Notiuni introductive în dreptul penal
I. Dreptul penal - Un ansamblu de norme juridice prin care se determina faptele care constituie infractiuni, conditiile de angajare a raspunderii si sanctiunile aplicabile în cazul savârsirii acestor fapte.
În mod traditional, se considera ca dreptul penal se poate diviza în doua parti importante:
Partea generala
Partea speciala - Contine norme de incriminare pentru diverse infractiuni.
Cele doua parti importante se pot împarti în grupe de norme care au un anumit specific.
Partea generala - Contine norme susceptibile de grupare în:
Dreptul penal al minorilor
Dreptul executional penal
Dreptul penal international (contine norme legate de asistenta juridica internationala în materie penala)
Dreptul penal al mediului
Dreptul penal social
Dreptul penal al afacerilor
II. Principiile de baza ale dreptului penal
Principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei
Este un principiu de baza ce caracterizeaza sistemele penale moderne. Potrivit acestuia, orice fapta care atrage raspunderea penala trebuie sa fie expres prevazuta de lege în momentul în care a fost savârsita. De asemenea, autorului faptei nu-i poate fi aplicata o alta sanctiune decât cea prevazuta de lege la momentul savârsirii infractiunii.
Consecinte:
Acest principiu interzice incriminarea prin analogie. Potrivit art. 1 (2) din codul penal anterior modificat în 1948, atunci când o fapta neprevazuta de legea penala prezinta o vadita asemanare cu o fapta prevazuta de lege, cea dintâi se va socoti implicit sanctionata, potrivit dispozitiilor ce o sanctioneaza pe cea de-a doua.
Analogia nu este permisa niciodata în sistemul penal român actual. Marile sisteme de drept accepta analogia care ar putea fi uzitata în folosul inculpatului. Aceasta analogie ar putea fi folosita când împrejurarile de fapt o admit.
Principiul legalitatii incriminarii, prevazut de art. 2, cod penal este prevazut si de conventiile internationale. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca, pentru a fi pe deplin respectat principiul analogiei nu este suficient ca din punct de vedere formal infractiunea sa fie prevazuta de un text de lege, ci este în plus necesar ca textul de lege sa fie suficient de clar redactat, astfel ca orice persoana sa-si dea seama care sunt actiunile sau inactiunile care intra sub incidenta legilor în cauza.
Principiul caracterului personal al raspunderii penale
Potrivit acestui principiu, numai persoana care a savârsit infractiunea poate fi trasa la raspundere penala si numai aceasta persoana poate executa sanctiunea aplicata.
În dreptul penal nu opereaza principiul solidaritatii raspunderii.
Compatibilitatea raspunderii penale a persoanei juridice cu acest principiu: de lege lata, doar persoana fizica poate fi subiect al raspunderii penale. Aplicarea unei amenzi penale unei societati ar afecta pe toti asociatii, nu numai pe cel vinovat, ceea ce contravine principiului raspunderii penale. La nivel de principiu, caracterul personal al raspunderii penale nu se opune raspunderii persoanelor juridice.
III. Izvoarele dreptului penal
Legea penala - Conform art. 141 cod penal este definita ca fiind orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa în legi sau decrete.
În materia dreptului penal, Parlamentul nu poate interveni decât pe cale de lege organica (care este, astfel, izvor de drept 21521r1719v penal).
Decretele nu mai pot fi emise decât de presedinte. Acestea sunt decrete individuale (pot fi folosite la numirea magistratilor, a ministrilor). Se considera ca se pot emite si decrete cu caracter normativ (prin care se instaureaza starea de urgenta).
Toate acestea sunt straine de dreptul penal. Decretele care tin de dreptul penal sunt cele de gratiere individuala.
Izvoare:
a) Izvoare interne
Legile si decretele adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constitutiei. Îsi pastreaza acest caracter atâta timp cât nu sunt abrogate.
Decretele-legi - Cele adoptate în perioada dec. 1989 - iunie 1990.
Legile organice - Cele de dupa intrarea în vigoare a Constitutiei.
Decretele de gratiere - Individual emise de presedinte.
Ordonantele de guvern
simple (în baza unei legi de abilitare)
de urgenta
cele simple nu au caracter de izvor de drept penal, fiindca nu pot reglementa legile organice.
ordonantele de urgenta pot interveni în domeniul rezervat legilor organice cu conditia existentei unei stari exceptionale la care face referire Constitutia. Singura ordonanta de urgenta guvernamentala care a îndeplinit conditia la care face referire Constitutia a fost OUG 1/1999 privind regimul starii de urgenta.
b) Izvoare internationale
Ex: Conventia Europeana privind extradarea si cea privind transferul refugiatilor, toate acordurile si tratatele internationale care privesc domeniul mentionat.
Indirecte - Acele tratate si conventii internationale care creeaza pentru legiuitorul national obligatia adoptarii unor dispozitii cu caracter penal pentru completarea prevederilor din dreptul intern.
În dreptul penal român, nu constituie izvor de drept jurisprudenta, doctrina si nici actele normative de forta juridica inferioara legii (hotarârile de guvern, hotarârile consiliului local).
2. Legea penala
I. Norma penala - are aceeasi structura ca norma juridica:
Ipoteza
Dispozitie
Sanctiune
Se pot clasifica în:
Norme penale complete - Normele în cadrul carora exista toate cele trei parti (ipoteza, dispozitie, sanctiune)
Norme penale incomplete - Cele carora le lipseste una dintre parti. Se pot clasifica astfel:
a) Norme cadru (în alb)
b) Norme de trimitere
c) Norme de referire
Sunt acele norme ce contin o incriminare generica, ele urmând a fi completate de prevederile altor acte normative, uneori, chiar de forta juridica inferioara legii.
Ex: Infractiunea prevazuta de art. 281 cod penal, care se refera la exercitarea fara drept a unei profesii. Aplicarea ei depinde de existenta unei alte norme care sa prevada ca exercitarea fara drept a unei anumite profesii se sanctioneaza potrivit legii penale.
De exemplu, Legea 51/1995 cu privire la exercitarea profesiei de avocat, prevede ca exercitarea fara drept a profesiei de avocat se sanctioneaza potrivit legii penale. Aceasta dispozitie nu contine sanctiunea, are doar ipoteza si dispozitie.
Uneori, norma penala cadru face trimitere la un act de forta juridica inferioara legii. De exemplu, art. 1, lit. m, Legea 12/1990, incrimineaza fapta de comercializare a unor produse cu depasirea adaosului comercial maxim, stabilit prin hotarâre de guvern. În masura în care guvernul limiteaza adaosul comercial practicabil, norma penala devine incidenta. În masura în care guvernul nu mai stabileste o limta maxima a adaosului, legea ramâne fara aplicabilitate.
Acest procedeu al normei penale cadru este criticabil, pentru ca, pe aceasta cale, se ajunge în cele din urma, la a transfera competenta de a interveni în domeniul penal altor organe decât cele prevazute de Constitutie. Are loc o delegare de a interveni în domeniul dreptului penal.
Acest procedeu pune problema sub aspectul cunoasterii legii penale, deoarece, daca exista o prezumtie absoluta de cunoastere a legii penale, aceasta prezumtie nu functioneaza în domeniul penal atunci când este vorba de norme de alta natura.
Acele norme incomplete care împrumuta un element din structura altei norme, devenind apoi independenta de aceasta.
Ex: Decretul 210/1960 si Decretul 244/1968.
Decretul 210/1960 privitor la regimul mijloacelor de plata straine incrimina, în art. 37, mai multe infractiuni si stabilea pedeapsa pentru acestea. Decretul 244/1968 privitor la regimul metalelor si pietrelor pretioase incrimina, în art. 50, mai multe infractiuni, fara sa prevada o sanctiune pentru acestea. Un alt text din acelasi decret arata ca infractiunile prevazute de art. 50 se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de art. 37 din decretul 210/1960.
Prin decretul-lege 9/1990, decretul 210/1960 a fost în întregime abrogat, ramânând însa în vigoare decretul 244/1968. Infractiunile prevazute de art. 50 si-au luat sanctiunile din art. 37, devenind, ulterior, independente de acestea,a stfel încât art. 50 continua sa se aplice indiferent ce se întâmpla cu normele din art. 37. Cu alte cuvine, pedeapsa prevazuta pentru art. 50 va ramâne, întotdeauna, cea prevazuta de art. 37 din decretul 210/1960, asa cum era ea la data adoptarii decretului 244/1968.
c) Norme de referire
Spre deosebire de normele de trimitere, normele de referire împrumuta un element din structura unei alte norme, ramânând legate de aceasta.
Asadar, orice modificare efectuata la norma la care s-a facut referinta se rasfrânge, în mod nemijlocit, asupra normei de referire.
Ex: Art. 239 (1) - Ultraj
Este o norma de referire, pentru ca ea se completeaza cu normele care incrimineaza faptele de calomnie, insulta si amenintare (art. 205, 206 si 193). Daca se modifica continutul acestor articole, acestea produc consecinte si fata de continutul normei de referire.
Norma de trimitere împrumuta, de regula, sanctiunea din structura unei norme, în vreme ce norma de referire împrumuta elementele specifice ipotezei sau dispozitiei.
II. Aplicarea legii penale române în spatiu
Aceasta este guvernata de un principiu de baza care se completeaza cu alte trei principii de aplicare subsidiara. Principiul fundamental în materia aplicarii legii penale române în spatiu este principiul teritorialitatii, prevazut de art. 3 cod penal, articol în conformitate cu care legea penala româna se aplica infractiunilor comise pe teritoriul tarii noastre.
Elementul care determina incidenta legii penale române este locul comiterii infractiunii. Nu are importanta nici cetatenia infractorului, nici cea a victimei, nici valoarea sociala împotriva careia se îndreapta actiunea. Tot ceea ce intereseaza este ca infractiunea sa fi fost savârsita pe teritoriul Românei.
Teritoriul tarii este definit de art. 142 cod penal. Potrivit aln. 1 al acestui articol, se considera infractiune savârsita pe teritoriul tarii si infractiunea savârsita pe o nava sau aeronava româna. O infractiune savârsita la bordul unor nave sau aeronave ramâne o infractiune savârsita pe teritoriul tarii, chiar daca ele sunt în afara teritoriului tarii. Aceste nave si aeronave nu fac parte din teritoriul tarii, nu sunt o extindere a teritoriului, ci o extindere a legii penale în cazul infractiunilor savârsite pe acestea.
În schimb, fac parte din teritoriul României localurile misiunilor diplomatice si consulare straine existente în tara noastra.
Regula ubicuitatii (art. 143, Cod penal) - O infractiune se socoteste a fi comisa pe teritoriul tarii atunci când pe acel teritoriu ori pe o nava sau aeronava a avut loc actiunea ori s-a produs rezultatul. Aceasta regula are drept scop evitarea situatiei de nepedepsire, care ar decurge din deplasarea victimelor dintr-un stat în altul.
a) Principiul personalitatii legii penale române
b) Principiul realitatii legii penale române
c) Principiul universalitatii legii penale române
Acest principiu este formulat de art. 4 cod penal si, potrivit acestuia, legea penala româna se aplica infractiunilor savârsite în afara teritoriului tarii de cetatenii români sau de persoanele apatride care îsi au domiciliul în România.
În ceea ce priveste calitatea (sfera) persoanelor, dispozitia din art. 4 este clara: cetatenii români si cei apatrizi, domiciliati în România. Potrivit dispozitiilor Constitutiei, apatrizii pot fi extradati fara nici o distinctie, dupa cum îsi au sau nu domiciliul în România. Acestia nu mai beneficiaza, în strainatate, de protectia statului român. Astfel, sfera persoanelor care intra sub incidenta legii penale române, în baza principiului personalitatii, se restrânge la cetatenii români.
Potrivit OUG 112/30.08.2001 sunt incriminate faptele savârsite în strainatate de cetatenii români sau de persoanele fara cetatenie, domiciliate în România. Potrivit art. 1 din OUG mentionata, intrarea sau iesirea dintr-un stat strain, prin trecerea ilegala a frontierei acestuia, savârsita de un cetatean român sau de o persoana apatrida domiciliata în România, constituie infractiune si se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.
Doctrina considera ca cetatenia trebuie sa existe în momentul savârsirii infractiunii, dar ca este posibila aplicarea legii penale române în baza principiului personalitatii si atunci când cetatenia a fost dobândita dupa savârsirea infractiunii.
Sanctionarea unei persoane care nu ar avea cetatenie româna la data infractiunii ar însemna stabilirea, în mod retroactiv, a obligatiei de a respecta legea penala româna în sarcina unei persoane care la data comiterii infractunii nu avea nici o legatura cu statul nostru. Legea penala se poate, deci, aplica, doar daca la data comiterii infractiunii persoana care a comis fapta avea cetatenie româna.
Sanctionarea persoanei în cauza se face potrivit dispozitiilor înscrise în tratatele si conventiile de asistenta juridica în materie penala, încheiate de România cu alte state. În textele acestor tratate exista o clauza în conformitate cu care, atunci când se refuza extradarea, statul solicitat (Ex. România) are obligatia de a judeca în conformitate cu legea nationala, infractiunea savârsita pe teritoriul celuilalt stat de catre persoana a carei extradare s-a refuzat.
De lege lata, el este incident indiferent de legile penale ale statului pe teritoriul caruia s-a comis infractiunea. Doctrina sustine ca ar trebui conditionata aplicarea legii penale române în baza acestui principiu de dubla incriminare (legea penala ar trebui sa se aplice doar daca infractiunea este prevazuta si de legea penala a statului unde a fost comisa).
b) Principiul realitatii legii penale române
Elementul de legatura este valoarea împotriva careia se îndreapta infractiunea.
Potrivit art. 5 cod penal, legea penala româna se aplica infractiunii savârsite în afara teritoriului tarii de catre un cetatean strain, în cazul în care infractiunea este îndreptata împotriva sigurantei statului român ori împotriva vietii sau integritatii corporale a unui cetatean român. Legea penala româna se aplica în acest caz, indiferent daca legea statului în care a fost comisa infractiunea o prevede sau nu.
Deoarece este necesara o cooperare cu organele statului în care a fost comisa infractiunea, punerea în miscare a actiunii penale este conditionata de autorizarea prealabila a procurorului general al Parchetului de pe lânga Curtea Suprema de Justitie. În acest caz, nu este suficienta sesizarea din oficiu.
c) Principiul universalitatii legii penale române
Potrivit acestui principiu, legea penala româna se aplica sanctiunii savârsite în strainatate de cetateni straini, sub rezerva a doua conditii:
Fapta sa fie incriminata atât de legea penala româna, cât si de legea penala a statului unde a fost savârsita.
Infractorul sa se afle benevol pe teritoriul României.
Acest principiu este consacrat în foarte putine legislatii, întrucât statele refuza sa încarce autoritatea nationala cu cauze care nu au nici o legatura cu statul.
E greu de aplicat acest text, fiindca:
Limiteaza competenta organelor de cercetare române la acele ipoteze în care infractorul se afla benevol pe teritoriul statului nostru.
Caracterul subsidiar fata de conventiile internationale privind extradarea.
În ipoteza în care exista o cerere de extradare care vizeaza persoana în cauza, autoritatile române vor da prioritate cererii de extradare, fara a refuza extradarea pe motiv ca ar avea competenta în judecarea infractorului.
Art. 6 (2) cod penal prevede ca legea penala româna poate fi aplicata infractiunilor savârsite în afara teritoriului tarii de un cetatean strain, atunci când aceste infractiuni au fost comise împotriva intereselor statului român ori împotriva intereselor unui cetatean român. În cazul acestor fapte, legea penala româna se aplica doar daca s-a obtinut extradarea persoanei în cauza.
O persoana poate fi judecata doar pentru infractiunea pentru care a fost extradata. Aceasta dispozitie nu instituie o exceptie de la principiul extradarii, ci instituie o exceptie de la regimul aflarii benevole a infractorului pe teritoriul tarii noastre.
În materia aplicarii legii penale în spatiu sunt incidente imunitatile de jurisdictie penala.
Imunitatea de jurisdictie penala
Constituie o exceptie de la aplicarea în spatiu a legii penale române, indiferent de principiul care ar face incidenta aceasta lege. Se considera ca acestea sunt o exceptie de la principiul teritorialitatii, însa sfera e mult mai larga.
Aceste imunitati au caracter general, dar nu absolut. Ele au caracter general, pentru ca exclud în toate situatiile aplicarea legii penale române, dar nu au caracter absolut, pentru ca nu exonereaza de raspundere persoana care a comis fapta. În baza conventiilor internationale, statul al carui cetatean este cel ce a comis infractiunea are obligatia de a-l trage la raspundere pentru fapta savârsita.
Categorii de functionari care beneficieaza de imunitate de jurisdictie penala:
a) agentii diplomatici si consulari acreditati în România
b) reprezentantii organizatiilor internationale aflate pe teritoriul tarii noastre
c) sefii statelor straine, membrii guvernelor straine, precum si alte categorii de functionari stabiliti prin conventii internationale sau pe baza de reciprocitate, atunci când se afla pe teritoriul României
d) personalul fortelor armate straine stationate sau aflate în tranzit pe teritoriul statului român cu acordul autoritatilor române
e) personalul navelor si aeronavelor militare straine precum si personalul navelor si aeronavelor utilizate în scopuri guvernamentale
Aceste imunitati, legate de personalul navelor si aeronavelor, vizeaza atât infractiunile savârsite la bordul lor, cât si infractiunile savârsite de personalul acestora pe teritoriul României.
Spre deosebire de navele si aeronavele mai sus amintite, cele folosite în scopuri comerciale nu beneficiaza de imunitate de jurisdictie, atunci când sunt stationate în porturi sau aeroporturi sau în marea teritoriala. În schimb, navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritoriala beneficiaza de imunitate de jurisdictie penala.
Legea penala româna se va aplica infractiunilor savârsite la bordul acestor nave, în urmatoarele situatii:
a) Când infractiunea a fost comisa de un cetatean român sau fara cetatenie domiciliat în România.
b) Când infractiunea a fost îndreptata împotriva intereselor României sau împotriva unui cetatean român sau a unei persoane rezidente pe teritoriul României.
c) Când infractiunea este de natura sa tulbure linistea si ordinea publica din tara sau marea teritoriala.
d) Când exercitarea jurisdictiei autoritatilor române este necesara pentru a pune capat unei activitati de trafic de stupefiante.
e) Când interventia autoritatilor române a fost ceruta în scris de capitanul navei sau de un agent diplomatic sau consular al statului al carui pavilion îl abordeaza.
Categoria imunitatilor interne
Imunitatea parlamentara
Imunitatea sefului statului
3. Institutia extradarii
Extradarea este un act juridic bilateral prin care un stat, numit stat solicitat, accepta sa puna la dispozitia altui stat, numit stat solicitant, o persoana aflata pe teritoriul sau, în vederea judecarii sau executarii unei pedepse în statul solicitant.
Ca natura juridica, extradarea este o forma de asistenta juridica internationala în materie penala.
a) Conditii referitoare la infractiune
Legea care reglementeaza extradarea este Legea 296/2001 (Monitorul oficial al României - Nr. 326/18.06.2001)
Extradarea se acorda:
În cazul dublei incriminari.
Daca nu e vorba de o infractiune politica sau de o fapta conexa unei infractiuni politice. Nu constituie infractiune politica atentatul la viata unui sef de stat ori la viata unui membru al familiei acestuia.
Extradarea nu se acorda atunci când ea a fost ceruta pentru o infractiune de drept comun, chiar daca exista motive sa se creada ca acesta este un pretext pentru sanctionarea unei persoane pe motiv de rasa, religie, nationalitate sau opinii politice.
Sa nu fie o infractiune militara care nu este si infractiune de drept comun.
Potrivit ambelor legi, fapta pentru care se cere extradarea sa atraga o pedeapsa mai mare de 2 ani, atunci când se cere extradarea în vederea judecarii, respectiv mai mare de un an, atunci când se cere extradarea în vederea executarii unei pedepse.
Extradarea poate fi refuzata atunci când infractiunea a fost comisa în tot sau în parte pe teritoriul României. Pentru admiterea cererii de extradare se va tine cont de conditiile de judecata, respectiv de conditiile de reintegrare sociala a infractorului.
În cazul în care infractiunea pentru care se solicita extradarea nu a fost comisa pe teritoriul statului solicitant, autoritatile române vor refuza extradarea numai daca legea penala româna nu autorizeaza urmarirea sau judecarea unei asemenea fapte ori daca exista impedimente la extradare.
Cererea de extradare nu va fi admisa atunci când, potrivit legislatiilor ambelor state, fapta se urmareste la plângere prealabila iar partea vatamata se opune extradarii.
b) Conditii cu privire la infractor
Sa nu fie cetatean român.
Persoana sa nu fi primit drept de azil în România.
Persoana sa nu beneficieze de imunitate de jurisdictie penala.
Persoana sa nu fi ajuns pe teritoriul României în urma citarii ei în calitate de parte, martor, expert în fata autoritatii judiciare române.
Persoana sa nu fie judecata în acelasi timp de autoritatile române pentru fapta ce formeaza obiectul cererii de extradare.
Persoana sa nu fi fost judecata definitiv în România pentru acea fapta.
Extradarea nu se acorda nici în situatia în care judecata a avut loc într-un stat tert.
Persoana sa nu fie exonerata de raspundere potrivit legii vreunuia dintre state pe temeiul prescriptiei, amnistiei sau gratierii.
În cazul în care statul solicitat refuza solicitarea, acesta are obligatia de a proceda la judecarea, în conformitate cu legislatia sa nationala, a faptei indicate în cererea de extradare. Judecarea se face la cererea statului solicitant, atunci când este vorba de un cetatean român sau de o persoana ce a cerut drept de azil, respectiv din oficiu, atunci când este vorba de un cetatean strain.
Potrivit acestui principiu, persoana extradata nu poate fi judecata pentru o alta infractiune sau supusa la executarea unei alte pedepse decât cele indicate în cererea de extradare.
Prin exceptie, statul solictant va putea proceda în acest mod, în doua situatii:
a) Atunci când statul român si-a dat acordul în acest sens.
b) Atunci când persoana extradata nu paraseste teritoriul statului solicitant în termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitiva ori daca revine pe teritoriul acelui stat dupa ce anterior l-a parasit.
Persoana extradata de statul român nu poate fi reextradata catre un stat tert decât cu consimtamântul statului român. Acest consimtamânt nu mai este necesar în ipoteza în care persoana extradata nu paraseste teritoriul statului solicitant în termenul de 45 de zile mentionat anterior.
a) Decurge din prevederile art. 2 al Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului. Acest articol protejeaza dreptul la viata al oricarei persoane.
Pe cale de consecinta, extradarea va fi refuzata ori de câte ori exista date care fundamenteaza temerea ca în statul solicitant viata persoanei extradate este pusa în pericol. Acest pericol poate veni fie din partea autoritatilor, dar el poate rezulta si din climatul existent în statul solicitant.
Acest articol nu interzice pedeapsa capitala, ceea ce nu înseamna însa, ca România va putea extrada o persoana ce va putea fi expusa unei asemenea sanctiuni.
Se pune problema daca extradarea unei persoane ce sufera de o ma-ladie incurabila, într-un stat în care nu exista posibilitatea unui tratament în sensul ameliorarii starii bolnavului aduce sau nu atingere prevederilor art. 2. Problema s-a pus în cazul persoanelor infestate cu virusul HIV.
b) Art. 1 din Protocolul aditional nr. 6 la Convetie, precum si din prevederile Constitutiei României interzic pedeapsa capitala. Astfel, statul român nu va putea extrada o persoana într-un stat în care aceasta ar urma sa fie judecata pentru o fapta sanctionata cu pedeapsa capitala ori pentru executarea unei asemenea pedepse.
c) Prevederile art. 3 din Conventie, care interzice tortura si tratamentele inumane sau degradante. România va refuza extradarea unei persoane, atunci când exista date care fundamenteaza temerea ca, o data ajunsa în statul solicitant, persoana va fi supusa unui astfel de tratament.
d) Art. 6 al Conventiei, care garanteaza dreptul la un proces echitabil. Aceasta limitare este expres prevazuta de art. 18 din legea privind extradarea, în conformitate cu care extradarea nu va fi acordata atunci când persoana extradata ar putea fi lipsita în cursul procesului de garantii minimale privind dreptul la aparare ori atunci când ar urma sa fie judecata de un tribunal creat special pentru ea.
e) Extradarea va fi refuzata si atunci când persoana a fost deja judecata în statul solicitant în lipsa, fara a i se fi asigurat o aparare corespunzatoare. În asemenea situatii se poate acorda extradarea atunci când statul solicitant ofera garantii suficiente ca procesul va fi rejudecat.
f) Art. 8 din Conventie care garanteaza dreptul la respectarea vietii private sau familiale. Spre deosebire de dreptul anterior prezentat, acesta din urma are un caracter relativ, în sensul ca este susceptibil de anumite limitari, în masura în care aceste limitari sunt prevazute de lege, urmarind un scop legitim si sunt necesare într-o societate democratica pentru apararea sigurantei si ordinii publice, prevenirea infractiunilor, apararea sanatatii sau moralei etc.
Extradarea nu se identifica cu procedura de remitere a unui infractor la cererea unei instante penale internationale. Aceasta remitere este reglementata fie de statutul instantei penale, fie de o hotarâre a unei organizatii internationale, prin care respectiva instanta a fost creata. Exista în acest moment doua asemenea instante:
Tribunalul penal international de la Haga pentru fosta Iugoslavie
Tribunalul penal international de la Haga pentru Rwanda
4. Aplicarea în timp a legii penale române
Aplicarea în timp a legii penale române cunoaste un principiu de baza si câteva principii subsidiare.
1) Principiul activitatii legii penale române (art. 10, Cod penal): legea penala se aplica infractiunilor savârsite în timpul cât ea se afla în vigoare.
Pentru a delimita sfera, vom avea în vedere 2 momente:
a) Momentul intrarii si iesirii din vigoare a unei legi
b) Momentul savârsirii infractiunii
a) Momentul intrarii si iesirii din vigoare a unei legi
Intrarea în vigoare a legii are loc fie la data publicarii ei în Monitorul oficial, fie la o data ulterioara indicata în textul legii.
O lege iese din vigoare:
Prin abrogare expresa
Prin abrogare tacita
O lege iese temporar din vigoare, pe durata aflarii în vigoare a unei norme speciale ce reglementeaza aceeasi materie.
Ex: Codul penal prevedea, la data intrarii sale în vigoare, în art. 102-105 o serie de sanctiuni speciale aplicate minorilor, numite masuri educative.
În 1977, a fost adoptat Decretul nr. 218/1977, care prevede alte masuri educative aplicabile minorilor, fara însa a reglementa în vreun fel situatia masurilor prevazute de codul penal.
În 1992, Decretul nr. 218/1977 a fost abrogat prin Legea 104/1992. În perioada 1977-1992 a avut loc un concurs de norme penale cu prioritate pentru normele speciale. Când acestea au fost abrogate, normele cu caracter general au reintrat în vigoare.
O norma penala mai poate iesi din vigoare temporar atunci când este vorba de o norma penala - cadru si se abroga norma care o completeaza.
Ex: Prevederea legata de adaosul comercial maxim.
b) Momentul savârsirii infractiunii
Difera de natura acesteia.
Astfel, infractiunea de pericol, care nu presupune un rezultat material, se consuma în momentul în care a avut loc actiunea.
Ex: Insulta
Infractiunea materiala (de rezultat) se consuma în momentul producerii rezultatului.
Ex: Omorul - Infractiunea se consuma în momentul în care intervine moartea.
Infractiunea cu durata de continuare (infractiunea continua, continuata, de obicei) se considera savârsita în momentul epuizarii.
Infractiunea continua este acea fapta a carei actiune de executare se prelungeste în timp.
Ex: Extragerea de energie electrica
Infractiunea este continuata când o persoana savârseste, la diferite interva-le de timp, dar în realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare în parte, continutul aceleiasi infractiuni.
Infractiunea de obicei intervine atunci când infractorul, în baza aceleiasi rezolutii, comite un numar de actiuni sau inactiuni care indica obisnuinta.
Ex: prostitutia, cersetoria
2) Principiul neretroactivitatii legii penale române (accesoriu al primului principiu)
Este prevazut de Constitutia României la art. 15 (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile" si de codul penal la art. 11: "Legea penala nu se aplica faptelor care, la data când au fost savârsite, nu erau prevazute ca infractiuni".
În realitate, principiul fundamental este cel al neretroactivitatii. Ca o consecinta a acestuia apare principiul activitatii legii penale.
Acest principiu consacra faptul ca o lege nu poate fi aplicabila cu privire la fapte savârsite anterior intrarii ei în vigoare.
În sensul textului Constitutiei, întelegem prin lege penala mai favorabila orice dispozitie cu caracter penal intervenita dupa savârsirea infractiunii si care conduce la crearea unei situatii mai usoare pentru faptuitor.
a) Legile de dezincriminare
Art. 12 (1), Cod Penal - Legea penala nu se aplica faptelor savârsite sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea noua. În acest caz executarea pedepselor, a masurilor de siguranta si a masurilor educative, pronuntate în baza legii vechi, precum si toate consecintele penale ale hotarârilor judecatoresti privitoare la aceste fapte, înceteaza prin intrarea în vigoare a legii noi.
O fapta se considera dezincrimnata atunci când ea nu-si mai gaseste corespondent în legea noua.
Simpa abrogare a textului care incrimina o fapta nu înseamna ca fapta a fost dezincriminata. Pentru a decide ca ne aflam în prezenta unei dezincriminari trebuie sa constatam ca fapta nu-si mai gaseste corespondent în legea noua.
Nu suntem în prezenta unei dezincriminari atunci când se modifica conditiile de tragere la raspundere, când se modifica modalitatea de savârsire a unei infractiuni, se modifica limitele de pedeapsa ori se modifica circumstantele de agravare.
În toate aceste situatii nu este incidenta prevederea din art. 12, ci cea din art. 13, cod penal.
b) Legile care prevad masuri de siguranta sau masuri educative
Potrivit art. 12 (2), cod penal - Legea care prevede masuri de siguranta sau masuri educative se aplica si infractiunilor care nu au fost definitiv judecate pâna la data intrarii în vigoare a legii noi.
Aceasta dispozitie este vadit neconstitutionala, ea consacrând o ipoteza de retroactivitate a unor norme care nu sunt întotdeauna mai favorabile. Aceasta opinie este întarita si de faptul ca atunci când, ulterior adoptarii Constitutiei, au aparut situatii de succesiuni de legi privind masurile de siguranta sau masurile educative, nu s-au aplicat niciodata prevederile din art. 12 (2), ci instantele au ales masuri aplicabile pe baza legii mai favorabile, în baza art. 13.
Dispozitia din art. 12 (2) nu mai poate fi aplicata. Legile la care se refera aceasta dispozitie nu mai au caracter retroactiv.
c) Legile de amnistie, decretele de gratiere
Au caracter retroactiv prin natura lor si creeaza o situatie mai usoara pentru faptuitor.
d) Legile penale interpretative
Acestea sunt norme care vin sa lamureasca întelesul unor termeni utilizati de lege penala. Aceste norme pot retroactiva pentru ca ele fac corp comun cu legea pe care o interpreteaza. Atunci când norma penala interpretativa extinde sfera de aplicare a unei legi, ea nu poate fi aplicata retroactiv.
e) Legile referitoare la regimul de executare a pedepselor
Art. II din Legea 140/1996 (Legea privind modificarea si completarea codului penal), care prevede ca "dispozitiile prezentei legi privitoare la liberarea conditionata nu se aplica celor condamnati definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu exceptia celor care s-au sustras de la executare", a fost declarat neconstitutional de catre Curtea Constitutionala prin decizia 214 din 16 iunie 1997. Astfel, aceste legi mai pot retroactiva numai în masura în care creaza o situatie mai usoara pentru faptuitor.
f) Legile în continutul carora se prevedea ca se aplica retroactiv
Asemenea legi nu mai pot fi adoptate astazi, fiindca ar fi neconstitutionale. În conditiile art. 15 (2) din Constitutie, mai pot cunoaste o aplicare retroactiva legea de dezincriminare, actele de amnistie si gratiere, precum si legile de executare, legile interpretative, legile referitoare la prescriptie. Aceste ultime trei categorii, numai în masura în care creeaza o situatie mai favorabila pentru infractor.
3) Principiul aplicarii legii penale mai favorabile
Prima ipoteza: art. 13, cod penal - În cazul în care de la savârsirea infractiunii, pâna la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabila.
Criterii:
a) Principalul criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile este criteriul legii principale.
Situatia pedepselor intercalate
Legea 1 prevede între 1 si 7 ani. Se alege aceasta lege în cazul în care se urmareste legea mai favorabila pentru minimum de pedeapsa.
Legea 2 prevede între 2 si 5 ani. Se alege aceasta lege în cazul în care se urmareste legea mai favorabila pentru maximum de pedeapsa.
Legea 1 prevede între 1 si 7 ani. Se alege aceasta lege în cazul în care se urmareste legea mai favorabila pentru închisoare.
Legea 2 prevede între 2 si 10 ani sau amenda. Se alege aceasta lege în cazul în care se urmareste legea mai favorabila pentru amenda.
Înainte de a alege legea mai favorabila este necesara cercetarea dosarului pentru a vedea ce fel de sanctiune se va aplica (spre minim sau spre maxim).
Între legea care prevede masuri educative si cea care prevede pedepse este mai favorabila cea care prevede masuri educative.
b) Criteriul conditiilor generale de raspundere
c) Criteriul conditiilor de raspundere
Art. 13 (2), cod penal - Când legea anterioara este mai favorabila, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penala noua se aplica în continutul si limitele prevazute de aceasta, iar cele care nu sunt prevazute în legea penala noua nu se mai aplica.
A doua ipoteza a aplicarii legii penale mai favorabile: atunci când legea mai favorabila apare dupa hotarârea definitiva de condamnare - art. 14, cod penal.
Daca pedeapsa prevazuta de aceasta lege pentru infractiunea comisa de faptuitor este mai mica decât cea pe care el o executa, pedeapsa se va reduce, în mod obligatoriu, la maximum pedepsei prevazut în legea noua. Reducerea opereaza chiar daca pedeapsa a fost executata. În raport fata de oricare alte institutii de drept penal, din momentul intervenirii noii legi se va tine cont de pedeapsa redusa.
Persoana nu este îndreptatita sa ceara despagubiri pentru perioada de timp pentru care a stat în plus în închisoare.
A treia ipoteza:
Art. 15, cod penal - Când, dupa ramânerea definitiva a hotarârii de condam-nare si pâna la executarea completa a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsa mai usoara, iar sanctiunea aplicata este mai mica decât maximum special prevazut de legea noua, tinându-se seama de infractiunea savâr-sita, de persoana condamnantului, de conduita acestuia dupa pronuntarea hotarârii sau în timpul executarii pedepsei si de timpul cât a executat din pedeapsa, se poate dispune fie mentinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicata nu poate fi coborâta sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proportional cu micsorarea maximului special prevazut pentru infractiunea savârsita.
Se refera la ipoteza în care, dupa ramânerea definitiva a unei hotarâri de condamnare intervine o lege penala mai favorabila, însa pedeapsa din noua lege nu este mai mica decât pedeapsa concreta primita de faptuitor. În aceasta ipoteza instanta poate, la cererea condamnatului, sa reduca pedeapsa.
Reducerea opereaza cel mult proportional cu scaderea legislativa a pedepsei.
Ex:
Legea 1 prevede între 10 si 20 ani. Inculpatul primeste 12 ani.
Legea 2 prevede între 7 si 15 ani. Reducerea se face dupa urmatorul procedeu: Se iau cele doua maxime si pedeapsa concreta si se procedeaza la urmatoarea formula:
20 (maximum initial).............15 (maximum ulterior)
12 (pedeapsa concreta obtinuta initial)...... X
X = 12x15 = 9 ani
20
Prin urmare, inculpatului i se poate reduce pedeapsa pâna la 9 ani.
Trasaturi generale:
Reducerea pedepsei este facultativa.
Reducerea nu este determinata fix de lege, ci se determina doar limita pâna la care se poate sa opereze.
Criteriul dupa care se determina masura în care opereaza reducerea sunt gravitatea infractiunii savârsite, persoana acestuia, comportamentul sau din timpul executarii pedepsei.
În cazul în care pedeapsa a fost definitiv executata, reducerea opereaza cu o treime, în mod obligatoriu si fara a tine cont de proportionalitatea scaderii pedepsei.
(Diferenta între art. 14 si art. 15)
Legea penala temporara
Art. 16, cod penal - Legea penala temporara se aplica infractiunii savârsite în timpul când era în vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata în acel interval de timp.
Legea penala temporara se caracterizeaza prin doua elemente:
a) Apar în anumite situatii exceptionale
b) Au cuprins în continutul lor fie explicit, fie implicit momentul iesirii din vigoare.
Legea penala temporara are ca efect faptul ca se aplica în mod obligatoriu, fara nici un fel de exceptie, tuturor infractiunilor comise în perioada cât s-a aflat în vigoare. Aceasta lege se va aplica facând abstractie de principiul legii mai favorabile, de cel al dezincriminarii si de cel al retroactivitatii legii penale.
Prescriptia opereaza.
5. Infractiunea
Art. 17, cod penal - infractiunea este fapta care prezinta pericol social, e savârsita cu vinovatie si e prevazuta de legea penala.
a) Fapta sa fie prevazuta de legea penala - Potrivit codului penal, se încadreaza aici orice fapta prevazuta în legi, decrete sau ordonante de urgenta.
b) Fapta sa fie savârsita cu vinovatie - Atitudinea pe care o are faptuitorul în raport de fapta pe care o comite; pentru a exista vinovatie e obligatoriu ca acesta sa actioneze fie cu intentie, fie din culpa în raport cu rezultatul faptei sale.
c) Sa existe pericol social (art. 18, cod penal) - Fapta care prezinta pericol social, în întelesul legii penale, este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atin-gere uneia dintre valorile aratate în art. 1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.
Art. 18.1 - Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita în mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni.
Modul si mijlocul de savârsire a faptei
Scopul urmarit
Împrejurarea în care fapta a fost comisa
Urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce
Persoana si conduita faptuitorului
În ipoteza în care se aplica dispozitiile art. 18.1, fapta nu este infractiune, chiar daca este prevazuta de legea penala. Aceasta fapta va fi sanctionata fie de procuror, fie de judecator cu o sanctiune cu caracter administrativ. Aceste sanctiuni sunt urmatoarele:
a) mustrare
b) mustrare cu avertisment
c) amenda între 100.000 si 10.000.000 (nu e o amenda penala, ci una administrativa)
Criterii pentru a determina o infractiune politica:
1. Criteriul obiectiv - O fapta care, prin însusi natura ei, are un caracter politic, indiferent de mobilul sau scopul care l-a determinat pe autor sa comita fapta respectiva.
2. Criteriul subiectiv - Calificarea unei infractiuni ca fiind politica nu se face în functie de elementul obiectiv, ci ceea ce conteaza este doar mobilul sau scopul ce l-au determinat pe faptuitor sa actioneze.
3. Criteriul mixt - Nu se poate stabili ab initio caracterul unei infractiuni politice, fiind nevoie de coroborarea atât a criteriului obiectiv, cât si a criteriului subiectiv.
Nu sunt infractiuni politice:
a) Infractiunile din culpa
b) Atentatul asupra vietii unui sef de stat (clauza belgiana)
c) Infractiunile contra pacii si omenirii
d) Infractiunile contra intereselor patrimoniale ale unui stat
C. Elementele infractiunii:
1. Obiectul
2. Subiectul
3. Latura obiectiva
4. Latura subiectiva
Obiectul infractiunii
Este format din relatiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal.
Obiectul juridic - Este format din valorile sociale prevazute în textele de incriminare, care sunt lezate prin diverse conduite periculoase.
Obiectul juridic general - Este format din totalitatea valorilor ocrotite de legea penala.
Obiectul juridic generic - Este format dintr-un manunchi de valori sociale de aceeasi natura, ocrotite prin norma de drept penal.
Obiectul juridic complex - Este format din doua sau mai multe valori aparate prin aceeasi norma penala, dar pentru lezarea carora e nevoie de actiuni diferite.
Obiectul juridic multiplu - Este format din doua sau mai multe valori ocrotite implicit prin acelasi text de incriminare, fiind suficienta comiterea unei singure actiuni pentru a le vatama pe amândoua.
Ex: Delapidarea
Obiectul material - Este format din lucrul sau fiinta care încorporeaza o valoare ocrotita de legea penala si asupra careia se îndreapta actiunea sau inactiunea prevazuta de lege.
Infractiunea putativa - Apare atunci când obiectul material nu exista.
Ex: Port ilegal de decoratii
Subiectul infractiunii
Persoana care comite fapta prevazuta sau împotriva careia este îndreptata actiunea sau inactiunea incriminata.
Subiectul activ general - Acea persoana care a împlinit vârsta de 14 ani si care comite fapta cu discernamânt.
Conditiile subiectului activ general:
a) Sa fie persoana fizica.
b) Sa fi împlinit 14 ani.
Între 14 si 16 ani, persoana fizica raspunde penal, însa este prezumata a nu avea discernamânt. Peste 16 ani, raspunde penal, fiind prezumata ca are discernamânt. Prezumtiile sunt relative, deci pot fi rasturnate prin proba contrarie.
c) Sa actioneze cu discernamânt.
Discernamântul - Consta în capacitatea biopsihosomatica de a întelege semnificatia faptelor sale, în sensul de a-si putea dirija vointa si a avea reprezentarea consecintelor pagubitoare ale conduitei sale.
Subiectul activ special - Cel pentru care legea cere o anumita calitate speciala pentru a putea fi întrunite elementele constitutive ale infractiunii.
Subiectul pasiv general - Se refera la orice persoana fizica sau juridica si chiar la stat, care poate îndeplini acest rol.
Subiectul pasiv special - Sunt anumite infractiuni care nu pot fi comise decât daca subiectul are o anumita calitate.
Ex: Pruncuciderea
Latura obiectiva
Se caracterizeaza prin manifestarea exterioara a conduitei unei persoane care produce o urmare prevazuta de legea penala, iar între manifestarea exterioara si urmare exista raport de cauzalitate.
În limbajul juridic consacrat poarta denumirea de actus reus.
Actiunea - Încalcarea, prin conduita faptuitorului, a unei norme prohibitive.
Inactiunea - Se încalca o norma onerativa (de comportament).
Ex: Infractiunea de nedenuntare
Expresia pe care o foloseste legiuitorul în definirea activitatii infractionale poarta denumirea de verbum regens.
Exista similitudine între notiunea de actiune/inactiune si notiunea de act de executare. Prin exceptie, exista situatii când actiunea prevazuta de legea penala se poate comite prin mai multe acte de executare.
B. Raportul de cauzalitate
Legatura care se stabileste si care trebuie constatata între actiune (inactiune) si urmarea prevazuta de norma de incriminare.
În cazul infractiunii de pericol nu este nevoie de constatarea acestui raport de cauzalitate. Producerea rezultatului este consecinta unei singure actiuni în cazul infractiunii de rezultat.
Exista situatii în care constatarea raportului de cauzalitate prezinta dificultati datorita faptului ca producerea rezultatului este consecinta suprapunerii mai multor cauze si conditii. Se pune problema delimitarii actiunii-cauza de cea a împrejurari-lor care au doar semnificatia unor conditii.
Conditia - Favorizeaza producerea rezultatelor
Teorii:
I. Moniste - Acelea care retin o singura împrejurare drept cauza, celelalte fiind
conditii.
a) Teoria cauzei proxime
Potrivit acestei teorii, se va retine drept cauza acea împrejurare care este situata în timp cel mai aproape de momentul producerii rezultatului.
În realitate, nu întotdeauna rezultatul este produs de acea împrejurare, fiind posibil ca în realitate cauza sa fie o actiune comisa cu mai mult timp în urma.
b) Teoria cauzei adecvate
Potrivit acestei teorii, se retine drept cauza o împrejurare care, prin natura ei, produce în mod obisnuit, frecvent, rezultatul.
Exista însa situatii în care rezultatul este produs de o actiune ce în mod obisnuit nu este susceptibila de a-l produce.
II. Pluraliste - Acelea care permit retinerea mai multor împrejurari drept cauze ale
rezultatului produs.
a) Teoria echivalentei conditiilor
Potrivit acestei teorii, vor fi retinute drept cauze toate acele împrejurari în absenta carora rezultatul nu s-ar fi produs.
Desi înlatura unele dintre neajunsurile teoriilor moniste permitând retinerea mai multor împrejurari drept cauza, ea este susceptibila, totusi, de o serie de obiectii si critici.
În primul rând, aceasta teorie înlatura distanta dintre cauza si conditie.
În al doilea rând, aceasta teorie este de natura sa împiedice în anumite împreju-rari retinerea existentei unui raport de cauzalitate.
b) Teoria conditiilor necesare
C. Urmarea
Rezultatul pe care actiunea sau inactiunea prevazuta de norma de incriminare îl produce asupra valorilor sociale ocrotite de norma penala.
Poate sa produca o modificare de natura materiala si în acest caz vorbim despre o actiune de rezultat (materiala). Urmarea poate sa îmbrace si forma unei modificari ce consta într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotita. Este o modifi-care ce nu are caracter material si nu poate fi constatat în mod nemijlocit.
Ex: Insulta, calomnia, amenintarea, violarea secretului corespondentei - Infractiuni de pericol (formale), în cazul carora urmarea este socotita a se fi produs de îndata ce a avut loc actiunea sau inactiunea.
Infractiunea materiala se consuma în momentul producerii rezultatului.
Infractiunile de pericol nu sunt, în general, susceptibile de tentativa.
Se face distinctie între urmarea de baza (caracterisitica formei de baza a infractiunii) si urmarea calificata (caracteristica formei agravate).
D. Locul, timpul, modul si mijloacele de savârsire a infractiunii
Acestea fac parte din latura obiectiva doar atunci când sunt cerute de norma de incriminare. Uneori, aceste elemente sunt necesare pentru existenta formei de baza a infractiunii. Alteori, timpul apare ca o circumstanta agravanta.
Ex: Art. 209, cod penal - Furtul savârsit pe timpul noptii - Furt calificat
Locul comiterii actiunii poate fi element constitutiv (conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, de catre o persoana aflata în stare de ebri-etate) sau poate fi circumstanta agravanta (savârsirea actiunii de tâlharie într-o locuinta).
Modul poate fi circumstanta agravanta.
Ex: Omorul savârsit prin cruzimi; distrugerea agravanta (distrugerea prin explozie, distrugerea prin incendiere)
Latura subiectiva
Are ca principal subelement vinovatia, iar ca subelemente secundare, mobilul si scopul infractiunii.
Avem vinovatie ca subelement al laturii subiective.
Nu avem vinovatie ca trasatura generala a infractiunii pentru ca vointa autorului nu a fost aceea de a încalca legea penala, ci aceea de a se apara, în condi-tiile legii, în fata unui atac.
Avem vinovatie ca trasatura generala.
Nu avem vinovatie ca subelement al laturii subiective, fiindca n-a existat intentia.
În cazul primei infractiuni (fapta comisa în legitima aparare) aceasta nu este infractiune, pentru ca asa prevede legea penala (art. 44, cod penal).
6. Formele de vinovatie
Potrivit art. 19, Cod penal, vinovatia prezinta doua forme:
Intentia
Culpa
Praeterintentia (recunoscuta doar de doctrina)
1) Intentia
Fapta este savârsita cu intentie atunci când infractorul prevede rezultatul actiunii sale, rezultat pe care îl doreste sau îl accepta.
Felurile intentiei:
Intentia indirecta (eventuala)
Suntem în prezenta acesteia atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea acestui rezultat.
Ex: Lovitura cu un topor în cap
Elementele laturii subiective se deduc, întotdeauna, pe baza elementelor care caracterizeaza latura obiectiva.
Existenta intentiei de a ucide se stabileste, având în vedere instrumentul folosit pentru aplicarea loviturilor, tinând cont de zona vizata de lovitura, de numarul si intensitatea loviturilor, de starea fizica si raportul de forte dintre infractor si victima. Astfel, se are în vedere nu zona lezata, ci zona vizata de lovitura.
Intentia directa prezinta si doua forme speciale:
Intentia premeditata
- Luarea hotarârii infractionale într-o stare de relativ calm.
- Trecerea unui interval de timp din momentul adoptarii hotarârii si pâna la punerea ei în executare.
Unii considera ca exista si un al treilea element:
- Efectuarea unor acte de pregatire.
În realitate, actul de pregatire nu este de esenta premeditarii, ci doar probeaza existenta ei. Premeditarea apare ca circumstanta agravanta. E posibil retinerea ca o agravanta judiciara la alte actiuni potrivit art. 75 (2), cod penal.
Intentia repentina (spontana)
Se caracterizeaza prin luarea hotarârii sub imperiul unei stari de tulburare sau emotie si punerea ei imediata în executare.
În codul penal este reglementata în trei situatii:
Circumstanta atenuanta a starii de provocare (art. 73, lit. b)
Infractiunea de pruncucidere (art. 177)
Infractiunea de încaierare (art. 322)
Intentia repentina este o cauza de atenuare a raspunderii penale (fata de cea premeditata care e o cauza agravanta). Totusi, intentia repentina nu exclude existenta unor acte de pregatire.
B. Intentia indirecta (eventuala)
Ne aflam în prezenta acesteia atunci când infractorul nu urmareste producerea rezultatului, dar îl accepta.
În cazul intentiei eventuale avem doua urmari:
- Prima pe care infractorul o doreste si în considerarea careia el efectueaza actiunea.
- Cea de-a doua, pe care o prevede, dar nu o doreste, ci doar o accepta, fiindu-i indiferent daca ea se produce sau nu.
- Prima urmare poate sau nu poate fi prevazuta de legea penala. Cea de-a doua trebuie sa fie prevazuta de legea penala.
Exista intentie indirecta atunci când, dupa ce infractorul îi aplica victimei mai multe lovituri nesusceptibile sa-i produca moartea, lasa victima cazuta în zapada în timp ce temperatura de afara este scazuta.
S-a retinut tot intentie eventuala situatia în care o persoana îsi împrejmuieste un teren cultivat cu un gard de sârma care îl alimenteaza cu curent electric. Fapta nu este prevazuta de legea penala. Însa exista eventualitatea ca o persoana sa se electrocuteze, fapta care nu e dorita, dar acceptata de catre proprietarul terenului.
2) Culpa
a) Culpa cu prevedere
În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu îl accepta, socotind, fara temei, ca el nu se va produce. În aceasta situatie, fata de intentie, faptuitorul nu accepta producerea rezultatului. Autorul îsi fundamenteaza convingerea ca rezultatul nu se va produce pe anumite împrejurari obiective pe care însa, el le apreciaza în mod eronat.
Ex: Persoana care, aflata la vânat, încearca sa ucida animalul vânat, dar vede o alta persoana care se afla tot la vânat. Convingerea ca nu va trage în acesta se bazeaza pe calitatea sa de bun tragator.
si în cazul culpei cu prevedere infractorul prevede doua urmari:
- o urmare pe care o doreste si care poate sa fie sau sa nu fie prevazuta de legea penala.
- o urmare pe care o prevede, dar nu o accepta si care este întotdeauna prevazuta de legea penala.
b) Culpa fara prevedere
Ex: O persoana care are un copil mic uita un recipient ce contine o substanta toxica într-un loc aflat la îndemâna copilului. În acest caz, persoana nu prevede rezultatul, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Obligatia si posibilitatea obiectiva, care se apreciaza în raport de situatia omului (persoanei) sau subiectiva, care tine de o situatie concreta.
Cazul fortuit - Imposibilitatea fortuita de prevedere (art. 47, cod penal).
3) Praeterintentia
Forma mixta de vinovatie ce consta în suprapunerea unei culpe peste o intentie directa.
În cazul praeterintentiei, infractorul urmareste producerea unui rezultat prevazut de legea penala, dar se produce un rezultat mai grav, pe care faptuitorul nu-l prevede, dar putea si trebuia sa-l prevada, sau îl prevede, dar nu-l accepta.
Cel mai adesea, la praeterintentie se întâlneste culpa fara prevedere.
Avem doua urmari:
Urmarea pe care infractorul o dorea.
Urmarea pe care infractorul nu a prevazut-o, desi putea si trebuia.
Ex: O persoana, care urmareste ranirea alteia cu un cutit, arunca spre aceasta, în directia picioarelor, un cutit. Cutitul raneste, însa, victima în abdomen si aceasta decedeaza.
Praeterintentia se deosebeste de culpa cu prevedere prin aceea ca, desi avem doua urmari, în cazul culpei cu prevedere urmarea dorita poate sa fie sau sa nu fie prevazuta de legea penala. În cazul praeterintentiei, urmarea dorita este întotdeauna prevazuta de legea penala.
Situatia în care actiunea de baza este savârsita cu titlu de gluma este tot o praeterintentie.
Sanctiunea actiunii si inactiunii:
Potrivit art. 19, aln. Final, cod penal, actiunea se sanctioneaza doar atunci când este savârsita cu intentie, afara de cazul în care legea prevede în mod expres si sanctiunea actiunii comise din culpa.
Ex: Fapta de a ucide o persoana se sanctioneaza ca omor, atunci când este savârsita cu intentie, însa este sanctionata si uciderea din culpa.
Distrugerea în forma simpla se sanctioneaza doar atunci când este savârsita cu intentie; distrugerea din culpa nu este sanctionata.
Inactiunea se sanctioneaza fie ca este comisa cu intentie, fie ca este comisa din culpa, afara de cazul în care legea prevede doar sanctiunea ei în ipoteza în care fapta este comisa cu intentie.
Inactiunea se sanctioneaza în acelasi fel, fie ca este comisa cu intentie, fie ca este comisa din culpa.
Mobilul si scopul infractiunii
Mobilul infractiunii - Motivul care îl determina pe autor sa comita infractiunea. Orice actiune umana este determinata de un anumit mobil.
În norma de incriminare mobilul poate sa apara fie ca un element constitutiv al infractiunii în forma ei de baza, fie ca o cauza de agravare.
Mobilul apare ca element constitutiv în cazul infractiunii prevazuta de art. 247, cod penal, abuzul în serviciu.
Alteori, mobilul apare ca o cauza de agravare. Daca omorul este savârsit în interes material, acesta devine omor calificat (art. 175, lit. b, cod penal).
Scopul infractiunii - Ceea ce infractorul urmareste sa realizeze prin comiterea faptei.
Scopul prezinta relevanta din punct de vedere penal atunci când e cerut de norma de incriminare.
Scopul poate sa apara ca un element constitutiv al infractiunii sau ca o cauza de agravare.
Ca element constitutiv - În cazul art. 208, cod penal - furt
Ca element agravant - În cazul art. 176, lit. d, cod penal - omorul deosebit de grav.
Ori de câte ori în norma de incriminare se cere un mobil sau un scop special, fapta nu se poate comite decât cu intentie directa.
7. Fazele infractiunii
Fazele infractiunii sunt etapele pe care le parcurge infractorul în savârsirea faptei prevazute de legea penala, din momentul aparitiei ideii infractionale si pâna la consumarea faptei. Acestea sunt valabile numai în cazul infractiunilor intentionate.
Fazele:
Faza interna
Faza actelor preparatorii
Faza actelor de executare (Tentativa)
Consumarea infractiunii
Faza interna
Are 3 etape:
a) Aparitia ideii infractionale
b) Deliberarea
c) Luarea hotarârii
Are o durata mai mica sau mai mare, în functie de modalitatea intentiei. Are durata mai mare în cazul faptelor comise cu intentie premeditata si are o durata foarte mica în cazul faptelor comise cu intentie repentina. Faza interna exista la orice infractiune intentionata si nu se pedepseste (nu se sanctioneaza). Asta, deoarece, atâta timp cât hotarârea ramâne o simpla convingere a persoanei, ea nu pune în pericol valoarea ocrotita de legea penala.
Faza interna este susceptibila de anumite exceptii.
Ex: Infractiune de amenintare
Aceasta se sanctioneaza ca fapta distincta. În realitate, fapta de amenintare nu are nimic de a face cu faza interna a infractiunii cu care se ameninta, ci este o infractiune de sine statatoare, care are propria sa faza interna.
Faza actelor preparatorii
Prima dintre fazele infractiunii, care se exteriorizeaza, care poate consta în acte de natura materiale (ex: procurarea unei arme) sau de natura intelectuala (Ex: culegerea de informatii).
Actele de pregatire nu sunt sanctionate. Trebuie facuta precizarea ca actele de pregatire nu se sanctioneaza ca atare. În schimb, actele de pregatire nu beneficiaza de o impunitate totala întrucât legea prevede sanctionarea lor în doua ipoteze:
a) Sanctionarea ca fapte de sine statatoare a actiunilor care, prin natura lor, constituie acte de pregatire - art. 285 cod penal - cazul pregatirii pentru falsificarea de moneda.
b) Situatia în care legiuitorul, printr-o dispozitie expresa, asimileaza actele de pregatire cu actele de executare.
Ex: art. 173 (2), cod penal - "Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri în vederea comiterii infractiunilor prevazute în art. 156, 157, 159 - 163, 165, 166, 1661 si art. 158 raportat la infractiunea de tradare prin ajutorarea inamicului".
Producerea sau procurarea mijloacelor în vederea comiterii unei infractiunii sunt acte de pregatire. Legea le asimileaza actelor de executare.
a) Criteriul subiectiv
Potrivit acestuia, actul de pregatire are caracter echivoc în sensul ca nu releva intentia, în timp ce actul de executare are caracter univoc, respectiv pune în evidenta intentia de a comite o infractiune.
Ex: Cumpararea unei cantitati de otrava
Exista acte de pregatire care au caracter univoc.
Ex: Persoana care ia mulajul cheii de la casa de bani
Exista si acte de executare care au caracter echivoc.
Ex: Patrunderea într-o locuinta
Intentia nu rezulta din actul de executare, ea trebuie dovedita prin alte mijloace.
Exista si alte situatii în care un act poate sau nu poate fi act de executare dupa cum se refera la o persoana sau alta.
b) Criteriul obiectiv
Potrivit acestuia, actul de pregatire nu are aptitudinea de a pune în pericol valoarea ocrotita de norma penala sau aptitudinea de a produce rezultatul, în vreme ce actul de executare este apt sa lezeze valoarea ocrotita, respectiv sa puna în pericol obiectul juridic prin consumarea infractiunii.
Nici criteriul obiectiv nu e utilizat în toate situatiile. Uneori, aptitudinea unui act de a produce rezultatul nu rezulta din natura actului, ci din alte împrejurari.
Ex: Omorârea prin intoxicare cu doze zilnice de otrava
Aplicarea unei singure doze nu e un act susceptibil de a produce moartea, dar constituie o tentativa si nu un act de pregatire.
Un act care prin natura lui e act de pregatire, într-un caz concret e susceptibil sa produca moartea.
Ex: Punerea de zahar în ceaiul unui diabetic
c) Criteriul formal
Potrivit acestui criteriu, constituie act de executare numai acel act care este expres prevazut de norma de incriminare.
Ex: La omor, actul de executare este uciderea unei persoane
Exista situatii în care se retine ca act de executare o fapta neprevazuta expres de norma de incriminare.
Ex:
- Hotul aflat lânga cotetul gainii (tentativa)
- Patrunderea în încaperea unde se afla bunurile care urmeaza sa fie extrase (tentativa - act de executare)
Delimitarea se poate face doar prin utilizarea mai multor criterii. Pe aceasta baza se poate afirma ca reprezinta act de executare nu doar actul prevazut în mod expres în norma de incriminare, ci si actul aflat în imediata apropiere a celui dintâi, în masura în care releva intentia de a savârsi infractiunea.
Faza actelor de executare - Tentativa
Potrivit art. 20, cod penal, tentativa consta în punerea în executare a hotarârii de a savârsi infractiunea, executare care fie nu a fost dusa pâna la capat, fie nu a produs rezultatul prevazut de norma de incriminare.
Formele tentativei:
În functie de momentul pâna la care a fost adus actul de executare se face distinctie între:
a) tentativa perfecta (terminata)
b) tentativa imperfecta (întrerupta)
Suntem în prezenta tentativei perfecte atunci când actul de executare a fost adus pâna la capat, dar rezultatul nu s-a produs. Neproducerea rezultatului se poate datora unor împrejurari straine de vointa infractorului sau chiar de interventia autorului, interventie îndreptata spre împiedicarea producerii rezultatului.
Suntem în prezenta tentativei imperfecte atunci când actul de executare a fost întrerupt, astfel încât nu mai era posibil producerea rezultatului.
Ex: Infractorul îndreapta arma în directia victimei, dar nu reuseste sa traga, fiind imobilizat.
Întreruperea se poate datora si unor cauze straine de vointa autorului sau chiar datorita vointei acestuia.
În functie de cauza neproducerii rezultatului avem:
a) tentativa proprie
b) tentativa improprie
Exista o tentativa proprie atunci când mijloacele folosite erau apte sa produca rezultatul, atât în abstract, cât si în concret, dar rezultatul nu s-a produs datorita modului gresit de utilizare a acestor mijloace.
Exista o tentativa improprie atunci când rezultatul nu s-a produs din cauza ca mijloacele folosite nu puteau duce la lezarea obiectului juridic fie în concret, fie în abstract.
Tentativa improprie poate fi clasificata în:
a) Tentativa relativ improprie
b) Tentativa absolut improprie
Exista o tentativa relativ improprie atunci când rezultatul nu s-a produs datorita insuficientei si diferitelor mijloace folosite ori datorita faptului ca obiectul material nu se afla la locul unde credea faptuitorul.
Exista o tentativa relativ improprie:
Atunci când infractorul administreaza o cantitate de otrava care se dovedeste insuficienta pentru a produce moartea.
Atunci când infractorul încearca sa ucida victima cu o arma de foc, dar arma nu functioneaza. În aceasta situatie, mijloacele folosite sunt apte, în abstract, sa produca rezultatul, dar datorita defectiunilor nu produc rezultatul.
Atunci când obiectul material se afla în alta parte decât credea faptuitorul.
Trebuie sa se faca distinctie între inexistenta obiectului material si aflarea obiectului în alta parte decât cea în care se credea. Efectele care se produc sunt diferite.
Exista o tentativa absolut improprie atunci când consumarea infractiunii nu era posibila datorita modului în care era conceputa executarea. În acest caz, mijloacele folosite sunt inapte, prin natura lor, sa produca rezultatul.
Avem de a face cu o tentativa absolut improprie atunci când se încearca uciderea victimei prin farmece, prin stropire cu apa sfintita etc. Tentativa absolut improprie nu se pedepseste.
Fapta putativa nu se pedepseste, deoarece nu exista obiectul material, deci nu este posibila lezarea obiectului juridic, desi mijloacele folosite aveau aceasta aptitudine.
Tentativa absolut improprie nu se pedepseste datorita faptului ca obiectul material, desi existent, nu poate fi lezat prin mijloacele folosite.
Sanctionarea tentativei
Se face distinctie între sanctionarea limitata si sanctionarea nelimitata a tenta-tivei. Sanctionarea nelimitata presupune ca tentativa se pedepseste întotdeauna, în vreme ce sanctiunea limitata presupune ca tentativa se pedepseste atunci când legea prevede expres acest lucru.
Cuantumul pedepsei
Se face distinctie între sistemul parificarii pedepsei si sistemul diversificarii pedepsei. În primul caz, se aplica aceeasi pedeapsa ca si pentru fapta savârsita. În cel de-al doilea caz sanctiunea se face în limite mai reduse decât în cazul infractiunii consumate. Legiuitorul român a optat, în materia sanctionarii tentativei pentru sanctionarea limitata, pe baza citeriului diversificarii pedepsei. Astfel, tentativa se pedepseste atunci când e prevazuta în mod expres si cu o pedeapsa mai mica decât la infractiunea consumata. Pedeapsa e cuprinsa între jumatatea minimului si jumatatea maximului aplicat în cazul infractiunii consumate.
Dispozitia privind sanctionarea tentativei poate fi cuprinsa în textul care sanctioneaza o anumita fapta sau poate fi cuprinsa într-un text distinct, cu referire la o grupa de infractiuni.
Exista doua situatii în care, desi avem tentativa si legea prevede sanctiune pentru aceasta, totusi infractiunea nu este sanctionata:
a) Desistarea
b) Împiedicarea producerii rezultatului
a) Desistarea
Este specifica tentativei imperfecte. Consta în întreruperea actului de executare din propria initiativa a infractorului, înainte de descoperirea faptei.
Conditii cumulative:
- Trebuie sa avem o întrerupere a actului de executare. Aceasta întrerupere nu poata sa survina decât înainte ca actul de executare sa se fi încheiat, ceea ce înseamna ca renuntarea la repetarea actului de executare nu echivaleaza cu renuntarea.
- Întreruperea actului de executare sa se datoreze vointei libere a infractorului.
Nu vom fi în prezenta unei desistari atunci când infractorul a fost surprins si împiedicat sa continue actul de executare ori atunci când nu a putut continua actul de executare, datorita rezistentei victimei ori când continuarea actului nu a fost posibila, datorita împrejurarii ca obiectul material lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.
- Desistarea sa fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
Fapta se considera descoperita, în primul rând atunci când a ajuns la cunostinta autoritatilor sau atunci când alte persoane iau conostinta de savârsirea ei (martori oculari).
În cazul infractiunii contra unei persoane, atunci când victima este prezenta la locul savârsirii infractiunii, ea afla în mod necesar despre savârsire, ceea ce nu constituie un impediment la desistare.
În cazul infractiunii contra patrimoniului, fapta se considera descoperita si atunci când victima a luat cunostinta de savârsirea infractiunii, astfel ca din acel moment nu mai e posibila desistarea.
Efectele desistarii:
Desistarea nu înlatura tentativa. Fapta constituie tentativa, însa ea nu se pedepseste.
Desistarea nu este o cauza de impunitate absoluta. Daca ceea ce infractorul a savârsit pâna în momentul desistarii constituie o alta infractiune, el va raspunde pentru aceasta.
b) Împiedicarea producerii rezultatului
Este specific tentativei perfecte. Presupune îndeplinirea mai multor conditii:
- Actul de executare sa se fi încheiat.
- Împiedicarea sa fie rezultatul vointei libere a infractorului (transportarea victimei la spital).
- Împiedicarea trebuie sa fie efectiva, nu doar o încercare.
Infractiuni la care nu este posibila tentativa
a) Infractiunile din culpa
Deoarece tentativa ate la baza o hotarâre de a comite actiunea.
b) Infractiunile praeterintentionate
Rezultatul mai grav este produs din culpa, deci nu putea fi prevazut.
c) Infractiunile de executare prompta
Insulta, calomnia sunt fapte care se consuma chiar în momentul savârsirii actiunii sau inactiunii.
d) Infractiunile omisive
În cazul acestor actiuni fie a avut loc conduita pozitiva la care legea obliga, fie aceasta conduita nu a avut loc si suntem în prezenta unei infractiuni consumate.
Art. 216, cod penal - Infractiunea de însusire a bunului gasit
La infractiunile comisive prin omisiune este posibila tentativa.
Ex: Situatia mamei care ia hotarârea de a-si omorî copilul prin nealaptare.
e) Infractiunile de obicei
Ex: Prostitutia
În literatura de specialitate se afirma ca nu este posibila tentativa la infractiunea continua. Afirmatia este eronata, deoarece, în realitate, ea poate avea tentativa.
Ex: Ipoteza furtului de energie electrica
S-a mai spus ca nu este posibila tentativa la infractiunea continuata. Trebuie facuta precizarea ca infractiunea continuata poate cunoaste o tentativa, în masura în care toate actele care o compun au ramas în faza tentativei.
Ex: Tentativa de furt savârsita în forma continuata
Consumarea infractiunii (infractiunea consumata)
Ca ultima faza, este caracterizata de producerea urmarilor prevazute de norma de incriminare. Momentul consumarii difera în functie de natura infractiunii.
Infractiunile formale se consuma în momentul în care are loc actiunea sau inactiunea.
Infractiunile de rezultat se consuma în momentul producerii rezultatului.
Exista doua momente:
Momentul consumarii
Momentul epuizarii
Aceste infractiuni se consumaîn momentul în care sunt întrunite toate elementele cerute de norma de incriminare si se epuizeaza în momentul ultimei actiuni sau inactiuni sau în momentul în care actiunea înceteaza.
Tentativa se sanctioneaza în limite reduse la jumatate.
a) Teoria contractiunii
Potrivit acesteia, furtul se consuma în momentul în care autorul a atins bunul pe care vroia sa-l sustraga.
b) Teoria amonarii
Potrivit acesteia, furtul se consuma atunci când infractorul a mutat din loc bunul pe care vroia sa-l sustraga.
c) Teoria ilatiunii
Potrivit acesteia, furtul se consuma atunci când infractorul a reusit sa duca bunul acolo unde vroia sa-l ascunda.
d) Teoria aprehensiunii
Potrivit acesteia, furtul se consuma atunci când infractorul a apucat bunul pe care vroia sa-l fure.
e) Teoria apropriatiunii (consacrata de codul penal român)
Potrivit acesteia, furtul se consuma atunci când bunul a iesit din posesia detentorului legal si a intrat în posesia de fapt a celui care l-a sustras.
Potrivit acestei teorii, exista doua momente importante în savârsirea actiunii de furt:
Scoaterea bunului din posesia proprietarului.
Intrarea bunului în stapânirea de fapt a autorului infractiunii.
Cele doua momente au loc prin aceeasi actiune, între ele neexistând un moment de pauza. Prin urmare exista tentativa pâna în momentul în care bunul iese din posesia proprietarului si intra în posesia autorului infractiunii, dincolo de acest moment infractiunea fiind consumata.
8. Pluralitatea de faptuitori
Exista trei forme:
a) Pluralitatea naturala
b) Pluralitatea constituita
c) Pluralitatea ocazionala (participatia)
a) Pluralitatea naturala
Exista atunci când participarea a doua sau mai multe persoane la savârsirea faptei este ceruta de chiar natura infractiunii.
Ex: infractiunea de încaierare (art. 322, cod penal), infractiune de bigamie, infractiunea de incest
Pluralitatea naturala nu cere însa, ca toti paritcipantii sa actioneze cu vinovatie. E posibil ca unii dintre participanti sa se afle în eroare si nu raspund penal.
b) Pluralitatea constituita
Exista atunci când textul de incriminare sanctioneaza constituirea unei asocieri ori sprijinirea acesteia, daca scopul celor ce s-au asociat consta în savârsirea de infractiuni.
Ex:
Art. 323, cod penal - asocierea pentru comiterea de infractiuni
Art. 167, cod penal - complotul
Infractiunile caracterizate de o pluritate constituita pot fi, uneori, comise si de o persoana. Astfel, avem ipoteza în care o persoana vine cu ideea de a constitui o asociatie în vederea contrabandei.
c) Pluralitatea ocazionala (participatia)
Exista participatie atunci când doua sau mai multe persoane, în baza unei legaturi subiective participa la savârsirea unei infractiuni cu acte materiale sau intelectuale, fara ca aceasta participatie sa fie ceruta de continutul natural sau legal al infractiunii.
Conditii:
Existenta a doua sau mai multe persoane.
Aceste persoane pot sa actioneze în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Atunci când toate aceste persoane actioneaza cu intentie suntem în prezenta participatiei propriu-zise. În ipoteza în care unele persoane actioneaza din culpa sau fara vinovatie avem de a face cu o participatie improprie.
Legatura subiectiva între faptuitori.
Aceasta legatura se stabileste în functie de forma de participatie, înainte sau în timpul savârsirii actelor de executare.
Daca aceasta legatura se stabileste dupa consumarea faptei, nu mai avem participatie, ci infractiune de sine statatoare.
Participarea cu acte materiale sau intelectuale.
Natura acestor acte difera în functie de forma de participatie. Autorul sau coautorul participa întotdeauna cu acte de executare. Complicele poate participa cu acte materiale sau intelectuale, care înlesnesc sau ajuta la producerea infracti-unii. Instigatorul participa cu acte intelectuale având ca rezultat determinarea autorului sa treaca la savârsirea faptei.
Savârsirea de participanti a aceleiasi infractiuni.
Pentru toti participantii fapta se califica în functie de actiunea sau inactiunea comisa de autor sau coautor.
Daca autorul se afla la prima fapta si primeste amenda contraventionala, complicele care se afla la a doua fapta nu va fi condamnat cu pedeapsa prevazuta pentru infractiune, pentru ca nu poate exista complicitate fara infractiune. Daca fapta autorului este contraventie si fapta complicelui este tot contraventie.
Daca autorul se afla la a doua fapta i se va aplica pedeapsa pentru infractiune. În cazul complicelui sau aflat la prima fapta exista doua situatii:
- Daca acesta stia ca va contribui la o infractiune va fi sanctionat ca pentru o infractiune.
- Daca nu stia ca e o infractiune, acesta se afla în eroare de fapt si va raspunde doar contraventional.
Participarea mai multor persoane sa nu fie ceruta de continutul natural sau legal al infractiunii.
Nu avem participatie în prezenta unei fapte de încaierare. De asemenea, la pluralitatea naturala participatia nu este posibila sub forma coautoratului. Este posibila participatia la infractiunea caracterizata de pluralitatea naturala în forma instigarii sau complicitatii.
În cazul pluralitatii constituite se considera în doctrina ca nu este posibil participatia în nici una din formele sale. Asta pentru ca legea incrimineaza ca acte de executare si acele acte care, potrivit naturii lor, ar constitui acte de instigare sau de complictate.
Autoratul
Este autor persoana care savârseste, în mod nemijlocit, fapta prevazuta de legea penala. Autorul poate sa actioneze atât cu vinovatie, cât si fara vinovatie. Daca actioneaza cu vinovatie si aceasta vina îmbraca forma intentiei, avem o participatie propriu-zisa. Daca autorul actioneaza din culpa sau fara vinovatie avem o partici-patie improprie.
Coautoratul
Exista coautorat atunci când doua sau mai multe persoane participa cu acte de executare la savârsirea aceleiasi infractiuni. Legatura subiectiva în cazul coautora-tului poate sa se stabileasca atât anterior începutului actului de executare, cât si pe parcursul desfasurarii actului de executare.
Ex: Coautorii se pot hotarî dinainte sa mearga sa jefuiasca o banca, dar se pot hotarî si în timpul consumarii faptei.
Sub aspectul laturii subiective, în cazul coautoratului e suficient ca toti coautorii sa participe cu acte de executare, dar nu este necesar ca actiunea fiecaruia privita în mod izolat sa produca rezultate prevazute de norma de incriminare.
În cazul infractiunii complexe în care exista doua actiuni sau inactiuni este posibil ca unul dintre coautori sa savârseasca o actiune iar al doilea pe cealalta.
Nu este absolut necesar ca fiecare coautor sa lezeze ambele obiecte juridice, fiind posibil ca un coautor sa comita actiuni prin care se aduce atingere obiectului secundar iar celalalt, o actiune care vizeaza obiectul principal. E posibil ca actiunea fiecarui autor privita izolat sa nu produca rezultatul, producerea acestuia fiind determinata de efectul conjugat a actiunii coautorilor.
Va exista coautorat si în situatia în care rezultatul a fost cauzat în mod nemijlocit de actiunea unuia dintre autori, în masura în care toti au participat cu acte de executare.
Exista actiuni care nu pot fi savârsite în coautorat.
Ex: Infractiunile caracterizate de o pluritate constituita - Toti cei care participa la asemenea acte sunt autori.
Alaturi de aceste fapte exista actiuni nesusceptibile de coautorat.
Ex: Infractiunile cu autor unic (care se comit în persoana proprie)
- Prostitutia, vagabondajul, evadarea, dezertarea, marturia mincinoasa etc.
Coautoratul nu e posibil la infractiunile din culpa. În cazul acestor infractiuni nu poate exista legatura subiectiva dintre participanti. Coautoratul nu este posibil la actiunile omisive, atunci când prin inactiune fiecare încalca o obligatie personala.
Ex: Nedenuntarea
Coautoratul este posibil la actiunile comisive prin omisiune.
Ex: Parintii care nu-si hranesc copiii
Unii autori sustin ca nu poate exista coautorat la viol.
Instigarea
Consta în determinarea cu intentie a unei persoane sa savârseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Dupa numarul de persoane care instiga:
a) Instigare cu un singur instigator
b) Coinstigatori
Instigarea poate fi:
explicita
implicita
perfecta
imperfecta
În raport de conditiile generale de participare si sub aspectul legaturii subiective stabilite între participanti:
- Priveste momentul pâna la care se poate realiza legatura subiectiva.
- În cazul instigarii legatura subiectiva nu se poate realiza decât înainte de luarea hotarâri de catre autor. Legatura subiectiva este anterioara executarii, dar nu dupa momentul luarii hotarârii.
- În ceea ce priveste posibilitatea existentei instigarii, ea este posibila la toate infractiunile, cu exceptia celor caracterizate de pluritatea constituita.
În raport de rezultatul care îl produce actiunea instigatoare, instigarea poate fi:
- perfecta (urmata de executare)
- imperfecta (neurmata de executare)
Suntem în prezenta instigarii urmate de executare atunci când autorul a luat hotarârea si a savârsit fapta la care a fost instigat.
Avem o instigare neurmata de executare atunci când autorul nu a trecut la executarea actiunii cerute de instigator. Acestei situatii îi este asimilata din punct de vedere sanctionator si ipoteza în care autorul trece la executare, dar se desista, comitând o tentativa nepedepsita.
Doar instigarea urmata de executare este un act de participatie. Instigarea neurmata de executare constituie o infractiune de sine statatoare ce cunoaste limite de pedeapsa specifice.
În cazul instigarii neurmate de executare instigatorul savârseste o infractiune de sine statatoare. Aceasta actiune se pedepseste cu o pedeapsa cuprinsa între minimul general al pedepsei si minimul special prevazut de lege la actiunea la care s-a insitigat.
Ex: Daca instiga la o fapta prevazuta cu o pedeapsa de la 5 - 10 ani, pedeapsa insitigatorului va fi cuprinsa între 15 zile (minimul general) si 5 ani (minimul special al pedepsei).
În masura în care legea prevede detentiunea pe viata la infractiunea la care s-a instigat, pedeapsa aplicabila este între 2-10 ani (art. 29 (1), cod penal).
Insitigarea neurmata de executare nu se pedepseste în situatia în care pentru fapta la care s-a insitigat legea prevede o pedeapsa cu închisoarea de pâna la 2 ani sau pedeapsa cu amenda (art. 29 (2), cod penal).
Totusi, instigarea neurmata de executare se va sanctiona cu pedeapsa prevazuta pentru fapta efectiv comisa, daca pâna în momentul desistarii autorul a savârsit o alta infractiune.
Ex: Instigatorul îl determina pe autor o fapta prevazuta de legea penala ce se pedepseste cu o pedeapsa de la 3 luni la un an.
Daca autorul comite o tentativa si se desista, dar comite o infractiune pedepsita cu închisoarea de la o luna la 3 luni, autorul este pedepsit pentru aceasta, iar instigatorul va fi pedepsit si el dupa aceeasi pedeapsa.
Ex: Autorul comite o tentativa de furt urmata de desistare, însa comite si violare de domiciliu. Insitigatorul va fi pedepsit cu pedeapsa prevazuta pentru violarea de domiciliu.
Complicitatea
Complicele - Persoana care, cu intentie, înlesneste sau ajuta în orice mod la savârsirea actiunii.
Este complice si cel care înainte sau în timpul savârsirii actiunii promite ca va tainui sau favoriza, chiar daca ulterior nu îsi respecta promisiunea.
În raport de modalitatile de realizare, complicitatea poate fi:
a) Materiala
b) Intelectuala
a) Complicitatea materiala
Se realizeaza prin procurarea de catre complice a mijloacelor de savârsire a infractiunilor, prin înlaturarea unor piedici pe care le-ar putea întâmpina autorul ori prin ajutarea acestuia în orice mod.
Este complice persoana care procura arma, persoana care îl ajuta pe infractor sa escaladeze un gard pentru a intra în incinta de unde va sustrage bunuri, casierul care lasa deschisa casa de bani etc.
Actul complicelui poate fi în sine un act fara relevanta penala.
Ex: Împrumutarea unui vehicul cu care autorul va savârsi infractiunea
Actul complicelui poate constitui prin el însusi o fapta prevazuta de legea penala.
Ex: Transmiterea unor documente cu caracter secret
Pentru a fi în prezenta complicitatii materiale este necesar ca mijloacele procurate de complice sa fie puse efectiv la dispozitia autorului. În plus, este necesar ca aceste mijloace sa fie folosite de autor la savârsirea infractiunii.
b) Complicitatea intelectuala
Se realizeaza prin întarirea rezolutiei infractionale a autorului fie prin încurajari, fie prin asistarea în timpul savârsirii faptei, fie prin promisiunea anterioara sau concomitenta de tainuire sau de favorizare.
Este un act de instigare înainte ca acesta sa fi luat hotarârea si este un act de complicitate atunci când intervine dupa ce hotarârea a fost luata.
Sub aspectul efectelor, actul de insitigare este cel care îl determina pe autor sa ia hotarârea, în timp ce complicitatea intelectuala îi întareste hotarârea deja luata.
Spre deosebire de instigare, complicitatea nu se pedepseste decât în masura în care autorul a trecut la executare. Nu exista o fapta de complicitate neurmata de executare.
Complicitatea negativa - Se realizeaza atunci când complicele asista la savârsirea actiunii de catre autor, fara ca între ei sa existe o legatura subiectiva.
Suntem în prezenta complicitatii negative atunci când o persoana asista la o infractiune (furt), dar nu face nimic pentru a o împiedica.
În dreptul românesc, complicitatea negativa nu se pedepseste. Prin exceptie, uneori, complictatea negativa este sanctionata ca infractiune de sine statatoare.
Ex: Infractiunea de nedenuntare a unor infractiuni (art. 262, cod penal), omisiunea sesizarii organelor judiciare (art. 263, cod penal).
În masura în care nu exista legatura subiectiva avem complicitate negativa. Daca exista o legatura subiectiva, suntem în prezenta unei complicitati intelectuale.
În caz de participatie tuturor participantilor li se aplica aceleasi limite legale de pedeapsa.
Între formele de participatie exista o ierarhizare sub aspectul periculozitatii. În ordine descrescatoare a gradului de pericol formele de participatie pot fi ierarhizate începând cu autoratul si coautoratul, continuând cu instigarea si terminând cu complicitatea.
Importanta ierarhizarii
Formele de participatie au caracter absorbant, ceea ce înseamna ca forma mai putin grava se absoarbe în forma mai grava de participatie. Ierarhizarea formelor de participatie nu se impune în mod obligatoriu în ceea ce priveste pedeapsa concret aplicata. Astfel, desi autoratul este o forma mai grava decât instigarea, e posibil ca, în caz concret, instigatorul sa primeasca o pedeapsa mai severa decât autorul.
În acest caz se are în vedere scopul urmarit de instigator, experienta de viata a instigatului si a instigatorului.
Sub aspectul limitei legale de pedeapsa, toti autorii raspund la fel. Aceasta regula este susceptibila de anumite exceptii. Aceste exceptii sunt determinate de circumstante reale si personale si de modul lor de comunicare între participanti.
Aceste circumstante sunt împrejurarile care privesc fapta sau persoana faptuitorului si care influenteaza raspunderea penala în sensul agravarii sau atenuarii ei.
Circumstantele reale sunt împrejurari care privesc fapta si care, potrivit art. 28, cod penal se rasfrâng asupra tutror participantilor în masura în care le-au cunoscut sau le-au prevazut. Constituie circumstante reale savârsirea faptei de doua sau mai multe persoane împreuna, savârsirea pe timpul noptii, într-un loc public.
Circumstantele personale sunt împrejurari care tin de persoana unui participant. Circumstantele personale pot fi clasificate în:
a) Circumstante subiective
Sunt cele care privesc starea sau pozitia psihica a autorului (participantului) fata de urmarea faptei savârsite. Ele nu se rasfrâng niciodata asupra altor participanti.
b) Circumstante de individualizare
Se refera la anumite calitati ale unui participant. Sunt susceptibile sa se rasfrân-ga si asupra altor participanti, în masura în care le-au cunoscut si le-au prevazut.
Ex: calitatea de gestionar
9. Sanctiuni de drept penal
1. Principale
2. Complementare
3. Accesorii
a) Detentiunea pe viata (aceasta a înlocuit pedeapsa capitala)
b) Închisoarea
c) Amenda
a) Detentiunea pe viata
Consta în privarea de libertate a individului pentru tot restul vietii. Este o sanctiune abstract determinata, nefiind susceptibila de individualizare.
Detentiunea pe viata nu este perpetua. Legiuitorul a prevazut în art. 551, cod penal comutarea obligatorie a pedepsei detentiunii pe viata în pedeapsa cu închisoarea de 25 de ani în momentul în care condamnatul împlineste vârsta de 60 de ani.
În art. 552, cod penal, în caz de comutare , perioada executarii ca detentiune pe viata se socoteste ca fiind executata în contul pedepsei cu închisoarea. Astfel, în cazul unei persoane care a împlinit 60 de ani si a stat 25 de ani în închisoare, aceasta va fi, în mod obligatoriu, pusa în libertate.
b) Închisoarea
Limte generale: Sunt cele care nu pot fi niciodata depasite, indiferent de natura si numarul cauzelor de agravare si atenuare incidente.
Acestea sunt cuprinse între 15 zile (minim general) si 30 de ani (maxim general). Între aceste limite generale, se situeaza limtele speciale ale pedepsei, prevazute de normele de incriminare pentru fiecare infractiune în parte.
Ex: Pentru furt - 10 ani (minim special) - 20 ani (maxim special)
Întotdeauna, minimul special este mai mare decât minimul general, iar maximul special este mai mic decât maximul general.
Minim special: 1 luna
Maxim special: 25 de ani
Limitele speciale pot fi depasite, cele generale nu pot.
La o pedeapsa de 10 - 20 de ani: - În circumstante atenuante: 3-10 ani
- În circumstante agravante: 20-25 ani
c) Amenda
În cazul acesteia, limitele generale sunt 100.000 si respectiv 50.000.000 lei.
Exista un proiect de lege pentru modificarea acestor limte în sensul introducerii unor limite încpând cu 1.000.000 (10.000.000) si 500.000.000 lei.
Potrivit art. 63, cod penal, limitele speciale ale amenzii se determina în functie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevazuta alternativ. Astfel, atunci când amenda e prevazuta ca sanctiune unica, nefiind alternativa cu închisoarea, limitele ei vor fi de la 150.000 la 10 milioane lei. Atunc când este prevazuta si pedeapsa închisorii de pâna la un an limitele sunt de la 250.000 la 15 milioane lei. În fine, atunci când închisoarea depaseste un an, amenda are ca limite 350.000 si 30 milioane lei.
Potrivit art. 631, cod penal, atunci când cel condamnat la pedeapsa amenzii se sustrage cu rea-credinta de la plata acesteia, instanta va dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea în limitele prevazute de lege pentru fapta savârsita.
Conditii:
Persoana sa fi fost condamnata la pedeapsa amenzii.
Condamnatul sa se sustraga cu rea-credinta de la plata ei.
Sustragerea cu rea-credinta - Atunci când persoana în cauza realizeaza venituri sau detine bunuri cu care ar putea sa achite amenda, dar refuza sa o plateasca.
În cazul în care persoana nu dispune de mijloace, nu se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii.
Amenda sa fie prevazuta alternativ cu pedeapsa închisorii.
Nu e posibil înlocuirea amenzii cu închisoarea în doua situatii:
a) Când amenda e prevazuta ca sanctiune unica.
b) Când la pedeapsa amenzii s-a ajuns, abligatoriu, ca efect al circumstantelor atenuante, în conditiile art. 76, lit. e, teza a II-a.
Teza 1:
Luam situatia unei pedeapse cuprinse între 6 luni si 2 ani. În cazul circumstantelor atenuante se poate ajunge la o pedeapsa de la 15 zile la 6 luni si la o pedeapsa cu amenda mai mare de 300.000 lei. Daca inculpatul e obligat la plata amenzii si nu o plateste, amenda se poate transforma în închisoarea mai-sus mentionata (15 zile - 6 luni).
Teza 2:
Luam cazul unei pedepse cuprinse între 1 luna si 1 an. Luând în calcul circumstantele atenuante, ajungem la o singura pedeapsa cu amenda mai mare de 200.000 lei. În cazul neplatii acestei amenzi, amenda nu va putea fi transformata în închisoare, fiindca s-ar elimina efectul circumstantelor atenuante.
2. Pedepsele complementare
a) De interzicere a unor drepturi (art. 64, cod penal)
b) A degradarii militare
Anterior adoptarii Constitutiei exista si pedeapsa confiscarii averii.
a) Pedeapsa complementara de interzicere a unor drepturi
Ea poate fi aplicata obligatoriu sau facultativ.
Se aplica obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede si se aplica facultativ atunci când, desi nu este prevazuta în norma de incriminare, instanta apreciaza ca se impune aplicarea ei pentru întregirea continutului pedepsei principale.
Întotdeauna, aplicarea pedepsei complementare se poate face numai pe lânga o pedeapsa cu închisoarea de cel putin doi ani.
Pedeapsa consta în interzicerea unuia sau mai multor drepturi, prevazute de art. 64, cod penal, pe o perioada de la 1 la 10 ani. Nu pot fi interzise toate drepturile prevazute de art. 64, iar durata interzicerii trebuie sa fie aceeasi pentru toate drepturile care intra în continutul pedepsei.
b) Pedeapsa complementara a degradarii militare
Aceasta consta în pierderea gradului militar si ea se aplica atunci când persoana condamnata este militar activ sau rezervist. Degradarea consta în pierderea oricarui grad militar al persoanei, nefiind posibila o degradare partiala.
Degradarea militara e obligatorie atunci când pedeapsa principala este detentiunea pe viata sau închisoare mai mare de 10 ani. Aplicarea ei este facultativa atunci când infractiunea comisa a fost intentionata iar pedeapsa aplicata este închisoarea cuprinsa între 5 si 10 ani.
Se preconizeaza aparitia unei noi pedepse complementare. Aceasta consta în publicarea, pe banii condamnatului, a hotarârii de condamnare, într-un ziar central sau local ales de instanta.
3. Pedepsele accesorii
Decurg, de drept, din condamnarea la o pedeapsa cu închisoarea sau detentiunea pe viata si consta în interzicerea unor drepturi prevazute în art. 64, cod penal.
Prin exceptie, interzicerea drepturilor parintesti sau a dreptului de a fi curator este lasata la aprecierea instantei atunci când executarea pedepsei se face la locul de munca.
Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate. Asta pentru ca executarea pedepsei accesorii încep din momentul ramânerii definitive a hotarârii de condamnare. Pedeapsa accesorie poate fi mai mare sau mai mica decât pedeapsa privativa de libertate.
Pluralitatea de infractiuni
Definitie: pluralitatea de infractiuni este situatia în care o persoana savârseste doua sau mai multe infractiuni. Astfel exista un singur infractor si mai multe infractiuni savârsite de acesta.
Pentru a fi în prezenta pluralitatii de infractiuni nu intereseaza daca infractiunile au fost definitiv judecate, daca sunt fapte intentionate sau din culpa si nici momentul savârsirii acestor fapte. Toate aceste elemente sunt importante pentru delimitarea formelor pluralitatii de infractiuni.
Formele pluralitatii de infractiuni: potrivit art. 32 Cod Penal, pluralitatea de infractiuni constituie, dupa caz, concurs de infractiuni sau recidiva. Acest enunt este criticabil, deoarece formele pluralitatii de infractiuni nu se limiteaza în realitate la concurs si recidiva. Astfel, chiar Codul Penal reglementeaza în art. 40 o alta forma a pluralitatii care nu e nici concurs si nici recidiva si pe care doctrina a numit-o pluralitate intermediara.
Exista si alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul Penal si care nu constituie nici concurs, nici recidiva si nici pluralitate intermediara. De exemplu, când un infractor, dupa executarea pedepsei pentru o infractiune comisa din culpa, savârseste o alta infractiune din culpa. În acest caz nu avem nici una din cele trei pluralitati mentionate mai sus.
Definitie: concursul de infractiuni este situatia în care o persoana savârseste doua sau mai multe infractiuni înainte de a fi definitiv condamnata pentru vreuna din ele.
Conditiile de existenta a concursului de infractiuni: pentru a exista concurs trebuiesc îndeplinite cumulativ conditiile:
1. Sa existe acelasi infractor, adica toate infractiunile sa fie savârsite de aceeasi persoana; asta nu înseamna ca faptele nu pot fi comise în participatie, sau ca autorul nu-si poate schimba calitatea în care participa la comiterea infractiunilor (el poate fi o data autor, apoi instigator, apoi complice etc.).
2. Savârsirea de catre infractor a doua sau mai multe infractiuni: este necesar ca el sa fi comis cel putin doua fapte care întrunesc cele trei conditii pentru a fi infractiuni. În acest sens nu vor constitui concurs de infractiuni faptele comise sub incidenta art. 181 sau cele comise în legitima aparare. Însa, poate intra în structura concursului o infractiune sanctionata de Codul Penal.
Aceste prime doua conditii sunt comune tuturor formelor pluralitatii de infractiuni
3. Infractiunile sa fi fost savârsite înainte de condamnarea definitiva pentru vreuna dintre ele (aceasta conditie e caracteristica doar concursului). Pentru a verifica îndeplinirea acestei conditii trebuiesc avute în vedere doua momente:
Momentul în care o hotarâre de condamnare ramâne definitiva: acest moment se determina potrivit art. 416, 4161 si 417 din Codul de Procedura Penala.
Momentul savârsirii infractiunii: acesta se determina în functie de natura infractiunilor:
- infractiunile formale se savârsesc în momentul în care are loc actul de executare;
- infractiunile de rezultat se savârsesc în momentul în care se produce rezultatul;
- infractiunile cu durata de consumare se savârsesc în momentul în care are loc ultimul act de executare, atunci când înceteaza actiunea sau inactiunea. În aceste cazuri, daca infractiunea se consuma înainte de ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare atunci sunt întrunite conditiile concursului de infractiuni. Daca se consuma dupa aceasta data va fi recidiva sau pluralitate intermediara.
furt hotarârea definitiva de condamnare
 |
infractiunea
continua
concurs recidiva, pl. intermediara
O situatie aparte este atunci când a existat o hotarâre de condamnare definitiva care ulterior a fost desfiintata. În acest caz se ia în considerare data noii hotarâri definitive, care îi ia locul celei desfiintate.
furt hotarârea
def. desfiintata noua
hotarâre def.
infractiunea
continua
concurs recidiva, pl. intermediara
O hotarâre definitiva este susceptibila de a fi atacata printr-o cale extraordinara de atac: revizuire, contestatie în anulare, recurs în anulare. Se sustine în doctrina ca mai exista si alte cai extraordinare de atac: recurs în interesul legii si recurs extraordinar. Însa, în cazul primei cai de atac, aceasta nu duce la modificarea deciziei luate, iar cea de-a doua cale era posibila doar pâna în 1993. Pentru a avea efect în legatura cu pluralitatea de infractiuni, calea extraordinara de atac trebuie sa se îndrepte împotriva acelei parti din hotarârea judecatoreasca ce se refera la condamnare. Deci, în caz de atac pentru cheltuieli de judecata, pentru onorariul avocatului acestea nu conteaza în raport cu pluralitatea de infractiuni si, deci, se tine cont de data primei hotarâri definitive de condamnare.
4. Cel putin doua dintre infractiuni sa atraga condamnarea faptuitorului (aceasta conditie este formulata de unii autori prin posibilitatea de judecare a faptuitorului, însa prof. Florin Streteanu considera ca trebuie sa atraga condamnarea acestuia).
În realitate aceasta nu este o conditie de existenta a concursului ci o conditie pentru aplicarea tratamentului sanctionator prevazut de lege pentru concurs. Însa ratiunea pentru care s-a reglementat institutia concursului rezida tocmai în instituirea unui tratament sanctionator specific. Daca nu se poate aplica acest tratament sanctionator, concursul de infractiuni, desi existent, nu prezinta nici o importanta (cazul în care un infractor savârseste infractiunile de furt si insulta; daca pentru insulta, persoana vatamata nu depune plângere, el nu poate fi condamnat pentru acesta fapta si, în concluzie, nu e nici concurs de infractiuni). De aceea aceasta ultima conditie de existenta se analizeaza alaturi de celelalte conditii de existenta a concursului de infractiuni, desi se refera la tratamentul sanctionator.
Situatiile în care o infractiune nu atrage condamnarea:
- atunci când punerea în miscare a actiunii penale se face numai la plângerea prealabila a partii vatamate sau cu sesizarea ori autosesizarea organelor competente (la infractiunile pe calea ferata, actiunea se pune în miscare doar sa sesizarea C.F.R., la infractiunile militare actiunea este pusa în miscare la sesizarea comandantului Unitatii Militare)
- atunci când pentru una dintre fapte a intervenit prescriptia sau amnistia
- atunci când pentru una dintre fapte opereaza o cauza de nepedepsire, cum ar fi o tentativa urmata de desistare sau de împiedicarea producerii rezultatului.
Formele concursului de infractiuni: concursul de infractiuni poate fi clasificat dupa mai multe criterii:
I. Dupa numarul actiunilor sau inactiunilor care stau la baza infractiunilor concurente:
1. Concurs real: atunci când o persoana savârseste doua sau mai multe infractiuni prin actiuni sau inactiuni diferite, înainte de a fi definitiv condamnata pentru vreuna dintre ele. Concursul real cunoaste doua modalitati:
1) Concursul real simplu, care se caracterizeaza prin aceea ca între faptele concurente nu exista o alta legatura, cu exceptia legaturii in personam data de identitatea subiectului infractiunilor.
2) Concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate, care presupune savârsirea unei infractiuni pentru a înlesni sau ascunde o alta infractiune. La rândul sau, concursul caracterizat cunoaste doua modalitati:
Concurs real cu conexitate etiologica: se caracterizeaza prin aceea ca o infractiune este comisa pentru înlesnirea savârsirii altei infractiuni. Acest tip de concurs prezinta doua caracteristici principale: - ambele infractiuni sunt comise cu intentie directa
- Rezolutia infractionala privind savârsirea infractiunii scop trebuie sa ia nastere anterior savârsirii infractiunii mijloc
Rezulta din cele de mai sus ca exista în cazul concursului real cu conexitate etiologica doua tipuri de infractiuni, una scop(uciderea unei persoane) si una mijloc(procurarea armei cu care a fost ucisa victima).
Daca se cere sa se faca diferenta între concursul de infractiuni si infractiunea complexa se tine cont daca infractiunea mijloc e necesara mereu in abstracto pentru savârsirea infractiunii scop. Daca este necesara e infractiune complexa, iar daca nu, e concurs de infractiuni.
Concurs real cu conexitate consecventiala sau consecventionala:
se caracterizeaza prin aceea ca infractorul savârsesteo infractiune pentru a ascunde o alta infractiune savârsita anterior. Particularitatile acestui tip d econcurs:
- Prima infractiune poate fi comisa atât cu intentie cât si din culpa; în schimb, cea de-a doua e întotdeauna comisa cu intentie directa, pentru ca are un scop special, constând în ascunderea primei infractiuni
- Hotarârea privind savârsirea celei de-a doua infractiuni poate lua nastere atât înainte cât si dupa savârsirea celei dintâi (printr-o infractiune de delapidare infractorul sustrage niste bunuri din gestiune si apoi da foc depozitului- ideea incendierii poate fi luata înaite de furt, sau dupa furt).
Prin exceptie, hotarârea privind comiterea celei de-a doua infractiuni ia nastere întotdeauna dupa comiterea primeia, în doua situatii:
a) Atunci când prima infractiune este comisa din culpa (hotarârea de a parasi locul accidentului de circulatie comis din culpa)
b) În ipoteza în care cea de-a doua infractiune este susceptibila sa o absoarba pe prima (tatal, enervat de comportamentul fiului sau, l-a lovit în stomac, comitând infractiunea de vatamare corporala; apoi, pentru a ascunde aceasta infractiune, tatal îsi arunca fiul în râu si acesta se îneaca; dupa parerea prof. Florin Streteanu vatamarea corporala se absoarbe în infractiunea de omor). Pentru a avea în astfel de situatii concurs cu conexitate consecventiala trebuie sa avem date ca infractorul ia o noua hotarâre, diferita de cea initiala (A hotaraste sa comita o tâlharie asupra lui B, însa acesta îl recunoaste si îl ameninta pe infractor ca-l va denunta; atunci A ia hotarârea de a-l omorî pe B, pentru a nu fi demascat).
2. Concurs ideal sau formal: atunci aceasi actiune sau inactiune, datorita împrejurarilor în care s-a savârsit sau urmarilor pe care le-a produs, întruneste elementele constitutive a doua sau mai multe infractiuni. De exemplu, infractorul conduce neatent si loveste trei pietoni. Vor exista trei capete de acuzare de vatamare corporala din culpa , deci vor fi trei infractiuni (daca cei trei ar fi decedat ar fi fost o singura infractiune de omor). În mod similar vor exista mai multe infractiuni de ultraj atunci când infractorul a înjurat o patrula de politie (atâtea infractiuni câti politisti erau în componenta patrulei).
Delimitarea în practica dintre concursul real si cel ideal: vom exemplifica prin speta în care infractorul, care nu poseda permis de conducere, conduce în stare de ebrietate pe drumurile publice. Este evident ca sunt doua infractiuni: conducere fara permis si conducere în stare de ebrietate. În speta de fata este un concurs ideal, deoarece avem o singura actiune, aceea de a conduce masina pe drumurile publice. În absenta acestei actiuni, cele doua fapte nu constituie infractiuni.
Din cele de mai sus rezulta ca criteriul de delimitare este urmatorul: se înlatura actiunea si, daca în urma acestei operatiuni nu mai avem nici o infractiune, înseamna ca suntem în prezenta unui concurs ideal. Daca în urma înlaturarii actiunii avem totusi o infractiune, înseamna ca suntem în prezenta unui concurs real.
II. Dupa natura infractiunilor:
1. Concurs omogen: când infractiunile savârsite sunt de acelasi fel (doua violuri)
2. Concurs eterogen: când infractiunile comise sunt de natura diferita (un furt si o insulta). Importanta acestei clasificari: concursul omogen ridica probleme sub aspectul delimitarii lui de infractiunea continuata.
Sanctionarea concursului de infractiuni: de-a lungul timpului au fost implementate mai multe sisteme de sanctionare:
1. Sistemul cumulului aritmetic: este un sistem traditional, care presupune ca pentru fiecare din infractiunile savârsite instanta stabileste o pedeapsa, iar infractorul trebuie sa execute suma pedepselor. Acest sistem cunoaste doua variante:
a) Cumulul nelimitat, potrivit caruia inculpatul trebuie sa execute suma pedepselor stabilite, indiferent care ar fi aceasta; este aplicat în unele state din S.U.A., în Africa de Sud, Australia
b) Cumulul limitat, potrivit caruia inculpatul va executa o pedeapsa egala cu suma pedepselor stabilite, însa fara a depasi o anumita limita. Aceasta limita se poate stabili fie prin indicarea unui maxim general, fie prin raportarea la pedeapsa cea mai grea.
2. Sistemul absorbtiei: inculpatul va executa doar pedeapsa stabilita pentru infractiunea cea mai grava, considerându-se ca aceasta le absoarbe pe cele mai putin grave. Si acest sistem are doua variante:
a) Instanta judeca toate infractiunile comise, stabilind câte o pedeapsa pentru fiecare dintre ele si apoi dispune sa se execute doar pedeapsa cea mai grea.
b) Instanta judeca doar infractiunea susceptibila sa atraga pedeapsa cea mai grea.
Acest sistem prezinta marele inconvenient de a-i conferi infractorului care a comis o infractiune grava inpunitate pentru orice alte infractiuni mai putin grave pe care le-ar savârsi ulterior.
Sistemul absorbtiei este aplicat în numeroase coduri penale în materia concursului ideal.
3. Sistemul cumulului juridic: se aplica pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporita în anumite limite prevazute de lege. Aplicarea sporului poate fi obligatorie sau facultativa, iar sporul poate fi variabil sau fix.
Legislatia româna a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ si variabil. Sistemul este aplicabil în cazul ambelor forme ale concursului, lucru extrem de rar.
În dreptul nostru sanctionarea concursului de infractiuni presupune parcurgerea mai multor etape:
1. Stabilirea pedepsei pentru infractiunile concurente: fiecare dintre infractiunile comise este judecata si pentru fiecare se stabileste o pedeapsa, facând abstractie de existenta celorlalte infractiuni
2. Aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infractiuni. Aceasta a doua etapa cunoaste mai multe momente:
Alegerea pedepsei de baza: pedeapsa de baza este pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite pentru infractiunile concurente.
Modul de stabilire a pedepsei cele mai grele: în primul rând se are în vedere specia de pedeapsa. Astfel, detentiunea pe viata este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda. Daca pedepsele sunt de aceeasi specie se are în vedere durata sau cuantumul acestor, fiind mai grea cea cu durata sau cuantumul mai mare. Daca pedepsele sunt de aceassi specie si au aceeasi durata sau acelasi cuantum, pedeapsa de baza va fi cea care are maximul special cel mai ridicat.
Instanta va proceda la majorarea pedepsei de baza. Trebuie precizat ca aceasta majorare este facultativa si va fi facuta doar daca instanta considera ca pedeapsa de baza nu este suficienta pentru îndreptarea infractorului. Tocmai în acesta consta avantajul acestui sistem, si anume faptul ca el poate permite atingerea limitei de pedeapsa stabilita prin sistemul absorbtiei, dar si atingerea limitei stabilite prin sistemul cumulului aritmetic.
Majorarea pedepsei de baza se face în doua etape:
a) Instanta poate ridica aceasta pedeapsa pâna la maximul special prevazut pentru pedeapsa de baza. Nu este obligatoriu ca aceasta pedeapsa sa atinga maximul special, ea poate fi majorata si pana la o limita mai mica decât acest maxim.
b) Adaugarea unui spor de pâna la 5 ani, daca pedeapsa majorata anterior nu e suficienta.
Aici se încheie stabilrea pedepsei pentru concursul de infractiuni si aceasta va fi pedeapsa rezultanta care va fi executata de infractor.
În literatura de specialitate s-a discutat mult în legatura cu posibilitatea aplicarii sporului înainte de a se atinge maximul special, fiind diferite opinii contradictorii. Oricum, nerespectarea ad literam a celor doua etape nu atrage nelegalitatea deciziei luate. Ceea ce conteaza în acest sens este ca pedeapsa rezultanta sa nu depaseasca maximul special al pedepsei de baza adunat la sporul de 5 ani.
Ipoteze de sanctionare a concursului în raport de specia pedepselor aplicabile pentru infractiunile concurente(art. 34 Cod Penal)
1. Când pentru una dintre infractiuni s-a stabilit detentiunea pe viata, iar pentru celelalte pedeapsa cu închisoarea sau amenda, potrivit art. 34 lit. a), se aplica doar detentiunea pe viata. Numai în acest caz este consacrat sistemul absorbtiei în legislatia româna. Exista totusi o diferenta între tratamentul sanctionator la detentiunii pe viata pentru concurs de infractiuni si cel al detentiunii pe viata pentru o infractiune singulara. Cel pentru concurs este evident mai sever, infractorul neputând beneficia de unele facilitati, cum ar fi eliberarea conditionata sau altele.
2. Când pentru toate infractiunile s-a stabilit pedeapsa cu închisoarea, potrivit art. 34, lit. b), se alege pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporita pâna la maximul special, iar daca nu e îndestulator se mai poate adauga un spor de pâna la 5 ani.
3. Când pentru toate infractiunile concurente s-au stabilit pedepse cu amenda, se va aplica pedeapsa cea mai mare, care poate fi majorata pâna la maximul ei special, iar daca e neîndestulator, se poate adauga un spor de pâna la jumatate din acest maxim( art. 34, lit. c)).
4. Când pentru o infractiune s-a stabilit pedeapsa cu închisoarea, iar pentru alta o pedeapsa cu amenda, se va aplica pedeapsa închisorii la care instanta poate adauga amenda în tot sau în parte( art. 34, lit. d)).
5. Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea si mai multe pedepse cu amenda, se va aplica pedeapsa rezultanta obtinuta prin contopirea între ele a pedepselor de aceeasi specie, iar apoi contopirea rezultantelor partiale astfel obtinute( art. 34, lit. e)).
Limitele pedepsei rezultante aplicabile pentru concursulu de infractiuni
Exista trei limitari principale:
1. Niciodata pedeapsa rezultanta nu poate depasi totalul aritmetic al pedepselor stabilite pentru infractiunile concurente
2. Pedeapsa rezultanta nu va putea depasi maximul special al pedepsei de baza adunat la sporul de 5 ani.
3. Art. 80 Cod Penal precizeaza ca atunci când pentru niciuna dintre faptele concurente maximul special nu depaseste 10 ani, pedeapsa rezultanta nu poate depasi 25 de ani, indiferent de cauzele de agravare.
Daca pentru cel putin una dintre faptele concurente legea prevede o pedeapsa mai mare de 10 ani, pedeapsa rezultanta nu paote depasi 30 de ani, deoarece acesta este maximul general al pedepsei închisorii.
Aplicarea pedepsei în cazul judecarii separate a infractiunilor concurente
De regula, infractiunile concurente se judeca împreuna de catre aceeasi instanta. Totusi, prin exceptie, se poate ca infractiunile concurente sa fie judecate separat, fie datorita competentei instantei, fie datorita descoperirii la date diferite a infractiunilor.
În cazul judecarii separate este necesara aplicarea pedepsei în asa fel încât situatia infractorului sa fie precum ar fi fost în cazul judecarii împreuna a infactiunilor.
În art. 36 Cod Penal e reglementata institutia contopirii pedepselor aplicate prin hotarâri de condamnare diferite. Exista doua ipoteze reglementate de acest articol si una nereglementata de catre Codul Penal:
1. Situatia în care, dupa condamnarea definitiva pentru o infractiune, infractorul e judecat pentru o alta infractiune concurenta. Îmtr-un asemenea caz instanta va proceda la stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infractiune si apoi o va contopi potrivit art. 34, cu pedeapsa aplicata anterior pentru prima fapta. Aceasta prima pedeapsa se bucura de autoritate de lucru judecat, astfel ca instanta nu va putea sa o modifice.
2. Ambele infractiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotarâri distincte. În acest caz instanta care face contopirea va trece peste prima etapa( cea a stabilirii pedepselor pentru faptele concurente), si va proceda la contopirea acestora.
3. Nereglementata expres de cod e situatia contopirilor partiale, adica ipoteza în care infractiunile concurente au fost judecate în grupe de catre doua sau mai multe, prin hotarâri distincte. În acest caz nu se va proceda la contopirea celor doua rezultante partiale, ci la contopirea celor patru, sau mai multe, pedepse stabilite pentru infractiunile concurente.
Autoritatea de lucru judecat al sporului aplicat cu ocazia contopirilor partiale: sporul trebuie mentinut, sau poate fi majorat atunci când pedeapsa de baza ramâne aceeasi ca la contopirea partiala. Daca pedeapsa de baza s-a schimbat instanta poate sa mentina sporul, sa-l majoreze, sa-l diminueze sau sa-l înlature. În realitate ceea ce se bucura de autoritate de lucru judecat este pedeapsa rezultanta aplicata cu ocazia contopirii partiale, caci rezultanta finala nu poate fi mai mica decât rezultantele partiale.
11. Recidiva
Potrivit art. 37, cod penal exista recidiva atunci când, dupa condamnarea sau dupa executarea unei pedepse mai mari de 6 luni ori a cel putin trei pedepse de pâna la 6 luni, inculpatul savârseste o noua infractiune sanctionata cu detentiunea pe viata sau cu închisoarea mai mare de un an. Este necesar ca toate infractiunile sa fie fapte intentionate sau cel putin praeterintentionate. Infractiunea noua se savârseste fie înainte de începerea executarii pedepsei, fie în timpul executarii acesteia, fie în stare de evadare.
Clasificarea recidivei
A. Dupa natura infractiunilor:
Recidiva generala se retine indiferent daca prima si a doua infractiune sunt sau nu sunt de acelasi fel. Deci existenta ei nu este conditionata de natura infractiunilor comise, putând fi de natura diferita ori de aceeasi natura.
Recidiva speciala se retine doar în masura în care cele doua infractiuni sunt îndreptate împotriva aceluiasi obiect juridic.
B. Dupa timpul scurs între executarea pedepsei pentru infractiunea anterioara si savârsirea noii infractiuni:
Recidiva perpetua sau permanenta atrage retinerea strarii de recidiva indiferent care e intervalul de timp scurs între cele doua condamnari.
Recidiva temporara când starea de recidiva se retine doar daca infracti-unea este savârsita într-un anumit interval de timp calculat de la condamnarea pentru prima infractiune (La crima recidiva e întotdeauna perpetua).
C. Dupa gravitatea condamnarii pentru prima infractiune:
Recidiva absoluta apare când existenta ei nu e conditionata de gravitatea primei condamnari.
Recidiva relativa apare când existenta ei e conditionata de o anumita gravitate a condamnarii pronuntata pentru infractiunea anterioara.
D. Dupa locul unde s-a aplicat pedeapsa definitiva ce formeaza primul termen al recidivei:
Recidiva nationala sau teritoriala apare când prima condamnare a fost pronuntata de o instanta româna.
Recidiva internationala apare când prima condamnare a fost pronuntata de o instanta straina.
E. Dupa tratamentul sanctionator:
Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluiasi tratament penal atât pentru infractorul la prima recidiva, cât si pentru cel care a perseverat în recidiva ( multirecidivist).
Recidiva cu efecte progresive presupune agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare noua recidiva.
Recidiva cu regim sanctionator uniform presupune acelasi regim de sanctionare pentru toate modalitatile recidivei.
Recidiva cu regim sanctionator diferentiat presupune un regim de sanctionare diferit pentru modalitatile recidivei.
F. Dupa momentul savârsirii celei de-a doua infractiuni:
Recidiva postcondamnatorie
Recidiva postexecutorie
G. Dupa condamnarile care formeaza primul termen al recidivei:
1) Recidiva mare
2) Recidiva mica
Aceste ultime doua tipuri de clasificare sunt reglementate si de codul penal român. Ele se pot combina între ele, obtinându-se patru forme de recidiva:
I. Recidiva mare postcondamnatorie
II. Recidiva mica postcondamnatorie
III. Recidiva mare postexecutorie
IV. Recidiva mica postexecutorie
I. Recidiva mare postcondamnatorie
Aceasta este cea mai fracventa forma a recidivei. Ea exista atunci când, dupa condamnarea pentru o infractiune intentionata la pedeapsa detentiunii pe viata sau la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, infractorul savârseste, înainte de începerea executarii, în timpul executarii sau în stare de evadare, o noua infractiune intentionata pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Conditiile de existenta ale recidivei mari postcondamnatorii
Presupune existenta a doi termeni:
1. Conditiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) Sa fie vorba de o infractiune intentionata. Se pune problema daca infractiunile praeterintentionate atrag starea de recidiva, caci art. 37, cod penal face aluzie la faptele intentionate si, în acelasi timp, art. 38, cod penal prevede ca nu atrag starea de recidiva infractiunile comise din culpa. Ţinând cont de faptul ca prevederile art. 38, cod penal constituie o exceptie, se poate deduce ca infractiuni-le praeterintentionate atrag starea de recidiva.
b) Pedeapsa aplicata pentru acest prim termen sa fie închisoare mai mare de 6 luni. Aceasta pedeapsa poate fi aplicata pentru o singura infractiune sau pentru concurs de infractiuni. În practica s-a pus problema existentei starii de recidiva atunci când pedeapsa de la primul termen a fost aplicata pentu concurs de infractiuni în structura caruia intra atât fapte intentionate cât si fapte din culpa.
În acest caz, daca una dintre infractiunile componente ale concursului este intentionata si are stabilita o pedeapsa de peste 6 luni, avem recidiva. Daca toate infractiunille au stabilite pedepse mai mici de 6 luni, dar sunt toate intentionate si rezultanta lor depaseste 6 luni, avem recidiva. Însa în cazul în care toate infractiunile componente ale concursului sunt mai mici de 6 luni si unele dintre infractiuni au fost comise din culpa, nu avem recidiva, chiar daca rezultanta depaseste limita de 6 luni.
c) Pedeapsa aplicata în primul termen sa fie definitiva.
d) Condamnarea aplicata pentru acest prim termen al recidivei sa nu se includa în cele din art. 38, cod penal (condamnarile prevazute de acest articol nu atrag starea de recidiva).
2. Conditiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) Infractiunile ce compun acest termen sa fie fapte intentionate sau cel putin praeterintentionate.
b) Pedeapsa prevazuta pentru acest termen sa fie detentiunea pe viata sau închisoarea mai mare de un an. În cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilita de instanta, iar în cazul celui de-al doilea termen se are în vedere pedeapsa prevazuta de lege. Daca este o pedeapsa de la 3 luni la 2 ani exista recidiva, deoarece maximul special este mai mare de un an. Nu intereseaza pedeapsa concret stabilita de instanta. Chiar daca instanta va aplica doar o pedeapsa de 3 luni va fi tot recidiva.
c) Sa fie savârsita dupa condamnarea data în primul termen si înainte de executarea sau considerarea ca executata a pedepsei pentru aceasta condamnare. Asadar infractiunea poate fi comisa în intervalul cuprins între hotarârea definitiva de condamnare si efectuarea propriu-zisa a condamnarii, în timpul executarii sau în stare de evadare.
d) Condamnarea sa nu se numere printre cele prevazute de art. 38, cod penal.
La concursul de infractiuni, unde infractiunile sunt comise cu intentie si din culpa, se pune problema daca se retine starea de recidiva. În acest caz se retin doua ipoteze:
Situatia în care pentru cel putin una dintre infractiunile intentionate aflata în concurs s-a stabilit o pedeapsa mai mare de 6 luni. Astfel, daca avem patru infractiuni, doua din culpa si doua intentionate, pentru care s-au stabilit pedepse de 5, 4, 7 si respectiv 3 luni, iar pedeapsa rezultanta este de 9 luni, exista, în acest caz, recidiva, deoarece avem o pedeapsa mai mare de 6 luni.
Situatia în care pentru nici una dintre faptele intentionate nu s-a stabilit o pedeapsa mai mare de 6 luni. Astfel, avem situatia în care pentru 4 infractiuni, doua din culpa si doua intentionate, s-au stabilit pedepse de 5, 4, 4, respectiv 5 luni, iar pedeapsa rezultanta s-a stabilit la 8 luni. Se pune problema daca îndeplineste conditiile termenului recidivei.
Într-o opinie din doctrina s-a exprimat ideea ca putem avea recidiva în masura în care pedeapsa pentru o fapta intentionata plus partea din spor aferenta celeilalte fapte intentionate depaseste 6 luni. În realitate, nu putem împarti sporul adaungat la pedeapsa de baza pentru a vedea care e cota-parte aferenta pedepsei ce ne intereseaza. Într-o asemenea situatie nu avem recidiva.
Pedepsirea recidivei mari postcondamnatorii
În cazul recidivei, contopirea se face potrivit art. 39, cod penal. De asemenea, sporul aplicat în cazul recidivei este de pâna la 7 ani. Exista 4 situatii:
Când atât primul termen, cât si cel de-al doilea termen sunt formati dintr-o singura infractiune fiecare. si aici întâlnim 3 situatii distincte:
a) Când infractorul comite cea de-a doua infractiune în timp ce executa prima pedeapsa.
I1 P1 I2 P2 P1
P11
I1: Momentul comiterii primei infractiuni
I2: Momentul comiterii celei de-a doua infractiuni
P1: Stabilirea pedepsei pentru prima infractiune si începerea executarii
acesteia
P2: Stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infractiune si contopirea pedepselor în vederea aplicarii tratamentului sanctionator pentru recidiva
P1: Restul pedepsei ramas neexecutat din P1 la data comiterii celei de-a doua infractiuni
P11: Ceea ce infractorul a executat din momentul comiterii celei de-a doua infractiuni si pâna la data contopirii
R: Rezultanta finala care va fi pedeapsa ce se va executa pentru recidiva
O: Contopire potrivit art. 34, cod penal (Concurs)
: Contopire potrivit art. 39, cod penal (Recidiva)
R = (P2 P1) - P11
Rezultanta se obtine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infractiune cu restul ramas neexecutat din prima pedeapsa la data comiterii celei de-a doua infractiuni si scazând din rezultanta cotopirii ceea ce infractorul a executat din momentul comiterii celei de-a doua infractiuni si pâna la data contopirii. Se gaseste pedeapsa de baza, se ridica la maximum special si se poate adaunga un spor de pâna la 7 ani.
b) Infractiunea ce constituie cel de-al doilea termen este comisa între data hotarârii de condamnare definitiva pentru prima infractiune si executarea propriu-zisa a acesteia.
I1 P1 I2 P1 P2
P11
P1: Stabilirea pedepsei pentru prima infractiune
P1: Începerea executarii pedepsei pentru prima infractiune
P2: Stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infractiune si contopirea pedepselor în vederea aplicarii tratamentului sanctionator pentru recidiva
P11: Ceea ce s-a executat din prima pedeapsa pâna în momentul contopirii
R = (P2 P1) - P11
Rezultanta se obtine contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infractiune cu pedeapsa pentru prima infractiune (de data aceasta în întregul sau), iar din rezultanta contopirii se scade ceea ce infractorul a executat din prima pedeapsa pâna în momentul contopirii.
c) Infractiunea ce constituie cel de-al doilea termen este savârsita în stare de evadare.
I1 P1 E I2 P2
 |
P1
E: Momentul evadarii
P1: Restul ramas neexecutat din prima pedeapsa de la momentul evadarii
În cazul de fata trebuiesc evidentiate doua precizari ale codului penal:
- Potrivit art. 39 (3), cod penal, atunci când infractiunea ce constituie al doilea termen al recidivei e savârsita în stare de evadare, prin pedeapsa ce se executa se întelege pedeapsa din care a evadat adunata la pedeapsa pentru evadare.
- Potrivit art. 269 (3), cod penal, în cazul evadarii din executarea unei pedepse, pedeapsa pentru evadare se adauga la pedeapsa din care a evadat.
R = P2 (P1+PE)
Rezultanta se obtine contopind pedeapsa pentru a doua infractiune cu suma dintre pedeapsa primei infractiuni ramasa neexecutata de la momentul evadarii si pedeapsa pentru evadare.
Aceasta regula nu se aplica în cazul evadarii din arestul preventiv. Într-o astfel de situatie, infractiunea care a atras arestarea si evadarea se vor afla în concurs de infractiuni.
2) Când primul termen al recidivei e format dintr-un concurs de infractiuni.
În literatura mai veche s-a sustinut ca în calculul pedepsei rezultante se vor lua pedeapsa pentru noua infractiune si pedeapsa de baza din structura concursului de la primul termen. Solutia este criticabila, deoarece atâta vreme cât existenta starii de recidiva se determina în raport de pedeapsa rezultanta pentru concurs, este normal ca si sanctionarea sa se faca pornindu-se de la aceeasi pedeapsa.
I1 I2 I3
P1 P2 P3
 |
R0 I4 P4
R01
R0: Pedeapsa rezultanta pentru concursul de infractiuni de la primul termen
R01: Restul neexecutat din R0 din momentul comiterii celei de-a patra
infractiuni
R = P4 R01
Rezultanta se obtine contopind pedeapsa celei de-a patra infractiuni (care constituie cel de-al doilea termen al recidivei) cu restul neexecutat din rezultanta concursului din primul termen al recidivei în momentul comiterii celei de-a patra infractiuni.
3) Când cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infractiuni.
I1 (P1) I2 (P2) I3 (P3) P2
 |
|||
 |
|||
P1
În acest caz trebuie determinata ordinea de aplicare:
- Mai întâi se aplica recidiva. Fiecare din cele doua pedepse comise în cel de-al doilea termen al recidivei se contopesc, potrivit art. 39, cod penal, pe rând cu restul neexecutat din prima pedeapsa.
- Apoi se sanctioneaza potrivit concursului. Se contopesc, precum la concurs, rezultantele partiale obtinute prin contopirea anterioara.
R = (P2 P1) O (P3 P2)
La aceasta compunere se poate aplica mai întâi sporul pentru recidiva (în prima etapa) si apoi sporul pentru concurs (în cea de-a doua etapa). Se pune problema aplicarii recidivei înaintea concursului. Acest caz intereseaza doar în situatia în care în concurs exista o fapta din culpa, astfel încât între fapta din culpa si prima infractiune nu exista recidiva.
Când ambii termeni ai recidivei sunt formati dintr-un concurs de infractiuni.
Se va afla rezultanta potrivit regulilor de la punctele 2 si 3, avându-se în vedere pentru pedeapsa primului termen al recidivei rezultanta concursului de infractiuni.
II. Recidiva mica postcondamnatorie
Exista atunci când, dupa condamnarea la cel putin trei pedepse de pâna la 6 luni pentru infractiuni intentionate, infractorul savârseste o noua infractiune intentionata, sanctionata de lege cu pedeapsa detentiunii pe viata sau cu închisoare mai mare de un an.
Conditiile de existenta ale recidivei mici postcondamnatorii
Conditiile sunt aceleasi ca si în cazul recidivei mari postcondamnatorii, cu precizarea ca la primul termen, în loc de o condamnare mai mare de 6 luni avem trei condamnari de pâna la 6 luni. Este necesar ca ultima pedeapsa din cele trei sa nu fi fost executata sau considerata ca executata.
Regulile de sanctionare sunt identice cu cele de la recidiva mare postcon-damnatorie. Restul ramas neexecutat din ultima pedeapsa se contopeste potrivit regulilor prezentate mai sus la recidiva mare postcondamnatorie cu pedeapsa pentru infractiunea care a atras starea de recidiva.
III. Recidiva mare postexecutorie
Exista atunci când, dupa executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa împlinirea termenului de prescriptie a executarii unei asemenea pedepse, cel condamnat savârseste din nou o infractiune intentionata pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an fie singura, fie alternativ cu amenda.
Conditiile de existenta ale recidivei mari postexecutorii
1. Conditiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) Infractiunea savârsita sa prevada o pedeapsa mai mare de 6 luni.
b) Infractiunea savârsita sa fie intentionata sau praeterintentionata.
c) Pedeapsa pentru prima infractiune sa fi fost executata. Pedeapsa este con-siderata ca fiind executata atunci când a expirat termenul pe care a fost dispusa, pedeapsa a fost gratiata sau executarea pedepsei s-a prescris.
d) Condamnarea sa nu fie dintre acelea de care nu se tine seama la stabilirea starii de recidiva, potrivit art. 38, cod penal.
2. Conditiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) Sa fie vorba de o infractiune savârsita cu intentie sau praeterintentie.
b) Pedeapsa prevazuta de lege pentru a doua infractiune sa fie mai mare de un an, singura sau împreuna cu amenda.
c) Cea de-a doua infractiune sa fie comisa dupa executarea pedepsei de la primul termen.
d) Condamnarea sa nu fie dintre acelea de care nu se tine seama la stabilirea starii de recidiva, potrivit art. 38, cod penal.
Momentul comiterii infractiunii prezinta o particularitate în raport de infractiunile cu durata de executare, în cazul carora, pentru determinarea formei recidivei, se va lua în considerare momentul epuizarii acestora. Asa fiind, daca o astfel de infractiune este începuta în timpul executarii si se termina dupa executare avem recidiva postexecutorie, nu postcondamnatorie.
IV. Recidiva mica postexecutorie
Exista atunci când dupa executarea sau considerarea ca executate a celor trei pedepse de pâna la 6 luni, infractorul savârseste o noua infractiune intentionata pedepsita cu o pedeapsa mai mare de 1 an. Cele trei pedepse trebuie sa fie pentru condamnari succesive, astfel ca aceste pedepse sunt concurente.
Sanctionarea recidivei postexecutorii
Potrivit art. 39, cod penal recidiva postexecutorie se sanctioneaza prin aplicarea unei pedepse spre maximum special al infractiunii comise, iar daca instanta socoteste acel maxim insuficient, poate sa adauge un spor de pâna la 10 ani, în cazul pedepsei cu închisoarea, si de pâna la 2/3 din maximul respectiv în cazul pedepsei cu amenda.
Recidiva postexecutorie nu presupune contopirea pedepselor. Acest sistem de pedepsire nu se face în mai multe etape, instanta stabilind direct pedeapsa rezultanta pentru infractiunea comisa si pentru recidiva. Astfel, în caz ca se dovedeste ulterior ca totusi nu sunt împlinite conditiile existentei recidivei, pedeapsa trebuie recalculata, neputându-se înlatura sporul acordat pentru recidiva, deoarece acesta nu este cunoscut.
12. Pluralitatea intermediara
Reglementata de art. 40, cod penal aceasta forma a pluralitatii exista atunci când, înainte de executarea unei pedepse, în cursul executarii acesteia sau în stare de evadare, o persoana comite o noua infractiune, dar nu sunt îndeplinite conditiile recidivei.
Pluralitatea intermediara difera de concursul de infractiuni prin faptul ca între cele doua infractiuni a intervenit o hotarâre definitiva de condamnare pentru prima infractiune. De asemenea, ea difera de recidiva prin faptul ca nu sunt îndepli-nite conditiile acesteia. Astfel, nu vor fi îndeplinite conditiile recidivei si va fi plu-ralitate intermediara daca:
a) Condamnarea definitiva este la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mica ori este la amenda în cazul primului termen si este amenda sau închisoarea mai mica de un an în cazul celui de-al doilea termen.
b) Una dintre cele doua infractiuni este savârsita din culpa.
c) Atunci când sunt îndeplinite conditiile art 38, C. P. (culpa si minoritatea).
Pluralitatea intermediara corespunde recidivei postcondamnatorii. Astfel, daca dupa executarea primei pedepse se comite o noua infractiune care nu întru-neste conditiile recidivei pestexecutorii, atunci avem o pluralitate nenumita si care nu se sanctioneaza special.
În cazul infractiunilor cu durata de condamnare, chiar daca regula este ca se tine cont de momentul epuizarii, exista si unele exceptii. De exemplu, daca o astfel de infractiune începe în timpul executarii unei pedepse pentru o infractiune din culpa si se termina dupa executarea acesteia, se va tine cont de momentul con-sumarii infractiunii cu durata de executare si, deci, va exista pluralitate interme-diara. Fundamentul acestei exceptii este acela ca ar fi ilogic sa gândim ca, daca in-fractorul ar fi comis în mai putin timp infractiunea si aceasta s-ar fi epuizat înainte sa execute pedeapsa, exista pluralitate intermediara, iar daca ar comite-o în mai mult timp si s-ar epuiza dupa executarea pedepsei, nu mai avem puralitate inter-mediara.
Sanctionarea pluralitatii intermediare
Potrivit art. 40, cod penal în caz de pluralitate intermediara se vor aplica regulile de sanctionare de la concursul de infractiuni.
Din punct de vedere sanctionator, pluralitatea intermediara se deosebeste de recidiva prin doua aspecte:
Se contopesc pedepsele în întregime si nu cea de-a doua pedeapsa cu res-tul ramas neexecutat din prima.
Difera sporul, care e de 5 ani la pluralitatea intermediara si de 7 ani la recidiva.
Contopirea pedepselor în caz de evadare la pluralitatea intermediara: Infractiunilor savârsite în stare de evadare nu li se aplica sanctionarea speciala de la recidiva.
I1 (P1) culpa E I2 P11
I1, E - Pluralitate intermediara
I1, I2 - Pluralitate intermediara
E, I2 - Concurs de infractiuni
+ - Contopire potrivit art. 269, cod penal
R = (P1 O P2) O (PE + P11)
Acelasi sistem de executare se aplica si atunci când infractorul comite o noua infractiune în stare de recidiva si una în stare de pluralitate intermediara în cursul executarii unei pedepse.
I1 (P1) I2 I3 (culpa) P11
I1, I2 - Recidiva
I1, I3 - Pluralitate intermediara
I2, I3 - Cconcurs de infractiuni
- Contopire potrivit art. 40, cod penal
R = (P2 P11) O (P3 P1)
Dubla recidiva
Exista atunci când o infractiune este atât în stare de recidiva postexecutorie, cât si în stare de recidiva postcondamnatorie.
I1 P1 I2 P2
 |
I3 P21
I1, I3 - Recidiva postexecutorie
I2, I3 - Recidiva poscondamnatorie
P3 - Este pedeapsa rezultanta potrivit regulilor recidivei postexecutorii.
Prima data se va aplica regimul recidivei postexecutorii si apoi regimul recidivei postcondamnatorii.
R = P3 P21
13. Unitatea de infractiuni
(Pluralitatea aparenta de infractiuni)
Aceasta se caracterizeaza printr-o singura actiune, un singur rezultat si un singur raport de cauzalitate.
Unitatea de infractiuni este de doua feluri:
a) Unitatea naturala de infractiuni exista atunci când o fapta constituie, în mod natural, firesc o singura infractiune.
b) Unitatea legala de infractiuni exista atunci când, în mod normal, ar exista o pluritate de infractiuni, dar legiuitorul a prevazut expres existenta unei singure infractiuni.
Ex Tâlharia (art. 211, cod penal) e compusa din furt si violenta (verbala sau fizica).
Formele unitatii naturale de infractiuni
1) Unitatea naturala colectiva exista atunci când, prin mai multe acte care se unesc într-o singura actiune, se produce un singur rezultat si, în consecinta, o singura infractiune.
Conditii de existenta
a) Trebuie sa existe o singura actiune realizata prin mai multe acte.
O actiune cuprinde mai multe acte atunci când actele respective sunt executate în mod continuu, adica printr-un proces executional unic.
Pentru ca actiunea sa cuprinda mai multe acte trebuie ca între aceste acte sa nu existe întreruperi sau intervale de timp, care sa fie nefiresti în raport de natura infractiunilor.
b) Trebuie sa existe aceeasi rezolutie infractionala pentru toate actele de executare
Daca elementul nou aparut în cadrul rezolutiei infractionale intervine înainte de epuizarea actiunii, atunci exista doar o modificare a rezolutiei initiale, iar conditia unicitatii rezolutiei este îndeplinita.
În schimb, daca elementul nou aparut intervine dupa epuizarea actiunii, atunci exista o noua rezolutie infractionala si o pluralitate de infractiuni.
c) Toate actele care creeaza actiunea unica trebuie sa aiba acceasi încadrare juridica
Este îndeplinita aceasta conditie, existând încadrare juridica si atunci când o parte dintre actele de executare realizeaza forma simpla a infractiunii, iar alte acte de executare realizeaza forma calificata (agravanta) a infractiunii. Într-o astfel de ipoteza, încadrarea juridica a faptei va fi în forma agravanta a acesteia.
Ex Avem acte de executare începute ziua, continuate si încheiate pe timp de noapte. În acest caz avem forma calificata a pedepsei.
d) Existenta aceluiasi subiect pasiv sau existenta aceluiasi obiect juridic lezat
Potrivit unei prime opinii, unanima în jurisprudenta, majoritara în doctrina, trebuie facuta distinctia între infractiunile contra persoanei si cele contra patrimoniului. În cazul infractiunii contra persoanei este obligatorie unicitatea subiectului pasiv, în timp ce în cazul infractiunii contra patrimoniului aceasta conditie nu trebuie îndeplinita pentru a exista unitate naturala colectiva.
Argumentele aduse în favoarea acestei distinctii sunt urmatoarele doua:
- Pe de o parte, în cazul infractiunii contra persoanei conteaza pentru faptuitor, în mod esential, identitatea subiectului pasiv. Pe de alta parte, în cazul infractiunii contra patrimoniului, pe faptuitor nu intereseaza identitatea subiectului pasiv.
- În cazul infractiunii contra persoanei exista atâtea obiecte juridice lezate câte persoane sunt lezate, în timp ce în cazul infractiunii contra patrimoniului exista un singur obiect juridic lezat, indiferent de câti subiecti pasivi exista.
Potrivit unei a doua opinii (Florin Streteanu), nu trebuie facuta nici un fel de distinctie între infractiunile contra persoanei si cele contra patrimoniului, conditia unicitatii subiectului pasiv fiind obligatorie în amândoua cazurile.
Argumente
- Exista infractiuni la care nu putem spune ca îl intereseaza pe infractor identitatea persoanei, cum ar fi infractiunea de violare de domiciliu (infractiune contra persoanei).
- În realitate, fiecare are un patrimoniu distinct. Nu exista un patrimoniu comun.
- Orice forma de unitate de infractiuni, inclusiv unitatea naturala colectiva, presupune un singur rezultat, iar lezarea unor persoane diferite nu poate sa produca un singur rezultat, deoarece drepturile unor persoane distincte nu pot fi însumate.
1. Infractiunea simpla exista atunci când avem un singur act de executare si un singur rezultat, fapta încadrându-se într-o singura norma legala.
2. Infractiunea continua
Este acea infractiune care se caracterizeaza prin faptul ca fie actiunea, fie re-zultatul actiunii se prelungesc pe o perioada mai lunga de timp datorita naturii lor.
Exista doua forme de infractiuni continue:
a) Acea forma la care actiunea este continua (Ex: Conducerea în stare de ebri-etate, portul ilegal de arma, detinerea de instrumente în vederea falsificarii).
b) Acea forma la care actiunea este unica, însa efectul ei se prelungeste în timp (Ex: furtul de curent).
Infractiunile continue mai pot fi clasificate în:
a) Infractiuni continue succesive - Acele infractiuni în cazul carora, datorita naturii infractiunilor respective exista anumite întreruperi ale continuitatii (în cazul furtului de curent, este evident ca acesta nu este furat în continuu, ci mai sunt si perioade în care nu este folosita reteaua de curent). Aceste întreruperi nu afecteaza unitatea de infractiuni. Aceasta ar fi afectata doar daca întreruperile nu ar mai fi normale sau firesti.
b) Infractiuni continue permanente - Se caracterizeaza prin faptul ca actiunea incriminata nu presupune prin natura ei anumite întreruperi, astfel încât orice întrerupere a actului de executare conduce la solutia retinerii unei pluralitati de infractiuni. O astfel de infractiune continua permanenta este orice fel de detinere ilegala: de droguri, de arme etc.
Aceasta clasificare este importanta deoarece se tine cont de faptul ca în cazul infractiunilor continue succesive doar întreruperile anormale duc la un concurs de infractiuni, în timp ce la infractiunile continue permanente orice întrerupere duce la un concurs de infractiuni.
Întreruperile judiciare ale actului de executare
În mod normal, atunci când un infractor care fura curent electric e prins si debransat de catre politie, însa el se rebranseaza imediat, nu se întrerupe actul de executare, deoarece este o întrerupere fireasca.
Potrivit doctrinei, momentul trimiterii în judecata echivaleaza cu întreruperea actului de executare. Astfel, printr-o fictiune se considera ca infractiunea s-a epuizat, iar ceea ce se comite ulterior acestui moment intra în interiorul unei noi infractiuni. Argumentele care sustin acest punct de vedere sunt urmatoarele:
- În momentul trimiterii în judecata infractorului i se imputa faptele comise, iar ceea ce se întâmpla ulterior nu poate face parte din rechizitoriu.
- Daca s-ar lua în considerare momentul condamnarii ca fiind momentul între-ruperii actului de executare, s-ar crea un perpetum mobile judiciar.
Potrivit altor instante si altor autori momentul care trebuie luat în calcul este cel al condamnarii definitive, pentru ca în dreptul penal român singurele hotarâri judecatoresti sau singurele acte de procedura care produc efecte sunt cele defini-tive. În fapt întreruperile judiciare sunt niste întreruperi artificiale, deoarece infrac-tiunea se comite în continuare, ele fiind rezultatul unei fictiuni prin care se con-sidera ca o infractiune s-a epuizat.
Momentul consumarii si epuizarii infractiunii
Ca regula generala, în cazul infractiunilor cu durata de executare, raportarea altor institutii de drept penal se face la momentul epuizarii infractiunilor, însa exista destul de multe exceptii de la regula.
Este important de precizat ca atât capitolul referitor la întreruperile judiciare ale actului de executare, cât si cel referitor la momentul epuizarii infractiunii sunt la fel reglementate în cazul tuturor infractiunilor cu durata de executare.
Momentul consumarii infractiunii este momentul primului act de executare, iar momentul epuizarii infractiunii echivaleaza cu momentul ultimului act de execu-tare. Singurul rationament dupa care se alege momentul la care ne raportam e unul de natura pur practica, în baza caruia se urmareste ca faptuitorul sa nu aiba o pozi-tie mai buna decât cel care a comis fapta pe o perioada mai scurta.
Formele unitatii legale de infractiuni
Unitatea legala de infractiuni exista atunci când doua sau mai multe actiuni sau rezultate, care în mod normal ar fi realizat continutul a mai multe infractiuni, sunt unite prin vointa legiuitorului, într-o infractiune unica. În aceasta categorie intra infractiunea continuata, infractiunea complexa, infractiunea de obicei si infractiunea progresiva.
1) Infractiunea continuata
Este reglementata în art. 41 (2), cod penal potrivit caruia ,,infractiunea este continuata când o persoana savârseste la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiasi rezolutii infractionale, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare în parte, continutul aceleiasi infractiuni". Mai explicit, ea reprezinta o suma de infractiuni de acelasi fel, comise în baza aceleiasi hotarâri.
Conditiile de existenta ale infractiunii continuate
a) Sa existe mai multe actiuni comise la diferite intervale de timp. Prin existenta acestei conditii, infractiunea continuata se delimiteaza de unitatea naturala colectiva la care actele de executare erau comise în mod continuu, fara înreruperi.
b) Sa existe o singura rezolutie infractionala. Este necesar ca înainte de începe-rea executarii actiunii faptuitorul sa ia aceeasi rezolutie infractionala pentru toate actiunile comise ulterior. Rezolutia unica presupune mai mult decât o simpla idee infractionala. Pentru a putea vorbi de o rezolutie infractionala trebuie ca aceas-ta sa fie determinata, adica faptuitorul sa aiba în minte, cel putin în linii mari, desfasurarea ulterioara a infractiunii.
Existenta unei rezolutii infractionale unice se determina în practica dupa anumi-te criterii. De exemplu, dupa marimea intervalului de timp dintre actiuni. Astfel, daca acest interval e scurt, se poate vorbi de o singura rezolutie. De asemenea, se mai au în vedere modalitatea de comitere a actiunii, precum si obiectele vizate, care, daca sunt asemanatoare, pot sa probeze existenta unei rezolutii unice.
c) Toate actiunile sa realizeze continutul aceleiasi infractiuni. Aceasta presu-pune doua lucruri:
- În primul rând, sa existe unitate de încadrare juridica.
- În al doilea rând, sa existe acelasi rezultat al întregii infractiuni. Rezultatele partiale trebuie sa poata fi cumulate într-un rezultat unic. E obligatoriu sa existe acelasi subiect pasiv.
d) Toate actiunile sa fi fost comise de aceeasi persoana, fara sa conteze însa for-ma de participatie si fara sa conteze daca îsi schimba sau nu calitatea în care parti-cipa la comiterea infractiunii (autor, coautor, instigator, complice). În cazul în care în cadrul unei infractiuni continuate un infractor participa în mai multe forme de participatie se ia în considerare forma de participatie cea mai grea. În situatia în care o persoana participa la o singura actiune se va retine ca a comis o infractiune continuata doar daca stia ca participa la o astfel de infractiune.
În raport de aceste conditii trebuie sa se faca distinctie între infractiunea conti-nuata si concursul real omogen. Criteriile de delimitare sunt urmatoarele:
a) La infractiunea continuata exista o unitate de rezolutie, iar la concursul omo-gen exista o pluralitate de rezolutii. De regula, se considera ca atunci când între actiuni trec intervale de timp foarte lungi exista mai multe rezolutii. Daca infracti-unile sunt comise în modalitati asemanatoare si vizeaza acelasi obiect exista, de re-gula, o singura rezolutie.
b) În cazul infractiunii continuate este obligatorie existenta aceluiasi subiect pa-siv, în timp ce la concurs nu este ceruta aceasta conditie.
c) La infractiunea continuata se cere ca între actiuni sa existe anumite intervale de timp, iar la concurs nu exista acesta conditie.
Categorii de infractiuni care nu se pot comite în forma continuata
1) Infractiunile al caror rezultat este indivizibil sau definitiv (Ex: omor, avort).
Se discuta în doctrina daca tentativa de omor poate fi infractiune continuata. Potrivit unei opinii, pe care o împartaseste si prof. F. Streteanu, tentativa de omor poate fi comisa în forma continuata.
Ex: La otravirea cu arseniu sunt necesare mai multe acte de executare. Astfel, se dau victimei mai multe doze pe o perioada de timp la anumite intervale.
Potrivit unei a doua opinii (sustinuta de R. Chirita), tentativa de omor, ca la ori-ce alta infractiune, nu poate fi comisa în forma continuata pentru ca nu se poate îndeplini niciodata conditiia unitatii de rezolutie infractionala.
2) Infractiunile din culpa, deoarece în cazul acestora nu exista rezolutie infrac-tionala. Din aceeasi ratiune nu pot fi comise sub forma infractiunilor continuate nici infractiunile praeterintentionate.
Este important de precizat ca si unele infractiuni omisive se pot comite în forma continuata. De exemplu, ceferistul care nu lasa, în mod repetat, bariera la trecerea trenului. De asemenea, infractiunile continue si cele de obicei se pot comite în forma continuata.
Sanctionarea infractiunii continuate
Potrivit art. 42, cod penal infractiunea continuata se sanctioneaza dupa acelasi sistem ca si recidiva postexecutorie, adica cu o pedeapsa între minimum si maximum special al infractiunii comise, însa sporul e cel de la concursul de infrac-tiuni (5 ani pentru închisoare si jumatate din maxim pentru amenda).
2) Infractiunea complexa
Este infractiunea în cazul careia unul dintre elementele constitutive ale infracti-unii realizeaza continutul unei alte infractiuni (Tâlharia - formata din furt si violen-ta, violul - format din violenta si act sexual). Ea este reglementata în art. 41 (3), cod penal. Nu e necesar ca aceasta sa fie comisa prin doua actiuni, existând si in-fractiuni complexe comise printr-o singura actiune (ultrajul).
Infractiunea complexa poate fi de doua feluri:
a) Infractiune complexa în forma simpla - Când continutul de baza al infrac-tiunii cuprinde un element care realizeaza singur continutul unei infractiuni.
Ex: ultraj, tâlharie
b) Infractiune complexa în forma agravata - Când elementul care realizeaza continutul altei infractiuni este o circumstanta agravanta (Ex: furt prin efractie).
Ceea ce caracterizeaza infractiunea complexa este existenta a doua obiecte juri-dice, dintre care unul este principal iar celalalt, secundar. În cazul în care se lezeaza doar obiectul juridic secundar, fara a se leza si cel principal, exista tentativa la in-fractiunea complexa. Aceasta se consuma atunci când se aduce atingere obiectului principal.
Importanta acestei clasificari consta în faptul ca în cazul infractiunii complexe în forma simpla, inexistenta conditiilor de existenta ale infractiunii complexe con-duce la retinerea a doua infractiuni distincte, în timp ce la infractiunea complexa în forma agravata, daca nu sunt îndeplinite criteriile de existenta ale infractiunii com-plexe se vor retine tot 2 infractiuni, însa una dintre ele este infractiune banuita a fi complexa, dar în forma simpla.
Infractiunea complexa prezinta importanta doar din punct de vedere al delimi-tarii acesteia de concursul de infractiuni. Astfel, s-au format trei criterii de delimi-tare, care sunt si conditiile de existenta ale infractiunii complexe:
Criteriul necesitatii absorbtiei - Potrivit acestui criteriu, o infractiune este complexa si o absoarbe pe alta atunci când infractiunea absorbanta nu se poate co-mite niciodata fara a comite automat si infractiunea absorbita. Acest criteriu se ana-lizeaza în abstract.
Au existat discutii în doctrina daca furtul prin efractie absoarbe sau nu violarea de domiciliu. Dupa parerea noastra, acesta nu absoarbe violarea de domiciliu, deoa-rece poate exista furt prin efractie si din masina, fabrica, uzina etc.. Deci, în acest caz va exista concurs de infractiuni.
De asemenea, au existat discutii cu privire la textul art. 178 (3), cod penal care incrimineaza uciderea din culpa comisa de catre un conducator auto aflat în stare de ebrietate. La prima vedere art. 178 absoarbe prevederea din Codul rutier, însa nu e asa, deoarece aceasta infractiune se poate comite si în alte locuri decât pe drumurile publice, asa cum prevede Codul rutier.
2) Criteriul caracterului determinat sau determinabil al infractiunii absorbite - Presupune ca textul legal al infractiunii complexe trebuie sa precizeze, fie explicit, fie implicit, infractiunea care este absorbita. Daca lipseste acest carac-ter determinat sau determinabil fapta nu este complexa si nu absoarbe o alta infrac-tiune. Infractiunea de înselaciune nu e una complexa, nefiind determinata sau determinabila.
3) Criteriul pericolului social - Potrivit acestuia, infractiunea absorbanta trebuie sa aiba un pericol social mai mare decât infractiunea absorbita (sa aiba o pedeapsa mai mare). Daca pedeapsa pentru infractiunea absorbita este mai mare se retine întotdeauna concurs de infractiuni.
3) Infractiunea de obicei
Pentru a exista infractiune de obicei, potrivit textului legal, este necesar sa fie comise mai multe acte de executare, care sa evidentieze existenta unei obisnuinte.
Ex: prostitutia, cersetoria
Ceea ce diferentiaza infractiunea de obicei de cea continuata este faptul ca în cazul celei dintâi un act de executare luat separat nu are relevanta penala, în timp ce la infractiunea continuata orice act de executare luat separat este infractiune.
Exista o anumita forma a acestei infractiuni numita infractiune de simpla repe-tare, care se caracterizeaza prin faptul ca legea precizeaza cu exactitate numarul ac-telor de executare care trebuie comise pentru a exista infractiune. Astfel, art. 98, cod silvic incrimineaza însusirea de cel putin doua ori a vreascurilor din padure ce depasesc o cantitate de 3m² de lemn.
4) Infractiunea progresiva
Exista atunci când, dupa comiterea actiunii de catre faptuitor, rezultatul faptei se agraveaza fara interventia faptuitorului, conducând la o alta încadrare juridica a faptei (Exemplul clasic: art. 180 - art. 183, cod penal). Chiar daca de cele mai multe ori infractiunea progresiva apare la infractiunile comise praeterintentionat, exista si cazuri de infractiuni progresive comise intentionat sau din culpa.
Ceea ce conteaza pentru încadrarea juridica a faptei este rezultatul final care se produce, acesta determinând încadrarea juridica a faptei, în timp ce încadrarile an-terioare îsi pierd relevanta. Daca infractorul a fost condamnat pentru prima fapta, atunci când se produce rezultatul mai grav se face recurs în anulare si se da o noua hotarâre de condamnare.
14. Cauzele care înlatura caracterul penal al faptei
Definitie Sunt anumite circumstante în care s-a comis infractiunea si care fac ca fapta comisa sa nu aiba trasatura esentiala a infractiunii numita vinovatie.
Aceste circumstante sunt cele prevazute în articolele cod penal
Potrivit art. 44, cod penal o persoana nu raspunde penal, deci nu exista infracti-une, daca aceasta comite o fapta prevazuta de legea penala pentru a se apara în fata unui atac al altei persoane.
În cadrul legitimei aparari exista doua actiuni: actiunea persoanei care ataca si actiunea faptuitorului care se apara.
Conditiile de existenta a legitimei aparari
I. Conditiile referitoare la atac:
a) Atacul trebuie sa fie material, adica sa constea în acte de natura fizica, nu în acte de natura intelectuala sau morala. Astfel, insulta sau amenintarea nu sunt atacuri materiale.
b) Atacul sa fie direct, adica sa puna în pericol nemijlocit persoana si drepturile acesteia, fara sa existe obstacole fizice între atacator si atacat.
c) Atacul sa fie imediat, adica sa fie în curs de desfasurare sau iminent.
d) Atacul sa fie injust, adica sa constea într-o fapta ilicita a faptuitorului. Nu poate fi vorba de legitima aparare atunci când un infractor îl ataca pe politistul care vrea sa-l aresteze.
Atacul unui animal nu constituie niciodata legitima aparare. Atacatorul trebuie sa fie o persoana si sa aiba discernamânt. În cazul iresponsabililor, daca cel atacat stie ca se afla în fata unui atac al unei persoane iresponsabile, atunci nu este vorba de legitima aparare, ci eventual de o stare de necesitate. Daca nu stia ca este un atac al unei persoane iresponsabile, se considera ca atacul este injust si ne aflam în ipoteza unei legitime aparari.
e) Atacul sa puna în pericol grav persoana celui atacat, viata si integritatea corporala a acestuia sau a altuia, drepturile sale, sau un interes obstesc.
Se pune problema în doctrina si în practica judiciara ce înseamna pericol grav. Gravitatea se apreciaza de la caz la caz, neexistând nici un fel de criteriu de departajare. Se considera ca, de lege ferenda, se impune abrogarea acestei conditii, deoarece pot fi comise abuzuri.
O alta problema este aceea daca exista legitima aparare atunci când se ataca patrimoniul (daca victima prinde în flagrant infractorul care vrea sa-i fure un bun). În ultima perioada, instantele judecatoresti considera ca si atacul asupra patrimo-niului atrage legitima aparare.
De asemenea, s-a spus ca apararea trebuie sa fie fapta intentionata. Totusi, exista în jurisprudenta germana cazuri de aparare din culpa.
II. Conditii referitoare la aparare:
a) Apararea sa vizeze persoana atacatorului.
b) Apararea sa fie proportionala cu atacul.
c) Apararea sa înceteze în momentul în care înceteaza atacul.
Depasirea limitelor legitimei aparari:
În cazul în care apararea este disproportionala fata de atac, pot exista doua implicatii juridice:
1. Daca depasirea limitelor legitimei aparari se datoreaza starii de temere sau tulburare în care s-a aflat faptuitorul, atunci potrivit art. 44 (3), cod penal (exces jusitificat de aparare), aceasta este asimilata legitimei aparari si înlatura caracterul penal al faptei.
Ex: Într-o speta, cinci barbati îl ataca pe faptuitor, însa fara intentia de a-l omorî sau de a-i provoca o vatamare corporala grava. Acesta se sperie si îl ataca pe unul din cei cinci cu cutitul, înjunghiindu-l.
2. Daca depasirea legitimei aparari nu este datorata unei stari de temere sau tulburare, raspunderea penala nu este înlaturata, însa se va retine o circumstanta atenuanta.
Exista doua situatii speciale de legitima aparare:
a) Atunci când apararea consta într-o fapta din culpa. În ultima perioada se considera a fi legitima aparare si atunci când apararea este din culpa.
b) Legitima aparare putativa - Exista atunci când faptuitorul crede ca se afla în fata unui atac si are motive întemeiate sa creada acest lucru, desi în realitate nu este asa. Are aceleasi efecte ca si legitima aparare.
Ex Atacatorul are un pistol de plastic, însa faptuitorul nu stie si îl împusca pe acesta.
Potrivit art. 45, cod penal este în stare de necesitate acela care savârseste fapta pentru a salva, de la un pericol iminent si care nu putea fi înlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau sau al altuia, ori un interes obstesc.
Conditiile de existenta a starii de necesitate
I. Conditiile starii de pericol:
Starea de pericol este situatia care poate fi datorata unor actiuni umane, de cele mai multe ori din culpa, unor actiuni ale animalelor sau ale naturii si care pun în pericol una dintre valorile umane.
Exista unele diferente între atac si starea de pericol:
- Atacul poate fi determinat doar de o actiune intentionata a omului, iar starea de pericol poate fi determinata si de o actiune produsa din culpa.
- Atacul vizeaza doar viata, sanatatea si integritatea corporala a persoanei, iar starea de pericol poate viza si un bun.
a) Starea de pericol sa fie imediata, adica în curs de desfasurare sau pe cale de a se declansa.
b) Sa puna în pericol valorile sociale enuntate expres în textul legii.
c) Pericolul sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi înlaturat altfel decât prin comiterea unor fapte prevazute de legea penala.
II. Conditiile actiunii de salvare:
a) Sa fie necesara, adica pericolul sa nu fi putut fi înlaturat altfel, iar daca faptuitorul are la dispozitie mai multe variante este obligat sa o aleaga pe cea mai putin pagubitoare. Daca faptuitorul putea sa actioneze într-un mod mai putin pagu-bitor, el va raspunde penal, dar se va retine o circumstanta atenuanta.
b) Actiunea de salvare sa fie proportionala cu pericolul care exista, adica prin comiterea faptei prevazute de legea penala faptuitorul nu trebuie sa provoace un rau mai mare decât cel care s-ar fi produs daca nu intervenea. Nerespectarea acestei conditii duce la responsabilitatea penala si la retinerea unor circumstante atenuante.
Aceasta proportionalitate se analizeaza în raport de momentul comiterii faptei prevazuta de legea penala, în sensul ca, daca la momentul respectiv faptuitorul nu putea sa-si dea seama ca actiunea sa va produce consecinte mai grave decât daca nu intervine, va continua sa existe stare de necesitate.
Unele persoane nu pot sa invoce starea de necesitate pentru a se salva pe sine. În aceasta categorie intra politistii, pompierii, capitanii de nave si aeronave, militarii, medicii de ambulanta.
Diferente între legitma aparare si starea de necesitate:
1) Ceea ce le determina. Astfel, legitima aparare o determina atacul, pe când starea de necesitate e determinata de o stare de pericol. Notiunea de stare de pericol este mult mai larga decât cea de atac.
2) La starea de necesitate actiunea de salvare trebuie sa fie necesara, adica faptuitorul sa nu fi avut alta posibilitate, în timp ce aceasta conditie nu este ceruta la legitima aparare.
3) La legitima aparare faptuitorul trebuie sa actioneze, în mod obligatoriu, împotriva atacatorului, în timp ce la starea de necesitate actiunea e, de regula, îndreptata împotriva altor valori.
3) Constrângerea morala si constrângerea fizica
Constrângerea morala sau psihica exista atunci când, ca urmare a amenintarii unei persoane, faptuitorul este obligat sa comita fapta prevazuta de legea penala.
Persoana care comite acea fapta nu va raspunde penal, în timp ce persoana care ameninta va raspunde pentru instigare. Raul cu care se ameninta trebuie sa fie cel putin la fel de important ca si raul ce se cere a fi savârsit.
Constrângerea fizica sau forta majora presupune existenta unei forte de natu-ra fizica care determina comiterea faptei prevazute de legea penala de catre faptui-tor. Aceasta forta fizica ce determina constrângerea poate fi de natura animala, naturala sau umana.
De cele mai multe ori este vorba de infractiuni omisive. De exemplu, faptuito-rul trebuie sa se prezinte la recrutare, dar circulatia este paralizata în zona unde se afla, datorita conditiilor meteo nefavorabile. Se pot comite însa si infractiuni comisive.
Exista o constrângere fizica atunci când faptuitorul nu are o alta posibilitate decât sa comita infractiunea. La starea de necesitate întotdeauna el are doua posibilitati, adica poate sa actioneze sau poate sa lase pericolul sa se produca.
4) Cazul fortuit
Reglementat în art. 47, cod penal, cazul fortuit este situat, din punct de vedere al gradului de vinovatie, acolo unde se termina culpa fara prevedere si din aceasta cauza exclude vinovatia penala.
Conditiile cazului fortuit:
1) Faptuitorul sa nu fi prevazut rezultatul si împrejurarile care l-au determinat.
2) Faptuitorul sa nu fi putut sa prevada nici rezultatul si nici împrejurarile care au determinat acest rezultat.
În practica judiciara se afirma în mod constant ca nu exista caz fortuit atunci când faptuitorul actiona, la momentul interventiei cauzei imprevizibile, cu nerspec-tarea unor dispozitii legale. Exista caz fortuit atunci când între nerespectarea dispozitiilor legale si producerea rezultatului nu exista raport de cauzalitate.
5) Iresponsabilitatea
Este starea psihica a unei persoane care nu poate sa îsi controleze actiunile sau nu poate sa conceapa efectele faptelor sale, datorita alienatiei mintale sau a altor situatii, cum ar fi somnambulismul.
Starea de iresponsabilitate trebuie sa existe în momentul comiterii infractiunii. Daca e vorba de o infractiune cu durata de executare trebuie ca iresponsabilitatea sa se mentina pe toata durata comiterii infractiunii.
Daca faptuitorul alterneaza momentele de iresponsabilitate cu momentele de luciditate atunci va raspunde doar pentru actele comise în stare lucida. Daca dupa momentul comiterii faptei persoana devine iresponsabila raspunderea penala va exista, însa procesul penal nu poate sa înceapa pâna când persoana nu redevine responsabila. Aceasta stare se mai numeste si imunitate psihica.
6) Betia
Clasificare:
a) Betia completa - Apare atunci când autorul pierde controlul actiunilor sale.
b) Betia incompleta - Apare atunci când autorul are controlul actiunilor sale.
c) Betia voluntara - Apare atunci când autorul consuma intentionat alcool sau alte substante.
d) Betia involuntara - Apare atunci când se datoreaza actiunii altei persoane sau unui caz fortuit, deci nu exista consimtamântul persoanei ce consuma substantele sau alcoolul.
Singurul caz cunoscut în practica de caz fortuit la betia involuntara este acela în care un angajat al unei fabrici de alcool s-a îmbatat cu vapori de alcool rezultati dintr-o explozie a unui cazan.
Aspecte penale ale betiei:
Betia involuntara completa e cauza ce înlatura caracterul penal al faptei.
Betia voluntara, daca este produsa cu scopul ca faptuitorul sa prinda curaj, e circumstanta agravanta.
Betia voluntara poate fi, uneori, circumstanta atenuanta.
Betia voluntara este, uneori, element constitutiv al unei infractiuni.
Ex: conducerea în stare de ebrietate
7) Minoritatea
Potrivit art. 50, cod penal minorii care la data comiterii faptei nu împlinisera 14 ani nu raspund penal. În cazul infractiunii cu durata de executare se va tine cont doar de actele comise dupa împlinirea vârstei de 14 ani.
8) Eroarea
Eroarea este reglementata în art. 51, cod penal si este de doua feluri:
1. Eroarea de drept - Exista atunci când faptuitorul nu cunoaste sau cunoaste în mod gresit o norma juridica de care depinde caracterul penal al faptei.
2. Eroarea de fapt - Consta în necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei stari, împrejurari sau situatii de care depinde caracterul penal al faptei.
Eroarea mai poate fi clasificata în:
3. Eroarea esentiala - Acea eroare care priveste unul din elementele constitu-tive ale infractiunii.
4. Eroarea neesentiala - Se refera la alte aspecte decât elementele infractiunii, adica un element de care nu depinde caracterul penal al faptei.
1. Eroarea de drept
Potrivit art. 51, cod penal numai eroarea de drept nepenal înlatura caracterul penal al faptei, în timp ce eroarea de drept penal nu poate fi invocata pentru a înlatura caracterul penal al faptei, deoarece ar contraveni principiului cunoasterii absolute a legilor penale. În legislatiile straine se încearca eliminarea acestui principiu, doarece poate duce la situatii absurde (unele legi devin aplicabile chiar înainte de a fi publicate).
2. Eroarea de fapt
Aceasta eroare înlatura caracterul penal al faptei doar atunci când este esentiala (de exemplu, atunci când o persoana ia din cuier o haina foarte asemanatoare cu a sa crezând ca este haina sa).
Este necesar ca eroarea sa nu se datoreze culpei faptuitorului. Asadar nu se admite eroarea atunci când faptuitorul, în mod rezonabil, putea sa-si dea seama de situatia reala.
Exista trei situatii speciale de eroare de fapt:
a) Eroare asupra persoanei - error in personam
Consta în cunoasterea gresita a identitatii victimei (atunci când faptuitorul confunda victima). Într-o astfel de situatie, pentru ca identitatea subiectului pasiv nu are relevanta pentru existenta infractiunii, se va retine o singura infractiune intentionata comisa împotriva persoanelor efectiv lezate.
b) Aberatio ictus - ,,devierea loviturii"
Apare în situatia în care faptuitorul vrea sa lezeze o anumita persoana dar, din cauza executarii gresite a infractiunii, lezeaza o alta persoana.
În raport de solutia care se da într-o astfel de situatie exista doua opinii:
Prima opinie, majoritara în doctrina si în practica judiciara, spune ca situatia e identica cu eroarea asupra persoanei, deci si încadrarea juridica va fi aceeasi ca la error in personam.
Cea de-a doua opinie, la care se raliaza si prof. Florin Streteanu, spune ca situ-atia nu este identica cu eroarea asupra persoanei, deoarece eroarea apare în momen-te diferite. În cazul erorii asupra persoanei faptuitorul greseste în momentul luarii rezolutiei, iar executarea acestei rezolutii gresite este corecta. În schimb, la aberatio ictus rezolutia este corecta, însa executarea este gresita. Rezulta, potrivit acestei opinii, ca si solutiile date trebuie sa fie diferite. Astfel, la aberatio ictus se va retine un concurs de infractiuni între o fapta intentionata în forma de tentativa comisa împotriva persoanei vizate si o fapta consumata din culpa împotriva persoa-nei efectiv lezate.
c) Aberatio delicti
Este situatia în care faptuitorul doreste lezarea unui obiect juridic dar, din cauza executarii gresite a actului de executare, lezeaza un alt obiect juridic. Solutia instantei se va da ca la aberatio ictus.
Va exista tentativa la infractiunea intentionata asupra obiectului vizat si infracti-une din culpa, consumata, asupra obiectului efectiv lezat.
15. Individualizarea judiciara a pedepselor
La individualizarea pedepselor se tine seama de criteriile generale si obligatorii enumerate în art. 72, cod penal. Individualizarea acestora se face în momentul în care se aplica sanctiunea.
Exceptie de la aceasta regula avem în situatia în care individualizarea se face dupa condamnare. Aici intra situatiile când se descopera elemente noi (infractiuni noi) sau se înlatura anumite elemente (infractiuni). De asemenea, avem aceeasi situatie de exceptie când condamnatul la plata amenzii nu o plateste cu rea-credinta. Art. 72, cod penal se va folosi pentru alegerea tipului de pedeapsa si pentru cuan-tumul acelei pedepse.
Criteriile de individualizare a pedepselor
Dispozitiile partii generale a Codului Penal
Aceste dispozitii se pot referi la aplicarea în timp si spatiu a legii penale, la forma consumata ori de tentativa în care s-a realizat infractiunea, la contributia adusa la savârsirea infractiunii etc..
Limitele de pedeapsa fixate în partea speciala
Gradul de pericol social al faptei savârsite
Pentru determinarea gradului de pericol social se tine cont de doua etape. Mai întâi, se apreciaza daca gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a fi în prezen-ta unei infractiuni. Apoi, se apreciaza acest grad tinându-se cont de o scara de valori personala a fiecarui judecator.
Persoana faptuitorului
Orice sanctiune produce efecte diferite asupra fiecarui faptuitor în parte, în func-tie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.
Împrejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala
În stiinta dreptului, aceste stari, situatii sau împrejurari care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala sunt denumite cauze. În cadrul acestor cauze se face diferenta între stari si circumstante.
Sunt considerate stari de agravare Starea de recidiva, infractiunea continu-ata, concursul de infractiuni.
Sunt considerate stari de atenuare Tentativa si minoritatea faptuitorului.
Circumstantele pot fi: legale sau judiciare, atenuante sau agravante.
Pe lânga aceste criterii prevazute de art. 72, cod penal, la individualizarea pedepsei se mai tine cont si de prevederile art. 27, cod penal atunci când infractiu-nea este comisa în participatie, pentru a se determina cota de contributie a fiecarui participant.
Acestea sunt cele prevazute expres în art. 73, cod penal, a caror aplicare este obligatorie si care au ca efect atenuarea pedepsei aplicabile infractorului.
Circumstantele atenuante legale prevazute în articolul mentionat sunt:
Depasirea limitelor legitimei aparari
Pentru a fi circumstanta atenuanta trebuie îndeplinite conditiile:
a) Savârsirea faptei sa constea într-o aparare în fata unui atac material, direct, imediat, injust si care sa puna în pericol grav persoana sau drepturile ei.
b) Fapta infractorului sa constea într-o aparare disproportionata.
c) Excesul de aparare sa nu se datoreze starii de tulburare sau temere în care s-a aflat infractorul.
Depasirea limitelor starii de necesitate
Conditii:
a) Fapta trebuie sa constea într-o actiune de salvare în fata unui pericol iminent si care nu putea fi înlaturat altfel.
b) Urmarea cauzata de actiunea de salvare sa fie vadit disproportionata fata de urmarea pe care ar genera-o pericolul.
c) Faptuitorul sa-si fi dat seama ca exista aceasta disproportie.
Starea de provocare
Este definita în art. 73, lit. b), cod penal si consta în savârsirea infractiunii sub stapânirea unei puternice tulburari sau emotii, determinate de o provocare din par-tea persoanei vatamate, produsa prin violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita grava.
I. Conditiile actului provocator:
a) Sa constea într-o violenta, o atingere grava a demnitatii persoanei sau o alta actiune ilicita grava. Potrivit acestei conditii, amenintarea sau violenta psihica nu constituie act provocator, deoarece ea nu este nici violenta si nici atingere grava adusa demnitatii. Totusi, ea poate fi inclusa la alta actiune ilicita grava.
b) Poate fi comis cu orice forma de vinovatie sau chiar de catre o persoana iresponsabila.
c) Sa determine o stare de puternica tulburare. Aprecierea acestei conditii se fa-ce in concreto, în fiecare caz particular instanta apreciind daca acea persoana a fost sau nu în stare de tulburare.
d) Sa nu fi fost determinat de catre cel care a comis fapta în stare de provocare.
II. Conditiile ripostei:
a) Trebuie sa fie concomitenta sau posterioara actului de provocare.
b) Sa fie intentionata.
c) Sa fie determinata de actul provocator, adica sa existe o cauzalitate psihica între actul provocator si riposta.
d) Sa se îndrepte împotriva provocatorului.
Sunt acele împrejurari care atenueaza raspunderea penala, ramânând la latitudinea judecatorului decizia de a le alege si de a le aplica. Aceste circumstante sunt într-un numar nelimitat, judecatorul putând alege una sau mai multe, în functie de caracteristicile fiecarei infractiuni sau a fiecarui infractor.
Codul penal prevede expres în art. 74, cu titlu exemplificator, trei împrejurari care pot constitui circumstante atenuante:
Conduita buna a infractorului înainte de savârsirea infractiunii.
Staruinta depusa de infractor pentru a înlatura rezultatul infractiunii sau a repara paguba pricinuita.
Atitudinea infractorului dupa savârsirea infractiunii, rezultând din prezentarea sa în fata autoritatii, comportarea sincera în cursul procesului, înlesnirea descoperi-rii ori arestarii participantilor.
În afara de circumstantele prevazute în art. 74, cod penal mai pot exista alte circumstante atenuante judiciare neprevazute expres în lege, cum ar fi: starea de betie accidentala incompleta, starea de betie voluntara completa (uneori), nivelul intelectual al faptuitorului, mediul din care provine acesta etc..
În cazul în care instanta alege o circumstanta atenuanta judiciara ea este obligata sa motiveze retinerea acesteia si sa aplice tratamentul sanctionator atenuat.
Sunt prevazute expres în art. 75 (1), cod penal:
Savârsirea faptei de trei sau mai multe persoane împreuna.
E o circumstanta reala, deoarece se refera la fapta. Aceasta se rasfrânge asupra tuturor participantilor care au cunoscut-o sau prevazut-o. E importanta determina-rea sferei participantilor pentru a decide daca fapta a fost comisa de 3 sau mai mul-te persoane. Se au în vedere autorul, coautorii si complicii concomitenti. Nu intra în calcul instigatorii si complicii anteriori. Circumstanta, fiind reala, se resfrânge si asupra acestora în masura în care au cunoscut-o sau au prevazut-o.
Aceasta circumstanta agravanta este realizata indiferent daca toate cele trei per-soane sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contributia acestora la savâr-sirea infractiunii si indiferent daca toti raspund penal. Ea nu se aplica atunci când în continutul agravat al infractiunii intra ca element circumstantial savârsirea faptei de doua sau mai multe persoane împreuna.
Ex Furtul calificat comis de doua sau mai multe persoane - art. 209 (1), lit. a), cod penal
Savârsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra mem-brilor familiei sau prin mijloace ce prezinta pericol public.
a) Savârsirea infractiunii prin acte de cruzime
Pentru a fi o infractiune comisa prin acte de cruzime trebuie sa îndeplineasca doua conditii:
- Presupune o ferocitate din partea infractorului, o salbaticie în comiterea faptei, prin care se cauzeaza victimei suferinte inutile pe o perioada îndelungata de timp.
- Savârsirea faptei trebuie, prin natura ei, sa cauzeze un sentiment de oroare celor ce asista sau celor ce afla de savârsirea ei.
Cele doua conditii trebuie sa fie îndeplinite cumulativ, accentul cazând pe prima dintre ele. Pentru a retine agravanta nu e necesar ca actele de cruzime sa fi dus la moartea victimei. De asemenea, e necesar ca victima sa se fi aflat în viata în momentul aplicarii loviturilor ce constituie cruzimi.
Savârsirea infractiunii prin cruzimi este prevazuta si ca element circumstantial al omorului deosebit de grav în art. 176 (1), lit. a), cod penal, deci nu poate fi retinuta în acest caz ca agravanta generala, aceasta fiind prevazuta în aceasta situ-atie ca agravanta speciala.
b) Savârsirea infractiunii prin violente asupra membrilor familiei
A fost introdusa prin legea 197/2000. Aici intra orice actiune violenta comisa asupra membrilor familiei. Prin membru al familiei se întelege sotul sau ruda apropiata, daca aceasta locuieste si gospodareste împreuna cu faptuitorul.
Se pune problema infractiunilor în cazul carora se poate retine aceasta agravanta. Aceasta nu se poate retine în cazul infractiunilor de loviri sau alte violente, vatamare corporala grava, sau viol. Asta pentru ca exista o agravanta speciala cu acest continut.
Agravanta ar putea fi retinuta în cazul vatamarii corporale grave (art. 182, cod penal), în cazul de tâlharie între membrii familiei, în caz de santaj, violare de domi-ciliu sau alte asemenea fapte ce absorb actele de violenta.
c) Savârsirea faptei prin metode ori mijloace care prezinta pericol public
Prin acestea se înteleg mijloace susceptibile sa aduca atingere unui numar mare de persoane sau unor bunuri foarte importante. Sunt cuprinse aici orice mijloace de comitere care prezinta o potentialitate de pericol mai mare decât cea pe care o implica comiterea faptei. Este suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite sa se produca acest pericol, nefiind necesar sa se fi produs si urmarea potentiala. Ca exemplu am avea savârsirea faptei prin incendiere, inundare sau distrugere prin explozie.
În cazul infractiunii de distrugere calificata sau în cazul infractiunii de omor, nu se retine agravanta generala, ci cea speciala.
Când o astfel de împrejurare este prevazuta si ca element circumstantial al unei infractiuni calificate nu se valorifica decât ca element circumstantial.
Savârsirea infractiunii de catre un major împreuna cu un minor.
Aceasta circumstanta se aplica doar în cazul pluralitatii ocazionale (participatiei) si nu se aplica în cazul pluralitatii naturale sau pluralitatii constituite.
Pentru retinerea circumstantei nu este necesar ca minorul sa raspunda penal, fiind suficient ca el sa participe la comiterea infractiunii. De asemenea, se va retine aceasta circumstanta si daca minorul este cel care l-a introdus în câmpul infractio-nal pe major. În cazul în care majorul nu cunoaste vârsta minorului nu se retine circumstanta agravanta deoarece majorul este într-o eroare de fapt (art. 51).
Savârsirea infractiunii din motive josnice.
Sunt considerate motive josnice: invidia, rautatea, gelozia, razbunarea etc.. Exista si în cazul acestei modalitati de savârsire a infractiunii o circumstanta agra-vanta speciala si anume omorul calificat comis în interes material (art. 175 (1), lit. b), cod penal).
Savârsirea infractiunii în stare de betie anume provocata în vederea comiterii faptei (betie preordinata).
Ratiunea instituirii acestei agravante se leaga de gradul de pericol social mai ri-dicat a unei persoane ce comite fapta în aceasta stare. Pentru retinerea circumstantei faptuitorul trebuie sa comita fapta în stare de betie completa sau incompleta pe care si-a provocat-o el în ideea ca aceasta l-ar fi ajutat sa comita fapta.
Se pune problema daca ea presupune în mod necesar premeditarea. Raspunsul ar fi ca nu presupune, deoarece premeditarea necesita o stare de relativ calm si un timp relativ îndelungat de luare a hotarârii. Daca aceasta circumstanta agravanta nu presupune premeditarea, atunci când autorul a si premeditat savârsirea faptei, cele doua circumstante se pot retine concomitent.
Savârsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate.
Pentru a se retine aceasta agravanta nu este suficient ca infractiunea sa fie comisa în timpul unei calamitati, ci trebuie ca persoana sa fi profitat efectiv de aceasta calamitate.
În acest caz nu este necesar ca starea de necesitate sa fie instituita de Guvern, fiind suficient ca ea sa existe. Ca circumstanta agravanta speciala avem aici furtul calificat în timpul unei calamitati (art. 209 (1), lit. h), cod penal).
Sunt acele împrejurari care confera faptei un caracter agravant, fara ca ele sa fie prevazute de legea penala. Legea nu le mentioneaza nici ca titlu exemplificativ.
Art. 75 (2), cod penal se limiteaza la a preciza faptul ca instanta poare retine cu titlu de circumstante agravante si alte împrejurari ce confera faptei un caracter grav. Ramâne la latitudinea instantei sa aprecieze existenta unor astfel de circumstante.
Sunt considerate în doctrina penala circumstante agravante judiciare: betia voluntara, comiterea unui furt de catre un politist sau tâlharia comisa de cel care efectueaza serviciul de paza.
Se pot retine ca agravante judiciare împrejurari reglementate de judecator ca agravante speciale, dar aplicându-se la alte infractiuni decât cele pentru care sunt reglementate expres. De asemenea, se pot retine ca circumstante agravante împreju-rari ce privesc modul de savârsire a infractiunii sau mijloacele folosite.
Art. 175, lit. a), cod penal prevede ca o circumstanta agravanta speciala la omor, premeditarea. Astfel, premeditarea nu mai poate fi retinuta ca agravanta ju-diciara la omor, dar poate fi retinuta la alte infractiuni, cum ar fi violul sau tâlharia.
Sub aspectul efectelor nu exista nici o deosebire între circumstantele legale si cele judiciare. Circumstantele judiciare o data retinute produc aceleasi efecte ca cir-cumstantele legale.
A. Efectele circumstantelor atenuante
I. Efectele asupra pedepselor principale
Circumstanta atenuanta poate determina fie o coborâre a pedepsei sub minimum special, fie o înlocuire cu o alta specie de pedeapsa.
Efectele asupra detentiunii pe viata
Potrivit art. 77, cod penal, atunci când exista circumstante atenuante în cazul unei pedepse cu detentiunea pe viata, instanta este obligata sa înlocuiasca aceasta pedeapsa cu pedeapsa închisorii cuprinsa între 10 si 25 de ani.
Efectele asupra pedepsei închisorii
Aceste efecte sunt reglementate în art. 76, cod penal:
a) Când minimum special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pe-deapsa se coboara sub minimum special, dar nu mai jos de 3 ani.
b) Când minimum special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pe-deapsa se coboara sub minimum special, dar nu mai jos de un an.
c) Când minimum special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pe-deapsa se coboara sub minimum special, dar nu mai jos de 3 luni.
d) Când minimum special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pe-deapsa se coboara sub acest minim, pâna la minimum general.
e) Când minimum special al pedepsei închisorii este cuprins între 3 luni si 1 an, pedeapsa se coboara sub acest minim, pâna la minimum general (15 zile - 3 luni) sau se aplica pedeapsa cu amenda, care, dupa noile modificari, prevazute de Legea 169/2002, nu poate fi mai mica de 2.500.000 lei. Când minimum special este sub 3 luni se aplica o amenda care nu poate fi mai mica de 2.000.000 lei.
Exista o situatie de exceptie, când reducerea pedepsei închisorii nu se poate face decât pâna la o treime din minimul special, dar noul minim nu poate fi mai mic de 5 ani. Aceasta exceptie se aplica atunci când e vorba de urmatoarele tipuri de infractiuni: infractiuni contra sigurantei statului, infractiuni contra pacii si omenirii, infractiuni de omor, infractiuni savârsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane sau infractiuni prin care s-au produs consecinte deosebit de grave.
Atunci când minimum special se modifica în urma retinerii circumstantelor atenuante are loc si modificarea maximului special. Acesta va fi inferior minimului special prevazut de lege pentru infractiunea comisa, chiar si cu o zi.
Nu este nici o diferenta privind limitele de pedeapsa daca este retinuta o singura circumstanta atenuanta sau daca sunt retinute mai multe.
Efectele asupra pedepsei cu amenda
Art. 76 (1), lit. f), cod penal prevede: Când pedeapsa prevazuta de lege e amen-da, aceasta se coboara sub minimul ei special, putând fi redusa pâna la 150.000 lei, în cazul în care minimul special este de 350.000 lei sau mai mare, ori pâna la mini-mul general, când minimul special este sub 350.000 lei.
II. Efectul asupra pedepselor complementare
Consta în aceea ca aplicarea pedepselor complementare devine facultativa. Atunci când exista circumstante atenuante, pedeapsa complementara privativa de drepturi poate fi înlaturata.
Spre deosebire de circumstantele atenuante, circumstantele agravante determina o depasire facultativa a limitei speciale de pedeapsa. În cazul în care instanta a retinut cel putin o circumstanta agravanta legala sau judiciara, aceasta poate, în mod facultativ, sa aplice o pedeapsa pâna la maximul special. Daca acesta este neîndestulator mai poate adauga un spor de pâna la 5 ani în cazul pedepsei închisorii si de pâna la jumatate din maximul special în cazul amenzii (art. 78, cod penal). În cazul pedepsei închisorii, sporul de 5 ani nu poate depasi o treime din maximul special.
Circumstantele agravante nu au efect asupra pedepsei detentiunii pe viata. De asemenea ele nu au ca efect înlocuirea pedepselor prevazute de lege si nu au efect asupra pedepselor complementare.
Prin dispozitiile art. 80 (1), cod penal s-a prevazut ordinea în care li se da efici-enta cauzelor de agravare si de atenuare când acestea sunt concurente în aceeasi cauza. Astfel, mai întâi se va da eficienta circumstantelor de agravare, apoi circum-stantelor de atenuare, dupa care se va da eficienta starii de recidiva.
Atunci când exista mai multe atenuante, pedeapsa se coboara o singura data sub minim, tinându-se însa cont la individualizarea judiciara de numarul agravantelor. La circumstanta agravanta sporul se aplica o singura data, nu de atâtea ori câte agravante avem. De asemenea, legiuitorul a stabilit ca, daca exista un concurs între circumstantele atenuante si cele agravante, coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie.
Avem situatii când circumstantele (de atenuare sau de agravare) vin în concurs cu cauzele de atenuare sau agravare. Astfel, daca avem în concurs minoritatea, tentativa si cauzele de atenuare, tratamentul sanctionator se aplica în aceasta ordine. Daca avem concurs între recidiva, infractiune continuata si circumstante agravante se aplica:
Recidiva înaintea concursului.
Infractiunea continuata si circumstantele agravante în orice ordine.
Prima data infractiunea continuata si circumstantele agravante, apoi recidiva, iar în final concursul.
E important sa nu se depaseasca limitele de la art. 80, cod penal.
Daca avem concurs între circumstante atenuante si o cauza de agravare, cum ar fi recidiva se procedeaza în felul urmator. Opinia majoritara spune ca într-o astfel de ipoteza nu mai este obligatorie coborârea sub minimul special si aceasta ca efect al circumstantelor atenuante. Argumentul folosit în acest caz este faptul ca, daca atunci când exista o circumstanta agravanta nu mai e obligatorie coborârea sub minimul special, atunci nici când exista recidiva nu mai este obligatorie coborârea.
pedepselor
Este o modalitate de individualizare a executarii pedepsei ce consta în lasarea în libertate a condamnatului pe o durata determinata, verificându-se astfel posibilitati-le de reeducare ale acestuia fara o executare efectiva a pedepsei. Ea nu poate fi dispusa pentru orice tip de infractiune si pentru orice persoana.
Conditiile în care se poate dispune suspendarea conditionata
I. Conditiile cu privire la infractiune:
Conditia referitoare la gradul de pericol social legal sau abstract al faptei.
Astfel, suspendarea nu poate fi dispusa în cazul infractiunilor intentionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum si în cazul in-fractiunilor de viol, vatamare corporala grava, tortura si loviri sau vatamari cauza-toare de moarte.
S-a pus problema daca se poate dispune suspendarea conditionata, daca avem minoritate sau tentativa la o infractiune al carei maxim depaseste 15 ani. Initial, s-a considerat ca nu se poate dispune suspenarea conditionata. Apoi, Curtea Suprema de Justitie a considerat ca se poate aplica suspendarea conditionata doar la minori-tate, nu si la tentativa. Recent, s-a considerat ca se poate aplica suspendarea si în cazul tentativei. În opinia noastra, nu ar trebui sa se aplice în nici o situatie mai sus amintita, fiindca se coboara prea mult minimul special. De aceea, atâta timp cât maximul depaseste 15 ani, nu se poate dispune suspendarea conditionata, indiferent de circumstantele atenuante.
Pericolul social concret al faptei.
Pedeapsa concret aplicata sa fie închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda. Daca pedeapsa a fost aplicata pentru un concurs de infractiuni limita este de 2 ani. În cazul în care pedeapsa aplicata pentru concurs de infractiuni se compune dintr-o pedeapsa cu închisoarea si o pedeapsa cu amenda, posibilitatea acordarii suspen-darii conditionate se determina în functie de durata pedepsei închisorii.
II. Conditiile cu privire la infractor:
Conditia privind antecedentele penale ale condamnatului.
Este necesar ca persoana în cauza sa nu fi fost anterior condamnata la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afara de cazul în care condamnarea anterioara se numara printre cele enuntate de art. 38, cod penal.
2) Instanta sa poata aprecia ca inculpatul este susceptibil de reeducare si fara executarea pedepsei.
Regimul suspendarii conditionate
Suspendarea se dispune pe o anumita durata, numita termen de încercare. Acesta se compune dintr-o durata fixa de 2 ani la care se adauga durata pedepsei aplicate. În cazul pedepsei cu amenda termenul de încercare are o durata fixa de un an.
Efectele dispunerii suspendarii conditionate
Infractorul nu mai executa pedeapsa la care a fost condamnat. Daca a fost judecat în stare de arest, el va fi repus în libertate.
2) La expirarea termenului de încercare, daca infractorul nu a savârsit o noua in-fractiune si daca nu s-a pronuntat revocarea sau anularea suspendarii, condamnatul este reabilitat de drept.
Exista doua cauze care împiedica producerea acestui efect si anume revocarea si anularea.
a) Revocarea
Aceasta se poate dispune fie obligatoriu, fie facultativ. Se dispune obligatoriu, atunci când în termenul de încercare condamnatul savârseste o noua infractiune intentionata, care este descoperita în termenul de încercare. Asadar, pentru revoca-rea obligatorie a suspendarii trebuie îndeplinite conditiile:
- Infractiunea sa fie savârsita în termenul de încercare.
- Infractiunea sa fie intentionata.
- Infractiunea sa fie descoperita în termenul de încercare.
De retinut ca si la praeterintentie e tot obligatorie revocarea.
Revocarea facultativa se dispune în doua situatii:
- Când infractorul savârseste o infractiune din culpa în interiorul termenului de încercare. În masura în care si pentru aceasta a doua infractiune instanta dispune suspendarea, nu va mai avea loc revocarea primei suspendari.
- Când infractorul nu-si îndeplineste în termenul de încercare obligatia de a plati despagubirile civile si cheltuielile de judecata stabilite de instanta. Când condamna-tul face dovada ca nu a avut posibilitatea de a plati aceste despagubiri si cheltuieli, suspendarea nu va fi revocata.
Atunci când revocarea e determinata de savârsirea unei noi infractiuni, opereaza cumulul aritmetic. Astfel, pedeapsa a carei suspendare s-a revocat se aduna la pe-deapsa pentru infractiunea care a atras revocarea. În aceste cazuri se va retine, daca e cazul, starea de recidiva, chiar daca nu se aplica tratamentul prevazut de lege pen-tru aceasta, deoarece de existenta starii de recidiva se leaga efectele altor institutii de drept penal. Astfel, recidivistii nu pot beneficia de gratiere.
Daca revocarea se dispune pe motivul neîndeplinirii obligatiilor civile, in-stanta va dispune sa se execute pedeapsa respectiva.
b) Anularea
Potrivit art. 85, cod penal anularea se dispune, daca sunt îndeplinite conditiile:
- Inculpatul sa fi savârsit anterior dispunerii suspendarii o alta infractiune, de care instanta nu a avut cunostinta în momentul în care a dispus suspendarea.
- Aceasta infractiune sa fie descoperita în termenul de încercare al suspendarii. Nu e însa necesar, sa fi fost judecata în acest termen.
- Pentru infractiunea nou descoperita sa se aplice o pedeapsa cu închisoarea.
În cazul anularii suspendarii, pedeapsa pentru infractiunea judecata initial si pe-deapsa pentru infractiunea nou descoperita se vor contopi, aplicându-se, dupa caz, dispozitiile privitoare la concursul de infractiuni, recidiva (poate fi recidiva atunci când infractiunea pentru care s-a dispus suspendarea este al doilea termen al recidivei) sau pluralitate intermediara.
Daca pedeapsa rezultata îndeplineste conditiile prevazute de art. 81 sau de art. 861, cod penal, se poate dispune suspendarea conditionata sau, dupa caz, suspenda-rea sub supraveghere.
Este important de retinut prevederile art. 81 (5), cod penal, în care este precizat ca suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu atrage suspendarea executarii masurilor de siguranta si a obligatiilor civile prevazute în hotarârea de condamnare.
A fost introdusa prin Legea 104/1992. Se aseamana foarte mult cu suspendarea conditionata.
I. Conditiile cu privire la infractiune:
Pedeapsa cu închisoarea sa nu fie mai mare de 4 ani (art. 861, cod penal). Când pedeapsa a fost aplicata pentru concurs de infractiuni, suspendarea se poate dispune numai daca aceasta nu depaseste 3 ani.
Acest tip de suspendare nu se poate dispune în cazul unei pedepse cu amenda.
Sa nu fie vorba de infractiuni al caror maxim special depaseste 15 ani sau de infractiunile de viol, vatamare corporala grava, tortura si loviri sau vatamari cauza-toare de moarte.
De asemenea, apare o dispozitie speciala care spune ca se poate dispune acest tip de suspendare si în cazul infractiunii de furt calificat prevazut la art. 209 (3), cod penal, daca pedeapsa aplicata e închisoarea de cel mult 2 ani. La acesta pedeapsa se poate ajunge daca infractiunea a fost comisa de catre un minor, daca a ramas în faza de tentativa sau daca au existat circumstante atenuante. În legatura cu aceasta problema exista o serie de discutii în doctrina.
Printre alte opinii, prof. Florin Streteanu considera ca aceasta norma nu se justifica, deoarece trebuie luata în considerare pedeapsa legala prevazuta pentru infractiunea comisa.
II. Conditiile cu privire la infractor:
Este necesar ca infractorul sa nu fi fost anterior condamnat la o pedeapsa cu închisoarea mai mare de un an, afara de cazurile când condamnarea intra în una din ipotezele prevazute în art. 38, cod penal.
2) Instanta trebuie sa aprecieze ca reeducarea inculpatului poate avea loc si în libertate.
Termenul de încercare:
Este compus dintr-o durata de la 2-5 ani, stabilita de instanta, adunata la durata pedepsei stabilita pentru infractiunea pentru care s-a dispus suspendarea sub supra-veghere.
O alta particularitate a acestui tip de suspendare este existenta unui ansamblu de obligatii si masuri de supraveghere (art. 863, cod penal) pe care instanta le poate impune persoanei condamnate pe durata termenului de încercare. Impunerea masu-rilor de supraveghere este obligatorie, iar impunerea obligatiilor este lasata la latitu-dinea instantelor de judecata. Potrivit OG nr. 92/2000, supravegherea modului de respectare a acestor obligatii si masuri revine serviciilor de probatiune.
Revocarea suspendarii sub supraveghere
Cauzele si efectele revocarii suspendarii sub supraveghere sunt identice cu cele de la revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei. Exista în plus la sus-pedarea sub supraveghere o cauza de revocare facultativa. Astfel, atunci când con-damnatul nu respecta obligatiile si masurile de supraveghere impuse, instanta poate, fie sa revoce suspendarea, fie sa prelungeasca termenul de încercare cu cel mult 3 ani.
De asemenea, cauzele de anulare si efectele acesteia sunt identice la cele doua tipuri de suspendare. Daca în timpul termenului de încercare condamnatul nu a savârsit o alta infractiune si daca nu a intervenit revocarea sau anularea suspendarii, acesta este reabilitat de drept.
1. Suspendarea în cazul pierderii totale a capacitatii de munca
Conditii
a) Persoana sa fi fost condamnata la pedeapsa închisorii, cu executare la locul de munca.
b) În timpul executarii pedepsei sa intervina pierderea totala a capacitatii de munca.
c) Pierderea capacitatii de munca sa nu fi fost provocata de persoana în cauza.
Daca sunt îndeplinite aceste conditii, instanta va dispune obligatoriu fie suspen-darea conditionata, fie suspendarea sub supraveghere. Suspendarea poate fi dispusa chiar daca nu sunt îndeplinite conditiile generale prevazute de art. 81 sau art. 861, cod penal. Aceasta suspendare nu poate fi anulata, dar urmeaza regimul de drept comun în ceea ce priveste revocarea. De asemenea, ea nu are ca efect reabilitarea de drept, deoarece nu sunt îndeplinite conditiile de la art. 81 si art. 861, cod penal.
2. Suspendarea în cazul infractiunii de abandon de familie
Prin dispozitiile art. 305 (4), cod penal, s-a instituit posibilitatea suspendarii conditionate a pedepsei în cazul infractiunii de abandon de familie.
Conditii:
a) Hotarârea de condamnare sa se fi fost pronuntat pentru infractiunea de abandon de familie.
b) Pâna la pronuntarea hotarârii inculpatul sa fi achitat pensia de întretinere.
Daca aceste conditii sunt îndeplinite, instanta e obligata sa dispuna suspendarea conditionata a executarii pedepsei. Astfel, aceasta deroga de la dreptul comun, pentru ca nu e necesar sa fie îndeplinite conditiile prevazute în art. 81, cod penal si, în plus, odata îndeplinite conditiile prevazute de art. 305 (4), cod penal, suspen-darea este obligatorie.
Nici acest tip de suspendare nu are ca efect reabilitarea de drept. De asemenea ea nu poate fi revocata decât daca infractorul, în termenul de încercare, savârseste din nou infractiunea de abandon de familie.
Aceasta suspendare nu poate fi anulata, fiindca anularea se dispune atunci când sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 81, cod penal.
3. Suspendarea în cazul infractiunilor comise de minori
Legiuitorul a reglementat doua modalitati ale suspendarii, reglementate în art. 110 si art. 1101, cod penal:
a) Suspendarea conditionata
Aplicata minorilor, aceasta suspendare urmeaza, în linii generale, regimul de drept comun cu urmatoarele particularitati:
- În cazul pedepsei închisorii, termenul de încercare este compus din pedeapsa aplicata adunata la un interval de timp stabilit de instanta între 6 luni- 2 ani.
- În cazul pedepsei cu amenda termenul de încercare este de 6 luni.
- Sub aspectul conditiilor de acordare a suspendarii singura particularitate priveste antecedentele penale. Aceasta, deoarece orice tip de infractiune ar comite minorul aceasta ar intra sub incidenta art. 38, cod penal. Infractiunile care intra sub incidenta acestui articol nu trebuie sa îndeplineasca nici o conditie pentru a se putea dispune suspendarea.
Deoarece legea nu contine dispozitii cu caracter derogatoriu, toate prevederile cu privire la revocarea si anularea suspendarii conditionate de la majori opereaza si în cazul minorilor.
S-a pus problema în doctrina daca aceasta modalitate de individualizare are ca efect reabilitarea de drept. Oricum, se poate observa ca în cazul minorilor reabili-tarea ar fi lipsita de obiect, deoarece potrivit art. 109, cod penal "Condamnarile pronuntate pentru fapte savârsite în timpul minoritatii nu atrag incapacitati sau decaderi"
b) Suspendarea sub supraveghere sau sub control
E prevazuta de art. 1101, cod penal. Aceasta modalitate speciala de suspendare nu cunoaste conditii proprii de aplicare, ci se grefeaza pe suspendarea conditionata. Nu trebuie confundata cu suspendarea sub supraveghere aplicata majorilor. Ea cunoaste doua modalitati:
1. Suspendarea sub supraveghere
Ea nu se aplica decât în cazul pedepsei închisorii. Presupune încredintarea su-pravegherii minorului pe durata termenului de încercare pâna la împlinirea vârstei de 18 ani unei persoane sau unei institutii prevazute în art. 103, cod penal. Dupa împlinirea vârstei de 18 ani, daca termenul de încercare a depasit aceasta vârsta, instanta poate sa-i impuna respectarea masurilor de supraveghere prevazute de art. 863 (3), cod penal în cazul suspendarii sub supraveghere aplicabile majorilor.
2. Suspendarea sub control
Potrivit acestei modalitati, o data cu dispunerea suspendarii si cu încredintarea supravegherii minorului instanta poate sa dispuna îndeplinirea de catre acesta, pe durata termenului de încercare, a dispozitiilor prevazute de art. 103 (3), cod penal, pâna la împlinirea vârstei de 18 ani, respectiv dipozitiile prevazute de art. 863 (3), cod penal, dupa împlinirea acestei vârste.
Daca sunt îndeplinite conditiile pentru a se dispune una din modalitatile de mai sus, instanta are mai multe posibilitati:
Dispune suspendarea conditionata.
Dispune suspendarea conditionata si supravegherea minorului.
Dispune suspendarea conditionata, încredintarea supravegherii si executarea unor obligatii.
În alegerea unei posibilitati, instanta va tine cont de mai multe situatii, printre care gradul de pericol social al faptei, persoana faptuitorului etc. În mod normal, instanta, de cele mai multe ori, apeleaza la prima varianta. Varianta a doua este mai rar dispusa, iar cea de-a treia nu a fost dispusa aproape niciodata. Ultimele doua posibilitati se pot aplica doar în cazul pedepsei cu închisoarea.
Potrivit textului legal, sustragerea de sub supraveghere înainte de împlinirea vârstei de 18 ani poate atrage revocarea acestei masuri. Daca minorul se sustrage dupa împlinirea vârstei de 18 ani sau daca nu-si îndeplineste obligatiile impuse potrivit art. 863 (3), cod penal, instanta poate, fie sa revoce suspendarea, fie sa prelungeasca termenul de încercare cu cel mult 3 ani.
Nu are ca efect reabilitarea de drept, fiindca nu ar avea obiect (vezi art. 109, cod penal).
Aceasta modalitate de individualizare a executarii pedepsei se aplica în cazul pedepselor cu închisoarea, daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:
I. Conditii referitoare la infractiune:
Pedeapsa aplicata sa fie închisoarea de cel mult 5 ani. Daca e vorba de o pe-deapsa aplicata pentru concurs de infractiuni aceasta sa nu depaseasca 3 ani.
Sa nu fie vorba de infractiuni intentionate al caror maxim special depaseste 15 ani sau de infractiunile de viol, vatamare corporala grava, tortura sau lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte, adica cele exceptate de la beneficiul acordarii sus-pendarii sub supraveghere.
si în cazul acestei modalitati exista o prevedere speciala. Astfel, se poate dispu-ne acest tip de executare a pedepsei si în cazul furtului de la art. 209 (3), cod penal, daca pedeapsa aplicata în concret nu depaseste 2 ani.
II. Conditii referitoare la infractor:
Infractorul sa nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afara de cazul în care condamnarea se înscrie printre cele prevazute în art. 38, cod penal.
Instanta sa aprecieze ca reeducarea se poate realiza si fara privare de libertate.
3) Condamnatul sa aiba acceptul unei unitati economice privind executarea pe-depsei în cadrul acesteia.
Regimul executarii pedepsei la locul de munca
Revocarea executarii pedepsei la locul de munca poate fi dispusa obligatoriu sau facultativ.
Este obligatorie în doua situatii:
- Atunci când, în timpul executarii pedepsei la locul de munca, condamnatul savârseste o noua infractiune intentionata.
- Atunci când, în timpul executarii pedepsei, condamnatul îsi pierde în întregime capacitatea de munca.
În urma acestei revocari se dispune suspendarea conditionata a executarii pedep-sei.
Este facultativa în doua situatii:
- Atunci când condamnatul savârseste, în timpul executarii pedepsei, o infrac-tiune din culpa.
- Atunci când conduita condamnatului este necorespunzatoare în timpul execu-tarii pedepsei,adica se sustrage de la prestarea muncii, îsi executa în mod necorespunzator obligatiile la locul de munca sau nu respecta masurile de supraveghere sau obligatiile impuse pe durata executarii pedepsei.
Spre deosebire de suspendare, în cazul revocarii executarii pedepsei la locul de munca nu se aplica cumulul aritmetic, ci se aplica, dupa caz, tratamentul prevazut de lege pentru recidiva sau pluralitate intermediara (cumulul juridic). Indiferent de tipul revocarii, obligatorie sau facultativa, pedeapsa se executa prin privare de libertate.
Anularea executarii pedepsei la locul de munca se dispune atunci când, în timpul executarii, se constata ca cel condamnat mai savârsise o infractiune anterior dispunerii executarii la locul de munca. Anularea se dispune daca nu sunt întrunite conditiile prevazute de art. 867, cod penal pentru dispunerea executarii la locul de munca. În caz de anulare, pedeapsa rezultanta se va calcula potrivit regulilor de la concurs, recidiva sau pluralitate intermediara.
Încetarea executarii pedepsei la locul de munca
Se dipune daca sunt îndeplinite conditiile:
Condamnatul a executat cel putin 2/3 din durata pedepsei.
2) Inculpatul sa fi fost disciplinat, staruitor în munca si sa fi dat dovezi temeini-ce de îndreptare.
În urma îndeplinirii acestor conditii instanta dispune încetarea executarii pedepsei la locul de munca. Pedeapsa se va considera în întregime executata daca în intervalul de timp dintre încetarea executarii si împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu savârseste o noua infractiune. Daca, totusi, inculpatul savârseste o alta infractiune, se va revoca încetarea si, dupa caz, se va revoca obligatoriu sau facultativ si executarea pedepsei la locul de munca (vor fi incidente regulile de la cumulul juridic).
Executarea pedepsei la locul de munca nu are ca efect reabilitarea de drept.
Este reglementata în art. 90, cod penal si urmatoarele si are ca efect aplicarea unei sanctiuni administrative. Aceasta institutie nu a fost niciodata aplicata, deoare-ce ea vine în concurenta cu art. 181, cod penal, conditiile de aplicare fiind asema-natoare. În aceasta situatie, instantele de judecata prefera sa aplice prevederile art. 181, cod penal.
Potrivit art. 62, cod penal se dispune daca sunt îndeplinite conditiile:
Pedeapsa aplicata nu depaseste 2 ani închisoare.
Condamnatul este militar în termen. În principiu, calitatea de militar trebuie sa existe atât la data comiterii infractiunii, cât si la data începerii executarii pedep-sei. Totusi, se poate dispune acest tip de executare si atunci când persoana în cauza a devenit militar în termen dupa savârsirea infractiunii.
3) Acest mod de executare sa fie prevazut expres de lege sau sa fie apreciat ca necesar de catre instanta în raport de persoana si conduita faptuitorului.
Regimul de executare
Pe perioada executarii, stagiul militar al condamnatului este suspendat. Dupa încheierea executarii pedepsei acesta îsi va relua stagiul militar.
În situatia în care condamnatul devine inapt pentru efectuarea stagiului militar în timpul executarii pedepsei cu închisoarea militara, el va fi liberat conditionat. Daca si-a provocat în mod intentionat afectiunea, executarea pedepsei se va face într-un penitenciar de drept comun.
Reducerea duratei pedepsei
Aceasta se poate dispune daca sunt îndeplinite conditiile:
Militarul a executat cel putin jumatate din durata pedepsei.
Militarul a dat dovezi temeinice de îndreptare.
Reducerea se face cu o treime din partea ramasa neexecutata. Aceasta reducere poate depasi o treime, putând ajunge chiar si pâna la înlaturarea restului ramas ne-executat atunci când militarul s-a remarcat în mod deosebit în cadrul unor actiuni executate.
Efectele executarii pedepsei într-o închisoare militara
La expirarea duratei pedepsei condamnatul este reabilitat de drept, daca în acest interval nu a savârsit o alta infractiune. Acest efect se produce atât în situatia în care întreaga pedeapsa a fost executata în închisoarea militara cât si în situatia în care condamnatul a fost eliberat conditionat sau a beneficiat de reducerea pedepsei.
În cazul liberarii conditionate, reabilitarea de drept nu intervine la momentul punerii în libertate, ci la data când se împlineste durata pedepsei, asa cum a fost ea stabilita de catre instanta sau asa cum a fost redusa.
Daca în timpul executarii pedepsei savârseste o noua infractiune, instanta va proceda la contopirea pedepsei pentru noua infractiune cu restul ramas neexecutat din prima pedeapsa potrivit regulilor de la recidiva sau pluralitate intermediara (cumul juridic). Pedeapsa rezultanta se va executa într-un loc de detinere de drept comun.
Regimul de executare al pedepselor în regim de detentie este reglementat de Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, completata cu prevederile Codului penal si al Codului de procedura penala.
Este o modalitate de individualizare administrativa a executarii pedepsei închi-sorii, constând în executarea pedepsei în regim de libertate din momentul în care sunt îndeplinite conditiile legale.
Liberarea conditionata are un caracter facultativ, ea fiind dispusa de catre in-stanta competenta a locului unde se afla penitenciarul în care se executa pedeapsa.
Procedura acordarii liberarii conditionate
Cererea poate fi introdusa de catre condamnat si adresata instantei, care, tinând cont si de referatul Comisiei de propuneri din cadrul penitenciarului, decide fie acordarea liberarii conditionate, fie respingerea cererii. De asemenea, este posibil ca instanta sa fie sesizata de catre Comisia de propunere din penitenciar, atunci când aceasta considera ca sunt îndeplinite conditiile acordarii liberarii conditionate. În nici unul din cazuri, instanta nu e obligata sa dispuna liberarea conditionata.
Conditiile liberarii conditionate
Condamnatul sa fie staruitor în munca.
Condamnatul sa fie disciplinat. Aceasta se apreciaza în functie de respectarea regulilor de ordine interioara a penitenciarului.
Condamnatul sa dea dovezi temeinice de îndreptare.
Sa fie executata o fractiune din pedeapsa aplicata.
Aceasta fractiune difera pe de o parte, în functie de durata pedepsei ce se exe-cuta, iar pe de alta parte, în functie de forma de vinovatie cu care s-a savârsit in-fractiunea ce a atras condamnarea (a se vedea tabel 1).
|
Forma de vinovatie/Pedeapsa |
Mai mica de 10 ani |
Mai mare de 10 ani |
|
INTENŢIONATĂ |
2/3 din P. |
3/4 din P. |
|
CULPĂ |
1/2 din P. |
2/3 din P. |
Tabel 1
Regimul prevazut pentru infractiunile intentionate se aplica si în situatia în care pedeapsa a fost aplicata pentru o fapta praeterintentionata, precum si atunci când este vorba de o pedeapsa rezultanta, aplicata pentru un concurs de infractiuni în structura caruia intra atât fapte intentionate cât si fapte comise din culpa.
La calcularea acestor fractiuni de pedeapsa nu se ia în considerare doar timpul petrecut efectiv în detentie, ci si perioada considerata ca executata în baza muncii prestate. Potrivit reglementarilor privitoare la regimul de munca, atunci când con-damnatul îsi depaseste norma stabilita sau se remarca în mod deosebit, beneficiaza de un anumit numar de zile considerate ca executate în baza rezultatelor obtinute în munca. Astfel, în functie de depasirea normei cu pâna la 5% se considera 6 zile executate la 5 zile lucrate.
Pentru a nu se ajunge la executarea unei parti foarte mici din pedeapsa, legiui-torul a stabilit niste fractiuni care trebuiesc executate efectiv în penitenciar (a se vedea tabel 2). Infractiunii intentionate îi sunt asimilate si în acest caz faptele praeterintentionate si concursul (fapte intentionate si din culpa).
|
Forma de vinovatie/Pedeapsa |
Mai mica de 10 ani |
Mai mare de 10 ani |
|
INTENŢIONATĂ |
1/2 din P. |
2/3 din P. |
|
CULPĂ |
1/3 din P. |
1/2 din P. |
Tabel 2
Legiuitorul a stabilit niste cazuri speciale de reabilitare, când nu se cer îndeplini-te toate conditiile de la liberarea conditionata:
1) În cazul persoanelor care din cauza starii sanatatii sau din alte cauze nu mai sunt folosite sau nu au fost niciodata folosite la munca. În aceasta situatie se poate acorda liberarea conditionata dupa executarea fractiunilor de pedeapsa prevazute de lege în mod normal (infractiunile intentionate 2/3 - < 10 ani si 3/4 - > 10 ani; infractiunile din culpa 1/2 - < 10 ani si 2/3 - > 10 ani).
2) Minorii care ajung la vârsta de 18 ani precum si ceilalti condamnati care ajung la 60 de ani barbatii si 55 de ani femeile pot fi liberati conditionat dupa executarea unor fractiuni de pedeapsa mai mici (a se vedea tabel 3).
|
Forma de vinovatie/Pedeapsa |
Mai mica de 10 ani |
Mai mare de 10 ani |
|
INTENŢIONATĂ |
1/3 din P. |
1/2 din P. |
|
CULPĂ |
1/4 din P. |
1/3 din P. |
Tabel 3
Aceste categorii beneficiaza de un regim favorabil nu doar în sensul ca fractiunile ce trebuiesc executate sunt mai mici dar si pentru ca în cazul acestor condamnati conditia executarii efective a unor fractiuni din pedeapsa nu se mai cere. Asadar, se va putea tine cont de durata de pedeapsa executata în care au fost calculate si zilele de munca.
Efectele liberarii conditionate
Exista doua categorii de efecte: efectele imediate si efectele definitive.
Efectul imediat
Consta în punerea în libertate a persoanei ce beneficiaza de liberarea conditiona-ta. Persoana va fi considerata în continuare ca aflându-se în executarea pedepsei, dar fara privare de libertate. Termenul de încercare este diferenta între pedeapsa aplicata si pedeapsa executata efectiv prin privare de libertate.
2) Efectul definitiv
Se produce la expirarea termenului de încercare, adica la împlinirea duratei pedepsei, si consta în considerarea pedepsei ca executata. De aceasta data însa, nu intervine reabilitarea de drept. Exista o singura exceptie în care intervine reabilita-rea de drept în urma liberarii conditionate si anume în cazul executarii pedepsei într-o închisoare militara.
si la aceasta modalitate de individualizare a executarii pedepsei revocarea poate fi obligatorie sau facultativa. Ea este obligatorie atunci când infractorul a comis una din urmatoarele categorii de infractiuni: infractiunea de omor, infractiuni contra sigurantei statului, infractiuni contra pacii sau omenirii, infractiuni savârsite cu intentie care au avut ca urmare moartea victimei sau infractiuni care au produs consecinte deosebit de grave. În toate celelalte cazuri revocarea este facultativa.
Instanta, de regula, nu va revovca liberarea atunci când pentru noua infractiune aplica o pedeapsa a carei executare nu implica privare de libertate (amenda, închi-soarea cu executarea la locul de munca). În caz contrar, instanta va revoca libera-rea conditionata.
În caz de revocare opereaza cumulul juridic prevazut de art. 61, cod penal. Potrivit acestui articol, restul ramas neexecutat la data liberarii se va contopi cu pedeapsa pentru noua infractiune, sporul aplicabil în acest caz fiind de pâna la 5 ani.
Aceasta solutie este criticabila, deoarece, cu toate ca în aceasta situatie ar putea exista recidiva postcondamnatorie, tratamentul sanctionator prevazut de art. 61, cod penal e mai putin sever decât cel reglementat în cazul recidivei. Explicatia acestei prevederi se gaseste în faptul ca, pâna în 1996, sporul aplicat recidivei post-condamnatorii era de 3 ani. Prin Legea nr. 140/1996 acest spor a fost marit la 7 ani, însa legiuitorul a uitat sa schimbe si prevederile art. 61, cod penal. Parerea prof. Florin Streteanu este ca tratamentul care ar trebui aplicat în astfel de situatii ar fi cumulul aritmetic.
Daca sunt îndeplinite conditiile recidivei, se va retine aceasta stare chiar daca nu se aplica tratamentul sanctionator specific, deoarece de existenta acesteia se leaga alte institutii de drept penal.
Pentru determinarea restului ramas neexecutat (cel care va intra în structura contopirii) se va avea în vedere doar perioada efectiv executata nu si perioada con-siderata ca executata în baza muncii prestate.
18. Cauzele care înlatura raspunderea penala
Este actul de clementa acordat prin lege de Parlament, prin care, din consideren-te de politica penala, este înlaturata raspunderea penala, executarea pedepsei si celelalte consecinte ale condamnarii, pentru infractiuni conise pâna la data aparitiei legii de amnistie.
Clasificare
I. Dupa aria de cuprindere, de întindere:
Amnistie generala - Când priveste orice infractiune indiferent de gravitate.
Amnistie speciala - Când priveste anumite infractiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea infractorilor.
II. Dupa conditiile în care amnistia devine incidenta:
Amnistia neconditionata (pura sau simpla) - Când incidenta ei nu este sub-ordonata îndeplinirii vreunei conditii speciale.
Amnistia conditionata - Incidenta acesteia este subordonata îndeplinirii anumitor conditii.
III. Dupa momentul în care intervine:
Amnistia antecondamnatorie - Când intervine dupa savârsirea infractiunii, dar înainte de condamnarea definitiva pentru aceasta.
Amnistia postcondamnatorie - Când intervine dupa ce hotarârea de con-damnare a ramas definitiva.
Efectele amnistiei
I. Efectele amnistiei antecondamnatorii
Amnistia are ca efect înlaturarea raspunderii penale pentru fapta savârsita. Astfel, daca nu a fost declansat procesul penal, acesta nu va mai fi pornit, iar daca procesul a început deja, acesta va înceta în momentul aplicarii actului de amnistie. Exista o exceptie în acest caz, atunci când procesul va continua la cererea inculpa-tului pentru ca acesta sa-si poata dovedi nevinovatia. Daca la finalizarea procesului inculpatul este gasit nevinovat, instanta va pronunta o solutie de achitare. În cazul în care se constata vinovatia inculpatului el nu va fi condamnat, facându-se aplica-rea prevederilor actului de amnistie.
II. Efectele amnistiei postcondamnatorii
Amnistia are ca efect încetarea executarii pedepsei, precum si înlaturarea tuturor consecintelor care decurg din condamnare. Aceasta înseamna ca respectiva con-damnare nu se ia în considerare la stabilirea starii de recidiva si ca nu va constitui un impediment la acordarea liberarii conditionate. De asemenea, daca pedeapsa a fost pusa în executare, executarea va înceta, iar daca nu a fost pusa în executare, aceasta nu va mai începe.
Efectele amnistiei postcondamnatorii se produc întotdeauna numai pentru viitor. Astfel, amenda platita pâna în momentul intervenirii actului de amnistie nu se va restitui, iar condamnatul nu va primi despagubiri pentru partea executata din pedeapsa.
Limitele amnistiei
Limita temporala
Reprezinta momentul pâna la care opereaza actul de amnistie. Prevederile actu-lui de amnistie se aplica infractiunilor savârsite pâna la data indicata în cuprinsul actului sau, în lipsa unei asemenea precizari, pâna la data intrarii în vigoare a legii de amnistie. Amnistia este, prin esenta ei, o lege cu aplicare retroactiva.
O problema discutata în doctrina este cea referitoare la efectele amnistiei în legatura cu infractiunile cu durata de executare. Astfel, se discuta ce se întâmpla în cazul unei infractiuni continuate ale carei acte sunt savârsite o parte înainte de intervenirea amnistiei si o parte dupa intervenirea acesteia. În unele sisteme de drept (Italia) se prevede ca amnistia înlatura raspunderea penala pentru actele savârsite anterior interventiei amnistiei. Daca este vorba de o infractiune continua, se considera ca, pentru a beneficia de amnistie, aceasta trebuie sa se fi epuizat ante-rior intervenirii amnistiei. În sprijinul acestor argumente se sustine ca infractiunea continuata este o forma a unitatii legale (este o interventie a legiuitorului) si ca, pe calea unui act de amnistie, legiuitorul poate scinda o astfel de infractiune. În schimb, infractiunea continua apartine unitatii naturale de infractiuni, astfel încât legiuitorul nu poate interveni spre a scinda aceasta unitate.
Doctrina româna nu a împartasit aceasta distinctie. Desi nu exista un text de lege expres, atât doctrina, cât si jurisprudenta româneasca apreciaza ca amnistia poate produce efecte cu privire la o infractiune continua, continuata sau de obicei numai în masura în care ea s-a epuizat anterior adoptarii actului de amnistie sau datei pre-vazute pentru aplicabilitatea actului de amnistie.
Limita materiala
Se refera la sfera infractiunilor pentru care legea de amnistie poate fi aplicata. Aceasta limita poate fi determinata în functie de mai multe criterii:
Dupa natura infractiunilor
Dupa valoarea prejudiciului
Dupa persoana sau vârsta condamnatului
Dupa limita pedepsei
Efectele amnistiei
Potrivit art. 119 (2), cod penal amnistia nu produce efecte asupra masurilor de siguranta, a masurilor educative, a despagubirilor civile sau asupra drepturilor per-soanei vatamate.
Exceptii:
În cazul masurilor de siguranta produc efecte în anumite situatii. Astfel, interzicerea aflarii într-o anumita localitate si interzicerea întoarcerii în locuinta fa-miliala nu se poate dispune decât daca persoana a fost condamnata la o anumita pe-deapsa. Daca nu a fost condamnata ca efect al amnistiei, nu se pot dispune aceste masuri.
În doctrina exista discutii cu privire la faptul daca se vor mai executa masurile de siguranta atunci când amnistia intervine dupa ce acestea au fost aplicate. În legatura cu aceasta problema exista doua opinii. Prima opinie spune ca se vor apli-ca oricum masurile de siguranta. Cea de-a doua sustine ca acestea nu se vor mai executa, deoarece art. 119 (1), cod penal arata ca pe data aplicarii actului de amnistie înceteaza toate consecintele condamnarii.
Referitor la masurile educative, marea majoritate a actelor de amnistie adoptate în ultimii ani au prevazut ca amnistia se aplica si masurilor educative, legiuitorul derogând de la art. 119 (2), cod penal.
Spre deosebire de celelalte doua cazuri, amnistia nu produce efecte asupra drep-turilor persoanelor vatamate (despagubirile civile).
B. Gratierea
Este un act de clementa adoptat de catre Parlament, pe cale de lege sau de catre seful statului, prin decret care are ca efect înlaturarea executarii unei pedepse, redu-cerea unei pedepse sau înlocuirea acesteia cu o specie de pedeapsa mai usoara.
Clasificare
I. În functie de întinderea efectelor:
1) Gratiere totala - Când se înlatura în întregime executarea pedepsei.
Gratiere partiala - Când produce efecte doar asupra unei parti din pedeapsa.
II. Dupa numarul subiectilor vizati:
1) Gratiere individuala - Acordata de presedinte prin decret prezidential. Inter-vine, întotdeauna, dupa ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare.
2) Gratiere colectiva - Acordata de Parlament, prin lege. Poate interveni si an-terior ramânerii definitive a hotarârii, dar aplicarea ei se va face doar dupa ce hota-rârea a ramas definitiva.
III. Dupa modul în care se produc efectele gratierii:
Gratiere neconditionata - Când efectele sale se produc definitiv si irevoca-bil de la data aplicarii actului de gratiere.
Gratiere conditionata - Când efectele definitive se produc doar la expirarea unui termen de încercare stabilit prin actul de gratiere. Desi Codul penal nu o mentioneaza în mod expres în art. 120, gratierea conditionata se regaseste în numeroase legi de gratiere. Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca executata a pedepsei ori a unei parti din pedeapsa, se produc la expirarea termenului de încercare. Acest termen este stabilit prin fiecare lege, dar, de regula, el este de 3 ani.
La fel ca amnistia, gratierea opereaza retroactiv cu privire la fapte savârsite anterior adoptarii actului de gratiere. În schimb, spre deosebire de amnistie, chiar daca intervine anterior condamnarii, gratierea va produce efecte doar dupa ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare. În caz de gratiere intervenita înainte de condamnare este obligatorie continuarea procesului penal pâna la finalizarea acestuia si abia apoi se va face aplicarea actului de gratiere.
Efectele gratierii
Indiferent de forma gratierii se vor produce aceleasi efecte. Acestea pot fi:
Considerarea ca executata a pedepsei în întregul sau, considerarea ca executata a unei parti din pedeapsa sau comutarea pedepsei într-o specie mai usoara (comutarea detentiunii pe viata în pedeapsa cu închisoarea, sau comutarea acesteia din urma în pedeapsa cu amenda).
Daca este vorba de o gratiere neconditionata, aceste efecte se produc de la momentul aplicarii gratierii. Daca intervine o gratiere conditionata, efectele se produc la momentul expirarii termenului de încercare.
Caracteristic gratierii conditionate este si faptul ca în cazul acesteia poate interveni revocarea ei. Aceasta intervine atunci când condamnatul savârseste o noua infractiune (uneori, legiuitorul prevede ca orice infractiune poate atrage revocarea, alteori limiteaza acest efect doar la infractiunile intentionate) în termenul de încercare. În caz de revocare a gratierii conditionate se aplica cumulul aritmetic, pedeapsa gratiata adaugându-se la pedeapsa aplicata pentru infractiunea care a atras revocarea gratierii.
Gratierea poate interveni si cu privire la o pedeapsa a carei executare a fost sus-pendata. Într-un asemenea caz, partea de pedeapsa care a fost gratiata se va scadea din termenul de încercare al suspendarii. Daca gratierea e totala, din termenul de încercare al suspendarii va ramâne doar acel termen fix de 2 ani, care va continua sa curga, functionând ca un termen de reabilitare special. Termenul de încercare al gratierii începe sa curga de la data aplicarii actului de gratiere.
Daca în termenul de încercare condamnatul nu savârseste o alta infractiune, pedeapsa se va considera executata de la data aplicarii actului de gratiere. În cazul în care infractorul comite o noua infractiune, exista mai multe posibilitati pentru revocarea gratierii dispusa pentru o pedeapsa a carei executare a fost suspendata, în functie de momentul în care este comisa aceasta infractiune (în termenul de încer-care al gratierii, în termenul de încercare al suspendarii sau în ambele termene). Vom avea în acest caz doua termene de încercare: termenul de încercare al suspendarii si termenul de încercare al gratierii. Comiterea unei noi infractiuni poate atrage atât revocarea suspendarii, cât si revocarea gratierii.
Avem 4 situatii:
Când infractiunea este comisa doar în termenul de încercare al suspendarii.
 |
Termenul fix de 2 ani Partea
negratiata Partea gratiata
Termenul de încercare la gratierii
I2
În acest caz, dat fiind ca termenul de încercare al gratierii a expirat, efectele gratierii s-au produs în mod irevocabil. Astfel, partea din pedeapsa care a fost gratiata va fi considerata ca executata în mod irevocabil. În exemplul dat, va opera revocarea suspendarii conditionate si se va aplica sistemul cumulului aritmetic. Astfel, pedeapsa pentru noua infractiune se va adauga la restul negratiat din pe-deapsa initiala.
2) Infractiunea e savârsita în termenul de încercare al gratierii si în termenul partii gratiate din pedeapsa.
Termenul fix
de 2 ani Partea negratiata Partea gratiata Termenul
de încercare la gratierii
I2
În aceasta situatie, noua infractiune fiind savârsita în termenul de încercare al gratierii, se va revoca gratierea. Efectul revocarii gratierii consta în reîntregirea termenului de încercare al suspendarii. Astfel, se constata ca noua infractiune e comisa si în termenul de încercare al suspendarii, ceea ce va atrage revocarea suspendarii, iar infractorul va executa pedeapsa pentru noua infractiune adaugata la pedeapsa initiala în întregul ei.
3) Infractiunea e savârsita dupa expirarea termenului de încercare al suspendarii, dar în termenul de încercare al gratierii.
Termenul fix
de 2 ani Partea negratiata Partea gratiata Termenul
de încercare la gratierii
I2
În aceasta ipoteza se va revoca gratierea, caci infractiunea este savârsita în termenul de încercare al gratierii. Efectul revocarii este reîntregirea termenului de încercare al suspendarii. Totusi, se constata ca acest din urma termen, chiar reîntregit, se împlinise la momentul comiterii noii infractiuni si, deci, nu mai este posibila revocarea suspendarii. În concluzie, infractorul va executa doar pedeapsa pentru infractiunea savârsita ulterior.
4) Infractiunea e savârsita dupa expirarea termenului de încercare al gratierii si în timpul fractiunii de pedeapsa ce a fost gratiata.
Termenul fix de 2 ani Partea
negratiata Partea
gratiata
Termenul
de încercare la gratierii
I2
În aceasta situatie, dat fiind ca termenul de încercare al gratierii a expirat, efectele sale s-au produs cu titlu definitiv, adica partea de pedeapsa gratiata este în mod irevocabil considerata ca executata. Astfel, aceasta fractiune iese din structura termenului de încercare al suspendarii (care acum se compune din perioada fixa de 2 ani si partea negratiata din pedeapsa) si se considera ca noua infractiune e savârsita dupa epuizarea acestui termen. În concluzie, nu mai poate opera revocarea si infractorul va executa doar pedeapsa prevazuta pentru noua infractiune.
Limitele efectelor gratierii
Limita temporala
Aceste limite sunt similare cu cele de la amnistie. si în cazul gratierii, aceasta opereaza cu privire la o infractiune continua, continuata sau de obicei doar daca s-a epuizat anterior datei stabilite prin actul de gratiere.
2) Limita materiala
Priveste sfera infractiunilor la care se aplica gratierea. Aceasa limitare este stabilita în fiecare caz în parte prin legea de gratiere.
3) Limita efectelor pedepsei
Gratierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare, afara de cazul când prin actul de gratiere se dispune astfel. Art. 120 (4), cod penal prevede ca gratierea nu are efecte asupra masurilor de siguranta si asupra masurilor educative. Însa, în practica legislativa, au existat numeroase acte de gratiere a caror aplicabili-tate a fost extinsa si în cazul masurilor educative. Nu au fost însa extinse si asupra masurilor de siguranta. De asemenea, gratierea nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vatamate.
Condamnarile în privinta carora a intervenit gratierea pot fi luate în calculul starii de recidiva. Este important de precizat ca gratierea nu are ca efect reabilitarea de drept.
Exista doua feluri de prescriptie extinctiva:
Prescriptia raspunderii penale
Prescriptia executarii pedepsei
În dreptul penal nu exista un termen general de prescriptie, ci sunt termene spe-ciale pentru fiecare caz.
1) Prescriptia raspunderii penale
Are ca efect înlaturarea raspunderii penale pentru fapta savârsita. De aceea se considera ca, în dreptul penal, prescriptia reprezinta o sanctiune la adresa pasivitatii organelor judecatoresti care au avut dreptul sa-l traga la raspundere pe infractor. Efectul prescriptiei raspunderii penale este similar cu cel al amnistiei antecon-damnatorii.
Prescriptia opereaza indiferent de gradul de gravitate a infractiunii, cu exceptia infractiunilor contra pacii si omenirii. Termenele de prescriptie se determina în functie de natura si durata sanctiunii prevazute de lege pentru fapta care se prescrie, avându-se în vedere maximul special al acestei pedepse:
- Daca este o pedeapsa cu detentiunea pe viata sau cu închisoarea mai mare de 15 ani, termenul este de 15 ani.
- Daca este o pedeapsa cuprinsa între 10-15 ani, termenul este de 10 ani.
- Daca este o pedeapsa cuprinsa între 5-10 ani, termenul este de 8 ani.
- Daca este o pedeapsa cuprinsa între 1-5 ani, termenul este de 5 ani.
- Daca este o pedeapsa cu închisoarea pâna la un an sau amenda, termenul este de 3 ani.
Termenul de prescriptie începe sa curga de la data savârsirii infractiunii (când se produce rezultatul în cazul infractiunilor de rezultat, când are loc actiunea sau inactiunea în cazul infractiunilor formale si când se epuizeaza infractiunea în cazul infractiunilor cu durata de executare). În cazul minorilor termenele de prescriptie se reduc la jumatate. Asadar, în cazul minorilor opereaza o dubla reducere, pentru ca termenul de încercare se calculeaza în functie de limitele pedepsei reduse la juma-tate, iar apoi termenul astfel calculat se reduce si el la jumatate.
Ex În cazul unei pedepse cu închisoarea de la 5-15 ani termenul de încercare va fi de 4 ani.
Întreruperea prescriptiei
Are loc atunci când intervine un act de tragere la raspunderea penala a faptuito-rului sau atunci când se efectueaza orice act de procedura care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului (fac parte din aceasta categorie arestarea, citatia, confruntarea etc.).
Suspendarea cursului prescriptiei
Are loc atunci când, potrivit legii, exista o cauza care împiedica punerea în miscare sau continuarea actiunii nepenale. De exemplu, în cazul infractiunilor care intra sub incidenta legii penale române în baza principiului realitatii, actiunea penala se pune în miscare numai cu autorizarea procurorului general. Pâna când intervine aceasta autorizare, cursul prescriptiei este suspendat.
De asemenea, se considera suspendat cursul prescriptiei si în caz de întrerupere a procesului penal pe motivul existentei unei boli grave a învinuitului sau incul-patului. Alta situatie în care se întrerupe termenul este cea în care intervine un eveniment imprevizibil, care împiedica desfasurarea unor acte de procedura (locali-tatea în care s-a comis infractiunea e izolata din cauza unor calamitati naturale).
Diferenta dintre întreruperea si suspendarea prescriptiei
Dupa întrerupere începe sa curga un nou termen, iar dupa suspendare cursul termenului continua o data cu disparitia cauzei de suspendare, luându-se în calcul si perioada anterioara intervenirii suspendarii.
Pentru a evita o prescriptie perpetua, legiuitorul a reglementat o prescriptie spe-ciala care are ca efect înlaturarea raspunderii penale pentru fapta comisa, indiferent de numarul întreruperilor, daca termenul de prescriptie a fost depasit cu jumatate din durata sa.
2) Prescriptia executarii pedepsei
Are ca efect considerarea ca executata a pedepsei dupa trecerea unui interval de timp prevazut de lege. Termenele de prescriptie, în acest caz, se determina în func-tie de natura pedepsei a carei executare se prescrie, tinându-se cont de durata con-cret stabilita de instanta pentru aceasta pedeapsa:
- Daca este o pedeapsa cu detentiunea pe viata sau cu închisoarea mai mare de 15 ani, termenul este de 20 de ani.
- Daca este o pedeapsa cu închisoarea de pâna la 15 ani, termenul va fi format dintr-o perioada fixa de 5 ani la care se adauga jumatate din pedeapsa aplicata.
- Daca este o pedeapsa cu amenda, termenul va fi de 3 ani.
- Daca este vorba de sanctiuni cu caracter administrativ aplicate în cazul faptelor care intra sub incidenta art. 181, cod penal, termenul este de un an.
În cazul minorilor termenul de prescriptie se reduce la jumatate.
Întreruperea termenului prescriptiei
Legiuitorul reglementeaza doua cauze de întrerupere:
Când începe executarea pedepsei.
Când infractorul savârseste o noua infractiune.
Suspendarea termenului prescriptiei
Atunci când exista o dispozitie legala ce împiedica, potrivit Codului de procedura penala (în acest cod sunt reglementate institutiile amânarii sau întrerupe-rii pedepsei), punerea în executie sau continuarea executarii pedepsei.
Termenul de prescriptie a executarii pedepsei curge de la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare. În cazul revocarii suspendarii conditionate, a suspendarii sub supraveghere, a executarii pedepsei la locul de munca sau a revocarii liberarii conditionate, termenul curge de la data ramânerii definitive a hotarârii de revocare.
Pe perioada termenului de prescriptie a executarii pedepsei opereaza pedepsele accesorii, iar dupa expirarea acestui termen opereaza pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi.
Efectul e doar considerarea pedepsei ca executate, nu si înlaturarea raspunderii penale pentru fapta comisa. Astfel, o pedeapsa prescrisa se considera executata si se ia în considerare la starea de recidiva.
De regula, actiunea penala se pune în miscare din oficiu. Exista, totusi, si excep-tii, atunci când promovarea unor actiuni este lasata la latitudinea persoanei vatamate. Aceasta se face fie în considerarea pericolului social redus al infractiunii, fie datorita faptului ca desfasurarea procesului i-ar putea cauza prejudicii morale partii vatamate.
De obicei actiunea este pusa în miscare la plângerea prealabila a victimei în cazul urmatoarelor infractiuni: insulta, calomnie, loviri, vatamare corporala, viol în forma simpla (chiar daca aceasta infractiune prevede un pericol social ridicat, actiunea se va pune în miscare doar la plângerea victimei tocmai pentru ca este o situatie stânjenitoare pentru aceasta si îi poate aduce prejudicii morale).
Daca legea prevede ca actiunea se pune în miscare doar la plângerea prealabila a partii vatamate, absenta acestei plângeri înlatura raspunderea penala. Prin exceptie, actiunea penala se poate pune în miscare si din oficiu atunci când persoana vatamata e lipsita de capacitate de exercitiu sau e o persoana cu capacitate de exer-citiu restrânsa.
Retragerea plângerii
Are acelasi efect ca si lipsa acesteia, adica înlatura raspunderea penala. Pentru aceasta trebuiesc îndeplinite conditiile urmatoare:
Rretragerea plângerii trebuie facuta de persoana prevazuta de lege, adica de catre persoana vatamata sau de reprezentantul legal ori contractual al acesteia.
Retragerea trebuie sa fie explicita, adica sa constea într-o declaratie în fata in-stantei prin care persoana vatamata arata ca renunta la actiunea penala introdusa. Prin exceptie, retragerea poate fi si implicita daca sunt îndeplinite conditiile:
- Este vorba de una dintre infractiunile prevazute de art. 279, lit. a), cod pr. pen., adica de insulta, calomnie, amenintare, lovire în forma simpla, abuz de încre-dere.
- Persoana vatamata sa fi lipsit nejustificat de la doua termene consecutive. Aceasta conditie nu e îndeplinita atunci când partea vatamata nu a fost legal citata sau când a fost prezent aparatorul legal al acesteia.
- Cauza sa se afle în curs de judecata la prima instanta.
Retragerea plângerii sa intervina înainte de ramânerea definitiva a hotarârii.
Retragerea sa fie totala si neconditionata. Nu e posibila o retragere sub condi-tia executarii unei prestatii de catre inculpat.
Plângerea prealabila e guvernata de principiul solidaritatii active si pasive. A-tunci când exista mai multe persoane vatamate, se va angaja raspunderea penala a inculpatului, chiar daca plângerea a fost introdusa sau mentinuta doar de o singura persoana. Potrivit principiului solidaritatii pasive, atunci când fapta a fost comisa în participatie este suficienta introducerea ori mentinerea plângerii pentru unul singur dintre participanti pentru a se antrena raspunderea penala a tuturor participantilor.
În cazul retragerii plângerii penale inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a-si dovedi nevinovatia. Retragerea plângerii trebuie sa intervina înaintea finalizarii procesului.
Este un act bilateral prin care inculpatul si partea vatamata consimt sa puna capat procesului, înlaturând raspunderea penala si stingând actiunea civila.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care opereaza in rem, împaca-rea partilor produce efecte in personam, operând doar între partile care s-au împa-cat. În concluzie, nu opereaza solidaritatea activa sau pasiva.
Pentru a produce efecte, împacarea partilor trebuie sa îndeplineasca conditiile:
Sa fie vorba de o infractiune pentru care legea prevede împacarea partilor. De regula, aceste infractiuni sunt cele care necesita plângerea prealabila a partii vata-mate, fiind infractiuni ce prevad un pericol social redus. Totusi, nu este vorba despre toate infractiunile ce necesita plângerea prealabila a partii vatamate, ci doar de acele infractiuni în care legiuitorul a instituit în mod expres posibilitatea împa-carii partilor. Aceasta opereaza si în cazul unor infractiuni a caror urmarire se dis-pune din oficiu (art. 180 (11) si (21), cod penal).
Împacarea partilor trebuie sa intervina pâna la ramânerea definitiva a hotarârii judecatoresti.
Împacarea sa se faca de catre persoanele abilitate în acest sens. De regula, împacarea intervine între inculpat si partea vatamata. Totusi, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, împacarea se face de catre reprezentantii lor legali, iar în cazul persoanelor cu capacitate de exercitiu restrânsa, împacarea se face personal cu încuviintarea ocrotitorului legal.
Împacarea trebuie sa fie totala si neconditionata.
Împacarea trebuie sa fie, întotdeauna, explicita.
Daca partile s-au împacat, tinând cont ca este vorba de un act bilateral, partea vatamata nu mai poate cere continuarea procesului.
19. Reabilitarea
Are ca efect înlaturarea tuturor decaderilor, interdictiilor si incapacitatilor care decurg din hotarârea de condamnare. Legiuitorul reglementeaza doua feluri de reabilitare: reabilitarea de drept si reabilitarea judecatoreasca.
1) Reabilitarea de drept
Aceasta intervine daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:
a) Persoana cu privire la care intervine reabilitarea a fost condamnata la pedeapsa închisorii de cel mult un an sau la pedeapsa amenzii. E vorba de pedeapsa pronuntata de instanta, nu de pedeapsa redusa în urma gratierii.
b) Condamnatul nu a savârsit o alta infractiune în termen de 3 ani de la execu-tarea sau considerarea ca executata a pedepsei.
Daca în acest interval el savârseste o noua infractiune, indiferent de durata pedepsei aplicata pentru aceasta, nu va mai opera reabilitarea de drept, ci numai reabilitarea judecatoreasca. Condamnatul poa-te beneficia însa de reabilitarea de drept pentru condamnari succesive, în masura în care nici una dintre infractiuni nu a fost savârsita în termenul de reabilitare pentru condamnarea precedenta.
Reabilitarea de drept intervine prin simpla împlinire a termenului, nefiind nece-sar ca ea sa fie pronuntata de catre instanta. Condamnatul poate, eventual, solicita instantei sa constate intervenirea reabilitarii si sa dispuna radierea condamnarilor din cazierul judiciar în masura în care acest lucru nu s-a facut din oficiu.
Exista situatii speciale ale reabilitarii de drept si anume aceasta se face în urma executarii pedepsei într-o închisoare militara, în urma suspendarii conditionate si a suspendarii sub supraveghere.
2. Reabilitare judecatoreasca
Este acordata de catre instanta daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:
a) S-a împlinit termenul de reabilitare. Acesta se calculeaza în raport de durata pedepsei executata sau considerata ca executata:
- Daca pedeapsa nu depaseste 5 ani, termenul este de 4 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei.
- Daca pedeapsa este cuprinsa între 5-10 ani, termenul este de 5 ani si jumatate din durata pedepsei.
- Daca pedeapsa depaseste 10 ani, termenul este de 7 ani si jumatate din durata pedepsei.
Termenul de reabilitare
- Curge de la data când pedeapsa a fost executata sau considerata ca executata.
- La pedeapsa executata integral în regim de detentie - Termenul de reabilitare curge de la data punerii în libertate a condamnatului.
- Când condamnatul a fost liberat conditionat - Termenul de reabilitare curge de la împlinirea duratei pedepsei, adica de la expirarea termenului de încer-care a liberarii conditionate.
- În cazul în care a intervenit gratierea totala - Termenul curge de la data aplicarii actului de gratiere. Aceasta data poate fi data ramânerii definitive a hota-rârii de condamnare, atunci când legea de gratiere a intervenit în cursul procesului, respectiv data intrarii în vigoare a actului de gratiere, atunci când aceasta a inter-venit dupa ramânerea definitiva a hotarârii.
- În caz de gratiere conditionata - Termenul de reabilitare curge tot de la data aplicarii gratierii si nu de la data împlinirii termenului de încercare.
- Daca inculpatul a executat pedeapsa la locul de munca - Termenul curge din momentul împlinirii duratei pedepsei, indiferent daca persoana a executat pe-deapsa integral sau a beneficiat de încetarea executarii.
- Când a intervenit prescriptia executarii pedepsei - Termenul de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de prescriptie.
- În caz de condamnari succesive - Termenul de reabilitare se calculeaza în raport de pedeapsa cu durata cea mai mare si curge de la data executarii sau consi-derarii ca executata a ultimei pedepse.
b) Inculpatul sa nu fi suferit o noua condamnare în termenul de reabilitare. Daca a savârsit o noua infractiune, dar aceasta a fost amnistiata, nu se acorda reabilitarea, deoarece este necesar ca inculpatul sa aiba o buna conduita.
c) Inculpatul sa aiba o buna conduita.
d) Inculpatul sa-si asigure existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste.
e) Inculpatul sa fi achitat în întregime cheltuielile judecatoresti si despagubirile civile. Daca neplata se datoreaza imposibilitatii inculpatului, instanta poate dispune reabilitarea. S-a considerat în practica judiciara ca aceasta conditie nu e îndeplinita atunci când plata despagubirilor nu mai poate fi ceruta de catre partea civila, dato-rita intervenirii prescriptiei civile.
Reabilitarea are ca efect înlaturarea tuturor decaderilor, incapacitatilor si inter-dictiilor care ar fi putut avea loc.
|
