilor si tensiunilor aparute, experimentul a fost oprit dupa 6 zile. Chiar si asa s-a demonstrat ca cetatenii responsabili carora li se ceruse sa joace roluri de gardieni s-au comportat într-un mod degradant si dezumanizant cu ceilalti cetateni responsabili, care jucau rolurile detinutilor. Aceasta demonstreaza ca ambientul si structurile de putere din închisori sunt factorii declansatori ai ororilor care se petrec în penitenciare si nu în primul rând firea sadica a corpului de supraveghetori sau natura antisociala a delincventilor închisi. În mod concret, structurile de putere din închisori pretind gardienilor sa pedepseasca detinutii pentru abateri de la reguli iar acestia nu au nici o posibilitate de a exercita un oarecare control asupra ambientului.

2. Penitenciarul -institutie patogena

Venirea în penitenciar tulbura echilibrul personalitatii printr-o tripla reducere: a spatiului de viata, a timpului personal(suspendarea viitorului, relativizarea trecutului) si a comportamentului social(izolare, abandon). Stresul prelungit în faza de ancheta, intrarea intr-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependenta de personal, densitatea umana(supraaglomerarea) favorizeaza aparitia si cronicizarea unei patologii specifice. Apatia, lipsa initiativei, pierderea interesului pentru lucruri, oameni si evenimente, anestezia afectiva, incapacitatea de ami face planuri, resemnarea fatalista, toate acestea contureaza nevroza penitenciara. Inexistenta niciunui spatiu personal, absenta unui refugiu, a sta zilnic 17 ore treaz intr-o ambianta monotona, epuizarea subiectelor de discutie conduc frecvent spre caderi afective, degradarea imaginii de sinesi, desigur, adaptari patologice. Din saracia "rolului" de detinut nu mai poate e merge eul, a carui structura este atât de complexa.

Problema sanatatii detinutilor se afla intr-o relatie directa cu contextul lor social-inchisoarea. Câteva elemente specifice universului carceral explica dimensiunea sa patologica: sustinerea afectiva si morala din partea retelei sociale imediate este minima; în cursul primelor experiente penitenciare se dobândeste o resemnare care devine un invariant al personalitatii detinutului; pierderea controlului asupra mediului genereaza frecvent stari depresive; sentimentul eficacitatii personale este anulat prin lipsa cronica, pentru marea majoritate a detinutilor, a posibilitatii de a-si experimenta aptitudinile si de a avea succes.

Frecvent se constata o adaptare apsiva la conditiile vietii din închisoare prin adoptarea unei atitudini "filozofice" sau evitarea concentrarii pe anumite probleme incomode. Chiar daca multi detinuti au avut înainte de aveni în penitenciar o personalitate robusta, în timpul executarii pedepsei cu închisoarea se instaleaza o sensibilizare progresiva la mediu, o intoleranta emotionala, agravata de lipsa posibilitatii de a se sustrage realitatii prin imaginar.

3. Supraaglomerarea si efectele ei

Cel mai mediatizat aspect al închisirilor românesti actuale este supraaglomerarea, înteleasa ca fiind un decalaj între numarul de paturi si cel de detinuti.

Privita ca prima violenta a inchisorii' asupra detinutilor, vom considera un penitenciar ca este supraaglomerat atunci când a fost depasita capacitatea de cazare a detinutilor, conditiile de viata ale acestora fiind afectate vizibil de acest lucru, iar administrarea întregii activitati desfasurându-se cu mari dificultati.

Efectele supraaglomerarii sunt dramatice la cel putin trei nivele:

a)     la nivelul detinutilor:

- ample nemultumiri fata de calitatea serviciilor la care au dreptul(hranire, asistenta medicala, recreere , sport, etc) ;

- cresc actele de indisciplina, agresiunile între detinuti si autoagresiunile;

- cresc solicitarile de asistenta medicala si nemultumirile detinutilor în cazul în care nu li se acorda;

- creste contrabanda între detinuti cu toate consecintele care decurg din aceasta;

- creste sentimentul de monotonie, ceea ce produce plictiseala , care, de la o anumita intensitate se transforma în nevroza;

- promiscuitatea favorizeaza contaminarea si coruptia detinutilor si sterilizeaza orice efort de prevenire a recidivei[43];

b) la nivelul personalului care lucreaza în contact nemijlocit cu detinutii:

- volumul de munca suprasolicita personalul;

- apar plângeri frecvente privind conditiile concrete de munca din închisoare;

- creste numarul de conflicte între pesonal si detinuti;

- personalul pastreaza cu greu disciplina în rândul detinutilor ;

- sunt frecvente situatiile în care personalul munceste suplimentar;

- multi membri ai personalului doresc sa se transfere la alte unitati.

c) la nivel managerial :

- actul de conducere se desfasoara greu;

- prevenirea framântarilor în masa detinutilor - refuzuri în masa de a munci sau de a mânca , evadari , sinucideri etc-absorb mare parte din timpul comenzii unitatii;

- conditiile fizice ale detentiei se deterioreaza vizibil de la o luna la alta;

- sporesc pagubele la toate articolele( vesela, cazarmament, instalatii), ceea ce impune anchete, evaluari, stabilirea responsabilitatilor.

Sunt o serie de factori care diferentiaza în plus sau în minus, efectele supraaglomerarii la nivelul asezamintelor penitenciar: departarea sau apropierea conditiilor materiale de standardul prevazut în reglementarile în vigoare; numarul condamnatilor raportata la numarul de paturi ; durata medie a pedepselor executate de detinuti (unde sunt mai multi detinuti cu pedepse lungi intreg climatul uman este afectat) procentul de timp în care detinutii îsi petrec timpul în afara celulelor; calitatea amenajarilor destinate securitatii închisorii ; tipul relatiilor stabilite între personal si detinuti; compozitia etnica a masei de detinuti; vechimea constructiei penitenciarului s. a. m. d. La acesti factori mai putem adauga unii care tin de dinamica interna a fiecarei institutii în parte si care pot avea o influenta subtila asupra dificultatilor generate de aglomerare: stricta ierarhizare a personalului (centralizare excesiva), abundenta ordinelor care suprasolicita abilitatea personalului de a le pune în practica; inactivitatea detinutilor , cresterea mumarului de obiecte personale la care au dreptul detinutii; incompetenta interpersonala a cadrelor sau detinutilor.

În conditiile de supraaglomerare existente în penitenciare, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate si suscita o agresivitate marita. Frustrarea este resimtita cu deosebita tarie si pae planul timpului- programa zilnica-care , provoaca sentimente de frustrare si mareste agresivitatea. Renuntarea fortata la o sema de obiecte de uz personal, a caror lipsa este mereu resimtita, duce la marirea sentimentului de frustrare. Detinutul este obligat sa renunte la cele mai multe din placerile pe care si le-a putut oferi în viata libera(alcool, jocuri de noroc , sex), ceea ce îl duce la cautarea unor "surogate de satisfactie".

Din punct de vedere psighologic, supraaglomerarea este traita ca un sentiment înabusitor de îngramadire cu efecte devastatoare: pierderea libertatii de miscare, cresterea stimularii prin mirosuri, voci, priviri care incomodeaza, imposibilitatea de a controla propriul spatiu de viata si de a prevedea desfasurarea evenimentelor, sentimentul de incomodare reciproca, anumarea relatiilor ierarhice în grupul de detinuti (nimeni nu mai respecta pe nimeni), abunda sentimentele negative(mânie, teama, depresie), diminueaza toleranta, relatiile interpersonale, conduitele celorlalti sunt etichitate cu severitate.

4. Teritorialitatea

Fenomenul de teritorialitate "reprezinta caracteristica grupurilor si a indivizilor din interiorul acestora de a-si delimita teritorii si de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea".

Termenul a fost luat din etologie unde teritorialitatea se întâlneste în comportamentul celor mai multor specii superioare. Se pot distinge doua tipuri de teritorii:

primare în care individul/grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de lunga durata( dormitor, pat).

Secundare care sunt utilizate în mod regulat, dar controlul asupra lor nu se exercita decât în momentul utilizarii( locul la masa, în bamca).

În cadrul acestor teritorii indivizii sau grupurile au comportamente specifice din care cele de aparare sunt cele mai importante ( vorbirea în soapta).

Atât grupurile cât si indivizii marcheaza, de regula, teritoriile. Pentru aceasta sunt utilizati marcatori de granita care pot fi centrali, pentru a marca zona cea mai importanta a unui teritoriu. Ca marcatori pot fi utilizate: haine, afise, fotografii, desene.

Legat de teritorialitate este spatiul interpersonal care poate fi delimitat în zone ale acestuia:

zona intima pâna la 45 de centimetri;

zona personala între 45-120 de centimetri;

zona sociala între 120-360 de centimetri.

În fiecare zona se pot desfasura diferite activitati, iar accesul în interiorul lor este strict reglementat.

Studierea acestui fenomen în mediul privativ îmbraca forme specifice. La prima vedere se pare ca teritorialitatea detinutilor nu determina agresivitatea teritoriala. În primul rând, desi exista supraaglomerare, spatiul fiecarui detinut nu este marcat cu obiecte personale. Exiata chiar interdictia formala de a marca acest spatiu(prin abtibilduri, fotografii). Prin urmare, perceptia acestui spatiu este mai putin personalizata si, în consecinta, neinterpretata ca prioritate. În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorita strictei supravegheri. Totodata, motivasia teritoriala este surclasata de alte motivari(hrana, igiena, asistenta medicala, activitati culturale).

Legat de fenomenul de teritorialitate este si modul de utilizare a paturilor în functie de ierarhie. În subcultura de penitenciar cel ce doarme la patul doi (doua paturi suprapuse) este un nepot, un fraier si este tratat ca atare; smecherii îsi aleg patul numerul unu. Când nu exista suficiente paturi unu pentru toti detinutii de rabg superior, acestia prefera sa stea câte trei în paturi alaturate. În general în mediul privativ, conflictele motivate de fenomenul de teritorialitate sunt mai putin frecvente. La detinuti, instinctul teritorialitatii este înhibat pentru ca nu-si pot marca teritorilu care le-a fost atribuit iar valorizarea spatiului de viata-atât de vizibila la oamenii liberi-este devansata de amploarea frustrarilor înregistrate la nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are alte forme decât cele violente la care ne-am astepta si anume, crearea dependentei, manipularea informatiilor, distribuirea pachetelor cu alimente, împiedicarea unora sa participe la activitati recreative, însusirea hainelor penale aflate în cea mai buna stare etc.

Înhibarea agresivitatii este determinata în mare masura de gardieni care subliniaza permanent ierarhia formala existenta în închisoare si impun ferm respectarea ei.

5. Perceptia detinutului asupra pedepsei si a mediului privativ

Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare detinut problema ispasirii . Când pedeapsa este apreciata ca fiind masura faptei , conditia de zi cu zi exprima o acceptare supusa tuturor riguorilor, când pedeapsa este vazuta ca fiind mai aspra decât infractiunea comisa, detinutul considera ca i s-a facut o nedreptate si sufera o sanctiune nemeritata.

Ca urmare, detinutul va ramâne neîmpacat, revendicativ si ostil administratiei locului de detentie, dominat de sentimente de victimizare.

Cu cât adaptarea la viata de penitenciar este mai buna, cu atât toleranta fata de conditiile de mediu este mai mare, chiar daca în acesta situatie problema incompatibilitatii între detinuti, ca urmare a istoriilor individuale si particulsaritatii lor de personalitate, ramâne cronic nesolutionat.

În ceea ce priveste fenomenul de perceptie asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori, materiali si spirituali; obiectivi si subiectivi; socilai si psihosociali, care numai în corelatie si interdependenta devin relevanti pentru întelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultura redus dar mai ales semnificatia negativa atribuita axecutarii pedepsei cu închisoarea, îi fac pe multi condamnati sa nu aprecieze corect mediul din penitenciar.

6. Fenomenul de prizonizare si deprizonizare

În urma cu doua decenii, criminologul D. Clemmer(1940) a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca "socializare"la cultura devianta a detinutilor, proces prin care detinutul ajunge sa adopte sau sa împartaseasca punctul de vedere al încarceratilor privind lumea din penitenciar si societatea în general.

Prizonizarea incumba adoptarea unei atitudini ostile(fatise sau ascunse)fata de personalul închisorii, fata de lumea de dinafara si , concomitent, dezvoltarea unei loialitati fata de ceilalti detinuti, sprijinirea reciproca ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale detinutilor intra în conflict cu unele dispozitii ale autoritatii. Fara îndoiala ca adaptarea acestei norme carcerale ca si alte norme de acelasi fel, atât de caracteristice subculturii carcerale, sunt generate dintr-o puternica motivatie, care se subsceneaza, asa cum am vazut ca a formulat A. Laslow, categoriei de motive desemnate prin "necesitatea apartenentei la grup".

În aceasta situatie primul pas, motivat psihologic, va fi stradania detinutului de a se integra grupului informal de detinuti, de a-si dezvolta conduite dezirabile prevalate prin acest grup printre altele si de supunerea neconditionata la liderul informal, chiar daca risca sa fie prost vazut de cadre.

El va opta pentru situatia gratifianta(imediata)deci face cauza comuna cu grupul de detinuti, caci detinutii sunt mai în masura în a-l sanctiona premial sau penal decât cadrele.

Stanton Weeler(1968)subliniaza ca "prima fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul detinutilor, de identificare cu subcultura carcerala este doar o faza în evolutia detinutului", caci în cea de-a doua faza din viata detentiei, se poate vedea limpede fenomenul de prizonizare.

La începutul detentiei, asumarea rolului de captiv este logica la infractori cu cât se apropie însa momentul liberarii ei vor tinde sa adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fara îndoiala ca si aici exista o motivare calculativa, caci un comportament adecvat poate prescurta uneori an mod sensibil durata sentintei.

7 Ierarhia si statutul

Prin ierarhie întelegem "un sistem de prioritati în raport cu importanta acordata lor". În constiinta comuna ideea de ierarhie este asociata cu o dispunere spatiala pe verticala, elementul de deasupra este preferat celui nde dedesubt.

Prin statut întelegem pozitia ocupata de o persoana intr-un grup. În cadrul mediului privativ, unii detinuti beneficiaza de mici avantaje, datorita unor activitati pe care le desfasoara, iar în acest caz statutul lor creste.

Personalul închisorii încearca sa impuna o anumita ierarhie formala, dar cele mai multe cazuri aceasta corespunde cu cea informala.

În fruntea ierarhiei informale se afla smecherii. Statutul acestora se obtine odata cu cresterea experientei de penitenciar, cu cresterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrazneala si de inventivitate implicate în actul infractional.

Statutul de smecher poate fi dobândit si prin protectia unui prieten sau rudele aflate în penitenciar, daca acesta din urma are o pozitie ierarhica superioara.

Urmeaza apoi în ierarhie impresia, indevizi ce afiseaza si pretind un statut ridicat, dar fara a fi capabil sa-l mentina un timp îndelungat.

În atreia linie ierarhica sunt nepotii, cei ce îndeplinesc muncile de curatenie si ordine, aflati la discretia celor cu rang superior.

Rolurile sociale sunt însa mult mai diversificate. Personalitatile deosebite cu un statut foarte ridicat sunt numite jupâni iar un nume generic dat celor din zona de inferioare de ierarhie este fraier.

Exista însa si lideri informali al caror statut ridicat se datoreaza pregatirilor profesionale sau intelectuale. Statutul poate evolua rapid în functie de avantajele de care cei din pozitiile superioare pot beneficia, de la asa numitii cautati(persoanele ce primesc pachete). Un fraier sau nepot intra rapid în grupul smecherilor daca este cautat.

Subcultura de penitenciar sustine instalarea unei asemenea ierarhii. Sistemul detinutilor de culegere a informatiilor se focalizeaza asupra noilor veniti pentru a afla infractiunile pentru care au fost condamnati, statutul social exterior, probabilitatea de a fi cautat.

Când informatia nu este suficienta sau accesibila, noul detinut este supus testelor, adica unor situatii impuse de cei din grupul în care a fost repartizat, pentru a i se determina reactiile si stabili statutul. Detinutii considera ca, în general, odata stabilit statutul acesta nu se mai schimba.

Detinutii au o ierarhie depreciativa a infractiunilorpe care le-au savârsit. Pe baza acesteia o serie de detinuti dobândesc un statut de paria, fiind izolati si sanctionati de grup.

Detinutii considera inacceptibile, atacarea si terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul parintilor sau batrânilor. Cea mai evidenta reactie ostila fata de violatori, mai ales când victimile sunt minore. Reactia ostila merge de la izolare pâna la agresarea zilnica.

8. Agresivitate si violenta

"prin agresivitate, întelegem un comportament verbal sau actional ofensiv, orientat spre umilirea si chiar suprimarea fizica a celorlalti".

Comportamentul agresiv poate fi orientat:

contra propriei persoane (autoagresiune);

spre distrugerea obiectelor investite cu semnificatii sociale;

heteroagresivitate (împotriva celorlalti si a conducatorilor).

Prin violenta întelegem utilizarea fortei si a constrîngerii de catre un individ în scopul impunerii vointei asupra altora. Privarea de libertate favorizeaza aparitia si dezvoltarea unor comportamente agresive.

Se poate ca unii detinuti sa fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive fiind, fie incluse motivational prin crearea unor stari de mânie si furie, fie determinate de efecte de grup, ca imitatia coercitiva-comandata. Alta forma de agresivitate este cea instrumentala care se manifesta sub forma conflictelor individuale sau de grup, în conditiile în care intra în competitie pentru o resursa de existenta limitata, cum ar fi-teritorialitatea, dreptul de alua primul masa.

O forma extrema de agresivitate verbala si fizica este a celor care sunt condamnati pentru delicte repudiate de mediul carceral cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor, parintilor, sotiei.

Ca forma de agresivitate specifica mediului apare sclavia, constând în folosirea de catre detinuti a altora pentru menaj si alte activitati considerate injositoare.

Putem afirma ca mediul privativ de libertate dezvolta un compertament agresiv care consta în respingerea agresiva a valorilor si normelor de grup din exterior.

9. Frustrarea

Un fenomen deosebit cu care se confrunta individul este frustrarea (a amagi, a însela). Fenomenul se refera la o situatie în care un abstacol intervine în calea satisfacerii unei trebuinte si modifica astfel comportamentul. Consecintele frustrarii sunt grave sau mai putin grave în functie de natura obstacolului.

Exista doua categorii de frustrari:

frustrarea primara-tensiunea si insatisfactia sunt provocate de absenta obiectului necesar(lipsa hranei);

frustrarea secundara-un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului motivat îndreptat spre obiect.

Se pot observa patru tipuri de obstacole:

obstacol pasiv intern( incapacitatea persoanei );

obstacol activ intern ( pulsiune secundara cu acelasi obiect );

ciocnirea a doua trebuinte de intensitate egala dar de sens opus;

obstacol activ extern-situatie în care subiectului i se interzice de catre cineva sub amenintarea pedepsei îndeplinirea unei activitati.

În general, sursa conflictelor o reprezinta obstacolele interne care au o mare importanta pentru individ. Frustrarea în mediul privativ are diverse forme de manifestare.

Frustrarea este resimtita cu deosebita tarie pe planul timpului. Organizarea impusa si în general foarte monotona a timpului, programarea sever reglamentata a timpului liber, atât cât este, fiind si el impus mai cu seama în primele perioade de detentie, provoaca sentimrntul de frustrarecontinua si în consecinta mareste agresivitatea detinutului.

Fgrustrarea mai este resimtita în mod dramatic de catre detinut în ceea ce priveste limitarea drastica a spatiului de miscare. Aceasta înseamna necesitatea impusa de regulamentul institutiei penitenciare de a elabora noi conduite legate de spatiu si de timp, radical diferite de cele ale unui individ aflat în libertate. Reducerea perimetrului de miscare a individului duce la aparitia unor fenomene ancestrate de teritorialitatea adica "comportamentul individului de aparare a teritoriului propriu"(H. F. Reading) care se manifesta printr-o exagarata îndârjire în apararea spatiului personal (locul de culcare, locul de alimentare), desi fenomenul de teritorialitate se manifesta si în conditiile vietii obisnuite, în conditiile detentiei fenomenul de teritorialitate devine exacervat si suscita o agresivitate marita

La marirea sentimentului de frustrare duce si renuntarea fortata la o seama de obiecte de uz personal a caror lipsa este mereu resimtita.

De asemenea, detinutul este fortat sa renunte la cele mai multe din placerile pe care si le-a putut oferi în viata libera ( consumul de alcool, jocuri de noroc, etc. ). Aceste lucruri îl duc la crearea de surogate de satisfactii( Kener).

10. Problema frustrare-agresiune

Aparitia neasteptata a unui obstacol real sau imaginar inverseaza fluxul normal al actiunii, creeaza o dificultate majora, dezorganizeaza individul si îl duce într-o situatie de criza.

O asemenea stare se frustrare, stare în care la cei mai multi indivizi se declanseaza mecanisme agresive. În starea de frustrare oamenii nu se comporta dupa legile ratiunii, caile obisnuite comportamentale sunt dezorganizate, apare o tensiune interioara.

Referindu-ne la detinuti putem constata ca orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine si infractor. La acestia nu numai teoretic dar si practic este deschisa calea agresiunii în situatii practice si de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranta la starile de frustrare.

Frustrarea duce la agresivitate mai ales atunci când:

-actul frustrant se poate atribui clar unui frustrator;

-în cultura sau subcultura data, o situatie frustranta cere raspuns agresiv.

Chiar daca nu se solutioneaza raportul frustrare-agresivitate, totusi putem afirma ca, actele deviante, în genere, si cele tipic infractionale în special, sunt motivate în mai mare masura de existenta unor frustrari. Starile frustrante sunt de moment, de durata medie ori continua.

De asemenea un efect declansator constituie starile de frustrare reale si în egala masura cele imaginare. Acestea din urma pot provoca la fel ca la frustrarea reala toate formele de agresiune, ostile sau instrumentale. Situatia frustranta de moment duce de obicei la infractiuni sau chiar crime ocazionale, nu o data provocate sau precipitate de comportamentul victimei.

În concluzie, starile de frustrare, periodice sau continui, duc la acte de agresiune, iar în ceea ce priveste detinutii, acestia îsi adapteaza comportamentul în urma frustrarilor, dupa cum urmeaza:

-comportament agresiv-caracterizat prin rezistenta deschisa la regimul vietii din penitenciar, reliefându-se adevarate crize ce se manifesta prin comportamente agresive, îndreptate spre alti detinuti sau chiar cadre si reactii autoagresive -mutilari si tentative de sinucidere.

-comportamente defensive(de retragere)care semnifica izolarea detinutului primar de comunitatea celorlalti detinuti si de viata din penitenciar, el constituindu-si o linie imaginara unde încearca sa se refugieze.

-comportamente de consimtire prin care se întelege conformarea pasiva a condamnatului la normele si regulile din penitenciare, respectarea acestora fiind facuta în maniera formala, astfel încât sa nu atraga sanctiuni suplimentare.

-conduita de integrare-conform careia detinutul se relationeaza activ cu ceilalti detinuti si cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare este vizibila mai ales la detinutii condamnati pe termen lung.

11. Stresul

Acest fenomen reprezinta un raspuns al organismului la orice solicitare[46](presiune, încarcare, apasare, solicitare). Hans Selye a definit în 1935, pentru prima data, termenul de stres. În acceptiunea sa, stresul este o caracteristica a materiei vii, lipsa totala de stres fiind echivalata cu moartea.

Termenul de stres apare într-o dubla utilizare. Una se refera la situatia stresanta(conditii daunatoare, agresive, care asalteaza sau ameninta organismul, presiunile, constrângerile,

privatiunile la care este supus individul). Cealalta are în vedere starea de stres a organismului(suferinta, uzura lui, precum si raspunsurile psihologice si fiziologice ale individului la actiunea agentilor stresori.

Se spune ca o persoana a fost supusa unui stres sau ca traieste într-o conditie de stres permanent, subîntelegându-se ca este vorba de o suprasolicitare sau, în general, de o situatie careia nu îi poate face fata. . De asemenea, un individ este stresat când se simte amenintat, frustrat, incapabil sa faca fata unor solicitari crescute(tensiune emotionala, neliniste).

Atunci când accentul cade pe situatie, pe factorii provocatori se are în vedere de obicei caracterul lor neobisnuit, neasteptat agresiv. Pot apare situatii strsante colective.

Pieron identifica stresul cu agresivitatea, cu actiunea violenta exercitata asupra organismului.

Termenul de adaptare are la rândul lui diverse întelesuri. Prosserdenumeste adaptarea fiziologica "orice proprietate a unui organism care favorizeaza supravietuirea într-um mediu specific(într-un mediu stresant)". Adaptarea comporta modificari(generale si particulare)ale organismului care-l fac apt pentru existenta în conditiile de mediu.

Izolarea sociala îsi exercita în mod diferentiat influenta stresanta asupra conduitei, nu numai în functie de particularitatile individuale, dar si de relatiile dintre persoanele aflate în aceste conditii.

Comportamentul oamenilor în situatii de captivitate(izolari), în care stresul atinge limitele extreme, este determinat de o complexitate de factori care nu pot fi identificati decât printr-o analiza detaliata, rareori posibila în asemenea conditii.

Alte tipuri de stres, în afara celui biologic, sunt:psihosocial, organizational,

socio-cultural.

Stresul nu reprezinta numai o stare nervoasa, nu este totdeauna consecinta unei actiuni nocive, efectul stresului persistând si dupa încetarea influentei stresorului. Rezistenta la stres este diferita de la individ la individ.

Dintre aceste clasificari ale stresului, aproape toate se regasesc în mediul privativ, în ceea ce îi priveste pe detinuti.

Cu toate acestea sunt câteve surse de stres specifice mediului privativ:

Cea mai mare presiune asupra detinutului vine din pozitia în care este privit mediul penitenciar-daca este privit ierarhic, marea majoritate a detinutilor se afla pe ultima treapta, asupra lor actionând raporturile de putere si inegalitate.

O alta sursa de stres este atitudinea administratiei;

A nu avea nimic de spus pentru propriul destin;

Intoleranta fata de individualitate este stresanta;daca un detinut vrea sa fie în echipa el trebuie sa se alature nu numai fizic ci si emotional ceea ce înseamna conformare si supunere sentimentelor si atitudinilor;

Monotonia activitatilor, a programului zilnic, respectarea regulamentului.

Se impun o serie de masuri pentru a-i adapta pe individ:familiarizarea cu colective omogene care sa-i dea posibilitatea individului de a-si expune problemele care-l tulbura, sa poata primi o asistenta psihologica.

12. Violenta colectiva

Acest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este conditionat, întotdeauna, de acumularea unor tensiuni în interiorul unui grup de detinuti, având diferite cauze:

atitudini neconformiste;

prezenta unora cu inadaptari marcante la mediul penitenciar;

revolta penitenciara.

Luând în consideratie specificul vietii de detentie(frustrarile care privesc independenta si nevoia general umana de afectiune), deseori actele violente au rolul "de descarcare afectiva, de usurare. de catarsis(prin sentimentul de împlinire si satisfactie ce-l urmeaza)". Micile acte agresive, de obicei trecute cu vederea, trebuiesc considerate ca semnale pentru aceea ce este valorizat de detinuti si încalcat de cineva:forta, prestigiul, vârsta, loialitatea, sentimentul de siguranta.

În fata unui mediu considerat ostil-mediul penitenciar-individul se simte vulnerabil, amenintat, incapabil de a face fata unor dificultati, chiar daca , obiectiv, are posibilitatea de a-l preîntâmpina. Din aceste cauze, la detinuti iesirile agresive sunt mult mai frecvente.

În cazul manifestarilor violente a unui detinut, si acest lucru se va petrece întotdeauna în mijlocul celorlalti(violenta de unul singur tradeaza afectiuni psihice sau simularea unor asemenea afectiuni), se poate întelege ca prin aceasta atitudine el se izoleaza ramânând fara aparare.

Violenta colectiva în mediul penitenciar are o desfasurare fazica:

I. -în urma unui incident apreciat de detinuti ca jignitor sau nedrept, se stârneste în rândul acestora o oarecare agitatie. Faptul se propaga din gura în gura, este deformat, ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul agitatiei se adauga noi indivizi si starea de spirit a grupului intra într-o noua faza;

II. -grupul creste, detinutii devin din ce în ce mai agitati si mai furiosi, fara a sti precis ce vor. În acest moment pozitia multimii este oscilanta si poate fi usor dirijata de agitatori. Influenta acestor agitatori depinde de autoritatea de care se bucura, de masura în care exprima trebuintele de baza ale grupului, si mai ales, reusesc sa formuleze clar nemultumirea de moment si cea latenta. Desi furia grupului creste, ea se mentine în aceasta faza în interiorul grupului,

III. -în urmatoarea faza, agitatia multimii este în continua crestere. Cei mai tineri din grup încep sa-si manifeste violenta încercând sa-i încurajeze si sa-i distreze pe ceilalti prin fluieraturi, injurii, provocari verbale. Detinutii adulti care reprezinta centrul de greutate al multimii, nu se manifesta si de aceea trebuie sa li se acorde maximum de atentie;

IV. -ultima faza, când grupul este în situatia de a comite acte de violenta, orice interventie verbala sau control este inutila.

Cele mai frecvente motive care incita anumiti detinuti la acte de violenta îndreptate asupraaltor detinuti sunt:tensiunile inerente vietii carcerale, reglarile de conturi, lupta pentru putere, neîntelegerile cu personalul, abandonarea de catre familie, neachitarea unor datorii, etc. Desigur, la acestea trebuie sa adaugam pe cele care deriva din suprapopularea spatiilor, inactivitatea prelungita, greutatile de a contacta persoanele de decizie, teama sau dorinta de afi transferat în alta unitate, contestarea unor sanctiuni considerate arbitrare. . . .

Acestea deseori conduc la acte de violenta îndreptate asupra unor persoane(colegi de detentie, membrii ai personalului)sau asupra bunurilor aflate la îndemîna. De multe ori, întâlnim forme deghizate de violenta-amenintari, calomnii, interdictii arbitrare, umilirea în fata celorlalti-care au scop sa mentina o stare de neliniste la cei vizati. Cea mai de temut este agresiunea nemotivata, absurda, imprevizibila care denota "absenta oricarei consideratii pentru om si folosirea fara limite a fortei. Actul de violenta nemotivata creste prestigiul social al individului în banda"'.

Fapt tipic pentru detinuti, asupra celui considerat dusman(de cele mai multe ori doar temporar)sunt revarsate toate constrângerile si frustrarile îndurate de-a lungul timpului. Majoritatea actelor violente pleaca de la certuri banale:alegerea canalelor de televiziune, nerespectarea regulilor unui joc, banuiala unor tradari. . . .

Lucrurile se complica atunci când detinutii considera ca personalul si procedurile existente de control al masei condamnatilor nu sunt capabile sa intervina rapid si eficace si sa mentina relatii corecte si pasnice între detinuti. "Cererea sociala de drept ca mod de a reglementa conflictele"'este foarte mare si în penitenciare, dar atunci când personalul nu intervine în timp optim, tendinta de a-si rezolva diferendele singuri, va creste. Ca urmare, specialistii în probleme umane din penitenciare trebuie sa fie permanent pregatiti pentru a identifica diversele forme ale violentei si sa propuna masuri profilactice si curative.

Pentru personalul din închisori, si mai ales pentru psihologi, cea mai importanta problema este aceea a anticiparii(identificarii)detinutilor care pot deveni violenti în anumite circumstante. Studiile în domeniu au relevat ca acestia pot fi grupati în doua categorii:primii sunt cei care nu se pot controla iar comportamentul lor este determinat în cea mai mare masura de contextul situational;al doilea grup este reprezentat de detinuti cu un nivel ridicat de autocontrol dar care, o data deveniti violenti, comit acte agresive extreme.

Psihologul Edwin Megargee, profesor la Departamentul de psihologie al Universitatii de Stat din Florida, considera ca exista sase tipuri de persoane violente:cei normali, care devin violenti doar în circumstante iesite din comun;cei cu boli psihice grave sau intoxicati cu anumite substante, indivizi cu un stil agresiv de viata sau formati într-o subcultura care promova violenta;persoane care considera ca violenta este singurul mod de a-si atinge anumite scopuri(economice, financiare, sexuale);indivizi la care violenta este cauzata de frustrari, abuzuri, agresiuni;indivizi hipercontrolati la care violenta este un comportament paradoxal'. În continuare, autorul aprofundeaza factorii care pot determina sau nu, un individ sa raspunda prin violenta într-o situatie data:

instigarea la agresiune-formata de suma fortelor care-l motiveaza pe individ sa comita actul de violenta;daca fortele provin din interiorul individului-furie, ura-avem de-a face cu instigarea interioara;daca violenta este doar un mijloc de a atinge un scop, instigarea va fi denumita extrinseca sau instrumentala;

puterea obisnuintei-instalata atunci când individul a avut frecvente succese în trecut, procedând agresiv, sau a fost recompensat pentru aceasta;

factorii inhibitori ai comportamentului violent-care pot varia în functie de obiectivele urmarite sau circumstantele concrete(interdictimorale, teama de consecinte, probabilitatea esecului etc

. factorii situationali-care pot facilita sau împiedica manifestarile violente:astfel un cartier sarac, o zona de razboi, gesturile provocatoare, a fi prezent când începe o încaierare vor facilita comportamentul agresiv, în timp ce viata într-un loc retras(o manastire), ascultarea unei muzici linistitoare, prezenta politiei, gesturile care invoca mila vor inhiba violenta;

potentialul de riposta-care rezulta în urma evaluarii pe care o face individul si care va parea ca îi satisface necesitatile la pretul cel mai mic.

Intr-o lucrare devenita clasica, Jean Claude Chesnais' defineste violenta ca fiind folosirea superioritatii fizice asupra altuia. Cauzele sunt localizate în esecul dialogului în sentimentul de insecuritate , în absenta alternativei, în anturajul care admite forta . În manifestarile sale individuale ea poate fi fizica ( afectând viata , sanateatea sau libertatea persoanei ) , economica( urmarind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt ) si , în sfârsit, borale sau simbolice, atunci când provoaca anxietate prin intermediul amenintarilor.

Acelasi autor, vorbind despre violenta privata , o clasifica în doua : violenta criminala, care poate fi mortala, (omor, asasinat), corporala( loviri, raniri voluntare )sau sexuala (violul) si violenta non-criminala având ca variante violenta suicidala si violenta acidentala ( acident de automobil). Autorul concluzioneaza ca utilizarea violentei îl stigmatizeaza pe faptuitor, genereaza ura si repulsia si il arunca pe acesta într-o zona a absurdului si dezumanizari.

În lumea închisorilor întâlnim cel mai frecvent doua feluri de violenta:violenta brutala care poate fi un simptom al unor dezordini personale sau violenta -strategie, rece , metodica, mascata, de mare periculozitate pe termen lung.

În mediul penitenciar, din cauza frustrarilor masive, a umilintelor frecvente si a sentimentului coplesitor de neputinta pe care le resimt majoritatea detinutilor, siituatiile în care ei se considera victimele uror agresiuni venite din partea colegilor de detentie sau a personalului, sunt numeroase. Astfel, capata semnificatie negativa, situatii vorbe sau gesturi care pentru omul liber sunt considerate firesti : o masa mai putin gustoasa o scrisoare care se lasa asteptata, disparitia unui bun personal fara valoare deosebita, greutatea în a se adresa personalului, obligatia de a astepta programarea la medic, întrerupera apei calde în timp ce facea baie întarzierea clarificari situatiei juridice si altele. Nu poate fi ignoranta existenta unor detinuti care urmaresc în mod constant sa-i intimideze pe ceilalti care percep oamenii din jurul lor ca instrumente de manipulat si care trebuie sa le aduca beneficii al caror stil relational a fost întotdeauna centrat pe impunerea vointei cu forta si tendinta de a domina prin orice mijloace. Individul cu asemenea particularitati va gasi în jurul sau doar surse de ostilitate si, ca urmare , va dezvolta argumente care sa-i justifice conportamentul( " un om care este suparat îsi aude doar propia-i voce" -Mahatma Ghandi)

13. Panica

Este o reactie afectiva, individuala sau colectiva de frica alarmanta, caracterizata prin dezorganizari ale conduitei, pierderea autocontrolului, de unde si dispozitia spre acte impulsive si irationale.

Ca fenomen psihosocial cu desfasurare dramatica, panica genereaza reactii dezordonate, de maxima intensitate, ce pot merge pâna la irational.

A. Cauzele panicii se pot clasifica în:

a)cauze determinante.

-de ordin psihosocial(promptitudinea mijloacelor de informare);

-de ordin situational(aparitia brusca a amenintarii);

b)cauze favorizante:

-calitatea indivizilor care fac parte din grup(structuri psihologice, carente educationale, gradul de anxietate al grupului);

-atmosfera psihologica din grup.

În mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii legate, fara a tine seama(nici nu e posibil)de criteriile psihosociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului este redus. În situatia în care coeziunea grupului este redusa, reactia în cazul unui pericol, va fi dezordonata, iar actiunile de salvare vor fi individuale pe principiul scapa cine poate. Prin specificul locului de detentie este de asteptat ca prima reactie în caz de panica, sa fie aceea de a iesi cu forta si cu orice risc din încapere.

B. Fazele panicii:

a)faza premergatoare, cuprinde:

-atmosfera generala din unitate;

-starea psihologica a grupului(starea de spirit);

-starea de spirit a indivizilor;

-particularitatile circulatiei informatiilor;

-autoritatea cadrelor si încrederea pe care o au detinutii în acestea;

-autoritatea liderilor;

-experienta grupurilor în situatii deosebite.

b)faza de soc

În aceasta faza pericolul apare instantaneu sau progresiv. Acest pericol poate fi si imaginar(zvon). La aparitia pericolului, grupul se structureaza în patru categorii:

-cei care manifesta o groaza exagerata;

-indivizii cu fragilitate emotionala(încearca sa scape singuri);

-cei care cauta informatii(asteapta sa i se spuna);

-cei care sunt nehotarâti.

În primele momente ale aparitiei pericolului, grupul de detinuti trece rapid la stare de regresiune psihica si organizatorica(frica, depresie, nu mai asculta liderul).

În cazul în care evenimentul se petrece noaptea, el va fi resimtit mai intens. Dupa primele clipe, frica si panica pun stapânire pe circa un sfert din grup. Faza de soc poate dura câteva ore.

c)faza de reactie

În aceasta faza majoritatea sunt depresivi, exprimând prin cuvinte devalorizarea de sine.

d)faza de restabilire-readaptare la viata obisnuita

Este o faza dominata de sentimentul de solidaritate. Este explicata de nevoia recâstigarii încrederii de sine dupa deruta anterioara. Apar fenomenele de descarcare afectiva(se critica, se acuza, se cauta vinovati, circula zvonul despre repetarea evenimentului.

Pentru prevenirea si combaterea panicii, se recomanda:

-functionarea canalelor de informatii(întotdeauna asteptarea sau lipsa de informare produce o teama mai intensa);

-necesitatea aerisirii si iluminarii adecvate a camerelor(lipsa de lumina accentueaza dezorganizarea psihica la om);

-nevoia de comunicare, de informatie a stimulului verbal, creste pe masura izolarii de ambianta obisnuita;

-existenta unui grup organizat în care rolul liderului creste si mai mult.

Liderul se va impune ca opersoana disciplinata, receptiva, putin anxioasa si va promova integrarea noii experiente în sistemul de gândire obisnuit.

14. Automutilarile. Tatuajele. Refuzurile de hrana

În mediul privativ, unul din fenomenele des întâlnite este si automutilarea. Aceasta se întâmpla adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale. Pierderea încrederii în viitor, situatia sociala din închisoare, hartuirea sexuala, izolarea fata de familie si prieteni, multe motive personale pot explica astfel de comportamente.

În momentele de disperare si când se simt abandonati detinutii îsi provoaca rani pe corp, înghit corpuri straine-cuie, ace, sârma, cozi de linguri, termometre, lame-sau ingereaza diverse substante toxice.

Deseori obsedatii sexuali recurg la automutilari în semn de autopedepsire;de asemenea, detinutii chinuiti de scrupule religioase recurg la aceeasi metoda. În penitenciar, acest fenomen mai apare si la hiper-emotivi, pe fondul unei slabiciuni psihice, dupa o perioada de activitati sau relatii penibile cu alti detinuti.

Cele mai frecvente sunt taieturile pe corp si mai ales pe brate:cicatricile sunt aratate de multe ori cu mândrie("iata ce am avut curajul sa-mi fac!")dar de cele mai multe ori cu oarecare rusine si umilinta("iata cât de des m-am simtit învins si parasit"). Desigur, atunci când ranile pe care si le provoaca sunt serioase, putem lua în considerare o adevarata tentativa de sinucidere.

În urma unui studiu realizat de psihologul Cristina Pripp din Directia Generala a Penitenciarelor, au reiesit cauzele si obiectivele urmarite de detinuti. astfel, obiectivele urmarite cel mai frecvent vizau:impresionarea personalului pentru a obtine un beneficiu(de exemplu, mutarea în alta camera), intimidarea altor detinuti, impunerea în ierarhia grupului de catre noii veniti, evitarea unor agresiuni din partea altor detinuti mai puternici, manifestarea ostilitatii fata de un membru al personalului, evitarea unei pedepse disciplinare, cautarea adeziunii colegilor de detentie. Metodele utilizate au fost:taieturi pe suprafata corpului, sectionarea venelor, înghitirea unor obiecte sau substante toxice fracturi, suturarea gurii si a pleoapelor.

În ceea ce priveste automutilarea, se desprind urmatoarele concluzii:

-tinerii detinuti recurg mai frecvent la autoraniri pentru ca în general au o toleranta mai scazuta la frustrarile inerente mediului carceral;

-cu cât nivelul de inteligenta si educatie al detinutilor creste, cu atât frecventa autoranirilor este mai scazuta;

-femeile recurg rar la aceasta conduita de criza din cauza valorizarii aspectului lor estetic;

-lipsa tigarilor si a imposibilitatii de a se împrumuta motiveaza frecvent autoranirile la toate categoriile de detinuti;

-când faptuitorul a cautat singuratatea, ranirile produse sunt mai serioase;

-personalul cedeaza mai frecvent în fata cererilor detinutilor care s-au automutilat când acestia au ost condamnati pentru infractiuni usoare,

-pare sa existe o legatura cauzala între stilul de conducere al personalului si numarul detinutilor cu autoraniri de pe o sectie:stilul rigid si restrictiv precum si implicarea minima în viata grupului furnizeaza mai multi detinuti care se autoranesc decât stilul participativ si vizibil suportiv pentru condamnati;

-cu cât un detinut are mai multe tatuaje-"îmbracat în tatuaje"-cu atât probabilitatea ca el sa recurga la autoranire este mai mare.

Tatuajul -acesta problema a fost studiata de mul criminologi ca Lombrosso, H. minivici-care au emis deverse teorii cu privire la originea si semnificatia tatuajului. T. Bogdan considera ca tatuajul are o mare importanta judiciara si psihologica, întrucât el dezvaluie atât identitatea individului, cât si diversele sale obiceiuri, fantezii si trasaturi de caracter.

Principala cauza a tatuajului îl constituie nivelul scazut intelectual si de cultura care favorizeaza aparitia acestui fenomen. Motivele tatuarii ar fi urmatoarele:

Imitatia-ei sustin "ca s-au tatuat pentru ca i-au vazut pe altii". P. Popescu Neveanu arata ca fiecare individ emana oarecum-în jurul sau, o serie de iradiatii, creaza un câmp psihic. Oamenii traind în colectivitate, iar câmpurile mentionate neexistând închise în sine, izolate la un moment dat, se cupleaza devenind un câmp al vietii colective. Este vorba de o imitattie în cea mai mare masura inconstienta;

Forma de manifestare a dragostei si prieteniei. Aparitia în mod frecvent a unor forme tatuate pe corp, este motivata ca o forma de exteriorizare a sentimentelor ce le nutresc;

Obsesie sexuala;

Vanitatea-dorinta de a demonstra rezistenta la o durere.

În ceea ce priveste atitudinea fata de tatuaj, se constata ca detinutul regreta, faptul acesta se datoreaza în buna parte instabilitatii lui sentimentale, cât si influentelor educationale. Tatuajul se efectueaza sub influenta momentului si nu ca un fenomen premeditat-datorita privarii de libertate si al mediului de provenienta al infractorilor.

Refuzurile de hrana

Cel mai frecvent, refuzul dea mânca exprima nemultumirea detinutului pentru încetineala cu care se finalizeaza situatia sa juridica sau protestul sau fata de un tratament penitenciar pe care îl considera arbitrar, lezându-i demnitatea. Nu rare sunt situatiile când detinutii recurg la aceasta modalitate de lupta pentru a se muta în alta celula de teama pe care i-o provoaca unii detinuti.

Refuzul de hrana are o valoare simbolica si anume:subiectul vrea sa arate ca este gata pentru orice sacrificii daca nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri lui i se par justificate(revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi), desi regimul la care este supus corespunde normelor în vigoare. Acest tip de comportament are în el ceva spectaculos, vrea sa atraga atentia si admiratia celor din jur. Nu dureaza mult pentru ca nu are ratiuni suficiente de sustinere.

Tulburarile psihice

La contactul cu viata de detentie pot apare o serie de tulburari psihice. ne referim la cele care apar ca reactii fata de încarcerare. Acestea apar mai ales la detinutii primari. Ele survin la putin timp dupa depunere si sunt tranzitorii.

În ordinea frecventei lor se situeaza starile de depresie care se caracterizeaza prin urmatoarele forme de manifestare:

O puternica melancolie;

Disperare;

Agitatie anxioasa;

Tentative de suicid;

Halucinatii auditive si vizuale;

Temeri delirante de persecutie.

Aceste manifestari sunt influentate de o serie de factori psihologici:

Rusinea;

Remuscarile;

Despartirea brusca de familie.

De asemenea, starile confuzionale, care apar dupa câteva saptamâni sau luni de la depunerea în penitenciar , determina urmatoarela tulburari:

Dezorientare tempo-spatiala;

Privire ratacita;

Dureri de cap violente;

Somn agitat;

Vise de groaza;

Halucinatii la care subiectul perticipa activ(se ascunde, se apara, se lupta).

Unele tulburari mai pot fi determinate de sevrajul la care sunt supusi nalcoolicii. Ei manifesta:

Crize anxioase, violente;

Delirum tremens(febra, tremuraturi);

Tulburari de perceptie;

Agitatie psiho-motorie;

Halucinatii(mai ales zoopsii);

Insomnii;

Puls accelerat.

Aceste tulburari psihice reclama examinarea de specialitate si un tratament precoce.

15. Suicidul

Aproape fiecare detinut traieste traumatic perioada de detentie mai ales la prima condamnare. frustrarile în plan social, instinctual si în ce priveste imaginea de sine îl poate face pe detinut sa caute un remediu definitiv al nefericirii sale. Reactia catastrofica a individului exprima neputinta de a se adapta la situatia data:ultimul esec al existentei se transforma în esecul vietii, fapt ce poate constitui un moment de ruptura, o criza de sens, gestul suicidar nefiind o optiune ci mai degraba negarea totala a posibilitatii de a alege. Oricum, solutia nu este rationala deoarece nu exista practic situatie fara iesire, limitele omului sanatos psihic fiind infinite,

E. S. Shneidman(1980) definea suicidul "un act uman de încetare din viata, autoprodus si cu intentie proprie". Se poate detalia aceasta definitie ca fiind "actul autooprimarii existentei, desfasurat într-un moment de tensiune afectiva sau de perturbare a constiintei".

Semnificatia si natura fenomenului suicid sunt:sub unghi psihologic, suicidului i se acorda semnificatii multiple, ca aceea a curmarii singuratatii, a razbunarii ca ultima sau unica solutie a unei situatii intolerabile, înlaturarii dependentei.

O alta semnificatie este aceea a mentinerii onoarei;se considera ca suicidul poate fi o sursa de usurare. În functie de semnificatiile suicidului întâlnim:

Suicidul altruist(ce poarta marca sacrificiului de sine);

Suicidul egoist(a carui intentie si semnificatie nu corespund scopurilor grupului social, ci se manifesta în detrimentul acestora);

Suicidul anomic-descris de E. Durkheim(1897)-realizat ca urmare a pierderii statutului ori a schimbarii rolului social.

Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezinta ca o realitate complexa a carei fenomenologie poate lua forme diverse:

a)conduite suicidare, având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa suicidara, sindromul presuicidar si ideile suicidare;

b)echivalente suicidare:autoraniri, anomalii ale conduitei-simularea unei boli, refuzul îngrijirii medicale, unele renuntari la viata sociala, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii, alcoolism, imprudente semiintentionate-sau diverse accidente de suparare, dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.

Între cauzele directe cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea. esecul sentimental, schimbari în viata sociala, în general situatiile în care individul pierde valori de înalta semnificatie pentru el.

În mediul penitenciar întâlnim urmatoeâarele forme ale suicidului:suicidul emotiv, care rezulta dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emotii puternice(teama, mânie, tristete);suicidul pasional, care este mai curând o conduita de disperare, semnificând autodevalorizarea individului care încearca astfel sa se elibereze de o durere morala insuportabila. diferenta de suicidul emotiv este data de faptul ca emotia a fost prelungita si intelectualizata angajând întreaga personalitate a subiectului.

O alta forma, echivalentele suicidare, sunt frecvente în mediul penitenciar datorita beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale. În general, aceste conduite sunt considerate ca un "santaj", fara a se da o semnificatie deosebita faptului ca individul îsi foloseste moartea ca o moneda de schimb, trecându-se destul se usor peste toate conduitele de revendicare ale acestuia, Trebuie facuta o distinctie între 2santajul cu sinuciderea"nsi "sinuciderea santaj":în primul caz individul sconteaza ca va obtine beneficiul înainte de trecere la act, în cel de-al doilea , dupa ce va muri. Ceea ce trebuie estimat în fiecare caz este intensitatea dorintei de a muri si nu autenticitatea gestului propriu-zis.

În lucrarea "Devianta, criminalitate si patologie sociala", Sorin Radulescu îl citeaza pe Jack Douglas(The Social Meanings of Suicide, Princeton University Press;1967)care considera ca "actiunile suicidare pot servi ca mijloace de dobândire a compatimirii celorlalti, de stârnire a sentimentelor de simpatie, mila si compasiune, sentimente pe care însusi sinucigasul le împartaseste cu ceilalti, autocompatimindu-se;actiunile suicidare pot avea si semnificatia culpabilizarii(blamarii)altora pentru autosuprimarea vietii, servind, astfel, ca mijloc de razbunare".

Vom prezenta în continuarea analiza unui caz , investigat dupa revenirea din spital, care demonstreaza o data în plus posibilitatea de prevenire a acestui gen de conduita.

M. S-31 de ani, casatorit, 4 copii, 8 clase, prelucrator mase plastice si cauciuc, nerecidivist, aflat în penitenciar pentru trecerea frauduloasa a frontierei de stat.

Înselat de prima sotie, se recasatoreste cu ce-a de-a doua care avea 2 copii dintr-o casatorie anterioara si era gravida în 7 luni când l-a cunoscut pe subiect. M. S. recunoaste acest copil si mai fac împreuna înca unul. Înselat din nou, încearca sa plece din tara.

Aflat în penitenciar, primeste o scrisoare de la sotia sa care-l anunta ca va divorta. Dupa 18 zile subiectul hotaraste sa se sinucida, taindu-si adânc venele de la mâna, lasând trei scrisori.

Draga Doina,

Când vei citi aceste rânduri, eu nu voi mai exista. Pentru mine totul erai tu, Alina, Melania, Smaranda si Corina. Adica familia si caminul pentru care am muncit.

Gândul ca sunt din nou singur ma duce la disperare, la acel gând sinistru care ma obsedeaza de când ai spus sa plec din casa. Aproape în fiecare noapte visez cum v-am gasit împreuna pe tine si pe Samy când am venit de la Petrosani si mi-ai reprosat ca nu mai suporti nervii mei, dar tot timpul tu ma provocai, mai ales în ultima vreme (de când erai "prietena"cu Samy).

La toate acestea trebuia sa te gândesti înainte, nu acum dupa ce avem copii(pardon, îi aveai tu).

Dar copii acestia trebuie crescuti, educati. Te crezi grozava, ca o sa te descurci. Sau poate o sa te casatoresti cu el. Eu am încercat sî scap de ideea nefiintei, sa plec cât mai departe, sa uit. Nu cele 10 luni de pedeapsa ma apasa, ci singuratatea si gândul ca nu va mai am pe voi. Corina anul acesta merge la scoala, cât de mult am dorit sa ne bucuram împreuna de scolarita noastra. Eu nu o sa-i mai vad niciodata.

Sa stii ca nu-i usor sa te desparti de viata, dar pentru mine nu mai are rost. Acum este începutul sfârsitului pentru mine.

Draga mea, cu aceste rânduri îmi iau ramas bun. Începe sa. mi fie rau, am calduri, îmi vine sa vomit, nu mai vad bine.

Adio

Domnule comandant,

Detinutul M. S. am luat hotarârea de a nu mai trai din motive ce nu au nici o tangenta cu detentia sau condamnarea mea. Motivele sunt familiale. Nu vreau sa fie tras nimeni la raspundere din cauza mea. Hotarârea este luata demult, dar am vrut sa ma conving daca chiar vreau sa mor si vreau!

26-27. VII. 1988

P. S. Nu am avut lama, cutit sau alt obiect taios din metal. Câmd am venit de la lucru, în traista de merinde am spart un borcan ca sa am cioburi.

Dragi colegi,

De camera, fiecare o sa ma judecati dupa felul vostru de a gândi, unii o sa zica ca am fost prost, altii ca nebun, în fine pe mine nu ma intereseaza.

Dar va rog sa ma iertati pentru neplacerile pe care vi le pricinuiesc.

M. S.

Testarea psihologica dar si analiza celor trei scrisori permite o întelegere mai profunda a subiectului si a modului sau regresiv de a reactiona:copilaria nefericita a determinat constituirea unei personalitati slabe, cu o viziune naiva asupra lumii si vietii;imatursocial, cu maniere feminine înrelatiile interpersonale;afectat adânc de evenimentele mai deosebite chiar daca nu-l privesc direct;din teama de a se da în spectacol nu comunica cu anturajul iar deciziile pe care le ia se dovedesc de obicei neavantajoase. Nevoia sa de afectiune a fost permanent nesatisfacuta si înselata, ultimul mesaj care l-ar adresa oamenilor fiind semnificativ în acest sens: "Oameni, iubiti-va între voi!Aveti nevoie de dragoste!"

Pentru întelegerea acestui caz, se evidentiaza trei elemente de baza:

a)însumarea biografica, în sensul acumularii în timp a esecurilor;

b)convergenta evenimentelor negative mai ales în prima perioada la care se adauga indiferenta perceputa dureros de subiect la anturaj fata de propriile framântari;

c)starea de moment a potentialului sau afectiv caracterizata prin lipsa inhibitiilor fata de trecerea la act, devalorizarea de sine, absenta sperantelor privind viitorul sausi al familiei sale, contrastul psihologic cu ceilalti detinuti "vazuti"ca fara probleme si chiar multumiti. '

Desigur, nu era de asteptat ca subiectul sa faca apel deschis la cei din jur privind apararea sa de propriile intentii, însa, apelul a fost deghizat în izolare, oboseala fizica, insomnie, lipsa poftei de mâncare, solicitarea îngrijirii medicale fara acuze somatice precise, plâns fara motiv, pierderea initiativelor, tristete marcata, povestirea la cei din jur a viselor cu caracter autodistructiv, s. a. m. d. Ambivalenta sa-oscilarea între dorinta de a muri si cea de a trai-i-au agravat angoasa si confuzia.

De obicei relationarea cu un individ cu intentie sau tentativa suicidara este dificila deoarece acesta se prezinta ca o victima cu o mare aviditateafectiva greu de satisfacutde anturaj dar mai ales pentru ca subiectul are tendinta de a reproduce în relatiile sale cu terapeutul modul sau obisnuit de revendicare(santajul). Cheia întelegerii subiectului este evaluarea adecvata a legaturilor dintre actul suicidar si modul de viata, care-l conduc la aceasta reactie de demisie.

La dificultatile personale, mediul penitenciar aduce elemente favorizante-izolarea de familie, calitatea precara a relatiilor umane s. a. m. d. -inerente locurilor de detinere, dar care nu joaca un rol direct în finalizarea actului suicidar. Ceea ce are nevoie detinutul cu intentie suicidara este un partener de discutii cu care sa analizeze problemele sale, sa vada mai clar locul si rolul sau în fata greutatilor si nu în ultimul rând sa gaseasca noi sensuri ale existentei atât pe perioada detentiei cât si dupa aceea. Problema suicidului trebuie sa determine un adevarat parteneriat pentru reducerea încercarilor detinutilor de a-si pune capat zilelor.

Un studiu interesant privind suicidul a realizat Sorina Ţogoe, psiholog la Penitenciarul Arad. Autoarea considera ca în penitenciar, suicidul poate avea trei semnificatii:

de evitare a unei situatii aparent fara solutie, de punitivitate îndreptata spre ambianta în care traieste, de solicitare a ajutorului din partea unor colegi sau a personalului perceputi ca indiferenti sau chiar ostili. "Specifica mediului penitenciar este sinuciderea pariu, când detinutul ingereaza medicamente în cantitatimoderate iar hazardul va decide daca va supravietui sau nu, fiind descoperit la timp si dându-i se îngrijirile necesare. "

16. Homosexualitatea

Prin homosexualitate se întelege preferinta sexuala a unei persoane pentru un partener de acelasi sex. Adultii homosexuali nu se deosebesc de adultii heterosexuali în ce priveste starea de sanatate, sentimentul de fericire sau nefericire. Efectele negative ale homosexualitatii se manifesta la persoanele care au un sentiment de culpabilitate în raport cu optiunea sexuala.

Homosexualitatea reprezinta o tulburare a comportamentului sexual. Aceasta tulburare consta în atractia exclusiva sau predominanta pentru persoanele de acelasi sex. Ea este, totodata, o deviere sexuala care nu presupune factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise.

Unii autori considera homosexualitatea drept o perversiune, în adevaratul înteles al cuvântului, doar atunci când persoana îsi cauta în mod constient si deliberat satisfactii în relatia sexuala de acest tip.

O serie de orientari includ homosexualii printre psihopati, perversi sexuali, deoarece, în general, conduita lor releva o serie de deviatii caracteriale adânci, pe care nu le putem reduce doar la o simpla anomalie de satisfacere a instinctului sexual.

Importanta pe care modul de satisfacere a sexualitatii o are în structura existentei individului, mai ales în adolescenta si tinerete, este atât de mare, încât poate duce la o rasturnare a conduitelor, a normelor etice.

Cauzele homosexualitatii sunt, în mai toate tipurile de comportamente deviante, multiple:

Existenta unui fond genetic generator de tendinte homosexuale;

Traumatismele psihosexuale din copilarie si în special initierea homosexuala de catre un adult;

Influenta stimulatoare din mediile închise.

Tipuri de homosexuali:

Homosexuali autentici;

Homosexuali ambigui;

Homosexuali ocazionali.

Mediul privativ reprezinta una din cauzele homosexualitatii si, totodata, reprezinta un fenomen întâlnit în cadrul grupurilor de detinuti. Dintre tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de libertate, cel ocazional este cel mai des.

Periculozitatea sociala a fenomenului este data de faptul ca homosexualitatea poate constitui un element de recunoastere, racolare, si coeziune a grupurilor de detinuti. În acelasi timp demascarea lor poate declansa o reactie puternica si cu urmari neprevizibile.

17. Zvonul

Reprezinta o afirmatie prezentata drept adevarata, fara a exista posibilitatea sa i se verifice corectitudinea. Zvonurile sunt puse în circulatie pentru ca au dubla functie:de a explica si de a atenua anumite tensiuni emotionale.

Circulatia zvonurilor este dependenta de:

Contextele sociale(circulatie a informatiei formale);

Trasaturile de personalitate ale indivizilor si grupurilor;

Nevoile psihologice ale indivizilor si a grupurilor.

Lucrarile lui Allport si Postman(1965)au pus în evidenta trei legi de transmitere:

Legea saraciei sau nivelarii(pe masura ce zvonul circula, el tinde sa devina mai scurt, mai usor de înteles si relatat);

Legea accentuarii(întarirea anumitor detalii care dobândesc un loc central în semnificatia zvonului);

Legea asimilarii(conservarea si reorganizarea informatiilor în jurul unor motive centrale).

Circulatia zvonurilor apare ca un sistem de condicizare a fricii si incertitudinii în fata unor situatii ambigui. Circulatia zvonurilor este corelata cu forma, cantitatea, calitatea si credibilitatea informatiei oficiale sau formale. Cu cât aceasta din urma este mai saraca, incompleta sau putin credibila, cu atât se intensifica propagarea zvonurilor.

Mentinerea ca o constanta a zvonurilor în climatul penitenciar se datoreaza conditiilor specifice locurilor de detinere, fiind un ecran proiectiv al fenomenologiei umane, un " zgomot de fond"pe care se grefeaza problematica psihologica a unor indivizi tensionati permanent de situatia în care traiesc si de relatiile ce se stabilesc între ei. Exista o serie de preocupari constante ale detinutilor care exprima conditia lor specifica:modificari alr legisltiei penale, decrete de gratiere, existenta unor comisii de propuneri pentru liberarea conditionata apreciate ca mai blânde la anumite unitati, motivarea unor transferari de la o unitate la alta si altele. Opiniile care circula între detinuti privitor la toate aceste aspecte sunt contradictorii de cele mai multe ori. Neîncrederea cronica dobândita în penitenciar, îi face sa vehiculeze toate variantele auzite si sa se alarmeze când aud pareri defavorabile. Aceasta stare este întretinuta si de obisnuinta detinutilor de a se adresa cu aceeasi problema oricarei persoane întâlnite.

Distinctia între comunicarea oficiala si neoficiala a devenit un fapt cotidian. Ce si cum se transmite este conditionat diferit:în primul caz preponderente sunt structurile organizationale rational instituite, în virtutea carora se transmit ordine, decizii, instructiuni etc. , în cel de-al doilea, accentul este pus pe viata afectiva a grupurilor, pe simpatiile si antipatiile existente între membrii componenti, mesajele reflectând relatiile particulare dintre acestia.

Se face deosebirea între comunicarea instrumentala si cea consumatorie:prima urmareste realizarea eficienta a unui scop, a doua-aparent fara finalitate-este orientata spre mentinerea unui trafic informational si a unui

climat destins si securizant. În context, informatiile care circula pot fi sub forma de stiri(date despre fapte verosimile, pornite din surse cunoscute si având un scop anume)si zvonuri(mesaje transmise oral despre evenimente greu de verificat dar cu o semnificatie deosebita pentru colectivitate). O diferenta importanta între cele doua categorii de mesaje consta în faptul ca stirile îsi mentin oarecum nemodificate forma si continutul, în timp ce zvonurile implica reorganizari a datelor primare chiar în timpul transmiterii lor de la un om la altul.

Zvonul, ca realitate psiho-sociala, este purtatorul unui continut specific, mai putin cultural si mai mult afectiv:credibilitatea lui este asigurata deoarece întotdeauna exista un precedent iar continutul sau intra în sfera de interese si temeri permanent actuale în comunitatea respectiva. De aceea zvonul nu constituie un aspect patologic al comunicatiei ci al perceptiei de grup:deformarea mesajului este conditionata de situatia concreta si mai ales de particularitatile personalitatii agentilor care îl transmit.

Raspunzând unei trebuinte general umane de orientare în spatiul propriu de viata, "productia" de explicatii îsi ia ca suport, dupa caz, faptele reale sau cele imaginare. O contributie însemnata prezinta si aprecierea preocuparii la cei din jur fata de un eveniment sau altul si ca urmare elaborarea/cautarea de explicatii va fi mai mare sau mai mica. Efectele psihologice ale propagarii zvonului pot atinge intensitate patologica, dar numai în conditii obiective favorabile sau sub influenta unor lideri de opinie puternici si coplesiti de situatie.

Din cele spuse pâna acum, reiese ca aparitia zvonurilor este tributara reunirii unor conditii obiective macrosociale si unor factori psihologici si situationali din universul microsocial. Incidenta factorilor macrosociali este deseori neasteptata:tensiuni internationale, schimbari suprastructurale în plan intern pot fi gasite în geneza zvonurilor. Dar factorii a caror influenta este nemijlocita sunt caracteristicile persoanelor si grupurilor în care apar acestea.

Exista doua fenomene de psihologie individuala care joaca un anumit rol în formarea zvonurilor si a caror cunoastere va facilita întelegerea problematicii acestora. În primul rând credulitatea unor indivizi, înteleasa ca încredere exagerata acordata oamenilor , ideilor, aparentelor. Are la baza o insuficienta de descifrare a semnificatiilor mai subtile si se întâlneste la naivi, la cei cu debilitate mintala, la cei sugestibili, la copii si cei de vârsta foarte înaintata. Între efectele neplacute ale credulitatii figureaza deceptiile, mistificarea sau superstitiile. Cei creduli pot fi exploatati sentimental, material sau moral si chiar instigati la anumite actiuni.

Cetalalt fenomen-fabulatia-este o povestire imaginara prezentata de subiect ca fiind reala. . Exista o fabulatie normala la copii ce apare dupa vizionarea unor filme sau lectura unor carti, si o fabulatie anormala atunci când individul nu-si da seama ca prezinta date nereale. Între motivatiile fabularii gasim la unii indivizi placerea de a reconstitui realitatea în termeni mai atractivi , nevoia de a ascunde lacunele memoriei sau cunoasterii, rol compensator într-o perioada lipsita de evenimente si chiar ca joc, atunci când toti partenerii stiu ca se fabuleaza si accepta acest lucru. Or, în penitenciare exista si creduli si conditii pentru fabulare.

O alta particularitate individuala importanta este anxietatea:s-a demonstrat ca persoanele mai anxioase propaga mai repede zvonuri decât cele calme. În consecinta zvonurile vor fi mai ample si cu frecventa crescuta în colectivitatile în care numarul persoanelor anxioase este mai mare'.

Rezulta ca pentru grupurile umane zvonurile au câteva functii distincte.

Pe primul plan se detaseaza functia informativa:mesajul nu contine date generale ci se refera la situatii particulare inedite sau la aspecte noi privind evenimentele cunoscute. Cea mai importanta functie este însa cea de control social a membrilor colectivitatii deoarece autorizeaza în final un anumit punct de vedere, o maniera aparte de interpretare a unui eveniment. În plus permite cresterea prestigiului liderului de opinie si implicit a autoritatii acestuia iar prin vehicularea zvonului se asigura participantilor un sentiment de comunicare si participare sociala, fapt ce va conduce în timp la cresterea conformismului individual. În sfârsit, functia de evaziune se manifesta mai ales în conditiile restângerii relatiilor cu lumea din afara grupului si cu sursele de informare, având deci rolul de a compensa saracia calitativa si cantitativa în plan informational si afectiv. '

În mediul penitenciar comunicarea interpersonala are ca obiective simpla conversatie, crearea dependentei(mai ales materiale-hrana, tigari, îmbracaminte)sau convingerea (în sensul crearii unor atitudini). Astfel mesajele pot fi afective-cu încarcatura pozitiva sau negativa, dupa evenimentele cotidiene reflectate si evolutive-deschide la transformari ulterioare sub influenta unor factori de grup.

Simplitatea sau complexitatea joaca un anumit rol în aparitia zvonurilor:cu cât continutul transmis este este mai bogat, cu atât posibilitatea denaturarii în cursul vehicularii este mai mare. De obicei, pe "zgomotul de fond"al comunicarilor banale si lipsite de semnificatie, apar evenimentele de amploare care polarizeaza atentia detinutilor. si cum nivelul multora dintre ei este destul de redus, interpretarile gresite sunt de asteptat.

În grupurile de detinuti, liderul de opinie are o influenta asupra comunicarii direct proportionala . cu capacitatea lui de a explica sensurile si implicatiile fiecarui mesaj. Mesajele difera în continut daca sunt transmise de un lider(concise, esentializate, convingatoare)sau de un membru marginal(nesigure, cu multe repetari si verigi lipsa în firul logic). De aceea existenta unui lider neoficial puternic reduce numarul zvonurilor, el cenzurând problematica din universul de discutie al grupului. În ultima instanta, în spatele fiecarui zvon sta o valoare fundamentala pentru grupul respectiv, liderul având un rol major în ierarhizarea acestora într-o anumita perioada. Zvonurile persista mai mult în grupurile lipsite de coeziune. În cele coezive, liderul impune relativ repede un punct de vedere unic si ca urmare zvonul se stinge.

Când împrejurarile concrete de viata sunt apreciate ca imposibil de controlat si când nu se întrevede nici o iesire din situatie, productia de zvonuri în care predomina fabulatia este frecventa. Asa se explica în mediul penitenciar o serie de zvonuri cu elemente de-a dreptul aberante privind decrete de gratiere sau modificari de structura ale Codului penal. Acest lucru se explica prin faptul ca odata pornita informatia dintr-o anumita sursa, aceasta nu mai are posibilitatea sa aduca ulterior corectivele necesare si astfel, prin adaugiri, reduceri sau asimilari, ia nastere zvonul propriu-zis. Persistenta zvonurilor mai poate fi explicata si printr-o nevoie de subiecte de discutie care sa deturneze atentia detinutilor de la rigorile privarii de libertate.

Zvonul subzista pâna când nevoia sau asteptarile din care s-a nascut incertitudinea care îl sustine vor fi satisfacute sau pâna când anxietatea generata la membrii grupului va disparea. Astfel, productia de zvonuri legate de evntuale gratieri, este crescuta înaintea sarbatorilor nationale si se diminueaza imediat în perioada care le urmeaza. Conformismul individului este mult mai mare fata de versiunea grupului din care face parte, daca el este pus sa-si exprime opinia în public.

Durata de "viata"a zvonurilor a fost apreciata diferit de detinuti;cel mai mult se pare ca rezista cele care primesc confirmari partiale din partea mijloacelor de informare în masa.

18. Frica si decaderea în penitenciar

Nu este prea greu sa ne închipuim suferintele prin care trece un detinut care vine pentru prime data în penitenciar:o ambianta cu reguli neclare, oameni necunoscuti si ostili, obligatia de a te supune unuia sau altuia, lipsa unui refugiu în care sa te simti în siguranta. Toti colegii de celula sunt cu ochii pe tine, încerci sa te arati puternic dar nu poti pacali pe nimeni, singuratatea te copleseste :atunci ti se întinde o mâna, ti se da o tigara, ti se explica ce se întâmpla daca nu faci cutare lucru, cum sa eviti contactele neplacute. . . Vrei sa fii recunoscator, sa multumesti într-un fel pentru sfaturi:devii sincer, prezinti în amanunt situatia ta si a familiei, ce ajutor astepti de la un avocat sau nu stiu ce persoana influenta, câti bani pui la bataie pentru a fi din nou liber. . . . De fapt, cel cu sfaturile asta astepta:sa te destainui ca sa te poata manipula. Nu dupa mult timp îti dai seama ca s-a profitat de tine conform unui scenariu exersat cu succes de nenumarate ori, si, atunci, ti se face frica. . . .

Frica în penitenciar are pentru detinut mai multe surse care actioneaza simultan asupra lui:actiunile altor detinuti pentru a-l intimida, amenintarile facute în fata martorilor(care sperie mai mult decât cele facute între patru ochi), deposedarea de bunuri personale, fapt care afecteaza puterea de a supravietui a individului, incertitudinea permanenta, teama de denuntatori, zvonurile(care-l fac pe detinut sa treaca de la o mare speranta la o mare disperare si invers), conduitele arbitrare ale unor gardieni care îl deruteaza pe detinut(acesta nemaistiind criteriile pentru conduita corecta).

Aurora Liiceanu considera ca "ura, ca amestec de ostilitate, intoleranta si agresivitate, este îndreptata catre acele persoane sau grupuri care îl fac pe individ sa se simta într-o situatie de inferioritate",

În penitenciar frica poate lua mai multe forme:frica pentru propria viata , frica de o boala incurabila sau rusinoasa, frica de a-si pierde virilitatea(fapt care duce la pierderea respectului de sine-cf. lui Bettelheim), frica de a cadea prada disperarii(pe care ceilalti detinuti o considera contagioasa-cf. lui Bettelheim), frica de a cadea într-un strat de detinuti considerati subumani si care pot fi loviti de ceilalti(cf. lui Bettelheim).

În acest context, remediile pentru frica resimtita de un detinut sunt destul de numeroase:cautarea unui statut care sa te protejeze, alianta cu un detinut puternic, izolarea de ceilalti(a nu vorbi, a nu comenta), crearea unei aparente de om slab si nefericit, vaicareala permanenta. La acestea se mai adauga unele modalitati pe care nu le întâlnim decât în penitenciare:a face astfel încât sa fie considerat distins si important de catre gardieni, a anticipa exigentele personalului chiar cu riscul de a deveni mai rau decât este necesar, a face provizii de alimente, a elabora un stil de viata bazat pe compromisuri, a elimina semnele de superioritate care ar atrage ostilitatea gardienilor(ochelarii cu rama scumpa, a construi o imagine mitica a persecutorului pentru a face suportabile persecutiile(Bettelheim).

Alte strategii pentru a face fata multiplelor solicitari din lumea detinutilor ar fi. evitarea prieteniilor strânse(oamenii frustrati nu leaga prietenii trainice), a-si varsa agresivitatea asupra minoritarilor slabi, a inventa zvonuri din dorinta de prestigiu si încurajat de aviditatea altora de a asculta, replierea pe sine pentru a se proteja de deceptii, a încerca sa te opui gardienilor pentru a-ti dovedi ca ei sunt atotputernici. Cel abandonat are o nevoie crescuta de securitate si deseori "se refugiaza în boala sperând ca prin martiraj sa obtina mila sau întelegerea celui plecat si alianta cu anturajul impresionat de aceasta suferinta". În acest sens, Bettelheim concluziona: "aici totul este permis în masura în care te ajuta sa supravietuiesti".

Se ajunge la anumite stiluride relationare pe care le folosesc detinutii în efortul lor de a face fata greutatilor vietii de detentie. Astfel, vom întâlni detinutul care se teme sa nu fie respins de ceilalti colegi sau de personal si face tot ce doresc acestia("martirul"), detinutul care se teme sa nu fie abandonat de partenerii de celula deoarece simte ca nu va putea face fata lumii din închisoare(de celula, de colegi, de program), cel care se teme de a nu fi înteles corect de nimeni din jurul sau, cel care se teme de propria slabiciune si ca urmare se teme sa-si exprime deschis framântarile sufletesti.

Într-un mediu penibil si frustrant în care efortul de adaptare a epuizat resursele persoanei, nu mai ramâne decât recurgerea la mecanisme psihologice de aparare care sa permita individului sa reziste o perioada nedefinita universul an care traieste. Aceste modalitati de aparare pot fi de mai multe feluri:imature(somatizare, hipocondrie, introspectie, comportament pasiv-agresiv proiectie, regresie, retragereautista), nevrotice(deplasare, disociatie, inhibitie, intelectualizare, izolare, reprimare, sexualizare), narcisiace(negare, distorsiune, proiectie)sau mature(anticipare, umor, ascetism, sublimare, altruism) . La detinutii cu pedepse lungi, dupa mai multi ani de sedere în penitenciar , se constata schimbari majore la nivelul conduitei si chiar al personalitatii. au un comportament cameleonic în orice situatie, urmarind doar propriul avantaj(material si biologic, cel mai frecvent), renunta la orice initiativa, vechile convingeri sunt abandonate, mâncarea devine un obiect esential pentru sine, pândeste orice împrejurare în care-i poate " pica"ceva, este excesiv de amabil cu cei puternici si cei care primesc pachete consistente de la familie, în public îsi târaste picioarele, semn al suferintei si neajutorarii, obiectele si alimentele devin mai importante ca viata, îsi tradeaza colegii pentru avantaje ridicole, inventeaza evenimente si informatii pentru a beneficia de atentia personalului, îsi produce rani serioase doar pentru a scapa de o pedeapsa minora("Pe masura ce trece timpul . . . majoritatea detinutilor nu mai fac diferenta între suferintele minore si cele majore. Acestia au ajuns la un stagiu avansat de dezintegrare a personalitatii si par ca niste copii nefericiti. Detinutii si-au construit astfel o nisa de rezistenta într-un mediu în care nu exista posibilitatea de lupta si nici de evadare"). Simona Popescu considera ca apatia este o forma de disperare a celui lovit, umilit, distrus, este o forma de aparare într-un mediu meschin si mediocru, este o forma de capitulare, de abrutizare, un sentiment al inexistentei, este un stil de viata prin eliminarea amintirilor, este o revolta muta, pietrificata. . . . În alte cazuri, detinutii pot deveni distructivi mai ales atunci când sentimentul de neputinta îl copleseste:reactiile lor se îndreapta spre alti detinuti, spre obiectele din ambianta sau spre propria persoana "individul izoloat si neputincios este împiedicat în realizarea potentialitatilor sale senzoriale, emotionale si intelectuale. Îi lipseste securitatea interioara si spontaneitatea, care sunt conditiile acestei realizari. . . S-ar parea ca doza de distructivitate întâlnita la indivizi este proportionala cu masura în care este împiedicata expansivitatea vietii".

Când are loc autoranirea, greva foamei sau suicidul unui detinut îl plaseaza pe acesta în postura unui actor care polarizeaza atentia colegilor pentru timpul în care i se acorda primul ajutor. Pentru restul condamnatilor gestul acestuia nu semnifica decât slabiciune si confuzie într-un "azil al deznadejdii" . În schimb, gaedienii devin banuitori:oare ce-o urmari?ce nu-i convine?. . . Asemenea conduite sunt destul de frecvente la detinutii singuri pe lume si dezorientati în fata vietii. Pentru cel aflat în aceasta situatie "valoreaza mai mult sa-l însotim, sa-l ajutam sa se maturizeze decât sa-i facem morala". Din pacate, desi în închisorile din lumea întreaga sunt foarte multi detinuti, reteaua lor de suport social este foarte redusa. Jim Oxford considera ca fiecare individ se gaseste într-o retea sociala constituita de ansamblul relatiilor sale sociale relativ constante, fie ele directe, fie indirecte. El precizeaza ca reteaua de suport social este doar o parte a relatiilor individului, si anume cele care corespund si satisfac nevoile psihosociale ale acestuia în cursul vietii sau în situatii de criza, asigueâmdu-i un sprijin afectiv si instrumental. Desigur, retelele sociale variaza de-a lungul ciclurilor vietii dupa statutele si rolurile atinse si exercitate, dupa contextele socio-culturale, dupa obiceiuri si traditii, dupa clasa sociala si dupa zona de existenta a subiectului. Devine evident ca în cursul executarii pedepsei privative, persoanele semnificative pentru detinut ramân "afara", ca în penitenciar, cu greu gasesc pe cineva dintre colegii sinceri, dispusi sa-l ajute la nevoie si în momentele de cumpana.

Odata în plus întelegem dificultatile gardienilor care lucreaza zi de zi cu detinutii:ei suntadevarati manageri ai aptiei si disperarii, normali într-o lume de bolnavi ai timpului, singurele repere morale într-un univers confuz si cenusiu. . . "Gardienilor nu le este dat sa traiasca în lux si . . . daca ei obtin satisfactii prin rolul pe care-l au, acestea se datoreaza sentimentului de superioritate si celui al datoriei asa cum se cuvine" .