OBLIGAŢIA CIVILĂ

Notiunea de obligatie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit notiunea de obligatie, Codul civil român din 1865, ca de altfel si alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elvetian din 1907 sau Codul federal elvetian al obligatiilor din 1881 si apoi din 1911, nu au definit aceasta institutie juridica.[1]

Acest lucru se explica prin adoptarea de catre redactorii codurilor respective a renumitei definitii a obligatiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligatia astfel: " obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura."

În aceste conditii, sarcina definirii obligatiei civile a revenit doctrinei.

Astfel au fost formulate mai multe definitii:

" Obligatia este o legatura juridica între doua sau mai multe persoane, în virtutea careia, o parte, numita debitor, se obliga fata de alta, numita creditor, la executarea unei prestatiuni pozitive sau negative, adica la un fapt sau la o abstentiune."[2]

" Obligatia este raportul juridic în temeiul careia o persoana este tinuta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva în favoarea unei alte persoane."[3]

"Raportul juridic de obligatie poate fi definit ca acel raport în baza caruia o persoana, numita creditor, poate pretinde altei persoane, numita debitor, efectuarea unei anumite prestatiuni."

"Obligatia este raportul juridic în temeiul caruia o persoana, numita creditor, are dreptul de a pretinde de la alta persoana, numita debitor, o anumita prestatiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini."

"Obligatia este raportul de drept civi 15215x231p l în care o parte, numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute o prestatie sau mai multe prestatii, ce pot fi de a da, a face sau a nu face , de regula, sub sanctiunea constrângerii de stat."

" Obligatia este raportul juridic în temeiul caruia o persoana numita debitor este tinuta fata de alta, numita creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sanctiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de buna voie."[7]

" Obligatia este acel raport juridic în temeiul caruia o persoana - numita creditor - poate sa pretinda unei alte persoane - numita debitor - sa-i faca o prestatie pozitiva sau negativa, iar în caz de neîndeplinire s-o poata obtine în mod fortat."[8]

"Obligatia - în sens larg - este, asadar, acel raport juridic în continutul caruia intra dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor - si caruia îi revine îndatorirea corespunzatoare - a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunavoie."[9]

În raport de definitiile enuntate, putem defini obligatia civila ca fiind raportul juridic în baza caruia creditorul are dreptul sa pretinda debitorului sa execute  prestatia corelativa de a da, a face sau a nu face ceva.

Elementele raportului juridic obligational

În literatura de specialitate[10], raportul juridic este definit ca acea legatura sociala, reglementata de norma juridica, continând un sistem de interactiune reciproca între participanti, determinati, legatura ce este susceptibila de a fi aparata pe calea coercitiunii statale.

Raportul juridic civil este o specie de raport juridic - relatia sociala patrimoniala sau napatrimoniala, reglementata de norma de drept civil - caracterizat prin caracter social, volitional si pozitia de egalitate juridica a partilor[11].

Ca orice raport juridic, raportul juridic obligational prezinta trei elemente structurale: subiectele, continutul si obiectul.

Subiectele raportului juridic obligational

Subiectele raportului juridic de obligatie sunt persoanele fizice si persoanele juridice, ca titulare de drepturi subiective civile si obligatii corelative, precum si statul, atunci când participa la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.

Subiectul activ se numeste creditor, iar subiectul pasiv se numeste debitor, denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligationale, indiferent de izvorul obligatiei., fiind termeni proprii teoriei generale a obligatiilor. Atunci când ne raportam la izvoarele concrete ale obligatiilor, subiectele poarta denumiri specifice: vânzator si cumparator, în cazul contractului de vânzare - cumparare, donator si donatar, în cazul contractului de donatie, locator si locatar, în cazul contractului de locatiune.

Exista raporturi de obligatii în care o parte este numai creditor, iar cealalta parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutatorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.

De cele mai multe ori, raporturile de obligatii au un caracter complex, subiectele având calitati duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare - cumparare, vânzatorul este creditor al pretului si debitor al obligatiilor de transmitere a dreptului de proprietate si de predare a lucrului vândut, iar cumparatorul este creditorul obligatiei de predare a lucrului si debitorul pretului.

Continutul raportului juridic obligational

Continutul raportului juridic obligational este alcatuit din dreptul de creanta care apartine creditorului si obligatia corelativa acestui drept, care incumba debitorului.

Raportul de obligatie poate fi, din punct de vedere al continutului, simplu, atunci când o parte are numai drepturi, iar cealalta parte numai obligatii sau complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât si obligatii.

Continutul raporturilor juridice de obligatii este determinat prin vointa partilor, atunci când izvorul obligatiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligatiei este fapta juridica ilicita cauzatoare de prejudicii.

Obiectul raportului juridic obligational

Obiectul raportului juridic de obligatie consta în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor si acesta trebuie sa îndeplineasca, adica însasi prestatia.[12]

Obiectul obligatiei poate fi concretizat într-o prestatie pozitiva - a da, a face - sau într-o abtinere sa inactiune - a nu face ceva ce ar fi putut sa faca în lipsa obligatiei asumate[13].

Indiferent de felul prestatiei, aceasta trebuie sa îndeplineasca urmatoarele cerinte: sa aiba natura juridica, sa fie destinata creditorului, sau persoanei desemnate de catre acesta, sa prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnata de catre acesta, sa fie posibila, sa fie determinata sau determinabila si sa fie licita.

Clasificarea obligatiei civile

Clasificarea obligatiilor se realizeaza în functie de urmatoarele criterii:

izvorul obligatiei,

obiectul obligatiei

opozabilitatea obligatiei

sanctiunea juridica

dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati

Clasificarea obligatiilor dupa izvoare

Daca avem în vedere criteriul izvorului lor, obligatiile se clasifica astfel:

Obligatii nascute din acte juridice

obligatii nascute din acte juridice unilaterale;

obligatii nascute din contracte;

obligatii nascute din fapte juridice

- obligatii care rezulta din fapte juridice licite:

obligatii nascute din îmbogatirea fara just temei;

obligatii nascute din gestiunea de afaceri;

obligatii nascute din plata nedatorata;

obligatii care rezulta din fapte juridice ilicite

Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor

O prima clasificare, în functie de acest criteriu, ne permite sa distingem trei categorii de obligatii:

obligatii de a da;

obligatii de a face;

obligatii de a nu face.

Obligatia de a da ( aut dare) înseamna îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real.

O asemenea obligatie este, de exemplu, obligatia vânzatorului de a transmite cumparatorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

În dreptul civil a da are un alt înteles decât în limbajul obisnuit, în care a da înseamna a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligatie de a face.

Obligatia de a face (aut facere) reprezinta îndatorirea care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.

De exemplu, obligatia vânzatorului de a preda cumparatorului lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare - cumparare.

Obligatia de a nu face (aut non facere) consta în îndatorirea debitorului de a se abtine de la o anumita actiune.

Aceasta obligatie are un continut diferit dupa cum este corelativa unui drept real sau unui drept de creanta.

A nu face, ca obligatie corelativa unui drept real, consta în îndatorirea, generala si negativa, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu exceptia titularului dreptului real, de a se abtine sa faca ceva de natura a aduce atingere exercitiului dreptului de catre titularul acestuia.

De exemplu, obligatia proprietarului vecin, precum si a celorlalte persoane, de a nu încalca dreptul de proprietate al vecinului.

A nu face, ca obligatie corelativa unui drept de creanta, consta în îndatorirea debitorului de a se abtine de la ceva ce ar fi putut sa faca, daca nu si-ar fi asumat o asemenea obligatie.

De exemplu, obligatia pe care si-o asuma prin contract, proprietarul unui teren, fata de proprietarul vecin, de a nu sadi pomi la o distanta mai mica de 10 m de linia hotarului despartitor.[14]

Începând cu a doua jumatate a secolului XX, în doctrina franceza, preluata apoi si de doctrina noastra, dupa obiectul lor, obligatiile au fost clasificate în obligatii determinate si obligatii de diligenta.

Obligatia determinata (sau de rezultat) este o obligatie strict personala, sub aspectul obiectului si scopului urmarit, debitorul asumându-si  îndatorirea de a obtine, un rezultat bine determinat, desfasurând o anumita activitate.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare - cumparare, obligatia vânzatorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport, obligatia carausului de a transporta marfa la o anumita destinatie.

Obligatia de diligenta (sau de mijloace) consta în îndatorirea debitorului de a depune toata staruinta pentru obtinerea unui anumit rezultat, fara a se obliga la realizarea acelui rezultat.

De exemplu, obligatia medicului nascuta din contractul dintre medic si pacient, prin care medicul se obliga sa actioneze cu toata prudenta si diligenta pentru însanatosirea pacientului.

În cadrul aceluiasi criteriu de clasificare, obligatiile se mai pot clasifica si în obligatii pozitive - obligatiile de a da si obligatiile de a face - si obligatii negative - obligatiile de a nu face -.

Clasificarea obligatiilor dupa opozabilitatea lor

Dupa gradul de opozabilitate, obligatiile se clasifica în:

Obligatii obisnuite;

Obligatii opozabile si tertilor;

Obligatii reale.

Obligatia civila obisnuita reprezinta regula, iar celelalte categorii de obligatii sunt exceptii.

Obligatia civila obisnuita este obligatia care incumba debitorului fata de care s-a nascut.

Obligatiile reale - propter rem cunoscute sub denumirea de obligatii reale de a face, sunt îndatoriri ce revin detinatorului unui bun determinat si care au ca izvor legea sau conventia partilor.[15]

Din definitia data rezulta ca obligatiile propter rem pot fi legale sau conventionale.

Obligatie propter rem legala este cea prevazuta de art.74 din Legea nr.18/1991[16] republicata, care impune tuturor detinatorilor de terenuri agricole obligatia de a asigura cultivarea acestora si obligatia de a asigura protectia solului, care daca nu sunt respectate atrag sanctiunile prevazute de art.75-76 din aceeasi lege.

Obligatie propter rem conventionala este, de exemplu, obligatia proprietarului unui fond aservit, asumata în momentul constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrarile necesare exercitiului servitutii.

Indiferent de izvorul lor, legea sau conventia partilor, aceste obligatii reale greveaza dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia si se transmit o data cu bunul, fara nici o formalitate speciala pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliara.

Obligatiile opozabile si tertilor - scriptae in rem se caracterizeaza prin faptul ca sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obtine satisfacerea dreptului sau decât daca posesorul bunului va fi obligat sa respecte acest drept, desi nu a participat direct si personal la nasterea raportului obligational.

Mentionam în acest sens obligatia cumparatorului unui bun ce formeaza obiectul unui contract de locatiune, reglementata în art.1441 Cod civil[17]. Daca locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumparatorul este obligat sa respecte locatiunea facuta înainte de vânzare, cu exceptia cazului în care în contractul de locatiune s-a prevazut desfiintarea acesteia din cauza vânzarii.

1.3.4. Clasificarea obligatiilor dupa sanctiunea lor

Dupa sanctiunea lor juridica, obligatiile se clasifica în:

obligatii civile perfecte;

obligatii civile imperfecte.

Obligatia civila perfecta este acea obligatie a carei executare este asigurata, în caz de neexecutare de catre debitor, printr-o actiune în justitie si obtinerea unui titlu executor ce poate fi pus în executare silita.

Obligatia civila imperfecta, numita si obligatie naturala, este acea obligatie care nu poate fi executata silit, dar daca a fost executata de buna voie, debitorul nu mai are posibilitatea sa ceara restituirea prestatiei.

În legislatia noastra civila sunt reglementate expres doua cazuri de obligatii naturale, în art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva[18], respectiv art. 1092 alin. 2 Cod civil.

Clasificarea obligatiilor dupa raportul cu modalitatile

Dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati, obligatiile se clasifica în:

obligatii simple;

obligatii complexe.

Obligatiile simple sunt obligatiile neafectate de modalitati si reprezinta raporturi juridice obligationale care au un creditor si un debitor, iar obiectul consta într-o singura prestatie. Ele se mai numesc obligatii pure si simple, produc efecte ireversibile si se executa imediat dupa ce au luat nastere.

Obligatiile complexe sunt acele obligatii afectate de modalitati, care prezinta particularitati în ceea ce priveste subiectele, obiectul si efectele lor.

Modalitatile care afecteaza o obligatie civila sunt termenul si conditia.

Izvoarele obligatiilor

Prin izvor de obligatie se întelege sursa acestuia, adica actul juridic sau faptul juridic care da nastere unui raport juridic obligational.

Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligatii contractele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele si legea.

Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânsii un raport juridic.

Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit si voluntar, din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce între parti.

În aceasta categorie sunt incluse:

gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;

plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.

Gestiunea de afaceri consta în fapta unei persoane care, fara a primi mandat din partea altei persoane, administreaza - gereaza - interesele acesteia, dând nastere la obligatii reciproce.

Ne aflam în prezenta gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoana îndeplineste, fara însarcinare prealabila, un act în interesul altei persoane.

Plata lucrului nedatorat consta în fapta unei persoane de a plati unei persoane o datorie inexistenta sau pe care nu o avea, care da nastere obligatiei de restituire

Delictul si cvasidelictul sunt definite în art. 998 - 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite care, datorita împrejurarii ca au produs un prejudiciu altei persoane, obliga pe cel care a cauzat prejudiciul din vina sa, sa-l repare.

Deosebirea dintre delict si cvasidelict consta în forma vinovatiei. Astfel, delictul este o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii savârsita cu intentie, în timp ce cvasidelictul este o fapta ilicita savârsita fara intentie, din neglijenta sau imprudenta.

Legea este considerata izvor de obligatie în masura în care prin lege se nasc, direct si nemijlocit, obligatii civile. De exemplu, obligatia de întretinere reglementata de art. 86 Codul familiei.

În doctrina[21] a fost criticata aceasta clasificare a izvoarelor de obligatii, cu motivarea ca este incompleta, deoarece nu face referire si la actul juridic unilateral, respectiv inexacta, pentru ca nu exista consecinte diferite în cazul delictului si cvasidelictului.

Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligatii în:

- acte juridice:

contractul;

actul juridic unilateral.

- fapte juridice:

fapte juridice licite;

fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.