Notiuni de drept international

Tema minoritatilor implica utilizarea unor notiuni de baza privind dreptul si organizatiile internationale. Voi incepe cu termenul „conventie”, prin care se denumeste un acord international privitor la acte ce intereseaza teme de interes comun in afara politicului, cum este, in cazul invocat, tema minoritatilor nationale.[1] Daca se doreste punerea in evidenta a unor principii politice ori de drept international, atunci se vorbeste despre „declaratii”. Se mai utilizeaza termenii „pact”, „carta”, „statut” daca acordurile reprezinta actele constitutive ale unei organizatii internationale. Mai rar apare denumirea „act final”, pentru a se sublinia ca acordul este rezultatul unui congres ori al unei conferinte. In sfarsit, termenul de referinta este cel de „tratat”, cel putin daca avem in vedere existenta „Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor”. Acest acord care reglementeaza tratatele internationale si interpretarea lor consacra urmatoarea definitie:

In intelesul prezentei Conventii prin expresia „tratat” se intelege un acord international incheiat in scris intre state si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat intr-un instrument unic, fie in doua sau mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara.[2]

Se utilizeaza termenul „Conventie-cadru” cand tratatul respectiv contine in principal directive in materie care urmeaza sa fie transformate de catre statele parti in norme juridice cu aplicabilitate directa.

In descrierea acordurilor internationale se face curent distinctia dintre documentele juridic obligatorii, sau hard law, si cele cu caracter politic, numite soft law. Tratatele, conventiile sunt juridic obligatorii, fac parte din hard law. Exemple binecunoscute sunt Pactul international cu privire la drepturile civile si politice (PIDCP), Conventia Europeana a drepturilor omului (CEDO), Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale si multe altele (CCPMN). Intrucat acestea sunt juridic obligatorii, tratatele corespunzatoare au introdus mecanisme de monitorizare si control: prin Comitetul Drepturilor Omului de la Geneva in cazul PIDCP, Curtea Europeana de la Strasbourg pentru CEDO, sistemul opiniilor Comitetului Consultativ si al rezolutiilor Comitetului de Ministri in cazul CCPMN.

Declaratiile, rezolutiile, recomandarile sunt in general instrumente de tip soft law. Ele nu au mecanisme de control tocmai pentru ca exprima buna vointa si onoarea statelor. In anumite situatii, ceea ce era la inceput o declaratie de valori politice poate capata statut de norma juridica obligatorie, sau, cum se mai numeste, jus cogens. Este cazul Declaratiei universale a drepturilor omului.

In legatura cu insistenta diferentierii documentelor juridic obligatorii de cele “doar” politic obligatorii, un specialist care a lucrat multa vreme pentru CSCE, Arie Bloed, nota urmatoarele ( cu privire la documentele OSCE, dar remarca avea valabilitate generala):

Diferenta [dintre cele doua tipuri de documente] nu trebuie exagerata, de vreme ce obligatia angajamentelor nu este pusa serios la indoiala Un angajament nu trebuie sa fie juridic obligatoriu ca sa fie o obligatie; distinctia dintre obligatiile juridice si cele non-juridice rezulta din consecintele legale asociate obligativitatii, nu din caracterul obligatoriu ca atare. Violarea intelegerilor politice, dar nu juridice este la fel de inacceptabila ca oricare violare a normelor dreptului international. In aceasta privinta nu exista nici o diferenta intre regulile politic obligatorii si cele juridic obligatorii.

Declaratiile, rezolutiile, tratatele sunt adoptate in cadrul organizatiilor internationale. Ce sunt organizatiile internationale? Din punct de vedere structural, ele reprezinta asocieri a mai multor state. Din punct de vedere juridic sunt subiecte ale dreptului international. Organizatiile internationale pot fi clasificate in functie de diferite criterii, o clasificare ilustrativa este cea folosita de Valentin Constantin[4]:

(a)   Organizatii universale si regionale: Organizatia Natiunilor Unite este prin excelenta organizatia universala, Consiliul Europei, Liga Araba, Organizatia Statelor Americane, sunt organizatii regionale;

(b)  Organizatii inchise si organizatii deschise: UE, NATO sunt inchise, ONU, OSCE sunt deschise;

(c)   Organizatii politice si organizatii cu caracter sectorial: Consiliul Europei, Liga Araba, Organizatia Statelor Americane au natura politica, NATO, NAFTA, UNESCO/ONU, OMS/ONU au caracter sectorial;

(d)  Organizatii de integrare si organizatii de cooperare: UE, NATO sunt organizatii de integrare, ceea ce inseamna ca statele membre se supun unor reguli ale organizatiei, suprastatale, ascultand de dreptul cooperarii; OSCE sau Liga Araba au ca scop cooperarea si asculta de dreptul reciprocitatii.

Minoritati etnice, religioase, lingvistice

Ce fel de minoritati sunt luate in considerare in lume? Daca ne uitam intr-o sursa statistica importanta care are si calitatea de a face mai multe estimari pe an asupra populatiei lumii si a structurii ei, pe tari, The World Factbook al CIA,vom descoperi ca aceasta face referiri la „grupuri etnice” si la „religia” diferitelor comunitati care traiesc pe teritoriul statelor si la diferite categorii sociale: bolnavi SIDA etc. Spre exemplu, pentru cele mai mari natiuni ale lumii, estimarile din 2006 arata astfel:

China: in luna iulie 2006 erau estimati 1.313.973.713 locuitori, dintre care: gruparile etnice sunt: chinezi Han 91.9%; zhuang, uiguri, hui, yi, tibetani, miao, manchu, mongoli, buyi, coreeni si alte nationalitati 8,1%; drept grupuri religioase sunt mentionati: daoisti (taoisti), budisti, crestini 3%-4%, musulmani 1%-2% si restul atei.[6]

India: la 8 octombrie 2006 erau estimati 1.095.351.995 locuitori, dintre care grupurile etnice sunt indo-arieni 72%, dravidieni 25%, mongoloizi si altii 3%; gruparile religioase: hindu 80.5%, musulmani 13.4%, crestini 2.3%, sikh 1,9%, altii 1,8%, nespecificati 0,1% .

Aceasta ar fi, sa spunem, viziunea americana/varianta CIA asupra diversitatii lumii in termeni etnici si religiosi. Comunitatile care nu sunt majoritati sunt minoritati.

In Romania, ultimul recensamant, din 2002, facea referiri la etnie si apartenenta religioasa. Iata componenta identitara a Romaniei:

Recensamantul facea referiri si la componenta lingvistica a populatiei Romaniei, care difera doar putin de cea etnica. Putem vorbi, in concluzie, despre existenta, in Romania – din perspectiva recensamantului – a unor minoritati etnice, religioase si lingvistice.

Daca ne uitam insa in Constitutia Romaniei, vedem ca legea fundamentala se refera la persoanele care apartin minoritatilor nationale, care se bucura de diferite drepturi, inclusiv acela de a avea cate un reprezentant in Parlamentul Romaniei. Asemanator, acte normative precum Legea invatamantului, Legea administratiei locale s.a. se refera la drepturi specifice ale persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Or, este important sa urmarim care sunt notiunile care apar in actele normative, caci acestea introduc drepturi si obligatii determinante pentru viata interna a statelor. In acelasi mod, este necesar sa ne referim la diferitele tratate internationale, caci acestea stabilesc reguli de comportament pentru comunitatea internationala, in particular, pentru statele care au ratificat respectivele tratate. Exista toate motivele sa ne asteptam ca limbajul actelor normative, la nivel national sau international, sa fie mult mai riguros decat limbajul statisticilor

Care este limbajul folosit de tratatele, declaratiile ori rezolutiile privitoare la minoritati? In anul 1992, Organizatia Natiunilor Unite (ONU) a adoptat primul acord universal dedicat in intregime problematicii minoritatilor: Declaratia cu privire la drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice. Este vorba despre o Declaratie (soft law), nu de un tratat (hard law), dar acest fapt are legatura cu puterea acordului, nu cu termenii folositi. La nivel universal s-a facut deci distinctie intre 4 tipuri de minoritati: nationale, etnice, religioase si lingvistice. Alte acorduri au fost realizate la nivelul Consiliului Europei. Unul, care reprezinta primul tratat cu putere juridica obligatorie dedicat in exclusivitate protectiei minoritatilor nationale este .Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (CCPMN), adoptat in anul 1995.[9] Un alt instrument semnat in cadrul Consiliului Europei este Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare.

Minoritate nationala

Sintagma minoritate nationala pare sa fie folosita mai des in dreptul international si in unele sisteme statale decat alte categorii. Care este sensul termenului “national” din sintagma “minoritate nationala”. Exista o opinie de referinta in aceasta chestiune, cea a Raportorului special Asbjørn Eide: “ in formularea ‘minoritate nationala’, termenul ‘national’ nu poate sa se refere la cetatenie, fara ca aceasta sa nu aiba in vedere acoperirea tuturor minoritatilor (religioase, culturale si etnice) ai caror membri sunt cetateni ai tarii in care traiesc. De vreme ce aceasta este evident in intentie, notiunea de ‘minoritate nationala’ trebuie sa se refere la etnicitate”.[10]

De notat in acest context ca termenul etnicitate „deriva din grecescul ethnikos, adjectivul lui ethnos. Acesta se refera la un popor sau la o natiune. In contemporaneitate, etnicitatea ramane inca legata de acest inteles de baza, in sensul ca descrie un grup care poseda un anumit grad de coerenta si solidaritate, compus din persoane care, cel putin potential, sunt constiente de originile si interesele lor comune. Astfel, un grup etnic nu este atat o agregare de persoane sau un segment al populatiei, cat o colectivitate de oameni unita, sau strans inrudita, prin impartirea unor experiente”.[11]

Sintetizand enunturile anterioare si doctrina teoriei minoritatilor, trebuie spus ca „national” din sintagma „minoritate nationala” acopera ansamblul caracterelor care contureaza identitatea. Doua comunitati nationale se pot distinge prin limba, prin originea etnica, uneori insa elementul specific poate fi religia. Populatia bosniaca vorbeste aceeasi limba ca si sarbii sau croatii (sarbo-croata), ceea ce ii distinge este religia si, in legatura cu aceasta, o anumita traditie culturala. Este de subliniat ca atributul „national” nu se refera, asa cum uneori se mai sustine intr-o literatura insuficient verificata, la existenta unui stat in care identitatea nationala sa-si fi gasit afirmarea politica. Maghiarii din Slovacia nu sunt o minoritate nationala pentru ca ar exista Ungaria, ucrainienii nu intra in lista minoritatilor nationale de pe teritoriul Romaniei intrucat exista un stat numit Ucraina. Daca ar fi valabila o astfel de interpretare, atunci romii nu ar avea statut de minoritate nationala, kurzii nu ar fi nici ei inclusi intr-o astfel de categorie etc.

Dar ce se intelege prin „minoritate nationala”? Trebuie notat ca in general, actele normative isi definesc termenii pentru a putea fi aplicate cat mai precis la diferitele situatii pe care le acopera. In cazul notiunilor foarte generale insa, se evita definitiile pentru a nu produce limitari ale actului normativ la situatii neprevazute initial. Astfel, nu exista in actele normative definitia „persoanei” sau a „poporului”. Din aceeasi ratiune, instrumentele internationale s-au ferit sa adopte o definitie a minoritatilor nationale. Totusi, exista ceea ce numim definitii de doctrina, interpretari care au demnitatea unor referinte atunci cand se aplica legislatia interna ori internationala.

O oferta in acest sens este cea a Recomandarii 1201 (Art. 1), conform careia un grup de persoane constituie o minoritate nationala daca:

a. locuiesc pe teritoriul acelui stat si sunt cetatenii lui;

b. mentin legaturi de lunga durata, trainice si permanente cu acel stat;

c. manifesta caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

d. sunt suficient de reprezentative, chiar daca sunt in numar mai mic decat restul populatiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;

e. sunt motivate de preocuparea de a pastra impreuna ceea ce constituie identitatea lor comuna, inclusiv cultura, traditiile, religia sau limba lor.[12]

Recomandarea 1201 a fost adoptata de Adunarea Generala a Consiliului Europei in anul 1993 cu scopul de a deveni un protocol la Conventia europeana a drepturilor omului dedicat protectiei persoanelor apartinand minoritatilor nationale. S-a renuntat la acest proiect in favoarea Conventiei-cadru amintite mai inainte, care nu include nici o definitie a minoritatilor. Definitia de mai sus corespunde a ceea ce se numesc “ minoritati istorice”. O formulare asemanatoare a fost adoptata de legea privind drepturile minoritatilor nationale si etnice din Ungaria, care pune conditia a 100 de ani de existenta a comunitatilor vizate pe teritoriul Ungariei pana in momentul votarii legii (1993).[13]

Ar fi de amintit ca o definitie foarte asemanatoare a folosit in anul 1933 Curtea Internationala Permanenta de Justitie cu referire la comunitatile greco-bulgare. In Cazul comunitatilor greco-bulgare apare urmatoarea interpretare:

[O comunitate] este un grup de persoane traind intr-o tara anumita sau localitate avand o rasa, religie, limba si traditie proprie si uniti prin aceasta identitate de rasa, religie, limba si traditie printr-un sentiment de solidaritate, cu o dorinta de a-si prezerva traditiile, mentinand felul de a practica cultul, asigurand educatia si cresterea copiilor lor in concordanta cu spiritul si traditia rasei lor si dandu-si asistenta mutuala.[14]

De retinut faptul ca, in 1933, Curtea Internationala Permanenta de Justitie folosea termenul „comunitate” pentru ceea ce numim minoritate nationala istorica. Dupa al doilea razboi mondial s-a standardizat referirea la „minoritati”. Minoritatile etnice sau religioase formate din emigranti nu fac parte, din perspectiva Recomandarii 1201 sau a Curtii Internationale Permanente de Justitie, din categoria minoritatilor nationale istorice. Cat de important poate fi faptul ca atunci cand utilizam sintagma „minoritate nationala”, o legam de minoritatile istorice?

Distinctia capata o mare miza atunci cand statele inteleg sa acorde minoritatilor istorice alte drepturi decat acorda noilor minoritati. Cat de preocupate sunt statele sa asigure diferenta se vede foarte limpede din rezervele si declaratiile enuntate de statele membre ale Consiliului Europei in momentul ratificarii instrumentului international intitulat Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale.

Tratatul in cauza are in vedere, cum arata si numele, protejarea “minoritatilor nationale”. La ratificarea acestui tratat mai multe tari europene au facut un numar de rezerve si declaratii cu caracter restrictiv privind ceea ce inteleg ele prin “minoritati nationale”.[15] Declaratia Austriei este urmatoarea:

… pentru [Republica Austriaca], termenul “minoritate nationala” in sensul Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale denumeste acele grupuri care cad sub aplicarea Legii privind grupurile etnice (Volksgruppengesetz, Federal Law Gazette, no. 396/ 1976) si care traiesc si au locuit traditional pe teritoriul Republicii Austria si sunt constituite din cetateni austrieci care nu au ca limba materna limba germana si au propria cultura etnica.

Declaratia Danemarcei:

In conformitate cu depunerea instrumentelor de ratificare de catre Danemarca a Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, declaram ca, Conventiei-cadru se va aplica minoritatii germane din Jutlandul de Sud al Regatului Danemarcei.

Declaratia Estoniei:

Republica Estonia intelege prin termenul „minoritate nationala”, care nu este definit in Conventia-cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale, urmatoarele: sunt considerate drept membri ai <minoritatilor nationale> acei cetateni din Estonia care: au rezidenta pe teritoriul Estoniei; mentin legaturi de lunga durata, ferme si trainice cu Estonia; sunt distincti de estonieni datorita caracteristicilor etnice, culturale, religioase sau lingvistice; sunt preocupati sa pastreze traditiile lor culturale, religia sau limba, care constituie baza identitatii lor comune.

Pozitia Germaniei:

Conventia-cadru nu contine nici o definitie a notiunii de minoritate nationala. Este ca urmare in dreptul fiecarei Parti Contractante sa determine grupul la care o vor aplica dupa ratificare. Minoritatile nationale din Republica Federala Germania sunt danezii cu cetatenie germana si membrii poporului sorb cu cetatenie germana. Conventia-cadru se va aplica de asemenea membrilor grupurilor etnice care sunt traditional rezidente in Germania, frizienii cu cetatenie germana si sinti si roma cu cetatenie germana.

Declaratia Principatului Liechtenstein:

Principatul Liechtenstein declara ca Articolele 24 si 25, in particular, ale Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale din 1 Februarie 1995 sunt de inteles in raport cu faptul ca pe teritoriul Principatului Liechtenstein nu exista nici o minoritate nationala in sensul Conventiei-cadru. Principatul Liechtenstein considera ratificarea de catre el a Conventiei-cadru drept un act de solidarizare din perspectiva obiectivelor Conventiei.

Pozitia Luxemburgului:

Marele Duce de Luxemburg intelege prin <minoritate nationala> in sensul Conventiei-cadru un grup de persoane stabilite de mai multe generatii pe teritoriul sau, avand nationalitatea statului Luxemburg si care au pastrat caracteristici etnice si lingvistice distincte. Pe baza acestei definitii, Marele Duce de Luxemburg este determinat sa stabileasca ca nu exista nici o „minoritate nationala”. pe teritoriul sau.

Declaratia Maltei:

Guvernul Maltei isi rezerva dreptul de a nu avea obligatii fata de prevederile Articolului 15 in masura in care acesta implica dreptul de a vota sau de a candida in alegeri fie pentru Camera Reprezentantilor, fie pentru Consiliul Local. Guvernul Maltei declara ca Articolele 24 si 25, in particular, ale Conventiei-cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale din 1 Februarie 1995 sunt intelese in raport cu faptul ca pe teritoriul Guvernului Maltei nu exista nici o minoritate nationala in sensul Conventiei-cadru. Guvernul Maltei considera ratificarea Conventiei-cadru drept un act de solidarizare din perspectiva obiectivelor Conventiei.

Declaratia Sloveniei:

Luand in considerare ca, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale nu contine o definitie a notiunii de minoritate nationala si ca deci este la dispozitia fiecarei Parti Contractante sa determine grupurile pe care aceasta le va considera drept minoritati nationale, Guvernul Republicii Slovenia, in acord cu Constitutia si legislatia interna din Republica Slovenia, declara ca acestea sunt minoritatile nationale autohtone italiana si maghiara. In acord cu Constitutia si legislatia interna din Republica Slovenia, prevederile Conventiei-cadru se vor aplica de asemenea membrilor comunitatii roma, care traieste in Republica Slovenia.

Declaratia Macedoniei:

Republica Macedonia declara: (1) Termenul „minoritate nationala” folosit in Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale este considerat drept identic cu termenul „nationalitati”[16] care este utilizat in Constitutia si in legile Republicii Macedonia. (2) Prevederile Conventia-cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale vor fi aplicate minoritatilor nationale albaneza, turca, vlaha, roma si sarba care traiesc pe teritoriul Republicii Macedonia.

Patru state membre ale Consiliului Europei, organizatie in care a fost elaborata si semnata CCPMN, au refuzat semnarea Conventiei-cadru intrucat refuza sa recunoasca ca pe teritoriul lor exista minoritati nationale: Franta, datorita perspectivei ei constitutionale asupra temei minoritatilor; Belgia, care isi defineste diversitatea prin criteriul lingvistic (de aici distinctia intre comunitatile flamanda si valona), Andora, preocupata de eventualele implicatii ale CCPMN asupra statutului strainilor care locuiesc in Principat si Turcia, care doreste sa nu aiba un control international privitor la felul in care trateaza chestiunea kurda.[17]

Concluzia principala este ca multe tari, europene sau nu, acorda minoritatilor istorice un statut special in raport cu grupurile minoritare recente. De cele mai multe ori, sintagma „minoritate nationala” are in vedere anume minoritatile existente traditional intre frontierele statelor, cele care, din punctul de vedere si al majoritatii, si al minoritatilor, au contribuit la formarea statelor respective.[18]

Rasa

O alta categorie care apare in limbajul domeniului este cea a minoritatilor rasiale. Dreptul international include instrumente care folosesc termenul rasa, precum Conventia internationala pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala adoptata de statele membre ONU. Uniunea Europeana a adoptat o Directiva referitoare la excluderea discriminarii pe baze „etnice si rasiale”, numita pe scurt chiar „Directiva antirasista”.

Conform lui E. Ellis Cashmore, termenul „rasa” este utilizat din trei perspective. Conform primei[19], el defineste „un grup sau o categorie de persoane legate prin originea lor comuna. Termenul a intrat in engleza la inceputul secolului al XVI-lea, iar din acel moment pana in prezent a fost utilizat cu referire la trasaturile comune datorate aceleiasi descendentei”.

Din a doua perspectiva „aplicat grupurilor de organisme vii, termenul ‚rasa a fost utilizat cu cel putin patru sensuri distincte. Cea mai obisnuita uzanta a termenului in biologie se refera la subspecii, adica la variatii ale acestora rezultate din izolare care nu au pierdut inca posibilitatea de a se incrucisa si de a produce hibrizi fertili cu alte subspecii ale aceleiasi specii. Antropologii au vorbit despre ‚rasele umane’ in sensul subspeciilor, cea mai obisnuita conceptie este aceea a impartirii umanitatii in trei categorii: negroizi, mongoloizi si caucazieni. In ultimii 40 sau 50 de ani insa”, subliniaza E. Ellis Cashmore, „a devenit clar ca nu a fost posibila nici o taxonomie cu sens a raselor umane”.

A treia perspectiva leaga termenul „rasa” de „rasism”, ultimul, la randul lui, utilizat cu mai multe sensuri. „Pana la sfarsitul anilor ’60, cele mai multe dictionare si manuale il defineau ca pe o doctrina, dogma, ideologie si ansamblu de conceptii. Elementul central in aceasta doctrina era ca ‚rasa’ determina cultura, iar de aici rezultau pretentiile la superioritate rasiala. In anii ’60, cuvantul a fost utilizat mai ales pentru referirea la practici si atitudini, ca si la conceptii, si in acest sens rasismul denota un intreg complex de factori care duc la discriminare rasiala si, uneori, mai imprecis, desemneaza pe autorii discriminarii rasiale”.

Aceasta explicatie terminologica ar pierde esentialul fara amintirea carierei politice importante facute de ideile rasei si rasismului la sfarsitul secolului al XIX-lea si in special, in prima jumatate a secolului XX. Miscarile rasiste au motivat sclavia, apartheid-ul si discriminarea si au alimentat darwinismul social. Ideologia fascista si in special aventura nazista au transformat rasismul intr-o politica cu obiectiv exterminator.

Efectele catastrofale ale ideilor rasiale explica ampla miscare postbelica care a contestat rasismul si insasi consistenta notiunii de rasa. Ideea aproape general acceptata astazi asupra rasei este cuprinsa in Declaratia asupra Rasei adoptata de UNESCO House in luna iulie 1950: “Oamenii de stiinta au ajuns la un acord general asupra faptului ca umanitatea este una singura si ca toti oamenii apartin unei aceiasi specii, Homo sapiens”. Aceasta pozitie a devenit aproape un canon in mediile universitare si in atitudinea cultural-politica al democratiilor functionale.

Nu poate fi insa decat o capcana sa amestecam doua aspecte distincte: notiunea de „rasa”, ca tema a stiintei, si atitudinea fata de persoanele apartinand unor grupuri rasiale diferite, fie aceasta distinctie artificiala sau nu. Intr-o lucrare peste care nu se poate trece, Vincent Sarich and Frank Miele, Race. The Reality of Human Differences, aparuta la Westview, Boulder, Oxford, in 2004, autorii contesta pozitia actuala asupra raselor si aduc argumente impotriva celor zece principii asupra rasei care par sa reprezinte „consensul stiintific si etic contemporan”[23]:

1. Rasa este o idee moderna (Comunitatile antice nu separau oamenii in functie de religie, statut, clasa, nici chiar limbaj.)

2. Rasa nu are nici o baza genetica (Nici o singura caracteristica, trasatura sau gena nu distinge membrii unei asa numite rase de ceilalti membri ai altei asa numite rase.)

3. Sclavagismul a fost anterior rasei. (In intreaga istorie, comunitatile au luat pe altii sclavi, deseori in urma unei cuceriri ori unui razboi, dar nu datorita caracteristicilor fizice sau credintei intr-o inferioritate naturala.)

4. Rasa si libertatea s-au nascut impreuna. (Cand au fost fondate Statele Unite, egalitatea reprezenta o idee radicala. Totusi, economia USA se baza larg pe munca sclavilor. Conceptul de rasa explica de ce anumitor oameni li se poate nega drepturi si libertati care sunt garantate altora.)

5. Conceptul de rasa justifica inegalitatile sociale ca naturale. (Odata cu evolutia ideii de rasa, ea a justificat exterminarea nativilor americani etc.….)

6. Nu exista subspecii umane. (Spre deosebire de alte animale, fiintele umane moderne nu au fost raspandite suficient de mult timp, populatiile nu au fost izolate suficient pentru a evolua in specii si rase.)

7. Culoarea pielii este doar skin deep. (Cele mai multe trasaturi sunt mostenite unele independent de altele. Genele care dau culoarea pielii nu au nimic comun cu genele privind textura parului, forma ochilor, talentul muzical sau abilitatile atletice.)

8. Cele mai multe variatii sunt in cadrul, nu in afara „raselor”. (Din micul numar de variatii genetice la nivelul speciei umane, 85% exista in cadrul fiecarei populatii, fie aceasta formata sin italieni, kurzi, coreeni, sau cherokees.)

9. Rasa nu are natura biologica, dar rasismul face inca parte din realitate. (Rasa este inca o idee sociala puternica care asigura persoanelor accesul inegal la oportunitati si resurse.)

10. Neluarea in considerare a culorii (colorblindness) nu duce la eliminarea rasismului. (Sa pretinzi ca rasa nu exista nu este acelasi lucru cu realizarea egalitatii. Rasa este mai mult decat o suma de stereotipuri si prejudecati individuale. Pentru a combate rasismul este nevoie sa identificam politicile de natura sociala care avantajeaza anumite grupuri pe seama altora.)

Autorii sustin ca “rasa” este ceva real si de altfel, recunoscuta practic de vreme ce “markerii ADN au fost utilizati pentru a identifica rasa criminalilor”.[24] “In mod sistematic, cercetarea stiintifica independenta a stabilit ca folosind 100 de markeri genetici este posibil sa identificam persoanele care au stramosi din Africa, Europe, Asia, sau Americi cu o precizie de circa 100%.” Citez unul dintre rationamentele lor: “Daca ‘rasa’ ar fi fost mai curand un construct social ce se sprijina pe cateva trasaturi puternic vizibile, atunci nu ar exista nici o corelatie statistica cu markerii ADN care indica rudenia genetica”.

La aceasta se adauga faptul ca studiile de psihologie demonstreaza existenta unei „tendinte innascute de a impartii oamenii in categorii”. Sunt astfel invocate cercetarile antropologului social Lawrence Hirschfeld care arata ca “deja de la varsta de trei ani, copiii sunt gata sa clasifice persoanele pe baza caracteristicilor sociale fara sa fi fost invatate sa o faca astfel.”[27]

Au Vincent Sarich si Frank Miele dreptate, sau adevarul apartine celor care contesta orice valoare stiintifica ideii de rasa? O teorie normativista nu are nimic de spus in aceasta chestiune. Asupra ei se pot pronunta in cunostinta de cauza geneticienii si specialistii disciplinelor corelate. Nimic nu ne indreptateste sa dam verdicte in domenii straine campului propriu de cunoastere. O astfel de atitudine nu poate fi decat contraproductiva si reprezinta o sursa de fragilitate in combaterea rasismului. Caci, dintr-o astfel de perspectiva, argumentele existentei raselor ar deveni argumente ale rasismului.

Ceea ce avem de subliniat este faptul ca fie reale, fie artificiale, identitatile rasiale nu au nici o relevanta asupra modului in care judecam diferentele bazate pe rasa si filosofia rasista. Chiar daca nu ar exista, in sens genetic, rase, acel construct definit de teoriile rasiste ramane. Conceptiile rasiste reprezinta o baza de date la care acces oricine doreste. Nu de existenta raselor avem motive sa ne temem, ci de transformarea acestui dat genetic intr-o ideologie a raporturilor inechitabile intre persoane cu identitati rasiale diferite.

Popoare indigene

Intre comunitatile umane minoritare exista o categorie clar distinsa si din punct de vedere etnic-cultural, si din punctul de vedere al problematicii cu care se confrunta: popoarele indigene. Ce sunt acestea? Incercarea de a defini notiunea „popoarelor indigene” este relevanta pentru relatia mai generala dintre explicitarea notiunilor de baza si normele in care acestea apar. Astfel, in anul 1972, Grupul de Lucru al Natiunilor Unite privind Popoarele Indigene (GLPI) a propus, ca definitie preliminara, formularea lui José Martinez Cobo, Raportor special privind discriminarea popoarelor indigene:

Popoarele indigene sunt compuse din actualii descendenti ai popoarelor care au locuit teritoriul prezent al unei tari, in intregime sau partial, in momentul in care persoane apartinand unei culturi diferite, sau de origine etnica diferita, au venit din alte parti ale lumii, le-au depasit, prin cucerire, prin asezarea lor acolo sau prin alte mijloace, le-au redus la un statut ne-dominant ori colonial; care astazi traiesc mai curand in conformitate cu particularitatile lor sociale, economice, cu alte obiceiuri culturale si traditii decat cu institutiile tarii din care fac acum parte, sub o structura de stat care incorporeaza in principal caracteristici nationale, sociale si culturale ale altor segmente ale populatiei predominante.

Pe marginea acestei definitii s-au purtat mai departe discutii si s-a observat ca ea se aplica in principal populatiilor pre-coloniale. Ar fi excluse, adoptand-o, alte comunitati izolate si marginalizate indreptatite la acelasi statut. Este motivul pentru care GLPI a propus in 1983 o definitie ameliorata. Popoarele indigene sunt populatiile care :

(a) sunt descendente ale grupurilor care se aflau pe teritoriu pe timpul sosirii acolo a altor grupuri de diferite origini culturale sau etnice;

(b) datorita izolarii lor de celelalte segmente ale populatiei tarii au prezervat aproape in totalitate intacte obiceiurile si traditiile stramosilor lor similare celor considerate a fi indigene;

(c) se afla, chiar daca numai formal, sub autoritatea structurii statului care incorporeaza caracteristici nationale, sociale si culturale straine de cele proprii.

Definitia din 1983 este doar usor mai generala decat formularea din 1972 a GLPI, in principal, prin renuntarea la orice legatura cu procesul colonial. Faptul ca a fost nevoie de 11 ani pentru a avansa usor in directia generalizarii arata cat de laborios este procesul adoptarii unui act normativ la nivel international. In anul 1986, un alt pas inainte a constat in acceptarea principiului ca daca o persoana se identifica ca indigen si a fost acceptat ca unul din membrii sai de catre de catre grup sau comunitate, atunci va fi recunoscuta ca persoana indigena. Ideea generalizeaza la cazul popoarelor indigene principiul autoidentificarii, foarte important pentru membrii minoritatilor nationale.

Iata insa ca autorii proiectului Declaratiei universale a drepturilor popoarelor indigene, instrument international la care se lucreaza de zeci de ani, dar care nu a fost adoptat nici pana astazi, au renuntat la includerea in Declaratie a unei definitii a popoarelor indigene. Analogia cu situatia „disparitiei” unei definitii a minoritatilor nationale din textul Conventiei pentru protectia minoritatilor nationale merge pana la capat. Si in cazul normei destinate protectiei minoritatilor pregatite in cadrul Consiliului Europei fusese propusa, la un moment dat, o definitie, cea din Recomandarea 1201 Si in decizia privind Conventia-cadru, cum s-a intamplat si cu privire la Declaratia universala a drepturilor popoarelor indigene, a prevalat in final ideea ca o definitie ar restrange, ar„ingheta” aplicarea instrumentului la cazuri limitate. In absenta unei definitii, institutiile cu competente in materie vor judeca, in context, cine este indriduit si cine nu sa beneficieze de drepturile stabilite prin instrumentul in cauza.

Faptul ca un instrument normativ nu include o definitie a unuia din termenii sai esentiali nu inseamna ca persoanele si institutiile care ii dau viata sunt lipsite de orice orientare externa. Conceptiile unor autori cu autoritate in domeniu, ori definitiile acestor termeni din alte contexte asigura „doctrina” care va da greutate interpretarilor in momentul punerii in practica a instrumentului[30]. Aplicarea Declaratiei universale a drepturilor popoarelor indigene va fi tinuta sa ia in consideratie, in momentul adoptarii ei, propunerile citate mai sus, ori o definitie precum cea inclusa in Conventia nr. 169 privind drepturile de munca a popoarelor indigene si tribale adoptata de Organizatia Internationala a Muncii in 1989. Ultima vizeaza:

atat popoarele tribale ale caror conditii sociale, culturale si economice le distinge de alte segmente ale comunitatii nationale si al caror statut este controlat in totalitate sau partial de catre propriile obiceiuri sau traditii sau prin legi ori reglementari speciale, cat si popoarele privite ca indigene pe baza descendentei lor din populatiile care au locuit in tara in timpul cuceririi ori colonizarii.

Conventia nr. 169 atrage atentia prin faptul ca sintagma „popor indigen” este folosita alaturi de alte notiuni utilizate in astfel de cazuri: popoare tribale, popoare native, aborigeni (in special indigenii din Australia). Mai cunoscuti, in lume, sunt nativii din America, aborigenii din Australia, populatia Sami din tarile nordice.

Minoritati religioase, culte si asociatii

In Declaratia ONU cu privire la drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice, termenul „religios” are sensul de atribut national. Declaratia ONU se aplica tatarilor si turcilor din Romania in masura in care islamicitatea concura la profilul identitar al acestor minoritati nationale. Dar nu si greco-catolicilor desi si ei sunt minoritari. Se aplica grupurilor Amish din Statele Unite, a caror optiune crestina exotica este in aceeasi masura una cultural-etnica. Dar nu si ortodocsilor, desi la randul lor minoritari. Identitatea greco-catolicilor din Romania, a ortodocsilor din Statele Unite ori a crestinilor din Israel se refera exclusiv la aspectul confesional. Acest sens, al impartasirii unei credinte religioase ne-specifice majoritatii, este avut in vedere in sintagma „minoritati religioase”. Minoritatile nationale, etnice, religioase si lingvistice sunt protejate de sistemul international de protectie a minoritatilor nationale, care include instrumente de genul Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, Declaratia ONU cu privire la drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, etnice, religioase si lingvistice, Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale s.a. Minoritatile religioase sunt protejate de un sistem international de protectie specific, care are la baza libertatea de constiinta, gandire si religie garantata de toate acordurile internationale in materia drepturilor si libertatilor fundamentale si o serie de alte instrumente precum Declaratia privind eliminarea oricaror forme de intoleranta si discriminare e baza de religie si credinta.

Este relevanta analogia care se poate face dintre minoritatile nationale si minoritatile religioase. Intr-adevar, si intre ultimele, cele cu o anumita stabilitate istorica se bucura de un statut special. In limbajul folosit in Romania, acestea se numesc culte (recunoscute). Cultele religioase sunt doar o parte din gruparile religioase care pot avea si alte statute, precum asociatiile religioase, sau gruparile religioase. Statele adopta un regim general al comunitatilor religioase. Sistemele democratice permit regimuri diferite ale vietii religioase. Unele dintre ele recunosc „biserici de stat”, precum se intampla in Regatul Unit, Scotia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Grecia. Aceste state au pastrat traditia istorica privind biserica nationala si crearea statului, dar au trebuit sa asigure compatibilitatea existentei unei biserici de stat cu diversitatea religioasa.

In cazul tarilor laice, exista o separare totala intre stat si biserica. Viata religioasa ramane o chestiune absolut privata si ca urmare, comunitatile religioase nu se bucura de privilegii unele in raport cu altele. Statul nu poate interveni in disputele ce privesc credintele si nu are dreptul sa finanteze activitati de natura religioasa, nici direct, nici indirect. Acest model a aparut in Statele Unite ale Americii, dar forma cea mai riguroasa a statului laic este reprezentata, dupa anul 1905, cand a fost adoptata „La loi de la laïcité”, de Franta.

Grupul cel mai numeros al democratiilor este cel al statelor seculare. Statul si bisericile sunt complet separate, dar vietii religioase i se recunoaste relevanta publica. Drept urmare, statutul poate asista activitatea religioasa si chiar finanta comunitatile de credinta, facand o diferenta intre minoritatile religioase.

Uneori se face referire la gruparile religioase, ezoterice ori spirituale. Este exemplul Recomandarii 1412/1999 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la „activitatile ilegale ale sectelor”. Avand in vedere problematica pe care a fost chemata sa o rezolve, Adunarea Parlamentara s-a referit la „secte”, desi utilizarea termenului de secta este respinsa de multe organizatii de drepturile omului datorita caracterului peiorativ si cel mai des, falsificator, al termenului.[33] Este adevarat ca din punct de vedere sociologic, unele grupari cu caracter spiritual ridica probleme de integrare si creeaza o atitudine sociala specifica, de aici un intreg domeniu al sectologiei.

Multiculturalism si interculturalism

Toate aceste categorii de comunitati care compun populatiile statelor moderne vorbesc despre caracterul mozaicat al societatilor, despre diversitatea lor identitar-culturala. In cele 196 de state ale comunitatii internationale exista circa 4000-6000 grupuri etnoculturale.[35] In circa o treime din statele lumii, nici un grup etnic nu depaseste pragul de 50%. Foarte des, pentru a numi aceasta varietate spunem ca societatile sunt „multiculturale”. Este necesar insa sa nu confundam multiculturalitatea, ca stare de fapt, cu multiculturalismul, care reprezinta o politica, o strategie, printre altele, de abordare a vietii religioase.

Exista un numar considerabil de opinii privind multiculturalismul, unele foarte vagi, precum cea a lui C.W.Watson: „Multiculturalismul, ca ideologie a diversitatii, are menirea de a oferi un cadru de afirmare pentru identitatile de grup”.[37] Desi corecte, astfel de interpretari pot constitui o capcana prin faptul ele pierd usor specificitatea perspectivei multiculturaliste. Pentru a nu-i dilua semnificatia, e nevoie sa se sublinieze ceea ce distinge „multiculturalismul” de alte „ideologii” devotate gasirii unui cadru de afirmare a identitatilor de grup.

Posibilitatea de a identifica multiculturalismul printre alte politici dedicate protectiei minoritatilor nu inseamna ca termenul ar avea un sens univoc. Cuvantul a aparut la inceputul anilor ’70, in Canada si Australia. In ambele state coexistau populatii native si grupuri de imigranti, ceea ce a creat o presiune spre cautarea unei solutii mai largi de cuprindere a lor. In acest mod a aparut „multiculturalismul oficial”, in contextul unor societati postcoloniale, un mod de a promova coexistenta unor culturi multiple in cadrul unui stat neutru.[38] In Canada si Australia, multiculturalismul revine la incurajarea imigrantilor de a isi pastra si afirma identitatea etnoculturala. Aceasta perspectiva se distinge, intr-un fel prin opozitie, de modelul american al multiculutralismului, care are in vedere o varietate larga de grupuri marginalizate – inclusiv pe baza de orientare sexuala ori de handicap. Multiculturalismul à l’Americaine vizeaza intarirea capacitatii lor de integrare si de participare.

In schimb, in Europa, multiculturalismul este concentrat pe problema rezolvarii competitiei practice si simbolice dintre comunitatile nationale.[39] Accentul cade pe raporturile de putere dintre comunitatile etno-culturale. Exista deci cel putin trei perspective asupra a ceea trebuie facut intr-o societate multiculturala pentru a asigura nu numai raporturi pasnice, ci si echitabile intre comunitatile etnoculturale care o constituie.

In sfarsit, mai trebuie notat ca multiculturalismul, in diferitele lui variante, ca solutii de obtinere a justitiei etno-culturale, nu este foarte larg acceptat.[40] Tema legitimarii multiculturalismului capata o miza dramatica in cazul formelor anti-liberale ale acestuia, cele care dau prioritate prezervarii identitatii in raport cu drepturile individuale. Multiculturalistii radicali merg pana acolo incat sa motiveze practici precum mutilarea genitala a femeilor in numele traditiei comunitare.

Prin recunoasterea importantei vietii comunitare, multiculturalismul reprezinta o forma de comunitarianism. Importanta data, prin multiculturalism, comunitatilor sub-statale, e un mod de a afirma insuficienta principiilor liberalismului clasic care a fondat democratiile moderne in administrarea diversitatii etnoculturale. Limitele liberalismului clasic in conceptualizarea drepturilor de grup au motivat teoriile multiculturalismului, care au ca referinta cercetarile lui Clarles Taylor. Prevalenta individului fata de grup, sau invers, face distinctia intre “multiculturalismul liberal”, in primul caz, si “multiculturalismul ne-liberal”, in al doilea.

Multiculturalismul reprezinta o optiune ferma pentru legitimarea drepturilor colective, ceea ce depaseste principiile liberalismului clasic. Dezvoltarea ulterioara a multiculturalismului liberal - printre teoreticienii cei mai cunoscuti aflandu-se Will Kymlicka , iar in Romania, Salat Levente - are ca miza un “liberalism modern”, capabil sa faca fata cerintelor diversitatii etnoculturale si sa asigure echilibrul dintre stabilitatea societala si exigentele echitatii etnoculturale. Recunoasterea valorii drepturilor colective poate fi considerata un criteriu pentru plasarea unei teorii in categoria conceptiilor multiculturaliste. Este de retinut acest detaliu, caci exista in fapt un evantai de abordari care se reclama de la doctrina multiculturalista. As mai da un singur exemplu, al lui Raivo Vetik si al sau “multiculturalism democratic”. Vetik a cautat sa gaseasca un raspuns problematicii noii societati estoniene stipuland recunoasterea eterogeneitatii etnice si a drepturilor de grup, dar cu o majoritate care da titulatura natiunii, instituind in acest sens o dominanta culturala, dar nu si una politica.

Multiculturalismul normativ si privatitatea comunitara

Felul in care termenul de “multiculturalism” a intrat in dezbaterea publica din Romania – ca argument impotriva unor institutii de invatamant superior in totalitate maghiare – constituie un motiv in plus pentru supunerea cazului romanesc unei conceptualizari de tip multiculturalist. Mediatizarea eronata, la sfarsitul anilor ’90, a perspectivei multiculturaliste ar trebui redusa la un statut anecdotic.[46]

Una din presupozitiile pe care s-a insistat in momentul invocarii multiculturalismului in Romania a privit necesitatea “integrarii neasimilatorii”. In cazul societatilor unde exista o majoritate larga, multiculturalismul inseamna (si) integrarea minoritatilor in cadrul unei societati dominate de majoritate. Intr-un astfel de cadru, care corespunde, printre altele, situatiei din regiunea central-est europeana, problema integrarii este orientata spre participarea minoritatilor la viata unei societati largi, substantial distincta lor. Tema integrarii pune accentul pe exigentele societatii multiculturale dominate de majoritate in ansamblul ei.

Multiculturalismul nu poate fi insa redus la problematica integrarii minoritatilor, orientata spre majoritate. Este necesar un concept complementar care sa fie orientat spre minoritate: unul chemat sa puna in valoare interesele proprii ale minoritatilor si sa sublinieze nevoia lor de a-si propune teme numai ale lor si nespecifice societatii largi. Foarte des, problematica enuntata este descrisa in termenii autonomiei si autodeterminarii interne.

Autonomia si autodeterminarea sunt privite cu reticenta, iar in contextul cultural din Romania si din regiunea central si est-europeana, autodeterminarea interna pare o idee compromisa.[49] Conceptul pe care-l propun pentru a circumscrie problematica specifica este cel de “privatitate comunitara” (privatitate de grup) legitimata printr-un “drept la privatitate comunitara”, generalizare a dreptului clasic la viata privata individuala. Evolutia situatiei minoritatilor urmeaza sa fie descrisa in doua dimensiuni: evolutia simultana a integrarii si a privatitatii comunitare.

Multiculturalismul presupune ca un anumit grad de integrare a minoritatilor este indispensabil. In acelasi timp, cum o demonstreaza faptele si o subliniaza autori de prestigiu, un anumit grad de separare, de segregare se dovedeste la fel de necesar.[50] Cele doua teze sunt suficient de ferm verificate pentru a propune un concept de “multiculturalism” de tip normativ care are ca postulat tripla convergenta: axiologica (a echilibrului si corectitudinii relatiilor interetnice), a metodelor (strategii integrative si formule de autonomie a minoritatilor) si teleologica (dezvoltarea simultana a integrarii si privatitatii comunitare, considerata posibila):

D1: Multiculturalismul [normativ] exprima conceptul/ atitudinea care afirma ca echilibrul si corectitudinea relatiilor interetnice presupun recunoasterea nevoii de integrare, alaturi de nevoia de separare a comunitatilor etnoculturale si sustine dezvoltarea lor reciproca, pe care o considera si posibila.

Multiculturalismul normativ este relevant pentru modelul canonic al natiunii, in masura in care le sunt comune atat tema normativitatii, cat si limitele, relativismul unei determinari normative.

Ideea de integrare (non-asimilativa) are ca scop realizarea unei identitati comune supraetnice, egalitatea de sanse si un tratament non-discriminatoriu intre membrii tuturor categoriilor etnoculturale. Gradul de integrare determina gradul de democratizare al societatii.

O problema delicata in acest esafodaj conceptual este interpretarea nevoii de “separare” sau, dupa alti autori, de “segregare” a minoritatilor. Cum am amintit, cel putin in context central-est european, in particular, in cazul Romaniei, “separarea” are o conotatie negativa.[52]

Respingerea separarii comunitare pleaca de la presupozitia ca separarea (segregarea) se afla in competitie cu integrarea si coabitarea. Orientarea minoritatii spre ea insasi ar purta sugestia unei atitudini anti-integrationiste, ca si cum cresterea uneia se face pe seama decresterii celeilalte, integrarea sau segregarea fiind, si una si cealalta, scopuri in sine.

Interpretarea pe care o propun interpreteaza tema separarii si segregarii minoritatilor in termenii “privatitatii comunitare”. Situatia comunitatii trebuie considerata analoaga cu situatia persoanei care tinde sa-si circumscrie un spatiu privat, in care are dreptul sa ramana cu sine insasi, fara interventii din afara. Nevoii recunoscute de viata privata ii corespunde, in cazul persoanei, “dreptul la privatitate” si obligatia celorlalti de a o respecta. In acelasi sens se poate vorbi despre nevoia comunitatii la “privatitate comunitara” si despre dreptul comunitatii “la privatitate comunitara”. Multiculturalismul recunoaste, alaturi de nevoia de integrare, si nevoia de privatitate comunitara a grupurilor etnoculturale. Multiculturalismul sustine dezvoltarea lor reciproca, pe care o considera si posibila.

Una dintre ideile implicate in definitia anteriora a multiculturalismului este ca integrarea non-asimilativa si privatitatea comunitara sunt caracteristici distincte, situatia etnopolitica fiind descrisa prin dubla specificare (nereductibila una la alta) a gradului in care se manifesta cele doua caracteristici. Multiculturalismul (1) introduce ponderi intre gradul de integrare si cel de privatitate comunitara, specifice fiecarui caz in parte, i.e., tipurilor de minoritate si majoritate; (2) este avantajat de o ferma circumscriere a comunitatilor care negociaza raporturile etnoculturale/ etnopolitice; (3) privatitatea si integrarea non-asimilationista nu sunt antagonice.

Avand in vedere ca nevoia integrarii si privatitatii comunitare depinde de majoritate si de specificul minoritatilor nationale – diferite in cazul maghiarilor si romilor din Romania, spre exemplu – ar urma sa vorbim despre privatitate comunitara relativa (a unei minoritati fata de majoritate).[54]

Privatitatea comunitara, prin testul perspectivei psihosociologice

In analiza pe care o face ideii de privatitate comunitara enuntata anterior, Calin Rus apeleaza la modelele perspectivei psihosociologice.[55] Ipoteza sa este ca societatile contemporane pot sa favorizeze, simultan, dezvoltarea identitatilor specifice si comunicarea interculturala, fara ca acest lucru sa presupuna vreo pierdere pentru majoritate ori minoritate. El invoca, in sprijinul ipotezei sale, modelul TILT (Teaching individuals to live together) al lui Kalman J. Kaplan si teoria strategiilor de aculturatie a imigrantilor elaborata de John W. Berry.

Modelul lui Kaplan este o replica la teoria unidimensionala a distantei interpersonale, care considera ca individul “se misca” pe un continuum unidimensional avand, la o extremitate, contopirea cu celalalt, la cealalta extremitate, separarea totala. O extremitate ofera maximum de intimitate, dar introduce pericolul pierderii constiintei de sine; cealalta ofera spatiu pentru afirmarea sinelui, dar duce la izolare. Intre cele doua extremitati, persoana se lupta sa gaseasca pozitia ideala, care sa sigure simultan intimitate si afirmare personala.

Putem remarca ca modelul unidimensional regaseste, la nivel individual, dilema intre separare si integrare, ca stari care cresc sau scad una pe seama celeilalte.

Kaplan propune o viziune bidimensionala a distantei personale, cele doua dimensiuni specifice fiind “distanta fata de celalalt” si “distanta fata de sine”. Prima dimensiune ar corespunde “atasamentului”, a doua, “individuatiei”, adica, capacitatii de diferentiere fata de ceilalti. Calin Rus subliniaza diferenta dintre modelul traditional, care corespunde unei relatii de proportionalitate inversa intre atasament si individuatie, si “modelul bidimensional, care nu implica o astfel de relatie, considerand cele doua dimensiuni ca fiind independente”. Distanta interpersonala sanatoasa se defineste nu printr-un nivel mediu de individuatie si de atasament, ci ca un echilibru intre cele doua dimensiuni.

Al doilea model invocat de Calin Rus este analiza strategiilor de aculturatie ale imigrantilor elaborate de John Berry. Acesta testeaza membrii grupurilor de imigranti cerandu-le sa raspunda la intrebarile: “Este importanta conservarea caracteristicilor culturale?” si “Este important sa se stabileasca si sa se mentina relatii cu alte grupuri?” Raspunsurile acopera patru categorii atitudinale: integrare, asimilare, separare/segregare, marginalizare.

Prin modelul sau analitic, Berry regaseste o reprezentare bidimensionala, in raport cu care se poate defini ceea ce s-a numit deja “o societate sanatoasa”.

Important pentru Calin Rus este faptul ca modelele psihosociale sustin posibilitatea 'unei societati interculturale si, pe de alta parte, analiza raporturilor dintre grupurile care compun o anumita societate. O astfel de analiza faciliteaza atat intelegerea cauzelor si a mecanismelor relatiilor <problematice>, cat si formularea de strategii pertinente pentru stimularea unei evolutii care sa conduca la satisfacerea nevoilor legitime atat la nivel individual cat si comunitar”.

Dupa opinia mea, teoriile psihosociologice invocate de Rus nu fac decat sa regaseasca si sa confirme conceptul privatitatii multiculturale. Este firesc sa presupunem ca exista un izomorfism intre rezultatele cercetarilor la nivel individual – psihosociologice - si cele la nivelul grupurilor – nivelul macrosocial. Izomorfismul consta in caracterul bidimensional al reprezentarii starilor individuale (atasament, individuatie) si respectiv, al starii grupurilor (integrare, privatitate comunitara). Acest izomorfism conserva urmatoarea proprietate cheie: “optimul” in spatiul de reprezentare nu este, neaparat, un maxim sau un minim, asa cum se intampla in modelul unidimensional si il face pe acesta incapabil sa descrie “situatia sanatoasa”. Societatea sanatoasa corespunde optimului in care integrarea si privatitatea comunitara, atasamentul si individuatia, conservarea caracteristicilor culturale si stabilirea relatiilor cu alte grupuri ating un echilibru armonios.