Notiuni juridice de baza

Notiuni juridice de baza

Vom prezenta cateva dintre notiunile de baza, utile pentru asistentul social .

Drept – totalitatea regulilor generale de conduita ce reglementeaza ra­porturile sociale dintr-o societate data, sanctionate prin forta de constran­gere a statului.

Drept obiectiv, pozitiv (Law) - totalitatea regulilor juridice care regle­menteaza raportur 111b13b ile sociale dintr-o perioada data.

Drept civil – totalitatea normelor juridice care reglementeaza pe baza egalitatii partilor, majoritatea raporturilor patrimoniale, precum si raportu­rile personale nepatrimoniale, prevazute de legea civila.

Drept penal – totalitatea normelor juridice care stabilesc masurile sanc­tionatoare si educative ce urmeaza a fi luate fata de cei care au savarsit fapte inscrise in legea penala.

Norma juridica – regula generala de conduita, obligatorie si imperso­nala, instituita prin lege sau obicei si a carei aplicare este asigurata la nevoie de forta de constrangere a statului.

Obicei – norma de drept formata prin traditie si acceptata de societate (cutuma).

Lege – act normativ stabilit de puterea legiuitoare, ce cuprinde norme generale de conduita obligatorie, sanctionata prin forta de constrangere a statului. Poate fi:

constitutionala

dispozitiva – norma ce reglementeza situatii ce sunt in afara voin­tei particularilor (de ex. norme referitoare la puterile tutorilor)

imperativa (prohibitiva) – norma ce cuprinde o dispozitie de la care partile nu pot deroga

interpretativa – ce lamureste sensul unei legi anterioare

supletiva – ce reglementeaza efectele unor acte juridice, pe care partile contractante nu le-au reglementat ele insele.

Legislatie – totalitatea actelor normative dintr-o anumita tara, domeniu sau perioada de timp.

Raport juridic reprezinta o relatie sociala ce cade sub incidenta normelor juridice. Elementele constitutive[2] ale unui raport juridic sunt:

a) subiectul raportului juridic – titular de drepturi si obligatii, de natura a provoca nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic (pot fi subiect de drept persoanele fizice si persoanele juridice)

b) continutul raportului juridic – ansamblul drepturilor subiective si obligatiilor pe care partile le au

c) obiectul raportului juridic – conduita prescrisa de norma juridica, actiunea/inactiunea la care se refera drepturile si obligatiile subiectului raportului juridic.

Persoana fizica – omul privit individual de drept, ca titular de drepturi si obligatii civile (art.25 alin.2 C.civil).

Persoana juridica – orice forma de organizare care, intrunind conditiile cerute de lege, este titulara de drepturi si obligatii civile (art.25 alin.3, C.Civil). Elementele constitutive pentru persoana juridica sunt: sa aiba o organizare de sine statatoare si un patrimoni propru, afectat realizarii unui anumit scop licit si moral, in acord cu interesul general (art. 187 C.civil)

Drept subiectiv (rigth) – prerogativa ce apartine unei persoane, ce-i permite sa ceara alteia o prestatie/abtinere sau respectarea unei situatii.

Sau

posibilitatea recunoscuta de dreptul obiectiv, subiectului activ – persoana fizica sau persoana juridica, in virtutea careia, aceasta poate sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita cores­punzatoare – sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva – de la subiectul pasiv, si sa ceara concursul fortei coercitive a autoritatii publice, in caz de nevoie[3].

Obligatia[4] – indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, condu­ita care poate consta in a da, a face ori a nu face ceva si care, la nevoie poate fi impusa prin forta autoritatii publice

Fapte juridice[5] – imprejurari de fapt care pot duce la nasterea, modi­ficare si stingerea unui raport juridic.

Acte juridice[6] – manifestari de vointa apte de a produce consecinte juridice, respectiv de a naste, modifica sau stinge un raport juridic.

Drept natural[7] – reguli de drept bazate pe morala si dreptate care stau/trebuie sa stea la temelia oricarui sistem de drept.

Opozabilitate[8] – calitatea unui act juridic, a unui drept subiectiv sau a unui mijloc de aparare de a produce efecte atat intre parti, cat si fata de terti.

Ratificare[9] – confirmare pe care organele competente de stat o dau tratatelor internationale incheiate de respectivul stat.

Izvoare de drept – conditiile materiale si sociale ce determina fondul si forma normelor juridice . Normele juridice imbraca forma generica a actelor normative – acte ce emana de la organele de stat investite cu prerogativa legiferarii. Constitutia Romaniei stabileste prerogativele legiferarii. Camera Deputatilor si Senatul adopta legi, hotarari, motiuni, in prezenta majoritatii ; Parlamentul (art 73 Constitutie) – legi constitutionale, legi organice (art.76), legi ordinare (reglementeaza diverse domenii si raporturi sociale, distincte de cele reglementate prin Constitutie si legile organice) ; Guvernul – poate emite ordonante, hotarari, Consiliul local – hotarari, primarul ori prefectul – dispozitii, respectiv ordine.

Izvoarele formale sunt clasificate dupa mai multe criterii[12] :

a) Dupa ierarhia organului de stat care emite norma

b) Dupa domeniul pe care il reglementeaza

c) Dupa ierahia fortei juridice a actului normativ respectiv etc.

Dupa criteriul ierarhiei : legi constitutionale, organice, ordinare, coduri de legi, acte normative cu putere de lege (decrete-legi[13], ordonante si unele acte internationale ratificate de organul legislativ suprem). Din punct de vedere al ierarhiei izvoarele de drept sunt:

Constitutia Romaniei – Legea fundamentala

Legi – emise de Parlament

Ordonate si hotarari – Emise de Guvern

Ordine – emise de Ministere de specialitate

Hotarari ale consiliilor judetene, hotarari ale consiliilor locale – acte normative emise de autoritati administrative

Cutuma

Practica sau precedentul judiciar (jurisprudenta)

Doctrina sau stiinta dreptului

Constituie izvoare de drept numai actele normative (reglementari inter­ne si internationale acceptate de Romania).

Obiceiul (cutuma) si morala (bunele moravuri) nu sunt si nu pot fi considerate izvoare distincte de drept ; nici normele de convietuire sociala (de exemplu deontologia profesionala) ; practica judiciara si doctrina – au utilitate in interpretarea si aplicarea corecta a normelor cuprinse in actele normative, precum si in perfectionarea legislatiei intr-un anumit domeniu.

Capacitatea de folosinta reprezinta aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii civile (art.34 C.Civil). Potential, capacitatea de folosinta se refera la toate drepturile subiective pe care o persoana le poate dobandi. Nu se confunda cu drepturile subiective ci inseamna aptitudinea generala a persoanei de a le putea fi titular . Caracterele juridice ale capacitatii de folosinta ale persoanei fizice sunt: legalitatea, egalitatea, universalitatea, generalitatea, intangibilitatea si inalienabilitatea .

a) legalitatea – insusirea acestei capacitati nu poate fi reglementata decat prin lege, nefiind de domeniul vointei individuale

b) egalitatea – deriva din principiul constitutional al egalitatii tutoror persoanelor in fata legii, fara discriminare sau alte privilegii (egalitatea este consacrata si in reglementarile internationale)

c) universalitatea – capacitatea de folosinta este atribuita si recunoscuta tuturor persoanelor de cetatenie romana, cetateni straini si apatrizi.

d) generalitatea – capacitatea de folosinta a persoanei fizice se exprima in aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea orice drepturi subiective recunoscute de lege (spre deosebire de capacitatea de folosinta specializata si limitata a persoanelor juridice – la acele drepturi ce cores­pund scopului in care au fost infiintate, stabilit prin actul de infiintare ori statut)[18]

Capacitatea de folosinta incepe[19] de la nasterea persoanei (art. 35 C.civil) – regula generala. Exceptia de la regula generala vizeaza minorii: drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptie insa numai daca el se naste viu (art. 36 C.civil). Altfel spus, ca o masura de protectie a minorului, legiuitorul a prevazut numai aptitudinea copilului de a dobandi drepturi nu si obligatii. Copilul trebuie sa se nasca viu, este cea de a doua conditie. Legiuitorul roman a instituit si o prezumtie legala absoluta potrivit careia „timpul cuprins intre a 300 si 180 zi inaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiei” (a se vedea prevederile art. 412 referitoare la timpul legal al conceptiunii, C.Civil).

Capacitatea de folosinta, conform art. 35 C civil, inceteaza odata cu moartea persoanei. Pentru situatia de incertitudine cu privire la decesul unei persoane a fost reglementata procedura declararii judecatoresti a mortii (cartea I, titlul II, capitolul I, sectiunea 3, C.civil).

Capacitatea de exercitiu reprezinta aptitudinea persoanei fizice de a dobandi si exercita drepturi, precum si de a-si asuma si executa obligatii prin incheierea de acte juridice proprii, fara reprezentare sau asistarea de catre o alta persoana (art. 37 C. Civil).

Caracterele juridice ale capacitatii de exercitiu ale persoanei fizice sunt legalitatea, generalitatea, intangibilitatea, inalienabilitatea si egalitatea. Singurul izvor de drept al capacitatii de exercitiu este legea, care stabileste elementele si conditiile capacitatii, inceputul si sfarsitul ei, continutul juridic al acestia. Normele juridice care reglementeaza capacitatea de exercitiu sunt imperative[20].

Spre deosebire de capacitatea de folosinta, capacitatea de exercitiu[21] desi este recunoscuta tuturor persoanelor, difera de la o categorie de persoane la alta, dar numai in functie de discernamant, pe care legea il prezuma si recunoaste persoanelor in raport cu varsta si integritatea lor mintala. Astfel, se face distinctia intre:

lipsa totala a capacitatii de exercitiu – minorii pana la 14 ani – sunt prezumati prin lege de a nu avea discernamantul necesar inche­ierii actelor juridice prin propria lor vointa constienta, si persoa­nele puse sub interdictie (lipsite de discernamant ca urmare a alienatiei mintale sau a debilitatii mintale) (art 43 C.civil)

capacitatea de exercitiu retransa pentru minorul care a implinit 14 ani (art.41 alin.1, C.Civil)

capacitatea de exercitiu deplina – toate persoanele majore, de la varsta de 18 ani, daca nu au fost puse sub interdictie judeca­toreasca.

C. civil in vigoare reglementeaza si capacitatea de exercitiu anticipata. Astfel, conform art. 40, pentru motive temeinice, instanta de tutela poate recunoaste minorului care a implinit varsta de 16 ani capacitatea deplina de exercitiu, dar cu ascultarea parintilor ori tutorelui minorului, luandu-se daca este cazul si avizul consiliului de familie[22]. Minorul dobandeste prin casatorie capacitate de exercitie deplina (art.39, C.Civil).

Atributele de identificare a persoanei fizice reprezinta un ansamblu de drepturi si calitati juridice intrinseci oricarui subiect de drept care permit identificarea si individualizarea lui in societate[23]. Aceste atribute de identi­ficare sunt numele, domiciliul, starea civila. Aceste atribute sunt impor­tante in stabilirea dreptului la asistenta sociala, in aspectele jurisdictionale ale asistentei sociale, in instituirea unor masuri de ocrotire, in asigurarea respectarii drepturilor persoanelor asistate (de exemplu dreptul la nume al copilului), si enumerarea nu este limitativa.