Am vazut deja, ca celor trei functii fundamentale ale statului - legislativa, executiva si jurisdictionala - le corespund trei categorii de organe, si anume: organele legislative, organele executive si organele judecatoresti sau jurisdictionale.

În epoca actuala, în principiu, functia legislativa se exercita de parlament, functia executiva de seful de stat si/sau de guvern si functia jurisdictionala de instantele judecatoresti. Le vom studia, n continuare, pe fiecare n parte.

2.1. Parlamentul

Parlamentul este institutia politica si juridica, formata din membri alesi, care are ca principala misiune adoptarea legii. El reprezinta una dintre verigile esentiale ale înfaptuirii democratiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în masura sa garanteze drepturile si libertatile cetatenilor.

2.1.1. Structura parlamentului

Parlamentul poate fi alcatuit dintr-o singura camera (unicameralism) sau doua camere (bicameralism). Ambele structuri au avantaje si dezavantaje, adepti si adversari.

Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o unica adunare, este constituit prin sufragiu universal, egal, direct si secret. Existenta unei singure camere evita prelungirea procesului legislativ, asa încât puterea legislativa lucreaza cu eficacitate sporita. În plus, sunt reduse considerabil si costurile parlamentare. Dezavantajul îl constituie posibilitatea instaurarii "despotismului" parlamentar, întrucât nu exista o contraputere de acelasi rang.

Bicameralismul reprezinta regula în cazul statelor federale, exprimând structura dualista a acestora. Dupa justificarea ce a stat la baza instituirii lui, bicameralismul este de trei feluri: bicameralism aristocratic, bicameralism politic si bicameralism federal.

a) Bicameralismul aristocratic. Aceasta formula, utilizata n statele unitare, asociaza camerei inferioare cu caracter reprezentativ, rezultata din sufragiu, o camera superioara alcatuita pe criterii aristocratice care este mentinuta din respect pentru traditie. Ex. Camera Lorzilor în Anglia.

b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de asemenea în statele unitare, cea de-a doua camera - Senatul - raspunz nd unor conceptii politice care au în vedere stavilirea abuzului de putere ce rezulta din "legea numarului", usor de comis în cazul camerei unice asigurându-se astfel si mai multa chibzuinta în alcatuirea legii. Într-un cuvânt, bicameralismul politic urmareste ponderarea procesului legislativ printr-o divizare a puterii legislative. Ex. Belgia si Franta. Exista doua conceptii, în privinta atributiilor recunoscute camerei superioare:

I. Bicameralismul egalitar, care înseamna conferirea de atributii relativ egale, camerei superioare, cu cele ale camerei inferioare, n scopul instituirii unui adevarat parteneriat n procesul legislativ. Ex. Belgia.

II. Bicameralismul inegalitar, care înseamna stabilirea unor atributii mai restrânse pentru camera superioara, decât cele recunoscute camerei inferioare, care devine astfel predominanta, motivat de faptul ca Senatul reprezinta interesele unor minoritati, pe c nd camera inferioara reprezinta interesele natiunii n ansamblu. Ex. Franta.

c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualista a statului si raspunde necesitatii de a asigura echilibrul si armonia între statele federate si statul unional. n acest sens, existenta a doua camere satisface doua exigente indispensabile: reprezentarea uniunii în ansamblu si reprezentarea statelor membre. Se apreciaza ca aceasta dubla reprezentare se poate realiza n mod corespunzator, doar cu respectarea a doua reguli:

reprezentarea egala a fiecarui stat federat indiferent de marime;
acordarea de prerogative similare, în materie legislativa, ambelor camere.

În concluzie, retinem faptul ca între structura Parlamentului si structura de stat exista o anumita corelatie. Daca în cadrul statelor unitare este posibila optiunea pentru un Parlament unicameral sau bicameral, statul federal presupune obligatoriu existenta în cadrul Parlamentului a unei a doua camere care sa reprezinte interesele statelor membre.

2.1.2. Organizarea parlamentara

Pentru a putea functiona, adunarile parlamentare trebuie sa fie organizate, adica sa-si constituie anumite organe interne si sa-si stabileasca formele n care si exercita atributiile. Principalele organele interne care se regasesc n orice parlament dintr-un sistem pluripartid sunt: Presedintele adunarii, Comisiile parlamentare si Grupurile parlamentare.

a) Presedintele adunarii, ales de adunare are urmatoarele atributii principale: conduce dezbaterile, vegheaza la respectarea procedurii parlamentare, asigura utilitatea si demnitatea discutiilor, reprezinta camera în relatiile interne si externe, înlocuieste seful statului în anumite situatii deosebite.

b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regula, nu au putere de decizie proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz, camerei care le-a constituit, pentru ca aceasta sa decida.

Aceste comisii asigura cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-un grup restrâns de parlamentari, care are responsabilitati speciale în domeniul respectiv asupra problemelor ce vor fi aduse n fata adunarii. Ceea ce determina asadar crearea comisiilor este asadar imposibilitatea unei deliberari cu celeritate asupra proiectelor de legi de catre întreaga adunare (prea numeroasa), fara existenta unor studii si analize prealabile.

Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare sunt constituite pentru examinarea unei probleme date si îsi înceteaza activitatea odata cu depunerea raportului. Comisiile permanente sunt constituite pe durata sesiunii sau chiar a legislaturii. Ele sunt comisii specializate pe domenii: finante, probleme economice, relatii externe, educatie, aparare, sanatate, mediu înconjurator etc. Acolo unde exista parlamente bicamerale se constituie si comisii mixte ale celor 24424l112y doua camere. Un exemplu de asemenea comisie este comisia de mediere.

Comisiile parlamentare au, în principal, urmatoarele atributii:

întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor probleme ce le sunt date în studiu

întreprind studii si analize cu privire la aplicarea celor hotarâte de catre parlament

asculta periodic informari ale unor conducatori ai organelor centrale sau locale ale administratiei publice

analizeaza petitiile ce le sunt adresate de catre cetateni

exercita, în unele cazuri, dreptul la initiativa legislativa în domeniul lor de activitate.

Un regim special au comisiile parlamentare de ancheta sau control. Ele realizeaza, de regula, controale asupra unor chestiuni de interes national, anchete electorale, anchete legislative si anchete politice. Problema cea mai delicata, în cazul acestor comisii, este aceea de a le preciza natura, limitele competentelor, procedeele specifice de actiune, pentru a le delimita de organele jurisdictionale sau de alte organe ale statului. În orice caz, în urma anchetei sau controlului efectuat, aceste comisii nu au dreptul sa pronunte sanctiuni, nici sa se substituie organelor administrative. Ele pot sa denunte faptele constatate si sa comunice organelor competente, masurile pe care le considera legale si oportune.

c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul parlamentului se manifesta prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcatuite, de regula, din parlamentarii care apartin aceleasi formatiuni sau care subscriu la acelasi program politic. Grupurile parlamentare asigura concentrarea diverselor tendinte politice existente în cadrul parlamentului. Pentru a preveni dispersia excesiva a acestor tendinte, care poate avea repercusiuni negative asupra actiunii parlamentare, în unele tari este fixat numarul minim de parlamentari necesar pentru constituirea unui grup .

Pentru buna functionare a parlamentului nu este suficienta doar constituirea organelor mentionate, ci este necesara si stabilirea cadrului de lucru.

Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea.

În cadrul sesiunii, reunirea efectiva a parlamentului se face în sedinte, potrivit unui program de lucru adoptat.

În ceea ce priveste modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însusi, în baza independentei sale, îsi fixeaza perioadele de exercitare efectiva a functiilor ce-i revin. Sesiunile pot fi:

ordinare, adica, predeterminate pentru perioada fiecarui an

extraordinare, adica, neprevazute printr-un program, care se convoaca în situatii deosebite, la cererea sefului de stat, a guvernului, a presedintelui camerei sau a unui anumit numar de deputati.

Mentionam ca exista si o alta conceptie cu privire la forma de lucru a parlamentului, si anume aceea de a considera parlamentul permanent în functiune, fara nici o limita de durata, bineînteles, pe timpul mandatului. Dispare astfel distinctia dintre legislatura (mandat) - perioada de timp pentru care este ales Parlamentul si sesiune - perioada în care parlamentul se întruneste în sedinte. Ex. Danemarca.

2.1.3. Autonomia adunarilor

Pentru ca parlamentul sa-si poata exercita, în conditii corespunzatoare, misiunea, autonomia adunarilor este indispensabila. Cu alte cuvinte principiul autonomiei parlamentare este de esenta parlamentarismului garantându-se astfel plenitudinea de actiune si de decizie.

Aceasta autonomie adunarilor poate fi examinata sub trei aspecte : autonomia regulamentara, autonomia financiara si autonomia administrativa.

a) Autonomia regulamentara se manifesta, în plan juridic, prin dreptul fiecarei camere de a-si adopta propriul regulament de organizare si functionare, respectând prevederile Constitutiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioada nedeterminata, pe legislatura sau pentru fiecare sesiune în parte. Modificarea lui se face, de regula, dupa procedura urmata pentru adoptare. Autonomia regulamentara este limitata, de obicei, printr-un control de constitutionalitate.

b) Autonomia financiara se analizeaza, de obicei, ca un corolar al independentei parlamentului, acesta fixându-si propriul buget si controlându-si executia bugetara. Totusi, bugetul parlamentului trebuie integrat în bugetul general al statului. Acest lucru se realizeaza prin procedee diferite: în unele tari parlamentului i se recunoaste un maximum de independenta în acelasi sens, în timp ce în altele bugetul parlamentului este aprobat de executiv sau limita maxima a acestui buget este fixata de catre puterea executiva.

c) Autonomia administrativa semnifica dreptul adunarii de a decide ea însasi, pe de o parte asupra atributiilor administrative ale structurilor principale de conducere (presedinte, birou permanent, etc.), iar pe de alta parte asupra aparatului de lucru apartinând camerei. Serviciile administrative ale adunarii nu sunt subordonate autoritatilor executive. De regula, functionarii parlamentari constituie un corp special, cu statut propriu, elaborat de adunare sau de organele sale.

2.1.4. Rolul parlamentului

În literatura de specialitate a fost subliniat faptul ca desi Parlamentul a fost desemnat, în mod traditional prin expresia de putere legiuitoare atributiile si competentele sale sunt mult mai largi, propunându-se pentru definirea mai corecta sintagma de "putere deliberativa". Ca atare puterea legislativa este doar o componenta a competentei Parlamentului. .

Pe l nga aceasta, parlamentele mai exercita, n principal: functia de reprezen-tare, functia de constituire a guvernului si functia de control asupra executivului.

a) Functia legislativa se realizeaza prin exercitarea prerogativelor de putere legiuitoare ale parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot influenta în plan politic exercitarea functiei legislative a Parlamentului sunt:

inexistenta majoritatii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,

reorientarea politica prin fenomenul de migratiune a parlamentarilor de la un grup parlamentar la altul sau de parasire a grupului din care fac parte,

conflictul dintre majoritate si guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu suficient de puternice pentru a antrena retragerea încrederii acordate guvernului.

Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forte în cadrul binomului politic de baza al activitatii parlamentare dintre majoritate si opozitie[9].

Procedura legislativa implica mai multe etape:

1. Initiativa legislativa semnifica dreptul unor subiecte determinate de a depune la parlament proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ parlamentului îi corespunde obligatia de a lua proiectele sau propunerile legislative în dezbatere si de a se pronunta asupra lor.

În functie de sorgintea ei, initiativa legislativa poate apartine:

- guvernului (poarta denumirea de proiect de lege),

- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor si unui anumit numar de cetateni (sub denumirea de propunere legislativa).

2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de catre una sau mai multe comisii ale parlamentului.

3. Dezbaterea proiectului de lege.

4. Votarea, care este actul de cuantificare a vointei majoritare. Votarea trebuie sa fie clara, neechivoca, ferita de erori sau deformari. Votul este de doua tipuri: vot deschis si vot secret. Votul deschis se exprima oral, sau printr-un anumit gest (ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, aplauze). Votul secret se practica, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este, de regula, direct sau personal. Numai pe cale de exceptie se permite votul prin procura sau prin delegare.

Pentru întelegerea deplina a acestei etape trebuie cunoscute conceptele de cvorum si majoritate. Cvorum-ul reprezinta numarul de parlamentari necesar a fi prezenti în sala pentru ca lucrarile Parlamentului sa se poata desfasura.

Majoritate reprezinta numarul de parlamentari care trebuie sa voteze în favoarea unei legi pentru ca ea sa fie adoptata Majoritatea ceruta pentru adoptarea unei legi poate fi: simpla (jumatate+1 din numarul parlamentarilor prezenti), absoluta (jumatate+1 din numarul total de parlamentari) sau calificata (peste jumatate+1 din numarul total de parlamentari).

Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul este bicameral. Daca cele doua camere se afla pe picior de egalitate, dezacordul care poate surveni între ele trebuie conciliat, stabilindu-se în acest sens o procedura speciala. În cazul bicameralismului inegalitar, predomina vointa camerei inferioare. Mai exista si formula bicameralismului egalitar functional, care functioneaza la ora actuala în România, potrivit careia ultimul cuvânt îl are camera de decizie.

6. Promulgarea legii (care îmbraca în sistemele monarhice forma "sanctiunii regale") si publicarea ei sunt formalitatile care determina intrarea în vigoare a legii.

În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât seful statului nu poate face ineficienta o lege adoptata de parlament (ex. Austria si Israel).

În alte sisteme, seful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el poate cere adunarilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o noua deliberare asupra ei. Daca parlamentul adopta din nou legea, fiind suficienta aceeasi majoritate cu care a adoptat-o prima data, promulgarea devine obligatorie.

În fine, exista sisteme constitutionale care consacra un adevarat drept de veto al sefului statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidentiale si rezulta din separarea puterilor, egalitatea lor si controlul reciproc. În acest sistem, daca seful statului returneaza o lege parlamentului, aceasta nu va intra în vigoare pâna când camera catre care a fost returnata nu va delibera a doua oara si nu o va adopta cu o majoritate calificata, de regula, imposibil de atins, iar cealalta camera nu o va reconfirma cu aceeasi majoritate calificata. Astfel, prin veto-ul sau, seful statului anihileaza legea, practic, definitiv.

b) Functia de reprezentare. Parlamentul beneficiaza de forta unei legitimitati impresionante, întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul întregii populatii.

Subliniem faptul ca, însasi forta sistemului parlamentar consta în principiul suveranitatii nationale, în ideea ca parlamentul reprezinta poporul, iar parlamentarii sunt delegatii sai. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ[11], parlamentarul reprezentând nu "o particica" din suveranitatea natiunii, ci însasi acea suveranitate. Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opozitiei care este elementul critic institutionalizat menit sa îngradeasca eventualele tendinte ale majoritatii de a se abate de la reprezentarea corecta a intereselor nationale.

c) Functia de constituire a guvernului. Consta în faptul ca, fie toti ministrii trebuie sa apartina uneia din cele doua camere (ex. guvernul britanic), fie ca, învestitura guvernului se face de catre parlament (România), fie ca, în anumite circumstante, una dintre camere, de regula senatul, trebuie sa-si dea acordul la numirea unor înalti functionari guvernamentali (ex. S.U.A.).

d) Functia de control asupra executivului semnifica suprematia, preeminenta, mai mult sau mai putin evidenta a parlamentului fata de executiv si se realizeaza atât prin institutionalizarea responsabilitatii guvernamentale, cât si prin alte mijloace. Modalitatile controlului sunt diverse. Le vom mentiona doar pe cele tipice:

1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informari periodice din partea guvernului în fata parlamentului. Acestea sunt urmate, de regula, de o dezbatere generala finalizata printr-o motiune (act de manifestare a atitudinii parlamentului) aprobativa sau negativa.

2. La initiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de politica generala sau sectoriala, urmate, dupa caz, de un vot de încredere sau de neîncredere din partea parlamentului, votul de neîncredere determinând demisia guvernului. În anumite sisteme constitutionale, pentru pastrarea echilibrului între puteri, guvernul poate, într-o situatie de divergenta cu parlamentul, sa provoace dizolvarea acestuia si sa ceara programarea de alegeri anticipate, supunând astfel divergenta arbitrajului electoratului.

3. Uneori, guvernul solicita aprobarea parlamentului în legatura cu o initiativa a sa sau referitor la o declaratie de politica generala, ori cu privire la o problema determinata.

4. Adeseori, constitutia prevede necesitatea autorizarii guvernului de catre parlament, pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea starii de urgenta sau de necesitate, în cazul delegarii legislative, pentru declararea starii de razboi, pentru ratificarea unor tratate internationale.

5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al guvernului, a primului ministru sau a sefului statului.

Interpelarea adresata guvernului sau unuia dintre membrii sai. Interpelarile sunt, de fapt, explicatii cerute de catre parlamentari sefului guvernului sau unui ministru, în legatura cu o anumita situatie sau atitudine, urmate de o dezbatere asupra optiunilor sau activitatii executivului, care poate duce la aplicarea unei sanctiuni politice (motiune de cenzura).

Motiunea de cenzura reprezinta o dezbatere asupra politicii de ansamblu a Guvernului si are drept scop, din punct de vedere al opozitiei rasturnarea majoritatilor, adica formarea unui alt guvern pe baza unei alte majoritati, iar din punct de vedere al majoritatii fie mentinerea Guvernului în functiune, fie formarea unui alt guvern pe baza aceleiasi majoritati.

Sanctiunea juridica a acordului politic dintre majoritate si guvern se exprima într-o modalitate pozitiva, prin confirmarea guvernului si într-o modalitate negativa, prin demiterea lui.

7. Întrebarea adresata ministrilor, care constituie un procedeu prin care parlamentul poate obtine informatii de la guvern. În functie de raspunsul primit, se poate formula o interpelare, care are consecintele aratate.

8. Angajarea responsabilitatii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie la initiativa parlamentului, fie la initiativa guvernului, cu privire la un program, o declaratie ori la votarea unui text. Totdeauna va interveni, dupa caz, o motiune de cenzura sau un scrutin de nvestitura, adica infirmarea sau confirmarea guvernului de catre parlament.

9. În unele sisteme constitutionale, parlamentul functioneaza si ca organ de jurisdictie fata de anumiti membri ai puterii executive, care în exercitiul atributiilor lor au savârsit fapte contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.). O alta solutie este constituirea, de catre parlament, a unui tribunal extraordinar .

Asadar, datorita atributiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezinta doar cele mai largi foruri democratice nationale, dar si laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de raspundere ai vietii publice, elemente de contrapondere fata de orice tentative de a diminua drepturile democratice si valorile statului de drept.

2.1.5. Statutul parlamentarilor

Puterea exceptionala ce revine parlamentelor si calitatea cu totul aparte a celor care le alcatuiesc au determinat elaborarea unor statute ce garanteaza existenta unui regim special, chemat sa le asigure alesilor independenta în exercitarea mandatului parlamentar. Nu este vorba de acordarea unor drepturi exceptionale sau a unor privilegii particulare, ci de o protectie a parlamentarilor pentru a putea reprezenta, nestingheriti, interesele nationale.

Fundamentul drepturilor si prerogativelor parlamentarilor se regaseste în ipostaza acestora de reprezentanti ai poporului. Statutul parlamentarilor cuprinde: imunitatile parlamentare, incompatibilitatile si indemnizatiile.

Imunitatile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului fata de actiunile represive ale fortei publice si fata de anumite actiuni judiciare. Ele sunt garantii în fata eventualelor abuzuri din partea executivului, a organelor admini-strative sau a organelor judecatoresti. În acest sens, esentiala este imposibilitatea privarii de liberate si a tragerii la raspundere juridica a parlamentarului pentru actele sau faptele savârsite în limitele mandatului sau si cu prilejul exercitarii acestuia.

Incompatibilitatile sunt reguli care interzic parlamentarului sa exercite, pe durata mandatarului sau o alta functie sau ocupatie, atât în scopul garantarii independentei si al asigurarii disponibilitatii sale, cât si pentru a-l feri de tentatia abuzului si a coruptiei. Regulile, în aceasta materie, sunt diferite, în functie de sistemul constitutional.

Indemnizatiile parlamentarilor reprezinta sume de bani pe care acestia le primesc pe durata mandatului . Desi mandatul parlamentarilor este considerat pretutindeni gratuit si onorific, practica a creat un sistem de indemnizare, pentru a compensa veniturile de care este privat parlamentarul pe timpul exercitarii man-datului si pentru a i se asigura conditiile materiale necesare îndeplinirii mandatului.

2.1.6. Caracteristicile Parlamentului Rom niei

A. Structura Parlamentului Rom niei. Constitutia Rom niei instituie un parlament bicameral alcatuit din Camera Deputatilor si Senat (art. 61 alin.2). At t deputatii c t si senatorii se aleg prin sufragiu universal direct, egal si liber exprimat. Rezulta ca ambele camere au aceeasi legitimitate si, pe cale de consecinta, reiese ca n Rom nia functioneaza un bicameralism politic egalitar. Legiuitorul constituant a ales aceasta formula din dorinta de a tempera tendintele autoritare ale parlamentului, de a atenua eventualele pozitii extremiste ale unei singure camere n aprecierea unor stari de fapt si n alegerea variantelor decizionale.

Revizuirea Constitutiei, din anul 2003, a inaugurat înca un bicameralism egalitar de tip special[16], numit "bicameralism egalitar functional".

B. Organizarea Parlamentului Rom niei se nscrie n modelul prezentat. Astfel, fiecare camera are un presedinte, ales de adunarea respectiva, pe durata mandatului. De asemenea, fiecare Camera alege 4 vicepresedinti si 4 secretari. La acestia se adauga 4 chestori la Camera Deputatilor si 2 chestori la Senat. Acestia se aleg la nceputul fiecarei sesiuni.

Presedintele, vicepresedintii, secretarii si chestorii fiecarei camere alcatuiesc Biroul permanent al acesteia. n general, nu exista diferente ntre atributiile pe care le ndeplinesc presedintele, vicepresedintii, secretarii, chestorii si biroul permanent de la Camera Deputatilor si atributiile pe care le ndeplinesc omologii lor de la Senat.

Cele mai importante atributii ale Presedintelui Camerei sunt : convoaca parlamentarii n sesiuni, conduce lucrarile Camerei (acorda cuv ntul deputatilor, modereaza discutiile, stabileste ordinea votarii, anunta rezultatul votului), conduce Biroul permanent, reprezinta camera n raporturile cu tertii, at t pe plan intern c t si international.

Vicepresedintii ndeplinesc, n ordinea stabilita de Biroul permanent, atributiile presedintelui, n caz de absenta, precum si alte sarcini ncredintate de Biroul permanent.

Principalele responsabilitati ale secretarilor sunt : asigurarea ntocmirii proceselor-verbale ale sedintelor si a listei parlamentarilor nscrisi la cuv nt, efectuarea apelului nominal si consemnarea rezultatului votului.

Chestorii au atributii n rezolvarea problemelor financiare ale Camerei, asigurarea ordinii n sediul Parlamentului si gestionarea patrimoniului camerelor.

Biroul permanent are competente de natura politica si competente de natura administrativa. Dintre competentele de natura politica mentionam : elaborarea proiectului regulamentului Camerei, organizarea relatiilor Camerei cu alte parlamente, propunerea componentei delegatiilor pe care le trimite Camera la diferite organizatii internationale. Cea mai importanta competenta de natura administrativa este aceea de conducere a serviciilor Camerei .

Parlamentul Rom niei nfiinteaza comisii pentru fiecare Camera, alcatuite numai din deputati, respectiv numai din senatori, si comisii comune alcatuite at t din deputati c t si din senatori. Comisiile parlamentare pot fi permanente sau temporare.

Fiecare Camera si constituie comisii permanente pe domeniile specificate n regulamentul sau. Comisiile temporare apartin fie unei Camere, fie ambelor. Comisiile temporare care apartin uneia dintre Camere sunt comisiile de ancheta si comisiile speciale. Rolul comisiilor de ancheta a fost deja prezentat. n ceea ce priveste comisiile speciale, acestea pot fi constituite pentru avizarea unor initiative legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative de interes deosebit, sau pentru desfasurarea altor activitati specificate n hotar rea de înfiintare. Comisiile temporare comune în Constitutia nerevizuita au fost comisiile de mediere. Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzista numai pentru adoptarea legilor constitutionale, deci pentru îndeplinirea functiei de constituanta derivata.

Trebuie mentionat ca, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie sa reflecte configuratia politica a Camerei.

Ca n orice parlament ales ntr-un sistem pluripartid, si n Parlamentul Rom niei functioneaza grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat pentru fiecare camera. Constitutia se rezuma doar la recunoasterea posibilitatii organizarii de grupuri parlamentare, las nd la latitudinea Camerelor reglementarea acestora, prin regulamentul propriu. Potrivit regulamentelor celor doua camere, pentru constituirea unui grup parlamentar, n cadrul Camerei Deputatilor este nevoie de cel putin 10 aderenti, iar n cadrul Senatului este nevoie de cel putin 5, cu precizarea ca acestia trebuie sa fi fost alesi pe lista aceluiasi partid, formatiune politica, alianta politica sau alianta electorala. Dupa constituire, fiecare grup si alege un lider, numit presedinte si unul sau mai multi loctiitori ai liderului, numiti vicepresedinti.

Atributiile grupului parlamentar sunt: propune candidatii pentru alegerea presedintilor celor doua Camere, si da acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, poate cere modificarea ordinii de zi a sedintelor si poate prezenta amendamente la proiectele sau propunerile de lege.

Mandatul celor doua camere este de 4 ani. Însa, potrivit art. 63 alin.1, introdus prin Legea de revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar expira se prelungeste de drept pe perioada starii de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta. Procedura legislativa nceputa si neterminata n cadrul unui mandat continua n mandatul urmator.

Camera Deputatilor si Senatul lucreaza n doua sesiuni ordinare anuale simultane si n sesiuni extraordinare . Prima sesiune ordinara ncepe n luna februarie si nu poate depasi sf rsitul lunii iunie, iar a doua sesiune ordinara ncepe n luna septembrie si nu poate depasi sf rsitul lunii decembrie (art.66, alin.1 din Constitutie). Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru rezolvarea unor probleme care nu sufera am nare, ele fiind justificate de cerinta ndeplinirii unor sarcini deosebite sau de producerea unor evenimente neprevazute. Durata lor nu este prevazuta de Constitutie, singura limitare fiind cea determinata de nceperea sesiunii ordinare .

Pe parcursul sesiunii, Camerele lucreaza efectiv n sedinte plenare. Sedintele pot fi separate, pentru fiecare Camera, sau comune. De regula, sedintele sunt

publice, nsa camerele pot hotar , n anumite situatii, sedinte secrete.

În ceea ce priveste cvorumul, constitutia stabileste în art. 64 urmatoarele : Camera Deputatilor si Senatul adopta legi, hotarâri si motiuni, în prezenta majoritatii membrilor. Constitutia stabileste majoritatea necesara pentru adoptarea:

legilor ordinare - majoritatea membrilor prezenti - majoritate simpla ;

legilor organice - majoritatea membrilor fiecarei camere - majoritate absoluta

legilor constitutionale - majoritatea calificata reprezentând votul a cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei camere.

C. Autonomia Camerelor Parlamentului.

a) Autonomia regulamentara este limitata doar de Constitutie. Aceasta nseamna ca, cele doua Camere ale Parlamentului si stabilesc independent regulile de organizare si functionare, cu respectarea prevederilor constitutionale, iar împreuna elaboreaza regulamentul sedintelor comune, ntruc t, potrivit Constitutiei, anumite atributii se exercita n sedinta comuna. Potrivit art.146 lit. c din Constitutie, constitutionalitatea regulamentelor camerelor este asigurata prin controlul exercitat de Curtea Constitutionala, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori.

b) Autonomia financiara nseamna, n principiu, capacitatea fiecarei Camere de a-si stabili propriul buget si de a-i controla executia, fara ingerinta celeilalte Camere sau a altui organ al statului. Dar Camerele nu dispun de surse proprii de venit, depinz nd astfel de resursele ce li se aloca din bugetul statului, pentru alcatuirea caruia initiativa apartine exclusiv Guvernului si a carui adoptare depinde de acordul ambelor camere. Practic, autonomia bugetara a camerelor se reduce la faptul ca fiecare camera si stabileste plafonul resurselor bugetare necesare acoperirii cheltuielilor. Ele nu vor putea fi nsa asigurate dec t prin bugetul general al statului, care trebuie votat n sedinta comuna a celor doua camere. Asa fiind, cum n sedintele comune ale camerelor, ponderea voturilor deputatilor este de aproximativ doua ori mai mare dec t cea a voturilor senatorilor, autonomia bugetara a Camerei deputatilor va putea deveni o realitate certa, n timp ce resursele puse la dispozitia Senatului vor depinde n buna masura de votul deputatilor .

c) Autonomia administrativa. Pentru a-si putea desfasura activitatea, fiecare Camera trebuie sa dispuna de functionari administrativi organizatii n diverse servicii. Parlamentul Rom niei dispune de o autonomie administrativa deplina, întrucât regulamentele celor doua Camere prevad ca organigrama serviciilor proprii se aproba de plenul Camerei, iar statele de functii si regulamentul de functionare a serviciilor se aproba de Biroul permanent.

At t la Camera deputatilor c t si la Senat serviciile sunt conduse de un secretar general numit de plenul Camerei respective. Functionarilor parlamentari nu li se aplica statutul general al functionarilor publici.

D. Rolul Parlamentului Rom niei

În regimul nostru constitutional Parlamentul are un loc central, de functionarea sa depinzând, în ultima instanta, eficienta întregii activitati statale si, implicit, social economice. Parlamentul este o institutie centrala a dezvoltarii democratiei[25], fiind unicul organ legiuitor , aceasta rezultând atât din monopolul elaborarii si adoptarii legii, cât si din abilitarea, în termen limitat a Guvernului de a emite ordonante simple, pe care le supune apoi aprobarii sale.

Potrivit prevederilor Constitutiei, rolul Parlamentului Rom niei este conceput n concordanta cu principiile parlamentarismului european actual, astfel încât pe l nga functia legislativa si cea de control asupra executivului, consacrate ca esentiale nca de la nceputul secolului , Parlamentul Rom niei mai exercita functia de reprezentare si functia de desemnare a unor autoritati publice.

a) Functia legislativa se exercita în principiu dupa procedura clasica, ce reclama parcurgerea etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar particularitatile procedurii legislative în România.

Prin revizuirea Constitutiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului decizional s-a reformat procedura legislativa. În noua conceptie se pastreaza egalitatea camerelor dar în sensul unei specializari functionale, acestea fiind pe rând Camera decizionala si Camera de reflectie .

Initiativa legislativa a cetatenilor este definita de art. 74 din Constitutie. Ea trebuie sa provina de la cel putin 100.000 de cetateni cu drept de vot, din cel putin un sfert din judetele tarii. Nu pot forma obiectul initiativei populare problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea. Efectul juridic al exercitarii initiativei legislative cu respectarea tuturor conditiilor de fond si forma este sesizarea Parlamentului[29].Daca anterior modificarii legii fundamentale initiatorul putea depune proiectul de lege (propunerea legislativa) presedintelui oricareia dintre cele doua camere, Constitutia revizuita stabileste ca acesta va trebui depus la Camera competenta sa îl adopte ca prima Camera sesizata.

Mecanismul decizional este urmatorul: prima camera sesizata este Camera de reflectie, obligata sa dezbata proiectul de lege sau propunerea legislativa în termen de cel mult 45 de zile, respectiv cel mult 60 de zile pentru legile deosebit de complexe. Legea astfel adoptata se trimite celeilalte camere care va decide definitiv cu privire la aspectele din lege ce tin de competenta sa, trimitând eventual înapoi Camerei prime sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o formulare diferita si pentru care competenta decizionala revine celeilalte camere. Aceasta din urma este obligata sa se pronunte în procedura de urgenta. Daca termenele au fost depasite se considera ca proiectul de lege sau propunerea legislativa a fost adoptata în forma prezentata de initiator.

Competenta decizionala a fost distribuita în asa fel încât:

Camera Deputatilor sa aiba rolul de camera decizionala de drept comun;

Senatul sa aiba competenta de camera decizionala pentru ratificarea tratatelor si a altor acorduri internationale, precum si în domeniul unor legi organice care privesc exclusiv organizarea si functionarea statului.

Revizuirea Constitutiei a eliminat asadar "naveta legislativa" prin precizarea camerei decizionale pentru fiecare categorie de legi[30].

Constitutia permite Presedintelui României ca înainte de promulgarea legii sa ceara o singura data reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), dupa reexaminare promulgarea facându-se în cel mult 10 zile de la primirea legii.

Potrivit art. 78 din Constitutie, dupa promulgare legea se publica în Monitorul Oficial al României si intra în vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta în textul ei.

b) Functia de reprezentare este consacrata expres n art.61 alin.1 din Constitutie :"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului rom n..." . Acest fapt are multiple semnificatii:

n primul r nd, aceasta nseamna ca Parlamentul Rom niei trebuie sa aiba o componenta izvor ta din manifestarea suveranitatii nationale, sa dea expresie puterii poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare, componenta Parlamentului nu poate fi dec t cea rezultata din vointa manifestata de electorat la urne.

n al doilea r nd, Parlamentul, odata constituit, trebuie sa se manifeste ca un exponent al intereselor politice ale ntregului popor, disociindu-se prin mandatul ncredintat de orice nclinare spre protejarea unor interese personale, particulare, locale sau de grup, care ar intra n contradictie cu cele generale, ale societatii.

n al treilea r nd, Parlamentul nu este doar unul din organele reprezentative ale poporului rom n, ci este chiar organul sau reprezentativ suprem, ceea ce este de natura sa justifice nu at t o preeminenta a acestei institutii n raport cu celelalte autoritati statale, c t mai ales prerogativele de control care i sunt puse la dispozitie, prin Constitutie, n raport cu Presedintele Rom niei, Guvernul sau alte autoritati publice, n vederea asigurarii echilibrului puterilor .

c) Functia de desemnare a unor autoritati publice Precizam, de la nceput, ca prin "desemnare" ntelegem nvestire, alegere sau numire . Ca regula, aceasta functie se exercita de sedinta comuna a celor doua Camere. Exista nsa si atributii de desemnare a unor autoritati publice care se exercita de o singura camera.

Principalele atributii de desemnare, exercitate de Camerele Parlamentului n sedinta comuna sunt:

- nvestitura Guvernului (art. 103 din Constitutie) - cea mai importanta atributie;

- numirea Directorilor Serviciilor de Informatii (art. 65, lit. h din Constitutie);

- numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constitutie);

- numirea membrilor Curtii de Conturi (art.140, alin.4 din Constitutie);

- alegerea Presedintelui si a presedintilor de sectii ai Consiliului legislativ (art.7 alin.2 din Legea nr.73/1993 privind nfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului legislativ republicata ).

Atributiile de desemnare care se exercita de o singura camera sunt :

- numirea a 3 judecatori la Curtea Constitutionala de catre Senat (art.142 alin.3 din Constitutie)

- numirea a 3 judecatori la Curtea Constitutionala de catre Adunarea Deputatilor (art.142 alin.3 din Constitutie)

- numirea a doi reprezentanti ai societatii civile în Consiliul Superior al Magistraturii de catre Senat (art. 133 al. 2, lit.b din Constitutie).

d) Functia de control asupra executivului este la fel de importanta ca si functia legislativa. Sintetic , procedurile de control parlamentar sunt :

a) ncuviintarea de catre forul legislativ a masurilor exceptionale luate de seful statului, potrivit art.92 alin.2 din Constitutie. n aceasta categorie de proceduri se include, de asemenea, si dezbaterea mesajului prezidential prin care se aduc la cunostinta Parlamentului masurile luate de presedintele Rom niei pentru respingerea agresiunii mpotriva tarii ;

b) acordarea si retragerea ncrederii acordate Guvernului ;

c) ntrebarile si interpelarile ;

d) anchetele parlamentare ;

e) angajarea raspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege ;

f) suspendarea din functie a Presedintelui Rom niei ;

g) punerea sub acuzare a Presedintelui Rom niei ;

h) solicitarea urmaririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele sav rsite n exercitiul functiei lor.

Referitor la îmbinarea functiei legislative si a celei de control, deosebit de semnificative sunt procedurile mixte, legislative si de control parlamentar în acelasi timp, si anume:

legiferarea prin intermediul ordonantei Guvernului - Parlamentul abiliteaza guvernul sa reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera legii ordinare

angajarea raspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul prezinta un proiect de lege care, ca urmare a angajarii raspunderii sale se considera adoptat daca o motiune de cenzura nu a fost initiata în urmatoarele trei zile si aprobata potrivit legii

În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului, latura legislativa absoarbe pe cea politica deoarece prima etapa a legii de abilitare depinde de obiectivul politic urmarit, care circumscrie însasi împuternicirea acordata, iar a doua etapa a legii de aprobare sau respingere a ordonantei depinde de modul de realizare a abilitarii acordate, deci de controlul îndeplinirii legii de abilitare.

În cazul celei de-a doua proceduri latura politica a controlului parlamentar absoarbe pe aceea legislativa, întrucât prin efectul angajarii raspunderii guvernului se produce o deplasare de la dezbaterea proiectului prezentat spre disputa politica si spre necesitatea unor negocieri politice, ceea ce reprezinta o consecinta a faptului ca miza în aceasta situatia nu o constituie proiectul de lege, ci însasi ramânerea sau nu în functiune a Guvernului[36].

Institutia angajarii raspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict politic între Guvern si majoritatea parlamentara reprezentând un joc politic în forta al Guvernului, o provocare a Parlamentului de catre Guvern, joc din care Guvernul poate iesi fie înfrânt, în cazul adoptarii unei motiuni de cenzura, fie victorios, prin refortificarea încrederii în Guvern a Parlamentului si a electoratului, în situatia nedepunerii sau respingerii motiunii de cenzura .

E. Statutul parlamentarilor n Rom nia

Vom examina statutul parlamentarilor rom ni sub cele trei aspecte esentiale pentru ndeplinirea mandatului lor de reprezentanti ai poporului, si anume: imunitatile, incompatibilitatile si indemnizatiile.

Imunitatea parlamentara reglementata de Constitutia actuala a Rom niei, consta n doua categorii de garantii exceptionale de care se bucura parlamentarii, prin derogare de la principiul egalitatii cetatenilor n fata legii si a justitiei, si anume: inviolabilitatea si iresponsabilitatea juridica . Imunitatea defineste practic dreptul democratic al parlamentarilor la libera exprimare în exercitarea atributiilor lor .

Inviolabilitatea, reglementata de art.72 alin.2 din Constitutia revizuita este garantia speciala acordata parlamentarilor de a nu putea fi retinuti, arestati, perchezitionati sau trimisi n judecata penala , dec t cu ncuviintarea camerei din care fac parte si dupa ascultarea lor .

Fata de reglementarea inviolabilitatii se impun c teva observatii. n primul r nd, ea functioneaza numai pe durata mandatului: c nd acesta a ncetat, regulile dreptului comun devin pe deplin aplicabile . n al doilea r nd, inviolabilitatea nu este absoluta: ea poate fi ridicata printr-o hotar re a Camerei din care face parte parlamentarul n doua situatii:

1. când urmarirea si trimiterea în judecata penala se fac doar de Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, iar competenta de judecata apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

2. când e vorba de o infractiune flagranta. În acerasta situatie deputatul sau senatorul poate fi retinut si supus perchezitiei, ministrul justitiei fiind obligat sa informeze ne nt rziat pe presedintele adunarii asupra retinerii sau perchezitiei. Evident, Camera poate hotar metinerea sau revocarea masurii. Daca iviolabilitatea unui parlamentar a fost ridicata, el va fi judecat de Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Concluzionând, se poate spune ca inviolabilitatea parlamentara nu suprima în nici un caz represiunea penala, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecata, momentul urmaririi penale sau al cercetarii judecatoresti[43].

Iresponsabilitatea juridica a Parlamentarilor este reglementata n art.72 alin.1 din Constitutie, care prevede ca deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau opiniile politice exprimate n exercitarea mandatului.

Spre deosebire de inviolabilitate care protejeaza parlamentarii numai n materie penala si numai pe durata mandatului, iresponsabilitatea juridica opereaza si n cazul raspunderii civile, nu numai pe durata mandatului, ci si dupa ncetarea lui.

si iresponsabilitatea juridica este limitata, ntruc t se refera doar la faptele si actele sav rsite n exercitiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmariri judiciare nejustificate, arbitrare, declansate de executiv sau de adversarii politici.

Pentru faptele si actele sav rsite ca simplu particular, parlamentarul nu se bucura de protectie. De aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la tribuna Parlamentului nu pot fi considerate ca sav rsite n exercitiul mandatului de deputat sau senator si pot atrage raspunderea juridica.

Asadar, imunitatea nu confera parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerintele legii penale. Ea nu îl protejeaza la modul absolut decât în ceea ce priveste opiniile si voturile exprimate în virtutea mandatului încredintat în mod democratic de catre alegatori.

Incompatibilitatile parlamentarilor rom ni sunt stabilite de art. 71 din Constitutie. Primul alineat al acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi n acelasi timp deputat si senator". Acest text este neechivoc. Daca aceeasi persoana este aleasa at t deputat c t si senator, trebuie sa renunte la unul dintre mandate.

Cel de-al doilea alineat al articolului mentionat declara incompatibil mandatul de deputat sau senator cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului, întrucât acestia sunt învestiti de Parlament.

Asadar, n sistemul nostru constitutional este permis cumulul mandatului parlamentar cu cel guvernametal.

Cât priveste regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate, desi Constitutia nu defineste "functia publica de autoritate", Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei reglementeaza aceasta chestiune, facând o enumerare ampla a functiilor considerate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator (art. 81-82).

În doctrina, anterior aparitiei legii mai sus-mentionate, prevederea constitutionala amintita a st rnit controverse, opinia dominanta considerând functii publice de autoritate, acele functii publice care confera titularului capacitatea legala de a emite acte unilaterale obligatorii.

Indemnizatiile parlamentarilor rom ni sunt prevazute de art.73 alin.3 lit. c din Constitutie, care este o norma de trimitere la lege. Practic, dupa cum arata I.Deleanu , parlamentarii rom ni beneficiaza de indemnizatii principale, indemnizatii secundare si de indemnizatii pentru activitatea desfasurata n circumscriptia electorala n care au fost alesi.

Indemnizatiile principale sunt o suma fixa lunara, diurna pentru perioada n care parlamentarul este prezent la lucrarile n plen sau n comisii, costul cazarii, pe perioada sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliaza n Bucuresti.

n sfera indemnizatiilor secundare se nscriu: diurnele de deplasare, gratuitatea transportului feroviar, auto, naval si pe liniile aeriene interne, rambursarea taxelor de posta si telecomunicatii interne.

n fine, pentru desfasurarea activitatii n circumscriptia electorala, parlamentarul beneficiaza de o suma forfetara egala cu indemnizatia lunara, din care trebuie sa suporte cheltuielile biroului sau parlamentar.

2.2. Organele executive

2.2.1. Aspecte generale

În sensul general al termenului, executivul sau puterea executiva asigura executarea legii. Functia de asigurare a executarii legii înglobeaza astazi activitati diverse cum sunt: exercitarea functiei de sef al statului, coordonarea actiunii administratiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfasurarea unor actiuni directe de aplicare sau de organizare a aplicarii legii, exercitarea unor atributii care privesc impulsionarea procesului legislativ, conducerea generala a statului, în sens larg, conform legii. Organele statale care realizeaza activitatile mentionate sunt organele executive.

Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit cu exercitiul puterii direct de natiune, executivul exercita o putere derivata de la organele reprezentative, cu exceptia unor organe alese ale administratiei publice locale (primari, consilii locale, consilii judetene).

Cu toate acestea, astazi, se poate considera ca organele executive, departe de a fi asimilate sensului etimologic originar - elemente secundare si subordonate legislativului - reprezinta elementul motor si dinamic al întregului sistem politic .

Executivul nu trebuie confundat cu administratia de stat, primul fiind, prin excelenta, un organ politic, în timp ce administratia numai în modelul american dobândeste relief politic, în celelalte sisteme politice functionarul de stat care exercita administratia de stat fiind beneficiarul unui statut de stabilitate în functie, si, prin aceasta, un factor de opozitie în raport cu structurile politice ale executivului[49].

Puterea executiva se caracterizeaza prin relatii ierarhice. Unul dintre subiecti are drept de comanda, iar celalalt obligatia de supunere.

Realizând o inventariere a atributiilor puterii executive, enumeram :

definirea politicii generale a tarii;

elaborarea proiectelor de legi necesare înfaptuirii acestei politici;

adoptarea actelor normative si individuale necesare aplicarii legilor;

luarea deciziilor necesare functionarii serviciilor publice;

adoptarea unor masuri de executare materiala în domeniul ordinii publice;

dispunerea teritoriala a fortelor armate si a celor de politie;

conducerea relatiilor internationale.

Executivul cuprinde, în mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si guvernul. Ţinând seama de structura executivului, se poate face distinctie între executivul monocratic (monist) si executivul dualist .

Executivul monocratic(monist)

Regimul executivului monocratic sau monist reprezinta o reminiscenta a antichitatii imperiale si a absolutismului monarhic, adaptata la regulile constitutionale actuale. Executivul monocratic se caracterizeaza prin detinerea functiei executive de catre o singura entitate statala. Aceasta poate purta, de regula, denumirea de rege sau presedinte. Mentionam ca, în decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat si forme colegiale, care presupun exercitarea atributiilor executive n mod colectiv de catre doua sau mai multe persoane, egale în drepturi.

În sistemele politice bazate pe monocratia executivului, problemele se prezinta în mod diferit, dupa cum seful statului este monarh sau presedinte de republica. În forma sa clasica, monocratia monarhica se caracteriza printr-o preponderenta, mai mult sau mai putin formala, a sefului statului - monarhul - care exercita concomitent puterea executiva si o parte din puterea legislativa.

Monocratia prezidentiala este cea mai rigida expresie contemporana a separatiei puterilor în stat. În aceste regimuri, executivul este condus de presedintele statului, acesta fiind seful guvernului si având responsabilitatea executarii legii, fiind, totodata, independent de parlament (ex.SUA).

Executivul dualist

Reprezinta modelul de executiv caracteristic, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul carora functia executiva este disociata si încredintata în parte unei persoane, seful statului, cealalta revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-si atributiile într-un mod mai mult sau mai putin autonom.

În acest sistem, seful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin vot universal, iar guvernul are în frunte un premier sau prim-ministru, considerat, uneori si seful executivului.

Atunci când seful statului este desemnat de parlament, aceasta functie este influentata de pozitia partidelor politice din componenta parlamentului. Functia de sef al guvernului este, la rândul ei, influentata de majoritatea parlamentara.

Executivul dualist comporta nuantari de la stat la stat, si chiar în cadrul aceluiasi stat, în functie de situatia concreta a raporturilor dintre partidele politice.

2.2.2.Organele executive ale Rom niei potrivit actualei Constitutii

Dupa cum am aratat deja, forma de guvernam nt a Rom niei este republica de tip semi-prezidential atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executiv dualist, format din :

Presedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate;
Guvern.

Aceasta organizare bicefala a executivului n Rom nia face ca autoritatea publica unipersonala - Presedintele Rom niei - sa exercite functia de sef al statului, n schimb, organul colegial - Guvernul - sa poarte ntreaga raspundere n fata Parlamentului pentru exercitarea functiei executive, n conditiile unei democratii parlamentare . În acest demers, Guvernul are ca suport actional administratia publica, asupra careia exercita functia de conducere generala .

Asadar, Presedintele României este seful statului, calitate care se revendica din prerogativa de a reprezenta statul român si de a fi garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii[54].

Este important de mentionat ca alegerea directa de catre popor a Presedintelui nu-i confera acestuia puteri sporite, continutul si întinderea atributiilor acestuia nedepasind sfera de prerogative ale unui sef de stat din regimurile parlamentare[55]. Astfel, Presedintele României nu numeste, ci doar desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, si numai în urma votului de încredere acordat de parlament poate numi guvernul care este raspunzator politic numai în fata parlamentului.

O problema interesanta legata de institutia prezindentiala din Rom nia este determinata de textul art. 84 alin.1 din Constitutie :" n timpul mandatului, Presedintele Rom niei nu poate fi membru al unui partid.", care exprima vointa legiuitorului constituant rom n de a avea un Presedinte neutru fata de partidele politice .

În practica, aceasta dispozitie face ca Presedintele ales sa renunte la calitatea de membru de partid si eventual la functia pe care a detinut-o în cadrul acestuia; însa ruptura de doctrina partidului care l-a sustinut în alegeri este însa una artificiala.

La fel de interesanta si controversata este si ipoteza inversa, a presedintelui în functiune care intentioneaza sa candideze pe listele unui partid pentru un mandat de deputat sau senator. Este adevarat ca prin revizuirea Constitutiei mandatul Presedintelui s-a prelungit de la 4 la 5 ani, astfel încât o situatie în care alegerile parlamentare sa se suprapuna peste cele prezidentiale mai poate fi întâlnita o data la 20 de ani.

Cu toate acestea, Curtea Constitutionala s-a pronuntat deja în legatura cu aceasta chestiune prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004[57]. Curtea constata, pe de o parte ca normele constitutionale nu îl priveaza pe Presedintele României de dreptul electoral de a fi ales, iar pe de alta parte ca neutralitatea politica a mandatului prezidential nu este afectata de candidatura acestuia pe listele unui partid politic, aliante politice ori aliante electorale.

Aceasta neutralitate este necesara pentru ndeplinirea corecta a atributiilor ce revin Presedintelui potrivit Constitutiei, dintre care mentionam exemplificativ:

reprezentarea statului rom n ;

garantarea independentei nationale, a unitatii si integritatii teritoriale a tarii ;

asigurarea respectarii Constitutiei si a bunei functionari a autoritatilor publice;

medierea ntre puterile statului, precum si ntre stat si societate ;

numirea magistratilor.

Referitor la cea de a doua componenta a executivului dualist din Rom nia, si anume Guvernul, statutul acestuia este determinat, n primul r nd, de textele constitutionale care reglementeaza: rolul si structura, nvestitura, incompatibilitatile, ncetarea functiei de membru al Guvernului, atributiile primului-ministru, actele Guvernului, raspunderea membrilor acestuia si ncetarea mandatului. Nu trebuie, nsa ignorate nici celelalte texte constitutionale referitoare la Guvern, cum sunt cele referitoare la raporturile sale cu Parlamentul sau cele care, reglement nd atributiile Presedintelui Rom niei, au n vedere si raporturile dintre Presedinte si Guvern .

n ceea ce priveste structura, Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica (art.102 alin.3 din Constitutie). El functioneaza ca autoritate colegiala, în cadrul careia primul-ministru are puteri exorbitante . De asemenea, exista mai multe prevederi constitutionale care confera primului-ministru o autoritate de sine statatoare.

Astfel, pe l nga alte atributii proprii, primul-ministru intra n relatii directe cu Presedintele, Parlamentul si Curtea Constitutionala. Din acest motiv, el este n masura sa influenteze at t politica statului, c t si deliberarile din cadrul Guvernului .

Este necesara punerea n evidenta a un element esential al regimului juridic al Guvernului, si anume deplina sa responsabilitate n fata Parlamentului. Astfel, rolul Guvernului consta, de fapt, n realizarea programului sau de guvernare acceptat de Parlament. Acordarea ncrederii Guvernului si acceptarea programului sau de guvernare au drept consecinta obligativitatea realizarii « programului » de catre Guvern. Raspunderea pentru ndeplinirea lui i apartine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, si-a exprimat ncrederea n acest program, ncredere pe care oric nd o poate retrage prin adoptarea unei motiuni de cenzura, daca motivele pentru care ea a fost acordata la nvestitura au disparut ulterior. Astfel, Guvernul apare ca organ « dependent » de Parlament, el fiind o adevarata « putere » numai daca este sprijinit de o larga majoritate parlamentara .

Printre atributiile Guvernului este si cea cuprinsa în art. 102, si anume, faptul ca guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, desi în realitate el este cel care stabileste aceasta politica si o expune spre aprobare parlamentului.

2.3. Organele jurisdictionale

2.3.1. Aspecte generale

Organele jurisdictionale sunt autoritatile publice care aplica legea în cazul litigiilor. Aceasta categorie de organe este cunoscuta sub terminologii diferite: instante judecatoresti, putere judecatoreasca, putere jurisdictionala, autoritate jurisdictionala. Însa, indiferent de denumire, este vorba întotdeauna de organele care înfaptuiesc justitia, prin justitie întelegându-se activitatea de solutionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de munca etc., aplicarea de sanctiuni si restabilirea drepturilor si intereselor legitime încalcate. Termenul "justitie" desemneaza, totodata, si sistemul organelor judecatoresti. Competenta instantelor judecatoresti este stabilita prin constitutie si legi .

În limbaj obisnuit, "justitie" se traduce prin a face dreptate. Daca la început justitia se ocupa numai cu solutionarea proceselor si cu reprimarea persoanelor care produc pagube si suferinte altora, prin încalcarea normelor de drept, ulterior, ea si-a îmbogatit continutul ajungând sa cenzureze chiar exercitiul puterii, în sensul exercitarii controlului asupra modului cum guvernantii respecta dreptul. Astfel, s-a ajuns la principiul legalitatii în activitatea organelor statului .

Statul de drept, care presupune ca puterea sa respecte prima legea, este de neconceput fara justitie. Lipsa unei justitii veritabile face imposibil primatul dreptului, or acolo unde dreptul nu primeaza se instaleaza arbitrariul si nedreptatea. Statul de drept semnifica subordonarea statului fata de drept[65] sau limitarea puterii prin drept .

O practica îndelungata a demonstrat ca judecatorii, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt supuse spre rezolvare, trebuie mai întâi sa stabileasca starea de fapt, apoi trebuie sa interpreteze legile, cutumele sau contractele ce sunt invocate, pentru a le ntelege continutul, urmeaza ncadrarea n drept a starii de fapt, si n final se da verdictul, exprimat prin hotar rea judecatoreasca. Prin aceasta se constata drepturi si obligatii pentru subiectele de drept participante în proces, se aplica sanctiuni, se stabilesc despagubiri, se dau ordine de executare, atât partilor în proces, cât si autoritatilor publice.

Ansamblul hotarârilor judecatoresti formeaza jurisprudenta sau practica judecatoreasca. Prin aceasta se limpezesc, uneori, textele legale obscure, ambigue sau lacunare si chiar se completeaza. În aceste conditii, este important de stiut pâna unde pot merge judecatorii cu completarea lacunelor legii, pentru ca rolul justitiei este sa aplice dreptul, nu sa-l creeze. Daca justitia ajunge, totusi, sa creeze drept, cum se întâmpla în unele sisteme constitutionale, trebuie stabilita limita la care judecatorul este obligat sa se opreasca pentru a nu se substitui parlamentului.

Pentru ca justitia sa-si poata îndeplini misiunea, ea cunoaste o anumita organizare si anumite principii. Organizarea justitiei se face pe grade de jurisdictie. Aceste grade de jurisdictie permit, în principiu, atât solutionarea în fond a litigiilor, cât si posibilitatea de recurs, ca mijloc de îndreptare a erorilor, de reevaluare a probelor si situatiilor. Se considera ca, cele mai multe garantii le ofera organizarea justitiei pe 3 grade de jurisdictie: fond, apel, recurs. Dezavantajul este durata mai lunga a proceselor.

Pentru a-si putea ndeplini misiunea, justitia trebuie sa respecte anumite principii , rezultate dintr-o experienta ndelungata. Acestea sunt :

1. Principiul legalitatii

Atunci când se refera însasi la justitie, acest principiu prezinta doua aspecte principale:

legalitatea instantelor judecatoresti - înseamna ca pot îndeplini activitati jurisdictionale numai acele autoritati statale carora constitutia si legile le recunosc aceasta capacitate. De asemenea, instantele judecatoresti pot rezolva litigii numai în limita competentei conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor poate fi numai cea stabilita de lege.

legalitatea infractiunilor si pedepselor - înseamna ca nu exista infractiune daca nu este prevazuta de lege si nu exista pedeapsa daca nu este prevazuta de lege.

2. Justitia este unica si egala pentru toti

Este un principiu care valorifica în domeniul justitiei, principiul egalitatii în drepturi a cetatenilor. În sinteza, acest principiu cere ca toti cetatenii sa fie judecati de aceleasi instante, în situatii similare. Unicitatea si egalitatea justitiei interzice existenta unor tribunale exceptionale, indiferent de denumire, precum si existenta unor privilegii în administrarea justitiei. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în spete similare a acelorasi reguli procedurale si acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor participantilor la proces.

3. Dreptul la aparare

Acesta este si unul dintre drepturile fundamentale ale omului si consta în faptul ca orice parte în proces trebuie sa aiba posibilitatea de a-si apara pozitia si de a beneficia de avocat.

4. Prezumtia de nevinovatie

Este principiul potrivit caruia orice persoana este considerata nevinovata atâta timp cât împotriva sa nu s-a pronuntat o hotarâre definitiva de condamnare. Prezumtia de nevinovatie este una dintre cele mai puternice garantii ale demnitatii si libertatii umane.

5. Independenta judecatorului si supunerea lui numai legii

Potrivit acestui principiu, în activitatea sa, judecatorul se supune numai legii si constiintei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor, judecatorul nu poate cere sau primi nici un fel de ordine, instructiuni, indicatii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind solutia pe care trebuie sa o dea. n acest context, un interes aparte îl prezinta statutul judecatorilor.

Prima problema, privind statutul judecatorilor, o constituie recrutarea acestora. Recrutarea trebuie sa garanteze independenta si competenta profesionala a judecatorilor, stiut fiind ca administrarea justitiei este o activitate calificata.

În unele state judecatorii sunt alesi prin vot universal la fel ca deputatii. Ex. În S.U.A., la nivelul statelor federate. În acest sistem, judecatorii trebuie sa se alieze cu partidele politice, cu toate dezavantajele ce decurg de aici.

Un alt sistem, mai potrivit, credem noi, este recrutarea judecatorilor prin concurs, deci pe criteriul competentei profesionale. Punctul nevralgic al acestui sistem l constituie componenta comisiilor de concurs. Pentru a se ajunge la rezultatele dorite, comisiile de concurs trebuie sa fie compuse din persoane a caror competenta profesionala, onestitate si impartialitate sa nu poata fi puse la ndoiala si care sa beneficieze de un mare grad de independenta în desemnarea c stigatorilor concursului, cum ar fi universitarii si magistratii de mare prestigiu. Problema de ordin tehnic a acestui sistem o constituie alegerea modalitatilor de organizare si desfasurare a concursurilor si criteriile de evaluare a candidatilor.

Se remarca, deci, ca judecatorii dobândesc exercitiul puterii judiciare, în functie de sistem, fie prin vot, fie pe baza unui concurs profesional. Totdeauna, însa, puterea judiciara se exercita în numele legii.

O importanta deosebita, pentru statutul judecatorului, o are inamovibilitatea, întrucât este considerata o garantie solida a independentei acestuia. Inamovibilitatea face ca judecatorul sa nu poata fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat si nici avansat fara consimtamântul sau. Fac exceptie cazurile de abateri grave, care, însa, pot fi stabilite si sanctionate numai de catre o autoritate speciala din cadrul corpului magistratilor, dupa o procedura riguroasa.

În ceea ce priveste avansarea magistratilor în profesie, mentionam ca, pentru asigurarea independentei judecatorilor fata de cel ce are puterea de avansare, s-au impus doua reguli:

I. Avansarea sa fie numai de competenta corpului magistratilor;

II. Numarul treptelor (gradelor) profesionale sa fie limitat, si la fel, sa fie limitate consecintele avansarii, în scopul de a face cât mai putine diferentieri în cariera, pentru a se nlatura eventualele conditionari imorale din cariera judecatorilor.

Tot în legatura cu independenta judecatorilor se pune si problema controlului hotarârilor judecatoresti, întrucât se stie ca, de regula, controlatul depinde de controlor. Pentru a evita aceasta dependenta, hotarârile judecatoresti pot fi controlate numai de alte instante judecatoresti, si numai dupa proceduri jurisdictionale.

Respectarea principiilor prezentate poate crea independenta justitiei în fata legislativului si a executivului.

2.3.2. Organele jurisdictionale din Rom nia, potrivit reglementarilor actuale

Constitutia Rom niei cuprinde mai multe texte care exprima preocuparea legiuitorului constituant rom n pentru garantarea principiilor care stau la baza justitiei. Astfel, principiul legalitatii este consacrat de urmatoarele texte constitutionale :

art.23 alin. 12, potrivit caruia nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata dec t n conditiile si n temeiul legii;

art.73 alin.3, lit.h si l, conform carora se stabilesc prin lege organica, pe de o parte, infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora, iar pe de alta, organizarea si functionarea instantelor judecatoresti ;

art.124 alin.1, care prevede ca justitia se înfaptuieste în numele legii;

art.126 alin.2, potrivit caruia competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege.

Din textele mentionate rezulta fara echivoc garantarea principiului legalitatii, sub cele doua aspecte ale sale, legalitatea instantelor judecatoresti si legalitatea infractiunilor si pedepselor.

Principiul unicitatii si egalitatii justitiei este expres prevazut în:

art.124 alin.2 din Constitutie care afirma : "Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti",

art.126 alin.5 din Constitutie, care interzice nfiintarea de instante extraordinare.

Dreptul la aparare, un alt principiu al justitiei, este consacrat constitutional prin art.24, potrivit caruia dreptul la aparare este garantat, si n tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Principiul prezumtiei de nevinovatie este clar exprimat de art.23 alin.11 din Constitutie :"P na la ram nerea definitiva a hotar rii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata."

n fine, independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, este consemnata ad literam n art. 124 alin.3 din Constitutie, iar art.125 alin.1 dispune ca judecatorii numiti de Presedintele Rom niei sunt inamovibili, potrivit legii.

n ceea ce priveste organizarea judecatoreasca, potrivit art.125 alin.1 din Constitutie, "justitia se realizeaza prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege".

De aici rezulta ca, stabilirea instantelor judecatoresti inferioare Înaltei Curti de Casatie si Justite apartine domeniului legii, mai precis a legii organice, daca avem n vedere si prevederile art. 73 alin.3, lit.l din Constitutie.

Legea organica cea mai semnificativa ce reglementeaza aceasta materie este Legea nr. 304/2004 republicata privind organizarea judiciara republicata . Instantele judecatoresti sunt integrate ntr-un sistem care le ordoneaza ntr-o "tripla ierarhizare" . Aceasta nseamna ca, hotar rea primei instante poate fi atacata cu apel n fata unei instante superioare, iar apoi cu recurs la o instanta de casare, pentru a se garanta astfel o judecata corecta.

Faptul ca existenta a trei grade de jurisdictie (judecata în prima instanta, în apel si în recurs) reprezinta dreptul comun n tara noastra, nu exclude posibilitatea ca legiuitorul sa opteze, din anumite considerente, pentru gradul dublu de jurisdictie, n anumite domenii. Astfel, urmarind celeritatea solutionarii litigiilor, n materia contenciosului administrativ, legiuitorul a optat pentru dubla ierarhizare a instantelor.

În România justitia se înfaptuieste prin instantele judecatoresti. Acestea sunt: Înalta Curte de Casatie si Justitie, Curtile de Apel, Tribunalele, Tribunalele specializate, Instantele militare (tribunalele militare; Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti; Curtea Militara de Apel Bucuresti) si judecatoriile .

În cadrul Curtilor de apel si a Tribunalelor functioneaza sectii sau, dupa caz, complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, precum si, în raport cu natura si numarul cauzelor, sectii maritime si fluviale sau pentru alte materii[72].

Asadar, instantele judecatoresti sunt reprezentarea în concret a puterii judecatoresti. Trebuie însa facuta o distinctie între puterea judecatoreasca si autoritatea judecatoreasca, cea din urma fiind compusa din Înalta Curte de Casatie si de Justitie si celelalte instante judecatoresti, Ministerul public si Consiliul Superior al Magistraturii[73]. Nu toate aceste organisme se integreaza în puterea judecatoreasca, ci doar instantele judecatoresti

În concluzie, denumirea de autoritate judecatoreasca nu se identifica cu cea de putere judecatoreasca deoarece o excede ca sfera

2.4. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului

2.4.1. Aspecte generale

O realitate complexa, care demonstreaza relativitatea separatiei si independentei puterilor statului, o constituie relatiile ce se stabilesc între organele fundamentale. Vom prezenta o scurta analiza a relatiilor dintre justitie si celelalte organe ale statului, precum si o scurta analiza a relatiilor dintre legislativ si executiv.

A. Raporturile dintre justitie si celelalte organe fundamentale ale statului[76]

În ceea ce priveste relatiile justitiei cu legislativul si cu executivul, este important ca acestea sa nu afecteze independenta judecatorului.

Raporturile justitiei cu parlamentul sunt determinate, n primul r nd, de faptul ca, organizarea si functionarea instantelor judecatoresti se reglementeaza prin lege. Deci parlamentul este cel ce stabileste organele judecatoresti, competenta lor si procedura dupa care vor judeca. n continuare, tot parlamentul este cel care stabileste, prin lege, infractiunile si pedepsele. Este evident ca toate acestea nu afecteaza puterea judecatorului de a decide independent în cauza care îi este supusa judecatii, cu singura restrictie, de altfel fireasca, de a se supune legii.

Justitia, la rândul ei, poate interveni în activitatea legislativa, n statele n care controlul constitutionalitatii legilor este de competenta instantelor judecatoresti.

Raporturi ale justitiei cu executivul apar în situatia în care numirea si avansarea magistratilor este de competenta unor organe executive, cum ar fi seful statului. Aceasta da o dependenta a judecatorilor fata de executiv, care poate fi contracarata prin consacrarea reala a criteriului competentei si probitatii profesionale, atât pentru numire cât si pentru avansari.

De asemenea, raporturi între justitie si executiv, apar atunci când judecatorii pot controla legalitatea actelor puterii executive. Bineînteles, ei vor putea sa judece corect, doar atunci când au suficiente garantii pentru a fi feriti de presiunile executivului.

B. Raporturile dintre legislativ si executiv[77]

Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul legislativului în formarea executivului, raporturile legislativ-executiv care apar în procesul de guvernare si compatibilitatea exercitiului concomitent al unui mandat parlamentar si a unei functii executive.

1. Rolul legislativului în formarea executivului

Pretutindeni, parlamentul detine anumite competente privind formarea executivului. Aceste competente difera de la un sistem constitutional la altul si depind de forma de guvernamânt si de structura executivului. Ele se refera la desemnarea sefului statului, si la desemnarea sefului de guvern si a membrilor guvernului.

a) Desemnarea sefului statului

Rolul parlamentului în desemnarea sefului de stat difera în functie de forma de guvernamânt. n cazul monarhiei, interventia parlamentului este rara, functia de sef al statului transmitându-se ereditar. În republica prezidentiala, seful statului este ales prin vot universal, ceea ce face ca rolul parlamentului sa fie nesemnificativ. El se reduce doar la solemnitatea depunerii juramântului, n momentul preluarii functiei.

În republica parlamentara, însa, seful statului este ales de parlament, ceea ce face ca rolul acestuia sa fie decisiv.

b) Desemnarea sefului de guvern si a membrilor guvernului

si în acest domeniu situatiile sunt diferite de la tara la tara. Cu toate acestea, distinctia între seful si membrii guvernului este evidenta pretutindeni, seful guvernului având un regim juridic distinct. seful guvernului este desemnat pe criterii politice si el alcatuieste lista membrilor guvernului.

În regimurile prezidentiale (ex.S.U.A.), presedintele cumuleaza functiile de sef de stat si sef al guvernului. n unele regimuri prezidentiale (ex.Finlanda) numirea ministrilor este de competenta sefului statului, în timp ce în altele (ex.S.U.A.) ea se realizeaza de catre seful statului, cu acordul camerei superioare a parlamentului. O situatie asemanatoare, în sensul ca, rolul parlamentului în desemnarea sefului guvernului este redus, o întâlnim si la unele monarhii, cum este în Kuweit. Acolo, emirul desemneaza primul-ministru, dupa consultarea Adunarii Nationale, a presedintelui si ex-presedintelui acestei adunari, precum si a unui numar de personalitati marcante. Decretul prin care emirul desemneaza primul-ministru nu este supus aprobarii parlamentului. Tot emirul desemneaza si membrii guvernului, fara ca parlamentul sa se poata opune.

În regimurile semiprezidentiale de tipul Frantei, seful statului numeste seful guvernului, si, la propunerea acestuia pe ceilalti membri ai guvernului, fara a fi necesar un vot de încredere al parlamentului.

În regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situatii:

I. Într-o prima situatie, seful de guvern se alege de catre parlament. O data ales, acesta propune membrii guvernului, care sunt, de asemenea, alesi de parlament. Ex. n R.F.Germania, Cancelarul este ales de Dieta la propunerea Presedintelui federatiei. Ceilalti membrii ai guvernului se numesc si se revoca de Dieta, la propunerea Cancelarului.

II. Într-o a doua situatie (ex. Anglia), seful partidului majoritar în camera inferioara este invitat de seful de stat sa formeze guvernul. Practic, aici seful de stat proclama oficial rezultatul votului si calitatea de sef al executivului a liderului partidului care a câstigat majoritatea mandatelor parlamentare. Se poate afirma ca n acest sistem seful guvernului este ales prin vot universal indirect.

III. O a treia situatie, ilustrata de Italia, are în vedere dificultatea obtinerii unei majoritati parlamentare, datorita numarului mare de partide. În acest caz, un rol important în desemnarea guvernului revine sefului de stat. Acesta însarcineaza cu formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a avea sanse reale pentru a obtine nvestitura parlamentara. Daca reuseste, devine prim-ministru. Cât priveste membrii guvernului, acestia sunt desemnati de partidul lor, pe baza acordurilor între partidele membre ale coalitiei guvernamentale.

2. Raporturile legislativ-executiv ce apar în procesul de guvernare

În procesul de guvernare, rolul determinant n adoptarea si aplicarea hotar rilor politice majore revine legislativului si executivului. Participarea lor la actul guvernarii este complexa si nuantata, astfel încât, uneori, este dificil de identificat cât reprezinta în guvernare interventia legislativului si cât cea a executivului . Pentru orientare, vom evidentia câteva modalitati prin care cele doua puteri se influenteaza reciproc.

a. Interventia legislativului în activitatea executivului se realizeaza prin intermediul mai multor mecanisme, si anume :

I) Parlamentul adopta legea pe care executivul trebuie sa o aduca la îndeplinire.

II) Parlamentul aproba programul executivului. n cele mai multe sisteme constitutionale guvernul actioneaza pe baza unui program de guvernare. Acest program trebuie aprobat de parlament. Respingerea, de catre parlament, a programului de guvernare, conduce, de regula, la neînvestirea sau la demisia guvernului.

III) Parlamentul aproba delegarea legislativa. De regula, constitutiile permit ca, n anumite conditii, guvernul sa poata fi abilitat sa emita norme juridice în domenii rezervate legii. Aceasta abilitare se acorda de parlament, care si controleaza modul n care a fost exercitata delegarea legislativa.

IV) Parlamentul controleaza activitatea guvernului. Modalitatile prin care parlamentul controleaza activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie nsa subliniat ca, eficacitatea acestui control depinde de majoritatea de care guvernul dispune în adunari. Experienta a demonstrat ca sunt rare cazurile n care un guvern a fost constrâns sa demisioneze pentru ca responsabilitatea sa a fost pusa în discutie de catre parlament. Crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, exercitat ca modalitate de control, ci datorita deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice (neîntelegerile din cadrul coalitiei guvernamentale). Totusi, chiar si atunci c nd guvernul dispune de o majoritate confortabila n Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument important la ndem na opozitiei pentru a pune în miscare presa si a sensibiliza opinia publica.

b. Interventia executivului în activitatea legislativului

Aceasta, se manifesta, îndeosebi, prin intermediul initiativei legislative, al promulgarii legilor si al dizolvarii parlamentului.

I) Initiativa legislativa. n toate sistemele constitutionale, printre subiectele dreptului la initiativa legislativa, se numara si Guvernul, care, de fapt, este cel mai activ .

II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapa a procesului legislativ, si apartine, de regula, sefului statului. Cu toate ca, promulgarea presupune semnarea legii ca ultima formalitate pentru publicare, ea nu se reduce la at t. Desi promulgarea este obligatorie, ca principiu, în unele sisteme constitutionale seful statului are posibilitatea de a cere o noua deliberare sau exercitarea controlului prealabil de constitutionalitate, ceea ce constituie un veto suspensiv. n anumite tari, cum este cazul S.U.A. seful statului dispune de un drept de veto care are ca efect practic blocarea definitiva a legii.

III) Dizolvarea parlamentului. Exista o serie de tari ale caror constitutii permit dizolvarea parlamentului de catre seful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca, Franta etc. Dizolvarea parlamentului intervine atunci c nd se ajunge la un conflict ireconciliabil ntre parlament si guvern, de regula, ca urmare a destramarii coalitiei guvernamentale. Dizolvarea parlamentului are ca scop transarea conflictului prin votul electoratului.

c. Compatibilitatea exercitiului concomitent a unui mandat parlamentar si a unei functii în guvern.

În aceasta privinta, practica statelor evidentiaza 3 solutii de principiu.

. Sunt sisteme constitutionale în care exercitiul unei functii ministeriale este incompatibil cu exercitiul unui mandat parlamentar (ex. Franta). În acest caz, daca un parlamentar doreste sa ocupe o functie în guvern, el trebuie sa demisioneze din parlament. Ratiunea acestui sistem este asigurarea separatiei puterilor.

Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu functia ministeriala, acceptându-se colaborarea între parlament si guvern (ex. Belgia).

Al treilea sistem conditioneaza functia ministeriala de existenta calitatii de parlamentar urmarind o colaborare strânsa între parlament si guvern (ex. Anglia).

Toate aceste sisteme, care se bazeaza pe viziuni diferite asupra separatiei-echilibrului puterilor n stat au avantajele si dezavantajele lor. Ceea ce conteaza este ca solutia aleasa sa corespunda culturii politice din tara respectiva.

2.4.2. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului rom n

A. Raporturile dintre justitie si legislativ

I. n principal, interventia parlamentului n domeniul justitiei se nfaptuieste, potrivit schemei clasice, prin legile care reglementeaza acest domeniu:

Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara republicata reglementeaza organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, stabileste conditiile pentru numirea si revocarea magistratilor, drepturile, ndatoririle si raspunderea acestora.

Infractiunile si pedepsele sunt stabilite prin Codul penal,

Procedura judiciara este reglementata prin Codul de procedura civila si Codul de procedura penala.

Este evident faptul ca nu se afecteaza în nici un fel dreptul judecatorului de a decide independent în cauza ce-i este supusa judecatii. Legea elaborata de Parlament creeaza conditiile unei reale independente[80].

II. O interventie aparte a Parlamentului n domeniul justitiei o constituie numirea unor membri în Consiliul Superior al Magistraturii , care reprezinta garantul independentei justitiei.

Astfel, potrivit art.133 din Constitutie, din totalul de 19 membri câti alcatuiesc Consiliul Superior al Magistraturii, 14 membri alesi de adunarile generale ale magistratilor sunt validati de Senat, care va si numi 2 reprezentanti ai societatii civile, specialisti în domeniul dreptului.

De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atributii deosebit de importante pentru buna desfasurare a justitiei, propunând Presedintelui Rom niei numirea n functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari . Totodata, acest organism îndeplineste rolul de instanta de judecata în domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si procurorilor . În cazul în care se constata ca sesizarea privind abaterea disciplinara a magistratului este întemeiata, se aplica una dintre sanctiunile disciplinare prevazute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare savârsite si cu circumstantele personale ale acestuia.

III. n sistemul nostru constitutional, justitia nu poate interveni n activitatea legislativa, deoarece controlul constitutionalitatii legilor este ncredintat unui organ special si specializat - Curtea Constitutionala - situat n afara autoritatii judecatoresti.

B. Raporturile dintre justitie si executiv

a) Interventia executivului n domeniul justitiei. Ingerintele executivului n materia justitiei au fost, pâna la revizuirea Constitutiei, dupa parerea noastra, exagerate. Din acest motiv a fost nevoie de interventia constituantului, care prin modificarile aduse constitutiei, a redus semnificativ imixtiunile executivului în acest domeniu.

Principala interventie a executivului n domeniul justitiei este numirea magistratilor de catre Presedintele României.

Pâna la revizuirea Constitutiei, presedintele si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de Justitie erau numiti de Presedintele Rom niei, pe o perioada de 6 ani, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar la recomandarea ministrului justitiei, care facea parte din guvern, deci din puterea executiva. Rezulta astfel cu claritate rolul determinant pe care îl avea executivul prin ambele sale organe componente - presedinte si guvern - n numirea magistratilor.

Potrivit noilor reglementari[85] membrii consiliului de conducere al înaltei Curti de Casatie si Justitie - format din presedinte, vicepresedinte si presedintii de sectii - sunt numiti de catre Presedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecatorii Înaltei Curti de Casatie si Justitie care au functionat la aceasta instanta cel putin 2 ani, fara sa mai existe vreo ingerinta a guvernului în acest sens.

În ceea ce priveste admiterea n magistratura a judecatorilor si procurorilor, acesta se face prin concurs, pe baza competentei profesionale, a aptitudinilor si a bunei reputatii .

Daca potrivit dispozitiilor legislative anterioare revizuirii Constitutiei regulamentul de organizare si desfasurare a examenului se aproba de catre ministrul justitiei, rolul semnificativ al executivului manifestându-se astfel si n selectionarea viitorilor magistrati, noile dispozitii în materie elimina integral interventia executivului. Se acorda în acest fel Institutului National al Magistraturii si Consiliului Superior al Magistraturii competenta deplina în materia admiterii în profesia de magistrat, admitere care se face cu respectarea principiilor transparentei si egalitatii, exclusiv pe baza de concurs, potrivit regulamentului adoptat de Institutul National al Magistraturii si aprobat prin hotarâre a Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai mult, si initiativa cu privire la cariera judecatorilor apartinea executivului, astfel încât promovarea, delegarea, detasarea si suspendarea din functie a judecatorilor, precum si ncetarea functiei acestora se facea la propunerea ministrului justitiei. În urma modificarilor aduse statutului magistratului, astazi, promovarea judecatorilor si procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel national, în limita posturilor vacante, de catre Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul National al Magistraturii. si celelalte aspecte mentionate privind cariera magistratului sunt reglementate de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate centrala în materie, a carui pozitie în sistemul judecatoresc a cunoscut în acest fel o consolidare semnificativa ca urmare a revizuirii constitutiei, care-i acorda rolul de "garant al independentei justitiei" .

Consiliul Superior al Magistraturii este si instanta disciplinara pentru judecatori si procurori, în cazul în care acestia comit abateri disciplinare[88]. În consecinta, actiunea privind raspunderea disciplinara a magistratilor nu se mai exefcita de catre ministrul justitiei, asa cum prevedeau vechile reglementari în materie.

b) Interventia justitiei n activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi conceput daca actele emise de puterea executiva nu sunt supuse controlului jurisdictional, deoarece numai asa puterea executiva poate fi obligata sa respecte legea. Rezulta ca, interventia justitiei n activitatea executivului consta n controlul legalitatii actelor administrative, la sesizarea celor interesati.

Temeiul constitutional al interventiei justitiei n activitatea executivului se regaseste n textul art.52, care prevede ca persoana vatamata ntr-un drept al sau ori într-un interes legitim de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea în termen a unei cereri, este ndreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei.

Este adevarat ca, textul constitutional lasa la latitudinea legii organice stabilirea modalitatilor de exercitare a acestui drept, fara a nominaliza justitia. Dar Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, da aceste litigii n competenta instantelor judecatoresti. Solution nd speta, acestea pot anula, total sau n parte, actul respectiv sau sa oblige autoritatea administrativa sa emita un anumit act.

O problema importanta, n acest domeniu, solutionata actualmente a fost aceea a numeroaselor exceptii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului administrativ , de la regula controlului judecatoresc. Noua lege a limitat exceptiile si le-a circumscris cu mai mare precizie, pentru ca justitia sa devina un garant eficace al statului de drept.

Astfel, art. 5 din noua lege prevede ca nu pot fi atacate în contencios administrativ urmatoarele acte: actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede prin lege organica o alta procedura judiciara si actele emise în situatii exceptionale ce privesc apararea si securitatea nationala, restabilirea ordinii publice, razboi, asediu, stare de urgenta, acte adoptate pentru înlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor, cu exceptia cazului în care aceste acte au fost adoptate utilizând un exces de putere.

C. Raporturile dintre legislativ si executiv

a) Interventia legislativului n activitatea executivului

si n cazul Rom niei, cel mai important mijloc de interventie a Parlamentului n activitatea executivului este legea, care este determinanta pentru executiv, sub doua aspecte:

pe de o parte, prin lege se reglementeaza nsasi organizarea si functionarea executivului,
iar pe de alta, aducerea la îndeplinire a legii este chiar ratiunea de existenta a executivului.

n sistemul constitutional rom n, Presedintele Republicii este ales prin vot universal direct, astfel nc t, Parlamentul nu are nici o influenta n desemnarea lui. Rolul Parlamentului se reduce, n acest caz, la cel de cadru n care Presedintele depune juram ntul.

n ceea ce priveste Guvernul situatia este diferita. Acesta este numit de Presedinte, dar numai n baza votului de ncredere acordat de Parlament, asupra listei Guvernului si a programului de guvernare. Rezulta ca, n numirea Guvernului rolul Parlamentului este semnificativ.

O alta modalitate de interventie a Parlamentului n activitatea executivului se manifesta n cazul demiterii Presedintelui Rom niei. Astfel, potrivit art.95 din Constitutie, n cazul sav rsirii unor fapte grave prin care se ncalca prevederile Constitutiei, Presedintele Rom niei poate fi suspendat din functie de Camera deputatilor si Senat n sedinta comuna, cu votul majoritatii parlamentarilor, dupa consultarea Curtii Constitutionale. Daca propunerea de suspendare este aprobata, n cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui.

n ceea ce priveste activitatea Guvernului, posibilitatile de interventie a Parlamentului sunt mai largi, ntruc t Guvernul este responsabil n fata Parlamentului pentru realizarea programului de guvernare aprobat. n acest sens, Parlamentul Rom niei poate utiliza toate instrumentele de control prezentate anterior, merg nd p na la demiterea Guvernului. P na n prezent, nsa, n Rom nia nici un guvern nu a fost demis ca urmare a aprobarii unei motiuni de cenzura.

Delegarea legislativa este, n principiu, o alta modalitate de interventie a legislativului n activitatea executivului, deoarece, n mod normal, Parlamentul este cel ce abiliteaza guvernul sa emita ordonante n domenii rezervate legii, si tot el controleaza modul n care a fost utilizata aceasta abilitare. n Rom nia nsa, delegarea legislativa a devenit mai mult un mijloc de interventie a Guvernului n activitatea Parlamentului, prin utilizarea frecventa a ordonantelor de urgenta, care nu se emit n baza unei legi de abilitare. De aceea, ne vom ocupa de acest fenomen n cadrul subdiviziunii privind interventia executivului n activitatea legislativului.

b) Interventia executivului n activitatea legislativului

I. n acest domeniu, un prim aspect vizeaza dizolvarea Parlamentului. n aceasta privinta, prevederile Constitutiei sunt deosebit de restrictive. Astfel, Presedintele Rom niei nu poate dizolva Parlamentul dec t ntr-un singur caz, si anume atunci c nd acesta refuza votul de nvestitura a Guvernului, ntr-un termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de nvestitura.

II. O alta forma de interventie a executivului n activitatea Parlamentului o reprezinta initiativa legislativa. Sub acest aspect, Rom nia se ncadreaza n curentul european, n sensul ca majoritatea covârsitoare a legilor adoptate sunt de origine guvernamentala.

III. Un fenomen aparte, privind interventia Guvernului n activitatea legislativa, l constituie, n Rom nia, dupa cum am mai aratat, utilizarea ordonantelor de urgenta. Singura reglementare n acesta materie se regaseste n art.115 din Constitutie. Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai în situatii extraordinare, a caror reglementare nu poate fi amânata, având obligatia de a motiva urgenta în cuprinsul lor. Acestea intra n vigoare numai dupa depunerea lor spre dezbatere în procedura de urgenta la Camera competenta a Parlamentului. Daca Parlamentul nu se afla n sesiune, el se convoaca n mod obligatoriu în termen de 5 zile de la depunerea sa.

O problema deosebit de importanta legata de ordonantele de urgenta se refera la ntelesul sintagmei "situatii exceptionale" care, asa cum era, prevazut în Constitutie înainte de revizuire, justifica instituirea unei stari de asediu sau de urgenta, conferindu-i astfel legitimitate. În noua conceptie situatia exraordinara consta într-o stare de urgenta în reglementarea unui aspect ce nu comporta în nici un fel amânarea.

n legatura cu aceasta problema, Curtea Constitutionala a adus c teva precizari. Astfel, Curtea a aratat ca justificarea "cazului exceptional" se bazeaza "pe necesitatea si urgenta reglementarii unei situatii care, datorita circumstantelor sale exceptionale, impune adoptarea unei solutii imediate, n vederea evitarii unei grave atingeri aduse interesului public" . "Cazul exceptional are un caracter obiectiv, n sensul ca existenta sa nu depinde de vointa Guvernului, care, n asemenea mprejurari, este constr ns sa actioneze prompt pentru apararea unui interes public, pe calea ordonantei de urgenta" .

ntr-un asemenea context este greu de sustinut ca toata multimea de ordonante de urgenta a fost emisa n cazuri exceptionale, si se poate ridica problema unei uzurpari de catre executiv a functiei legislative, pe fondul unei pasivitati a Parlamentului.

Dincolo de conotatiile politice ale fenomenului, stricta considerare a implicatiilor tehnico-juridice, ne arata ca utilizarea excesiva a ordonantelor de urgenta, ca de altfel a tuturor ordonantelor, determina o instabilitate pronuntata a raporturilor juridice . Astfel, ordonanta de urgenta produce efecte de la data publicarii, evident sub conditia de a fi fost depusa spre dezbatere în procedura de urgenta la Parlament. Dar ea trebuie aprobata ulterior de organul legislativ. Cu aceasta ocazie, de regula, Parlamentul opereaza modificari care vor produce efecte o data cu publicarea legii de aprobare a ordonantei. Daca mai adaugam si faptul ca exista ordonante de urgenta care modifica alte ordonante de urgenta, rezulta ca suntem n prezenta unor succesiuni de dispozitii normative, adoptate la date diferite n aceeasi materie, ceea ce inevitabil genereaza confuzii si insecuritate juridica.

IV. O ultima forma de interventie a executivului n activitatea legislativa o constituie promulgarea legii. n aceasta privinta, Presedintele Rom niei dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, potrivit art.77 din Constitutie, nainte de promulgare, Presedintele Rom niei poate cere, o singura data, Parlamentului, reexaminarea legii, sau poate declansa controlul prealabil de constitutionalitate. n acest fel, el poate mpiedica pentru o perioada intrarea n vigoare a legii. Daca Parlamentul adopta legea care a fost supusa reexaminarii, n aceeasi forma si cu aceeasi majoritate, sau, daca s-a confirmat constitutionalitatea legii de catre Curtea Constitutionala, Presedintel Rom niei este obligat sa o promulge.

V. n fine, mentionam ca, sistemul nostru constitutional admite cumulul mandatului parlamentar cu exercitiul unei functii guvernamentale (membru al Guvernului).

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Organele fundamentale ale statului sunt: Parlamentul care reprezinta puterea legislativa, Guvernul si/sau seful statului ce constituie, în mod traditional, puterea executiva si organele jurisdictionale ce exercita puterea judecatoreasca.

Parlamentul este institutia formata din membri alesi care reprezinta una dintre verigile esentiale ale înfaptuirii democratiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în masura sa garanteze drepturile si libertatile cetatenilor.

Dupa structura parlamentul poate fi:

Unicameral

Bicameral: - artistocratic

- politic, cu variantele: - egalitar

- inegalitar

- federal

Între structura Parlamentului si structura de stat exista o anumita corelatie: astfel, în statele unitare regula o constituie parlamentul unicameral, în timp ce în statele federale exista întotdeauna un parlament bicameral, cea de a doua camera reprezentând interesele statelor federate.

Pentru a putea functiona, Parlamentul trebuie sa-si constituie anumite organe interne si sa-si stabileasca formele n care si exercita atributiile. Principalele organele interne care se regasesc n orice parlament dintr-un sistem pluripartit sunt: Presedintele adunarii, Comisiile parlamentare si Grupurile parlamentare.

Perioada de timp pentru care Parlamentul este ales se numeste mandat sau legislatura. În România, mandatul Parlamentului este de 4 ani. Parlamentul îsi desfasoara lucrarile în cadrul sesiunilor, acestea reprezentând perioadele în care parlamentul se întruneste în sedinte, fie separate ale celor doua camere, fie comune.

Activitatea Parlamentului se desfasoara având la baza principiul autonomiei parlamentare ce tine de însasi esenta parlamentarismului, garantându-se astfel plenitudinea de actiune si de decizie. Autonomia Parlamentului poate fi examinata sub trei aspecte fundamentale: autonomia regulamentara, autonomia financiara si autonomia administrativa.

Parlamentul exercita urmatoarele functii principale: functia legislativa, functia de reprezentare, functia de constituire a guvernului si functia de control asupra executivului. În calitate de unic organ legiuitor, Parlamentul detine monopolul elaborarii si adoptarii legilor, astfel încât misiunea sa de baza - aceea de edictare a legilor - se realizeaza în cadrul procedurii legislativa.

Procedura legislativa presupune parcurgerea mai multe etape:

1. Initiativa legislativa

2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege

3. Dezbaterea proiectului de lege.

4. Votarea

5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege (În România acordul este necesar numai în privinta legilor constitutionale)

6. Promulgarea legii

7. Publicarea

A doua putere în cadrul unui stat este puterea executiva, care asigura executarea legii si care cuprinde, în mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si/sau guvernul. Astfel, tinând seama de structura executivului, se poate face distinctie între:

executivul monocratic (monist) care se caracterizeaza prin detinerea functiei executive de catre o singura entitate statala, fie monarhul, fie presedintele de republica, în functie de forma de guvernamânt a statului respectiv.

executivul dualist caracteristic, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul carora functia executiva este disociata si încredintata în parte unei persoane, seful statului, cealalta revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-si atributiile într-un mod mai mult sau mai putin autonom.

Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit cu exercitiul puterii direct de natiune, executivul exercita o putere derivata de la organele reprezentative.

Atributiile principale ale executivului sunt: definirea politicii generale a tarii; elaborarea proiectelor de legi necesare înfaptuirii acestei politici; adoptarea actelor normative si individuale necesare aplicarii legilor; adoptarea unor masuri de executare materiala în domeniul ordinii publice si conducerea relatiilor internationale.

Instrumentul prin care se exercita cea de-a treia putere în stat, puterea judecatoreasca este constituit de organele jurisdictionale, în fapt, acele autoritati publice care au ca misiune aplicarea legii în cazul litigiilor.

Puterea jurisdictionala trebuie sa fie independenta si impartiala, accesibila si eficace, întrucât numai în aceste circumstante cetateanul va percepe justitia ca pe o institutie care îl apara, atunci când drepturile si interesele sale legitime sunt încalcate. În acest sens, justitia functioneaza în baza unor principii, cele mai importante fiind: principiul legalitatii, principiul egalitatii în fata justitiei, dreptul la aparare, prezumtia de nevinovatie si independenta judecatorilor.

În virtutea conceptiei actuale asupra teoriei separatiei în stat care presupune o colaborare, dar si un control între cele trei puteri în stat legislativa, executiva si judecatoreasca, între acestea se vor instaura o multitudine de relatii si interdependente.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Precizati care sunt instantele judecatoresti în România si care sunt organele ce fac parte din autoritatile judecatoresti potrivit Constitutiei.

2. Realizati o succinta prezentare generala a organelor interne ale Parlamentului.

3. Care sunt ipostazele în care este prezenta autonomia parlamentara?

4. Descrieti etapele procedurii legislative în România.

5. Care sunt modalitatile în care se manifesta functia de control a Parlamentului asupra executivului?

6. Ţinând cont de structura executivului prezentati cele doua tipuri de executiv care se cunosc.

7. Enumerati principalele atributiile ale Presedintelui României.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În România, calitatea de deputat nu este incompatibila cu:

a) calitatea de membru al guvernului;

b) calitatea de consilier judetean;

c) functia de primar;

d) calitatea de senator.

2. Se dau propozitiile: A - Inviolabilitatea parlamentarilor semnifica garantia oferita parlamentarilor de a nu putea fi retinuti, arestati, perchezitionati sau trimisi în judecata penala în nici o situatie; B - Iresponsabilitatea juridica actioneaza nu numai pe durata mandatului si opereaza atât în materie penala, cât si în materia raspunderii civile. C - Functia de asigurare a executarii legii cuprinde coordonarea actiunii administratiei publice.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa;

d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata

3. Din totalul de 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, 14 membri alesi de adunarile generale ale magistratilor sunt validati de:

a) Camerele reunite ale Parlamentului;

b) Camera Deputatilor;

c) Senat;

d) Presedintele României.

4. Majoritatea absoluta reprezinta:

a) jumatate+1 din numarul total de parlamentari;

b) peste jumatate+1 din numarul total de parlamentari;

c) jumatate+1 din numarul parlamentarilor prezenti;

d) peste jumatate +1 din numarul parlamentarilor prezenti.

5. Imunitatea parlamentara cuprinde:

a) iresponsabilitatea si inviolabilitatea juridica;

b) iresponsabilitatea juridica si indemnizatia;

c) incompatibilitatile si inviolabilitatile juridice.

d) inviolabilitatea si indemnizatia.

6. Este o atributie de desemnare exercitata de Camerele reunite ale Parlamentului:

a) numirea presedintelui Curtii de Conturi;

b) numirea a trei judecatori la Curtea Constitutionala;

c) numirea avocatului poporului;

d) numirea a doi reprezentanti ai societatii civile în Consiliul Superior al Magistraturii.

7. În ceea ce priveste autonomia financiara a Parlamentului României:

a) camerele dispun de surse de venit propriu;

b) camerele îsi stabilesc independent regulile de organizare si functionare;

c) camerele îsi stabilesc propriul buget si controleaza executia bugetara;

d) bugetul stabilit pentru activitatile Parlamentului este unul separat de bugetul general al statului.

8. Se dau propozitiile: A - În regimurile semiprezidentiale seful statului numeste seful guvernului.B - În regimurile parlamentare seful de stat se alege de catre parlament. C - În regimurile prezidentiale, presedintele cumuleaza functiile de sef de stat si sef al guvernului.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa;

d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata.

9. Se dau propozitiile: A - Inamovibilitatea face ca judecatorul sa nu poata fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat si nici avansat. B - Autoritatile judecatoresti. sunt: Înalta Curte de Casatie si de Justitie, Consiliul Superior al Magistraturii si instantele judecatoresti. C - Parlamentul României desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa;

d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.

10. Se dau propozitiile: A - Între structura Parlamentului si structura de stat exista o anumita corelatie. B - Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru, care, de regula, nu au putere de decizie proprie. C - Legislatura reprezinta perioada de timp pentru care este ales Parlamentul.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa;

d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.

Institutia Parlamentului are origini îndepartate: Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 si Anglia în jurul anului 1300 cunosteau existenta unor adunari care aveau sa constituie, în secolul urmator modelul unor Adunari deliberative. Victor DUCULESCU, Constanta CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept constitutional comparat - vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 112.

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 464-467; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 233-236.

Pericolul despotismului parlamentului este mai rau ca al unui individ, pentru ca, fiind o institutie colectiva, nu poate fi trasa la raspundere. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.167.

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 468-487; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 237-242

Spre exemplificare , pentru crearea unui grup parlamentar este nevoie de 1 membru în Norvegia, 2 în Japonia, 3 în Argentina, 10 în Italia, 30 în Franta, 5 sau 10 în România. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.170

Ion DELEANU, Op. cit., pp. 243-245

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 447-463; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 250-257

Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1999, p. 119

Marian ENACHE, Câteva reflectii privind functiile parlamentului, Revista Dreptul, nr. 7/1998, p. 21

Exista o larga varietate a procedurilor de votare, de exemplu: în Camera Comunelor asezarea în dreapta salii înseamna vot "pentru", iar în stânga vot "împotriva", votul mecanic sau electronic sau votul prin aplauze sau aclamatii.

Mandatul reprezentativ este opusul mandatului imperativ. În cazul mandatului reprezentativ deputatul beneficiaza de libertatea de a actiona în favoarea interesului national, potrivit propriilor convingeri, fara a fi legat de vointa celor care l-au ales. În cazul mandatului imperativ parlamentarul este obligat sa actioneze, numai într-un anumit mod, pentru a obtine un rezultat de o anumita natura, în caz contrar alegatorii având posibilitatea de a-i revoca mandatul. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.133

Spre exemplu, în Franta pentru judecarea Presedintelui Republicii, care poate interveni numai în caz de înalta tradare, se formeaza o Înalta Curte de Justitie, compusa dintr-un numar egal de deputati si senatori, alesi de camerele respective.

Ion DELEANU, Op. cit., pp. 245-248

Indemnizatiile îmbraca forme variate: diurna pentru fiecare zi de sesiune, acoperirea cheltuielilor de deplasare, plata unei indemnizatii lunare sau anuale, acoperirea cheltuielilor de corespondenta si a taxelor telefonice, gratuitatea transportului si altele.

Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile parlamentare si prezindentiale, Regia autonoma "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1992, p.137

Desi cele doua camere se afla pe aceeasi pozitie suntem în prezenta unui bicameralism clar diferentiat, cel putin în materia competentelor legislative ale celor doua Camere. Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit. , 2004, p.168

Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatica a Rom niei, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iasi - 1996, pp.108-111.

Acestea se formau dintr-un numar egal de deputati si senatori, atunci c nd Camerele adoptau un text de lege n termeni diferiti. Activitatea lor nceta odata cu depunerea raportului.

Ioan MURARU, Op. cit., pp130-131.

Subliniem ca, pentru organizarea sesiunilor, legiuitorul constituant rom n a ales solutia "democratica" ce, spre deosebire de cea "autoritara" nu lasa la latitudinea executivului organizarea sesiunilor

Genoveva VRABIE, Op.cit., p.123.

Art.138 alin.2 din Constitutie

Tudor DRĂGANU, Op.cit., pp.155-156.

Ibidem, p.154.

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 120

Pentru o opinie usor diferita în sensul ca deasupra Parlamentul este puterea întregului electorat care poate fi consultat prin referendum în anumite situatii, si drept consecinta Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a tarii, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p124

Constantin DISSESCU, Drept constitutional, Bucuresti - 1915, p.703, apud Cristian IONESCU, Drept constitutional si institutii politice - Sistemul constitutional rom nesc, vol.II, p.235.

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.135

Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.215

Ibidem, p.225

În literatura de specialitate s-a sustinut ca de fapt sunt reprezentati numai cetatenii români cu drept de vot care participa la alegerea sa, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 124

Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA, Op.cit., pp.127,128.

Cristian IONESCU, Drept constitutional .., p. 266.

Legea nr. 73/1993 a fost republicata în M. Of. nr. 1122/29 noiembrie 2004

Cristian IONESCU, Drept constitutional ., p.251.

Marian ENACHE, Câteva reflectii., p. 23

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.216

Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.216

Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003, p.110-112.

Trebuie precizat faptul ca inviolabilitatea a fost restrânsa prin revizuirea Constitutiei doar la domeniul penal, fiind eliminate din cuprinsul protectiei juridice aspectele referitoare la raspunderea contraventionala.

Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.217

Ibidem, p.217

Corneliu TURIANU , Op.cit., p.111

Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp.220,221.

Dupa publicarea în M. Of. nr. 279/21.04.2003, legea a suferit multiple modificari si completari.

Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp.221,222.

Ion DELEANU, Op. cit. vol.II, p.240.

Pierre PACTET, Op.cit., p. 115

Jacques CADART, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris-1990, p.342, apud Ioan VIDA, Puterea executiva si administratia publica, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucuresti-1994, p.29.

Ion DELEANU, Op. cit., vol. II, p. 331

Ioan VIDA, Op.cit., p.37. A se vedea si Antonie IORGOVAN, Op.cit., p.53 si urmatoarele.

Marian ENACHE, Câteva consideratii., p.3

Ion DELEANU, Op.cit., p.206

Marian ENACHE, Câteva consideratii ., p.3

Antonie IORGOVAN, Odiseea elaborarii Constitutiei, "Editura Uniunii Vatra Rom neasca", Tg.-Mures - 1998, p.230. n perioada scursa de la intrarea n vigoare a Constitutiei si p na n prezent, realitatea a demonstrat ca finalitatea constitutionala de a avea un presedinte independent politic nu s-a realizat. La expirarea mandatului, Iliescu a redevenit liderul partidului care l-a propulsat n functia de Presedinte al Rom niei si care l-a sustinut pentru obtinerea unui nou mandat, iar Constantinescu a ncercat sa faca la fel.

Publicata în M.Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004. Asupra acestei decizii a Curtii Constitutionale vom reveni în Capitolul III al lucrarii de fata.

Genoveva VRABIE, Op.cit., pp.282,283.

Este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, publicata în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificarile ulterioare.

În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, hotarârile se adopta prin consens, iar daca nu se realizeaza consensul, hotaraste primul-ministru.

Ioan VIDA, Op.cit. p.74.

Ibidem, p.285.

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 585, 586.

Ibidem

Jaques GICQUEL, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993, p. 3

Claude EMERI, L Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9, p. 29

Potrivit prof .Ion Deleanu, prin "principii" se nteleg regulile esentiale care stau la baza organizarii justitiei, n scopul realizarii functiei ce i revine. Ioan DELEANU, Op.cit., vol.II, p.361

Ioan MURARU, Op.cit., pp.223-227.

Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara a fost republicata în M. Of. nr. 827/13.09. 2005. Legea ce reglementa acest domeniu anterior adoptarii Legii nr. 304/2004 era Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecatoreasca republicata în M. Of. nr. 259/30.09.1997. Aceasta lege însa nu a fost abrogata decât partial, astfel încât acum exista situatia inedita a reglementarii materiei justitiei prin doua legi organice.

Tudor DRĂGANU, Op.cit., pp.354,355.

Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicata

Idem, art. 35 si 36

Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 187

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.216

Ioan MURARU, Op.cit., pp.228,229.

Ibidem, pp.194-202.

Ioan MURARU, Op.cit.,p.198.

Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în fata adunarilor parlamentare, aproximativ 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentala, Ioan MURARU, Op.cit.,p.200

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.292

Legea care reglementeaza activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este Legea nr. 317 din 1 iulie 2004, republicata în M. Of. nr. 827/13 septembrie 2005.

Art. 35 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Idem, art. 44

Denumirea anterioara revizuirii Constitutiei a actualei Înalte Curti de Casatie si Justitie a carei organizare este reglementata prin Legea nr.304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara

Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 303 privind statutul magistratilor republicata ( M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005)

Idem, art. 12

Art. 133 alin. 1 din Constitutie

Art. 134 alin. 1 din Constitutie

Publicata în M. Of. nr. 1154/7 decembrie 2004

Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, publicata în M. Of. nr. 122/8 noiembrie 1990.

Art. 89 din Constitutie.

A se vedea Decizia nr.65/1995 a Curtii Constitutionale, publicata n M.Of. nr.129/1995.

A se vedea Decizia nr.83/1998 a Curtii Constitutionale, publicata n M.Of. nr.211/1995.

Dana APOSTOL TOFAN, Consideratii n legatura cu regimul juridic aplicabil ordonantelor Guvernului, Revista "Dreptul", nr.4/1998, pp.36-40.

Document Info

Accesari: 9321
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare