Cunoasterea conceptului de forma de stat cu toate elementele sale componente, precum si utilizarea cunostintelor dobândite pentru analizarea formei puterii de stat în cazul României

1.1. Elementele definitorii ale statului

Societatea umana poate sa existe, sa se impuna si sa se dezvolte numai în structuri organizate, iar structura care a rezistat si rezista, fiind deocamdata de neînlocuit este STATUL.

În limbaj comun, prin stat se întelege un ansamblu de institutii, distincte de cetateni, care cuprinde persoane nvestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, în sensul larg al termenului. n realitate, fenomenul statal este de o complexitate care exclude definitia simpla. Statul nu poate fi redus doar la guvernanti, la cei care exercita puterea politica, ci este în mod necesar, un ansamblu care înglobeaza atât guvernantii cât si guvernatii. Daca nu din alte motive, atunci, cel putin, pentru motivul evident ca fara guvernati, guvernantii n-ar avea nici un sens.

Aceasta observatie ne permite o prima definitie, de maxima generalitate, a statului: statul este o societate politica, adica o colectivitate umana supusa unei autoritati sociale comune, sau, altfel spus, o societate împartita în guvernanti si guvernati. Aceasta definitie nu este, însa, suficienta, pentru ca nu diferentiaza statul de multimea celorlalte grupuri sociale care cunosc acelasi fenomen de autoritate[1]. De aceea, trebuie sa cautam elementele care determina existenta statului si care îl diferentiaza fata de toate celelalte societati politice, îl fac sa fie ireductibil la orice alt tip de societate politica.

Retinem, mai întâi, primele doua elemente constitutive ale statului pe care le regasim la orice societate politica:

1. factorul uman sau populatia;

2. existenta unei autoritati politice, adica diferentierea indivizilor în guvernanti si guvernati

Simpla observare a realitatii demonstreaza ca statul nu poate exista daca nu poseda un teritoriu propriu pe care sa fie situata populatia asupra careia îsi exercita autoritatea politica . Am gasit astfel, al treilea element, care conditioneaza existenta statului, si anume teritoriul .

În ceea ce priveste populatia, acest cuvânt are doua întelesuri. În sens larg, populatia reprezinta totalitatea indivizilor care traiesc pe teritoriul statului respectiv si sunt supusi legilor acestuia.

În sens restrâns, populatia este formata din cetatenii statului respectiv, adica din totalitatea indivizilor care au, conform dreptului international si dreptului intern, relatii juridice de cetatenie cu statul respectiv si care beneficiaza astfel de un statut special, diferit de cel al strainilor si al apatrizilor[4].

Populatia statului, în sens restrâns este cunoscuta sub denumirea de natiune.

Cu privire la natiune, în timp s-au formulat doua acceptiuni ale termenului, bazate pe doua conceptii fundamental diferite:

I. Conceptia obiectiva considera ca natiunea este grupul social care are caracteristici comune de ordin material (origine etnica, limba) sau moral (religie). Aceasta conceptie are consecinte politice importante, întrucât a consacrat principiul nationalitatilor, în evolutia fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare natiune are dreptul la un stat propriu. Principiul nationalitatilor, consacrat în sec. XIX, a justificat, spre exemplu, reunirea Italiei, unirea Principatelor Române si constituirea, dupa primul razboi mondial, a României Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar si arist.

O forma extrema a conceptiei obiective este rasismul, care afirma ca unitatea nationala este data de rasa. Rasismul a dat nastere statului rasist, care urmareste sa aiba ca populatie o rasa pura.

II. Conceptia subiectiva apreciaza ca natiunea nu se bazeaza pe caracteristicile comune de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe vointa comuna, pe interesul de a trai împreuna în cadrul aceluiasi stat. În aceast 525d39f 9; conceptie, natiunea are la baza o istorie si o cultura ( n sensul de civilizatie) comune, apartenenta la acelasi sistem de valori, comunitatea de interese într-o diversitate de identitati. Aceasta teorie justifica existenta unor state cu populatie eterogena sub aspectul originii etnice, al limbii si al religiei. si conceptia subiectiva are consecinte politice importante. Ea consacra dreptul popoarelor care se considera ca atare, indiferent de neomogenitatea etnica, lingvistica, religioasa, de a dispune de ele însele. Dar daca admitem ca natiunea se bazeaza, în principal, pe vointa comuna, trebuie sa admitem simetric ca nu se poate impune unei colectivitati, care se considera natiune, sa ramâna integrata unui stat, împotriva vointei sale.

Subliniem ca, ambele conceptii de baza mentionate pot legitima atât constituirea, cât si dezmembrarea statelor. De asemenea, precizam ca niciuna dintre cele doua conceptii fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent în realitate. Natiunile actuale prezinta, într-o proportie sau alta, caracteristici ale ambelor conceptii.

Mai mentionam ca "natiunea" este cea care confera statului caracterul national, subliniind în acest fel originile istorice ale statului. În România, departe de a fi o trasatura depasita, caracterul national este consacrat în art. 1 alin.1 din Constitutia revizuita[5], având semnificatia recunoasterii unei istorii comune, a unei continuitati si a unei comunitati materiale si spirituale, fara sa se aduca vreun prejudiciu astfel nici unei persoane care detine cetatenia româna indiferent de originea ei, de etnie sau de orice alte criterii . Subliniem lipsa de consistenta a unor critici care sustin ca ideea de "stat national" ar putea trimite la un stat "nationalist" implicând o politica de persecutie fata de minoritati .

În ceea ce priveste al doilea element component al statului, diferentierea indivizilor în guvernanti si guvernati, acesta se manifesta prin organizarea politica si juridica, care reprezinta mecanismele de guvernare, si are ca misiune esentiala mentinerea si perpetuarea populatiei statului pe teritoriul sau sau, cu alte cuvinte, asigurarea dainuirii statului.

Caracteristic pentru organizarea politica si juridica a statului este faptul ca, dirijarea comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de conduita general obligatorii, a caror respectare este asigurata, în ultima instanta prin utilizarea fortei publice.

Întelegerea conceptului de organizare politica si juridica presupune clarificarea notiunii de suveranitate a puterii de stat[8]. Termen polisemantic, suveranitatea desemneaza:

a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adica o trasatura a puterii de stat,

b) pe de alta parte se refera la ansamblul competentelor caracteristice statului, fiind în fapt sinonim cu însusi conceptul de putere.[9]

O problema de maxima importanta a organizarii politice si juridice este cea a legitimitatii puterii. Înteleasa ca trasatura definitorie a statului, legitimitatea puterii poate fi definita ca acceptarea interiorizata a unui anumit tip de constrângere care înlocuieste utilizarea pura si simpla a fortei si, în orice caz, o justifica . Cu alte cuvinte referirea la legitimitatea puterii semnifica întelegerea cauzelor care fac posibila dominarea de catre unii din membri societatii a tuturor celorlalti, în fapt întreaga problematica reducându-se la justificarea pozitiei pe care o detin guvernantii fata de guvernati. Legitimitatea puterii reprezinta asadar recunoasterea de catre guvernati a aptitudinii de a guverna a celor care îsi asuma acest rol.

Pe de alta parte ar fi de dorit ca puterea politica sa nu se rezume la dominatie, alaturi de aceasta fiind absolut necesara competenta, adica aptitudinea de a da solutii juste problemelor cu care se confrunta populatia. De altfel, competenta este cea care determina adeziunea populatiei si face ca în mod natural, fara recurs la constrângere, comandamentele puterii sa fie urmate[11].

În privinta legitimarii puterii exista doua categorii de doctrine principale:

I. Doctrina teocratica sau a dreptului divin, potrivit careia autoritatea politica este data de Divinitate. Cei ce guverneaza au o misiune divina, motiv pentru care exercita puterea în mod legitim. Actionând din gratie divina, pe de o parte, ei nu pot gresi si deci nu pot fi trasi la raspundere, iar pe de alta, toti ceilalti membri ai societatii sunt, din vointa divina, supusii lor. Aceasta doctrina a condus la teoria suveranitatii monarhului, care nu-si recunoaste nici un "superior", decât pe Dumnezeu.

II. Doctrina democratica, opusa celei teocratice, considera ca suveranitatea, puterea politica suverana, apartine poporului sau natiunii. Guvernantii si guvernatii sunt unii si aceeasi oameni. Astfel, cetateanul este guvernant atunci când exercita puterea politica, si guvernat atunci când îsi îndeplineste obligatia de a se supune vointei guvernantilor. Conducatorii nu sunt altceva decât reprezentanti ai poporului si raspund în fata lui. Puterea apartine poporului, iar exercitiul ei sau o parte a acestui exercitiu este conferit, cu titlu precar (adica n anumite conditii si pentru o perioada limitata), reprezentantilor acestuia.

Între doctrina teocratica si cea democratica a aparut, în cadrul monarhiei, si o formula mixta redata prin dictonul vox populi vox dei. În aceasta formula regele ramâne alesul divinitatii, dar divinitatea se manifesta, mai mult sau mai putin, si mai ales în anumite momente, prin vointa poporului.

Astazi conceptul de "putere", cu referire la stat, cunoaste diverse exprimari: putere politica, putere de stat, putere publica[12], suveranitate si altele. Toate acestea au acelasi gen proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei juridice, comportamentul social. Diferenta specifica o constituie reliefarea anumitor caracteristici ale puterii, avute în vedere în mod special.

Puterea se raporteaza în mod necesar la un titular, caruia îi sunt recunoscute anumite prerogative. Poporul detine în mod originar puterea politica, fiind titularul absolut al acesteia, în timp ce statul exercita o putere delegata, circumscrisa înfaptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind titularul exercitiului puterii încredintata în mod legitim de popor[13]. Puterea politica este în fapt suveranitatea care apartine poporului si care exprima suprematia puterii statale în interior si independenta ei în exterior.

Conturarea conceptului de putere politica a fost stimulata de formarea unei constiinte sociale a celor guvernati ca sunt titularii unei forte globale si abstracte, distincta si în acelasi timp superioara puterii la care sunt supusi de catre guvernanti. În acest fel poporul s-a situat deasupra statului, desi fiecare individ consimte de buna voie sau în mod silit sa se supuna autoritatii sale.

Între categoria de putere politica si cea de putere de stat exista un raport de la întreg la parte. Asadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializata si încredintata de popor anumitor organisme sau autoritati publice, iar pe de alta parte este o putere derivata si conditionata de puterea politica detinuta de popor.

Pentru a putea diferentia cât mai clar aceste doua concepte prezentam principalele deosebiri dintre puterea politica si puterea de stat:

1. continutul puterii politice a poporului este foarte general, pe când continutul puterii de stat este extrem de specializat si variat;

2. puterea politica este mai putin sensibila la procesul de dezvoltare al unei natiuni, pe când puterea de stat îsi modifica continutul si mijloacele de exercitare de la o etapa la alta a evolutiei statului potrivit vointei guvernantilor;

3. puterea politica se raporteaza la popor în ansamblul sau, pe când puterea de stat presupune constituirea unei clase politice[14].

Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimiteaza statul si îi asigura dainuirea, deci îi confera identitate si stabilitate.

Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul sa se deosebeasca de toate celelalte societati politice. Functia teritoriului este aceea de a delimita cadrul geografic în care puterea publica îsi exercita atributiile de putere[15], dând astfel masura întinderii autoritatii statului.

O caracteristica a teritoriului este inalienabilitatea, care înseamna imposibilitatea de a înstraina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal în întregul sau. Mai mult, apararea sa este o problema de interes national. Aceasta prevedere este consacrata si în art. 3 alin. 1 din Constitutia revizuita a României.

Este important de retinut ca teritoriul unui stat trebuie sa fie respectat de celelalte state, pentru ca, în caz contrar, existenta oricarui stat ar fi periclitata în orice moment.

Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integritatii teritoriale a fiecarui stat sa constituie astazi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului international public. Pâna sa se ajunga aici, au existat însa teorii, inacceptabile la ora actuala, care recunosteau unui stat dreptul de a se extinde în detrimentul altora. În acest sens mentionam:

- Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere corespunzatoare unor date geografice (cursuri de apa, lanturi muntoase), pe motiv ca acestea constituie garantii ale integritatii teritoriale, în sensul de piedici majore în calea violarii frontierelor.

- Teoria spatiului vital, potrivit careia, un stat are dreptul la un teritoriu proportional cu dimensiunea numerica a populatiei, pentru a-si putea asigura resursele necesare existentei.

În concluzie, trasaturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul este o societate politica, adica o societate formata din guvernanti si guvernati, în sensul de colectivitate umana supusa unei autoritati politice comune, constituita pe un teritoriu propriu. Colectivitatea umana a unui stat este denumita populatie, fiind constituita din natiune si minoritati nationale. Guvernarea se realizeaza printr-un mecanism tipic, denumit organizare politico-juridica, a carei caracteristica esentiala este suveranitatea.

1.2. Rolul si functiile statului

Cu privire la rolul statului exista trei conceptii fundamentale:

a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea si respectarea regulilor. Activitatea sa se limiteaza la misiunile de baza: legiferarea, mentinerea ordinii publice (politia, justitia), apararea nationala si relatiile internationale. În rest, indivizii se bucura de întreaga libertate de actiune.

b) Statul interventionist - Este statul care reglementeaza activitatea indivizilor, nu numai pentru realizarea misiunilor de baza care îi revin, ci si pentru realizarea unor scopuri de interes social (echitate, solidaritate, prosperitate economica, protectie sociala, etc.).

c) Statul totalitar - Este statul care are pretentia de a controla toate aspectele activitatii umane, de la problemele economice, la cele intelectuale si morale. El determina pâna si doctrina religioasa, morala si sociala oficiale, si încearca sa le impuna cetatenilor sai.

Definim functie a statului ansamblul de activitati specializate desfasurate în vederea realizarii unei misiuni determinate a statului.

Potrivit conceptiei traditionale, cristalizata în secole de istorie, din punct de vedere juridic statul are urmatoarele functii fundamentale:

- functia legislativa - edictarea legii;

- functia executiva - transpunerea în viata a legii;

- functia jurisdictionala - solutionarea litigiilor care apar în procesul de aplicare a legii.

Aceasta conceptie privind functiile statului este foarte importanta, întrucât sta la baza organizarii statale a puterii si a teoriei separatiei puterilor în stat.

Mentionam ca mai exista si alte clasificari ale functiilor statului, care utilizeaza diverse criterii. Ex. functii interne si functii externe; functii sociale, culturale, economice, de aparare, etc.

1.3. Teoria separatiei puterilor în stat

Puterea statala, n sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice, comportamentul social, presupune, în mod necesar, trei categorii de activitati fundamentale:

- activitatea legislativa: crearea legii;

- activitatea executiva: asigurarea executarii legii;

- activitatea jurisdictionala: asigurarea aplicarii legii în situatiile conflictuale.

Remarcam ca, fiecare dintre aceste activitati necesita "putere statala", în sensul de capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o pozitie supraordonata guvernantilor:

prin lege se comanda, la modul general si impersonal, întreg comportamentul social.

executarea legii, transpunerea ei în viata sociala se face prin acte de autoritate care traduc regula generala în concret.

hotarârea judecatoreasca, prin care se aplica legea este si ea învestita cu putere, fiind obligatorie, prin coercitiune statala, pentru parti.

Desfasurarea concomitenta a acestor trei activitati fundamentale realizeaza puterea statala în globalitatea ei, adica dirijarea în ansamblu a comportamentului social, prin intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iata de ce, modul în care sunt organizate activitatile legislativa, executiva si jurisdictionala, fiecare dintre acestea presupun nd putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare determina, în ultima instanta, însasi natura statului respectiv. În acest context, definim organizarea statala a puterii ca fiind ansamblul de norme juridice care determina:

- repartitia puterii statale pe institutii si regulile de acces la putere:

- structura institutiilor, pe verticala si orizontala;

- relatiile de guvernare, adica relatiile din cadrul institutiilor, dintre institutii, precum si dintre institutii si cetateni.

Daca activitatea legislativa, cea executiva si cea jurisdictionala se concentreaza la nivelul unei singure institutii, exercitiul puterii în stat este discretionar si va servi intereselor unor grupuri sau persoane. Daca, însa, aceste activitati sunt conferite unor institutii distincte, care se bucura de o oarecare independenta unele fata de altele, exista posibilitatea exercitarii puterii într-o stare de echilibru între interesele sociale generale, interesele de grup si interesele individuale.

În acelasi timp autoritatile trebuie sa colaboreze între ele pentru a evita ruperea însasi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unica, chiar daca se manifesta în modalitati si forme diferite .

O etapa importanta în evolutia organizarii statale a puterii este deschisa de aparitia teoriei separatiei puterilor în stat . În esenta, teoria separatiei puterilor instituie contra-puterea pentru evitarea abuzului de putere.

Aceasta teorie a aparut în Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reactie împotriva monarhiei absolute, în care regele concentrând întreaga putere se considera personificarea statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat c`est moi).

Teoria separatiei puterilor în stat a fost enuntata de John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690). Ea este elaborata apoi pe larg si consacrata de Montesquieu în lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare pentru care autorul este considerat parintele teoriei clasice a separatiei puterilor în stat.

Principiul separatiei puterilor în stat a fost considerat mijlocul eficace de a slabi atotputernicia statului, împartindu-i atributiunile. Pornind de la premisa ca exista o înclinatie naturala a omului care detine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat ideea ca "puterea trebuie înfrânata de putere" . Pentru a preveni abuzul, au fost statuate doua principii de baza:

pentru a fi controlabila, puterea trebuie divizata;

sistemul de organizare statala a puterii trebuie astfel conceput, încât o putere sa poata fi oprita de alta.

Rezulta ca, potrivit teoriei separatiei puterilor în stat, modul de organizare statala si de functionare a puterii trebuie sa contina, prin conceptie, garantii, bazate pe cele doua principii enuntate, pentru limitarea puterii, în vederea asigurarii respectarii drepturilor cetateanului.

În favoarea teoriei separatiei puterilor în stat au fost aduse urmatoarele argumente:

- concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz întrucât, în acest caz executivul n-ar mai fi tinut sa respecte legea, întrucât ar putea sa o modifice dupa propria vointa;

- concentrarea puterii judecatoresti cu cea legislativa sau a puterii judecatoresti cu cea executiva ar duce, de asemenea, la abuz, întrucât judecatorul s-ar transforma din arbitru impartial în opresor, daca ar avea posibilitatea sa modifice legea dupa bunul plac, sau sa execute legea si tot el sa cenzureze executarea legii, dispunând de forta publica (de ex. controlul jurisdictional al actului administrativ: judecatorul emite actul administrativ si tot el îi controleaza legalitatea, ceea ce, teoretic, este absurd).

Montesquieu a formulat si câteva reguli privind constituirea si relatiile ntre puterile statului, dintre care mentionam:

- corpul legislativ sa fie format din doua parti, fiecare având drept de veto, îngradindu-se astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic);

- puterea executiva este mai bine sa fie exercitata de o singura persoana întrucât cere actiuni prompte si eficace;

- puterea legislativa nu trebuie sa aiba dreptul de a tine în loc puterea executiva, întrucât aceasta din urma trebuie sa aiba o activitate continua, caracteristica imprimata de continuitatea naturala a vietii sociale;

- pentru a evita blocajul institutiilor, cele trei puteri sunt nevoite sa functioneze de comun acord, însa, fiecare respectând rolul celorlalte.

În practica statala, teoria separatiei puterilor în stat si-a gasit o recunoastere definitiva în experienta Revolutiei franceze care a si consacrat termenii de putere legislativa, executiva si judecatoreasca, dându-le un înteles mai apropiat de semnificatia lor actuala .

În doctrina Revolutiei franceze "puterile" erau considerate fractiuni, portiuni, ale exercitiului suveranitatii nationale. În concret, atunci când natiunea îsi instituie reprezentantii, ea deleaga unora exercitiul puterii sale legislative, altora exercitiul puterii sale executive, iar judecatorilor exercitiul puterii sale jurisdictionale.

Observam ca în locul notiunii de functie s-a preferat notiunea de putere, în sensul de exercitiu delegat al unei parti a suveranitatii. În aceasta acceptiune accentul cade pe notiunea de "putere", n sensul de capacitate de a impune, activitatea specializata care o utilizeaza fiind considerata neesentiala.

Acceptiunea data notiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este importanta deoarece are urmatoarele consecinte practice:

I. Daca separatia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei portiuni din suveranitatea nationala globala, atunci fiecare organ de stat trebuie sa exercite singur, în totalitate, functia sa, fiind exclusa colaborarea, întrucât, daca cei ce exercita puterile delegate conlucreaza, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exercitiului suveranitatii unice, în favoarea lor.

II. Daca separatia puterii este înteleasa ca o repartizare a functiilor statului, o încredintare a unor misiuni strict determinate si a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor, atunci colaborarea între organele care le exercita este posibila, întrucât independenta lor este asigurata de însasi natura de activitati specializate distincte, care se opune tendintelor de imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În aceasta acceptiune, accentul cade pe activitatea specializata, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfasurarea acesteia. Conlucrarea, în aceasta situatie, ar realiza doar o coordonare a guvernarii menita sa elimine incoerentele, o adaptare la caracterul global al realitatii.

Astazi, cei mai multi constitutionalisti împartasesc a doua conceptie considerând ca este vorba, de fapt, nu de o delimitare stricta si riguroasa, ci de un principiu de echilibru si colaborare, indispensabil în epoca moderna pentru a se asigura functionalitatea si eficienta deplina a tuturor organelor statului .

Teoria separatiei puterilor în stat este considerata astazi depasita deoarece a aparut într-o perioada în care nu se înfiintasera înca partidele politice si când principalele temeri fata de abuzul de puterea vizau organele statului.

Aparitia partidelor complica problema. Ele au tendinta naturala de a-si subordona institutiile statale, pentru a dobândi o putere globala, în scopul de a-si impune vointa. Rolul deosebit al partidelor politice în configurarea institutiilor juridice si politice face ca astazi problema echilibrului sa nu se mai puna doar între legislativ, executiv si jurisdictional, ci, mai ales, între o majoritate, formata dintr-un partid sau din coalitia care a învins în alegeri si opozitie.

Realitatea actuala demonstreaza ca, de regula, guvernul apartine majoritatii parlamentare si ca atare, n principiu, parlamentul si guvernul nu se situeza pe pozitii adverse. În mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Aceasta conlucrare nu este, însa simpla si lineara, nefiind exclusa aparitia unor contradictii care pot duce la demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La rândul lor, organele jurisdictionale depind atât de parlament, cât si de executiv, într-o masura mai mare sau mai mica, astfel înca si acestea pot fi influentate de majoritatea politica.

Mai trebuie sa amintim puterea presei, în societatea actuala, care complica si mai mult situatia. Fara a fi învestita cu autoritate statala si fara a fi prinsa în ecuatia separatiei-echilibrului puterii în stat, presa dispune de o capacitate enorma de dirijare a opiniei publice. Din acest motiv, partidele cauta sa influenteze si presa, încercând sa utilizeze, în acest sens, alaturi de alte mijloace, legislativul, executivul si jurisdictionalul.

În ceea ce priveste acceptiunea actuala a separatiei puterilor, din momentul în care s-a acceptat colaborarea între organele statului nu mai poate fi vorba de o separare propriu-zisa, ci de un echilibru. Aceasta notiune desemneaza independenta limitata a autoritatilor statale. Daca din punct de vedere functional ele trebuie sa fie independente, s-a acceptat necesitatea ca ele sa depinda unele de altele în ceea ce priveste formarea sau desemnarea lor, si sa se controleze reciproc în exercitarea unor atributii. Aceasta nu este, însa, suficient. Este nevoie si de o opozitie parlamentara puternica pentru a tempera tendintele de abuz ale majoritatii.

Marea forta a teoriei separatiei puterilor în stat consta în imensa sa rezonanta sociala, politica si morala. Ea a intrat în constiinta multimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficienta reteta împotriva despotismului, în favoarea libertatii si a democratiei .

În România, principiul separatiei puterilor în stat este proclamat expres în art. 1 alin. 4 al Constitutiei revizuite , articol care face referire nu doar la separatia puterilor, ci si la necesarul echilibru care trebuie sa se stabileasca între acestea. Se consfinteste în acest mod drept fundament politic pentru întreaga organizare si activitate a statului român, principiul mai sus analizat, dar si democratia constitutionala

Consacrarea expresa a acestui principiu are avantajul pe care întotdeauna o norma expresa îl prezinta fata de aceea rezultata din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, si previzibilitatea, în mod indubitabil

1.4. Forma puterii de stat

Forma puterii de stat sau într-o exprimare simplificata forma de stat[25] este o categorie complexa, având ca elemente componente :

structura de stat

forma de guvernamânt

regimul politic

Structura de stat desemneaza organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea are în vedere relatiile de tip întreg-parti componente ce se constituie în cadrul ansamblului statal.

Forma de guvernamânt desemneaza modul de organizare, constituire si functionare a organelor statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, caracteristicile acestor raporturi, având în vedere, mai ales, relatiile dintre organul legiuitor, organele executive si seful statului.

Regimul politic este conceptul care desemneaza, într-un mod deosebit de sintetic, realitatea raporturilor guvernanti - guvernati într-un stat, la un moment dat, si anume aspectul esential daca guvernatii sunt sau nu oprimati de guvernanti, având drept criteriu conceptia socialmente recunoscuta în epoca respectiva, despre drepturi si libertati.

Regimurile politice se împart în doua mari categorii: democratice si nedemocratice (autoritare sau totalitare). Limita dintre acestea nu este întotdeauna usor de trasat.

1.4.1. Structura de stat

Dupa modul de organizare a puterii de stat, în raport cu teritoriul pe care îl ocupa, distingem statul unitar (simplu) si statul federativ (compus)

Pe l nga structurile de stat fundamentale (simplu si compus), pe parcursul dezvoltarii istorice au aparut asociatii de state si ierarhii de state.

Statul unitar este statul format dintr-o singura entitate politico-juridica, având un singur centru de impulsuri politice si guvernamentale, ceea ce îi confera urmatoarele caracteristici :

constituie o singura formatiune statala;

are un regim constitutional unic, consacrat printr-o singura constitutie;

îsi constituie un singur rând de organe de vârf (legislative, executive, judecatoresti) care exercita autoritatea de la nivel central, în raport cu întregul teritoriu si cu întreaga populatie;

populatia are, de regula, o singura cetatenie;

unitatile administrativ-teritoriale constituite în interiorul sau sunt dependente de organele centrale, chiar daca beneficiaza de autonomie, pe care o exercita prin organe proprii, întrucât organele locale au competentele stabilite de organele centrale si functioneaza sub controlul acestora;

statul unitar este el însusi si numai el subiect de drept international public.

Arhitectura unitara a statului nu este determinata de întinderea lui teritoriala, nici de densitatea sau numarul locuitorilor, nici de existenta unei singure nationalitati, si nici de regimul politic . Consideram ca structura unitara a statului este determinata de un complex de factori obiectivi si subiectivi, de natura interna si externa, care au actionat în devenirea istorica a statului respectiv.

Desi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împartit în unitati administrativ teritoriale care au un caracter eminamente administrativ, neconstituind state în interiorul statului.

Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifica recunoasterea competentei de decizie, în anumite domenii si între anumite limite, a organelor constituite în diviziunile si subdiviziunile teritoriale ale statului (provincii, regiuni, departamente, judete, comune). Cu toate ca modalitatile descentralizarii sunt diverse, doua elemente se regasesc întotdeauna:

1. autonomia locala

2. controlul administrativ asupra autoritatilor teritoriale, cunoscut si sub numele de "tutela administrativa".

Autonomia locala semnifica recunoasterea, de catre puterea centrala, a existentei unor autoritati teritoriale care exercita anumite competente de natura administrativa în nume propriu; controlul administrativ semnifica modalitatile prin care Guvernul controleaza activitatea autoritatilor teritoriale.

Raportul dintre autonomia locala si controlul administrativ, precum si formele lor de exprimare confera statului unitar, de la caz la caz, diverse particularitati. Aceste particularitati sunt însa elemente de gradatie, de intensitate a procesului descentralizarii, care nu afecteaza natura juridica a statului unitar, daca nu se depasesc anumite limite.

Statul federativ, compus sau unional este constituit din doua sau mai multe state membre (state federate) care, în limitele si conditiile precizate prin constitutia federatiei, îsi transfera o parte dintre atributele suveranitatii în favoarea statului compus, dând astfel nastere unui nou stat, distinct de statele care îl alcatuiesc. Statele federate îsi pastreaza însa identitatea si cealalta parte a atributelor lor suverane .

Cercetând statul federativ vom constata existenta unei situatii aparte, în sensul ca pe cuprinsul unuia si aceluiasi teritoriu (statul federat) se aplica atât normele statului federal, cât si normele de drept ale statului federat respectiv.

În relatiile dintre statul federativ si statele federate, întâlnim, de regula, urmatoarele elemente definitorii:

a) În termenii dreptului constitutional

statul federativ reprezinta o entitate statala cu urmatoarele caracteristici:

exista o ordine constitutionala comuna statelor federate, astfel cum aceasta a fost consacrata prin legea fundamentala a federatiei;

exista o legislatie comuna statelor federate, emanând de la organele cu competenta legislativa constituite la nivelul federatiei;

exista organe legislative, executive si jurisdictionale la nivelul federatiei;

populatia reprezinta un corp unitar, desi persoanele care o alcatuiesc detin, de regula, doua cetatenii: cetatenia statului federativ si cetatenia unui stat federat (cele doua se implica reciproc);

statul federat prezinta urmatoarele caracteristici:

sub rezerva respectarii constitutiei federatiei, fiecare stat federat are o ordine constitutionala proprie, consacrata prin constitutia sa;

sub rezerva aceleiasi conditii, statul federat are o legislatie proprie, emanând de la organele sale legislative;

îsi constituie organe legislative, executive si jurisdictionale proprii;

populatia statului federat reprezinta o comunitate distincta, având cetatenia acestuia, integrata însa în colectivitatea unificata a statului federativ;

statul federat este subiect de drept constitutional si, în anumite limite, poate fi si subiect de drept international;

teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ;

în conditiile stabilite de constitutia federatiei, statul federat participa la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constitutionale federative si a legislatiei comune.

b) În termenii dreptului international public, statul federativ este subiect distinct de drept international, actionând ca atare în relatiile internationale.

Mentionam ca adesea, concilierea intereselor federatiei cu interesele statelor membre se realizeaza cu dificultati si tensiuni. În situatia unor conflicte între statele federate acestea vor fi solutionate de catre curtile si tribunalele federale, si nu pe cale diplomatica sau prin recurs la organele de jurisdictie internationala , întrucât raporturile dintre statele membre ale federatiei sunt raporturi de drept intern.

Retinem asadar ca statul compus este format din mai multe entitati statale reunite într-un stat suprapus lor si legate între ele prin raporturi juridice.

Asociatiile de state sunt categorii de relatii inter-statale, care se deosebesc de federatii, prin faptul ca nu dau nastere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu regim juridic de organizatie internationala. Asadar ele sunt forme ale vietii internationale, constituite si functionând pe baza tratatelor internationale.

Principalele forme ale asociatiilor de state sunt: confederatia, uniunea personala si uniunea reala.

Confederatia de state este o asociere relativ durabila între doua sau mai multe state care, pastrându-si suveranitatea si calitatea de subiecte ale dreptului international, convin sa-si creeze unele organe comune si sa-si unifice legislatia în anumite domenii, în vederea rezolvarii în comun a unor probleme.

Prin urmare, confederatia:

este o uniune de tipul organizatiilor de drept international;

se limiteaza la câteva domenii de interes comun ale statelor confederate, cum ar fi apararea si integrarea economica;

implica dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectarii clauzelor tratatului de confederare;

functioneaza potrivit principiului limitarii si al medierii puterii confederate:

pe de o parte, puterea acordata confederatiei este limitata la prevederile exprese ale tratatului de confederare;

iar pe de alta parte, actele organelor confederate dobândesc eficacitate prin confirmarea ulterioara de catre organul competent al fiecarui stat confederat.

Confederatia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai cunoscute confederatii s-au transformat ulterior în state federale[33].

Uniunea personala reprezinta asocierea a doua sau mai multe state, prin existenta unui sef de stat comun. seful de stat comun poate sa apara fie ca o consecinta a legilor de succesiune la tron sau a combinatiilor matrimoniale dinastice, fie ca o consecinta a unor decizii luate de organe nationale sau de organizatii internationale, statele uniunii pastrându-si însa plenitudinea suveranitatii.

Caracteristicile uniunii personale sunt:

mentinerea independentei statelor componente;

nu are drept consecinta juridica formarea unui nou stat.

Uniunea reala reprezinta o asociere mai strânsa a doua sau mai multe state care au nu doar seful de stat comun, ci si unul sau mai multe organe comune. Caracteristicile uniunii reale sunt:

se creeaza printr-o manifestare de vointa a statelor ce convin sa desfasoare anumite activitati în comun, manifestare de vointa care poate rezulta din doua legi interne convergente sau dintr-un tratat international;

exista unul sau mai multe organe comune;

statele care formeaza uniunea trebuie sa fie vecine;

lasa neschimbate structurile interne ale statelor componente.

Ierarhiile de state s-au constituit dupa principiul paternalismului, al dominatiei unui stat sau a unei coalitii de state asupra altui stat, ceea ce afecteaza, pentru acesta din urma, exercitiul suveranitatii. ntre statul dominant, respectiv coalitia dominanta, si statul dominat exista anumite relatii de asociere, nsa de pe pozitii de inegalitate. Tipurile de state supuse dominatiei, cunoscute p na n prezent, sunt: statele vasale, statele protejate, dominioanele britanice, statele sub mandat si statele sub tutela internationala.

Statul vasal. Prin vasalitate se întelege situatia juridica a unui stat care, desi are o structura politico-juridica si un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate incompleta, datorita faptului ca si-a asumat fata de alt stat anumite obligatii care îi îngradesc suveranitatea. Obligatiile statului vasal, impuse acestuia cu caracter perpetuu, sunt, de regula, doua: de a da asistenta militara statului caruia îi este vasal în caz de razboi si de a-i plati anumite contributii banesti. În schimb, statul vasal este protejat si ajutat de statul al carui vasal este.Vasalitatea este caracteristica feudalismului.

Statul protejat (Protectoratul) este varianta moderna a statului vasal. Obligatiile reciproce dintre statul protejat si statul protector sunt însa diferite de obligatiile din cadrul raporturilor de vasalitate si se refera, în principal, la domeniile apararii si relatiilor internationale. Esenta relatiilor, în cadrul acestei ierarhii de state, consta în limitarea suveranitatii statului protejat, în favoarea statului protector.

Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuala, dispun de suveranitate deplina, devenind subiecte independente de drept international (Canada, Australia, Noua-Zeelanda, Africa de Sud). Dupa al II-lea razboi mondial, aceste state au format Commonwealth of Nations (Comunitatea de natiuni), fiind în acelasi timp si membre ONU.

Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane si unele dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman a caror administrare si-a asumat-o Liga Natiunilor, în perioada interbelica. Aceasta a dat mandat unora dintre puterile membre, pentru a exercita efectiv administrarea acestor teritorii, sub controlul sau.

Statele sub tutela internationala. Potrivit Cartei ONU, tutela internationala se instituie asupra unor state în scopul sprijinirii evolutiei lor spre deplina independenta sau pentru asigurarea stabilitatii si a integritatii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte interne, de regula interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite. Este, de fapt, forma actuala a "teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor state este limitata, ntruc t cea mai mare parte a atributelor suverane se exercita de catre structuri externe anume create.

Dupa ce am trecut n revista structurile de stat aparute de-a lungul istoriei, inclusiv asociatiile si ierarhiile de state, este interesant de analizat n ce categorie se situeaza Rom nia. Raspunsul la aceasta problema ni-l da art.1 alin. 1 din Constitutia actuala a Rom niei: "Rom nia este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil". Din textul constitutional rezulta fara echivoc, n primul r nd, ca Rom nia nu face parte din nici o asociatie sau ierarhie de state, iar n al doilea r nd, ca Rom nia este un stat unitar.

1.4.2. Forma de guvernamânt

Notiunea de "forma de guvernamânt" exprima, în esenta, modul de organizare si exercitare a puterii într-un stat .

Forma de guvernamânt este independenta de structura de stat. Diferite forme de guvernamânt se pot succede în cadrul aceleiasi structuri de stat, si invers, aceeasi forma de guvernamânt poate exista în state cu structuri diferite.

Forma de guvernamânt are ca element determinant titularul suveranitatii si modalitatile n care aceasta se exercita. Configuratia formei de guvernamânt este caracterizata de raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat sa îndeplineasca atributiile de sef de stat si celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul si guvernul. Atunci când examinam forma de guvernamânt, trebuie sa identificam titularul puterii si sa analizam modul în care ea se exercita.

Urmând o clasificare imaginata înca de Aristotel, principalele forme de guvernamânt sunt:

-democratia;

- monocratia sau monarhia;

- oligarhia.

1.4.2.1. Democratia

În esenta, democratia este forma de guvernamânt bazata pe ideea fundamentala ca suveranitatea apartine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil si indivizibil, care o exercita conform principiului majoritatii. Potrivit acestui principiu, poporul exercita puterea suveran prin corpul sau electoral sau, dupa caz, prin corpul sau referendar. Poporul se înfatiseaza astfel ca "putere originara", iar organele constituite de el pentru a-i exprima si realiza vointa sunt "puteri derivate".

Democratia, ca forma de guvernamânt, nu se identifica cu regimul politic democratic, pentru ca, nu de putine ori, puterile derivate au ajuns sa actioneze conform propriilor interese, sfidând interesele poporului, adica ale titularului puterii originare.

Democratia, ca forma de guvernamânt se divide în democratie directa, democratie reprezentativa si democratie semi-directa.

A. Democratia directa

Este acea forma de guvernare în care poporul se autoguverneaza, adica el însusi legifereaza si controleaza executarea legilor. Ea semnifica aplicarea integrala a ideii de democratie . Democratia directa, în sensul strict si originar al acestui concept nu a existat niciodata si este putin probabil sa se înfaptuiasca într-un viitor apropiat.

B. Democratia reprezentativa

În conditiile geografice si demografice ale majoritatii statelor contemporane, în locul democratiei directe s-a impus democratia reprezentativa, din ratiuni pragmatice: suveranitatea nu poate fi exercitata direct de titularul ei - populatia.

În legatura cu democratia reprezentativa, s-au conturat doua conceptii fundamentale, suveranitatea populara si suveranitatea nationala, justificând doua sisteme de guvernamânt reprezentativ.

Potrivit teoriei suveranitatii nationale (exprimata în doctrina lui Montesquieu)

natiunea este o entitate globala, colectiva, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit din generatiile trecute, prezente si viitoare. Puterea apartine acestei entitati globale. Generatiile actuale îsi desemneaza reprezentantii, acestia au legitimitatea guvernarii, însa misiunea lor este de a guverna în respect fata de mostenirea ramasa de la generatiile trecute si având în vedere interesele fundamentale ale generatiilor viitoare.

Natiunea în întregul ei deleaga, printr-un mandat colectiv si general, reprezentantei nationale, constituita prin sufragiu, exercitiul suveranitatii. Reprezentantii desemnati de natiune nu traduc pur si simplu vointa alegatorilor, ci creeaza vointa generala, actionând pentru binele public general. În acest caz, mandatul, cunoscut si sub denumirea de mandat "de drept public" este general si liber, prezumând, totodata, exercitarea lui în conformitate cu vointa mandantului care este populatia în ansamblu, nu grupul de alegatori. Acest mandat, calificat de unii autori ca "ultra-reprezentativ" are urmatoarele consecinte:

reprezentanta nationala, în întregul ei, devine mandatara natiunii;

adunarea nationala fiind reprezentanta deplina a natiunii nu se poate pune problema ratificarii deciziilor ei de catre altcineva;

deputatii, ca reprezentanti ai întregii natiuni, nu pot fi revocati de alegatorii lor, nici nu au obligatia de a da socoteala în fata acestora;

deputatul nu poate primi instructiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât el trebuie sa actioneze, conform propriei constiinte, pentru promovarea interesului national general;

Acest sistem are si neajunsuri, dintre care mentionam:

- excluderea oricarei subordonari juridice directe a deputatilor fata de alegatori:

- posibilitatea si tendinta deputatului de a aluneca spre arbitrar si voluntarism;

- corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de vointa;

- adunarea reprezentativa, considerata ca depozitara exclusiva a suveranitatii nationale, având plenipotenta de a decide în numele natiunii, se transforma într-un interpret infailibil al vointei generale;

- înlocuirea vointei generale cu vointa partidului sau a formatiunii careia deputatul îi apartine, vointa la care el trebuie sa se conformeze, mai ales daca structurile de partid sunt stricte si au o disciplina severa.

Iata câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de la sfârsitul sec.XVIII, pâna la începutul sec.XX, a trebuit corectat[38], în sensul instituirii unor raporturi de responsabilitate juridica între alesi si alegatori.

Teoria suveranitatii populare considera ca puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ capabil existent, care îsi exercita particica lui de suveranitate, în formele recunoscute de societatea respectiva. Aceasta teorie pune accentul pe prezent.

Aceasta conceptie îsi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau si porneste de la conceptia civilista a proprietatii pe cote-parti indivize si a mandatului civil. Potrivit acestei conceptii, suveranitatea se împarte în cote-parti indivize egale care revin tuturor indivizilor ce alcatuiesc corpul electoral.

Institutiile reprezentative se constituie pe calea exercitarii dreptului cetatenilor de a le alege, dar cei alesi nu sunt reprezentanti autonomi ai intereselor alegatorilor, ci împuterniciti în limite stricte, direct legati de alegatorii lor. În aceste conditii, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin vointa celor ce o detin, ceea ce face ca cei alesi sa nu fie decât simpli mandatari ai celor reprezentati, care trebuie sa exprime vointa imperativa a alegatorilor. Suntem în prezenta asa numitului mandat imperativ, din care decurg urmatoarele consecinte:

mandatul nu exprima propria vointa, ci vointa celor care l-au acordat (corpul electoral dintr-o circumscriptie);

conduita mandatarului în adunarea deputatilor nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisa expres de catre mandanti;

deputatul trebuie sa raporteze periodic alegatorilor sai asupra modului cum îsi îndeplineste mandatul;

mandantii pot retrage oricând mandatul, daca mandatarul nu a îndeplinit prescriptiile date sau daca le-a depasit.

Din acest sistem rezulta cel putin doua neajunsuri:

- imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns sa actioneze în limitele intereselor unei anumite circumscriptii electorale, ceea ce poate conduce la conflicte între detinatorii unor parti de suveranitate;

- îngradirea libertatii de actiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat vointei alegatorilor sai.

Viciul de fond, originar, al acestei constructii juridice ingenioase este determinat de faptul ca, prin referire la institutii esentialmente de drept civil (proprietatea pe cote-parti si contractul de mandat) se încearca explicarea unor raporturi de o cu totul alta natura, si anume raporturile care iau nastere în procesul exercitarii puterii, or între cele doua domenii exista deosebiri esentiale.

În România art. 2 al Constitutiei revizuite, nou introdus, consacra aplicarea teoriei suveranitatii nationale, ca si consecinta a caracterului national al statului. De aceea suveranitatea apartine natiunii, care o exercita, însa nu în mod nemijlocit, ca în cadrul democratiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative.

Cât priveste caracterul democratic al reprezentativitatii autoritatilor se precizeaza în acelasi articol ca ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice si corecte. În lipsa unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci, dimpotriva, suprapuse lui[39].

C. Democratia semi-directa

Este forma moderna de democratie. Ea reprezinta un sistem în care coexista si se realizeaza, prin mijloace tehnice adecvate, atât democratia reprezentativa cât si democratia directa. Astfel, pe lânga organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt institutionalizate mijloace de interventie directa a poporului în procesul legiferarii. Astfel de mijloace sunt: initiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului si referendumul.

Initiativa populara este o modalitate de interventie a cetatenilor în procesul legislativ. Ea face posibila adoptarea unei legi, la propunerea directa a cetatenilor. Initiativa populara implica fie obligarea parlamentului sa decida asupra oportunitatii interventiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunta asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observa ca, n ambele situatii, Parlamentul este obligat sa ia o decizie, nsa nu este obligat sa-si nsuseasca initiativa populara.

Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la data adoptarii ei. În cadrul acestui termen un numar determinat de cetateni, se poate opune validarii legii adoptate, printr-o petitie colectiva. Urmeaza o consultare generala a corpului electoral, de rezultatul careia depinde mentinerea sau invalidarea legii.

Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar si poate fi individuala sau colectiva. Revocare individuala are în vedere unul sau mai multi parlamentari dintr-o circumscriptie. Revocarea colectiva se refera la întregul parlament. În aceste situatii sunt prevazute proceduri constitutionale care ofera posibilitatea ca, prin hotarârea corpului electoral dintr-o circumscriptie sau, dupa caz, a întregului corp electoral, sa se puna capat, înainte de termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, dupa caz, mandatului întregului parlament.

Referendumul este cea mai utilizata forma de manifestare a democratiei semi-directe. În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la initiativa organului legiuitor, a sefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevazute de lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: mentinerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constitutiei, adoptarea unei anumite conduite într-o anumita chestiune a vietii internationale, perfectarea sau denuntarea unui tratat.

Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când este prevazut în mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este facultativ, atunci când subiectii, prevazuti de lege, pot recurge la el, doar daca apreciaza ca este necesar. Referendumul constituie, în zilele noastre, forma cea mai expresiva de asociere directa a poporului la procesul exercitarii suveranitatii.

În România[41] referendumul poate fi national sau local.

Referendumul national constituie forma si mijlocul de consultare directa si de exprimare a vointei suverane a poporului român cu privire la:

a) revizuirea Constitutiei;

b) demiterea Presedintelui României;

c) probleme de interes national[42]

Referendum local se organizeaza asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitatile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraselor si judetelor se înainteaza Parlamentului spre adoptare numai dupa consultarea prealabila a cetatenilor din unitatile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie.

Concluzionând putem spune ca:

initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor;

revocarea mandatului exprima o relatie de dependenta între ales si alegator;

veto-ul popular, o forma de abrogare a legilor;

referendumul este o forma de exprimare a vointei poporului cu privire la cele mai importante probleme ale tarii.

1.4.2.2. Monocratia

Potrivit originii cuvântului, monocratia înseamna puterea unei singure persoane. Aceasta forma de guvernamânt implica, asadar, concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. Monocratul este vârful puterii, celelalte organe ale statului fiind elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii lor, formele monocratiei se clasifica în trei mari categorii:

1. monocratiile clasice;

2. monocratiile populiste si cele religioase;

3. dictaturile militare.

1. Monocratiile clasice evidentiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absoluta, tirania si dictatura.

a) Monarhia absoluta are ca principii: ereditatea si subordonarea monarhului fata de lege, principiu care o deosebeste de puterea arbitrara. Pentru regi, însa, subordonarea fata de lege, se realizeaza prin propria vointa, fara a exista vreo forma de constrângere statala. Din acest motiv, monarhia absoluta se poate transforma în despotism, adica într-un exercitiu al puterii total subordonat vointei si capriciilor despotului.

b) Tirania sau despotismul are ca nota specifica arbitrariul, adica nerespectarea nici unei reguli, în ceea ce priveste:

instaurarea puterii (se utilizeaza orice mijloace),

transmiterea ei (desemnarea succesorului se face dupa bunul plac al tiranului),

exercitiul puterii (tiranul exercita puterea în mod discretionar).

c) Dictatura este, de regula, un remediu pentru situatiile de criza, când puterea trebuie sa faca fata unor dificultati exceptionale si este cunoscuta nca din antichitate. Dictatura consta în concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti, sub motivul realizarii eficacitatii în rezolvarea unor situatii de pericol, de criza. Subliniem ca, ea nu este conceputa ca o forma de guvernare în sine, ci ca o metoda de gestiune a situatiilor de criza, bazata pe eficacitatea conducerii prin comanda unica. Dupa depasirea crizei, mai devreme sau mai târziu, dictatura înceteaza.

Dictatura poate fi prevazuta prin Constitutie, chiar daca nu i se da o asemenea titulatura, ci se invoca "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenta" sau "starea de razboi". Rezulta ca, dictatura este justificata de împrejurari exceptionale care impun sacrificarea libertatii, caracteristica starii normale sub imperiul necesitatii. Mai precis, daca în conditii normale problemele vietii sociale pot fi si trebuie solutionate cu respectarea libertatilor individuale, în situatiile de criza, de amenintare sau de disfunctie grava a sistemului social, cea mai potrivita metoda de salvare a statului este cea care asigura luarea cu eficacitate maxima a masurilor adecvate. Asa se ajunge la un sistem de guvernare care concentreaza puterea si reduce drepturile cetatenesti la minimul necesar .

Daca dictatura, ca forma de organizare a puterii, asigura eficacitatea actului de conducere, gradul de adecvare a deciziilor si deci rezultatele obtinute de o asemenea conducere depind, în mare masura, de personalitatea dictatorului. Trebuie sa atragem atentia ca, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o adevarata tiranie.

2. Monocratia populista si cea religioasa semnifica acea forma de guvernamânt în care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv si dogmatic, asumat de un partid unic, atotputernic sau de o organizatie religioasa fundamentalista, puterea totalitara se realizeaza într-un climat de adulare, real sau regizat, de catre masele intoxicate printr-un dogmatism laic sau religios împins la extrem.

Între trasaturile monocratiilor populiste sau religioase distingem:

exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste si intoleranta;

concentrarea si personificarea puterii;

obstinatia pentru permanentizarea puterii;

unicitatea adevaratului organ de guvernare (de regula o organizatie politica sau religioasa unica, cu un lider unic);

suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular regizat, impus prin teroare;

omnipotenta guvernantilor în toate domeniile vietii sociale si chiar ale vietii personale, intime.

3. Dictatura militara

Dictatura militara se deosebeste de celelalte dictaturi, prin faptul ca se instituie prin lovitura de stat realizata de conducerea armatei, de regula, prin utilizarea fortei armate. Ca orice dictatura, si dictatura militara apare în situatii de criza.

Dictatura militara, din punct de vedere politic, poate fi

reactionara (conservatoare);

revolutionara (reformista).

Eticheta sub care se prezinta este de multe ori înselatoare, ascunzând adevaratul scop, si anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambitiilor unei persoane. si dictatura militara, ca orice dictatura trebuie sa cedeze, la un moment dat, locul unei guvernari civile.

1.4.2.3. Oligarhia

Se caracterizeaza prin exercitarea puterii de catre un grup restrâns de persoane . Principalele modele de oligarhie sunt:

a) Guvernamântul pluripersonal, care este un guvernamânt exercitat de mai multe persoane ce nu constituie un grup omogen si nici o categorie sociala distincta. Aceste persoane sunt, adesea, alaturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca urmare a unei întelegeri survenite între ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile guvernatilor privind pericolul instaurarii unei tiranii. Persoanele respective, fie exercita colectiv puterea, fie partajeaza atributiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui Cezar, Crassus si Pompei.

b) Aristocratia

Aristocratia reprezinta guvernamântul unei categorii sociale privilegiate. Acest guvernamânt se exercita numai de catre persoane apartinând acestei categorii, care are un caracter închis, exclusivist. De regula privilegiile acestei categorii se transmit ereditar, ea dobândind astfel caracter de casta. Ex.: Aristocratia militara spartana.

c) Plutocratia cenzitara

Plutocratia reprezinta si ea guvernamântul unei minoritati sociale privilegiate, numai ca, de aceasta data, minoritatea guvernanta nu este o categorie sociala organic constituita, ci o simpla reuniune de persoane care au în comun faptul ca detin o anumita avere. Plutocratia cenzitara apare ca urmare a acordarii drepturilor electorale pe criterii de avere.

d) Partidocratia este forma de guvernamânt în care, de fapt, puterea apartine unor partide politice deosebit de puternice care controleaza institutiile statului.

1.4.2.4. Formele mixte

Formele de guvernamânt prezentate, identificate conform conceptiei lui Aristotel, reprezinta cele trei modele teoretice de baza - monocratia, oligarhia, democratia. Prin combinarea acestora obtinem formele de guvernamânt mixte.

Desi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în doua mari categorii:

regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca o anumita combinatie între formele de baza; acestea sunt:

monarhia limitata

parlamentarismul dualist

cezarismul democratic

regimuri mixte circumstantiale atunci când avem de-a face cu un amestec al formelor de baza determinat pur si simplu de circumstante.

Monarhia sau monocratia limitata se diferentiaza de cea absoluta prin faptul ca puterea monarhului este restrânsa în exercitiul ei prin existenta si a altor organe, având atributii proprii si o anumita autonomie. Monarhia limitata combina principiul monocratic de guvernamânt cu participarea la guvernare a aristocratiei ereditare si a oligarhiei cenzitare, acestea formând cele doua camere ale parlamentului.

Parlamentarismul dualist deriva din monarhia limitata si se caracterizeaza prin faptul ca seful statului îsi pastreaza pozitia si unele atributii, dar, în acelasi timp trebuie sa accepte politica de guvernare ce emana din compozitia camerelor ("camera superioara" de factura aristocratica si "camera inferioara" de factura cenzitara). Într-un astfel de sistem rolul principal revine primului-ministru. Pe de o parte el are nevoie de încrederea si sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se sprijina pe prerogativele sefului de stat.

Cezarismul democratic rezulta din combinarea monocratiei cu democratia. Cezarul exercita puterea nu pe baza propriei suveranitati, ci în numele poporului care l-a învestit cu exercitiul puterii printr-un plebiscit si care, din timp în timp, îl aproba, tot prin plebiscit. În acest sistem rolul oligarhiei, care se regaseste în camerele parlamentului, este mult diminuat.

Regimurile mixte circumstantiale se caracterizeaza prin faptul ca apar datorita împrejurarilor, fara o vointa deliberata a autorilor lor si fara o conceptie doctrinara. De regula sunt regimuri de tranzitie.

Mentionam ca toate modelele de forma de guvernamânt prezentate sunt concepte teoretice, elaborate de doctrina, rezultat al unor operatiuni logice de abstractizare, generalizare si sistematizare a formelor de organizare si exercitare a puterii, conform unui criteriu în mare parte numeric, vizând identificarea titularului sau a titularilor puterii, precum si a titularilor exercitiului puterii.

Atragem atentia ca, aceasta clasificare nu este singura posibila si nu este ferita de critici. Are, însa, marele merit de a surprinde anumite trasaturi caracteristice generale, în marea diversitate a formelor de guvernamânt, fiind astfel un instrument teoretic util pentru studiul formelor reale de guvernamânt.

Daca observam concretul istoric, constatam ca statele reale s-au numit, de obicei, imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile si regatele le vom invoca sub denumirea generica de monarhii. Cu toate ca exista o mare varietate de monarhii si republici, deosebirea esentiala dintre aceste doua forme de guvernamânt o regasim la nivelul sefului statului.

În cazul monarhiilor, seful statului (monarhul) îsi exercita atributiile cu titlu perpetuu, adica le detine pe viata si le transmite ereditar. Motivatia acestui statut este de natura religioasa. Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate în care detine puterea asupra oamenilor prin gratie divina, considerata singura sursa legitima de putere.

În cazul republicii, seful statului, indiferent de titulatura pe care o poarta, detine doar un exercitiu, mai larg sau mai restrâns, al puterii si pe acesta cu titlu precar, adica pe o perioada limitata si cu respectarea anumitor conditii. Conceptia fundamentala care sta la baza republicii este ca puterea apartine poporului care hotaraste suveran, cui si în ce conditii confera exercitiul acestei puteri.

Daca ne referim la statele moderne observam ca si ele se clasifica în republici si monarhii.

Monarhia caracteristica epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia constitutionala, devenita, dupa cel de-al doilea razboi mondial, monarhie parlamentara. Acest tip de monarhie se caracterizeaza prin faptul ca puterile monarhului sunt limitate prin constitutie, pe care el este tinut sa o respecte. Initial, în monarhia constitutionala rolul monarhului era important. În primul rând, având puterea cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetatenilor si a dreptului comun. De asemenea, atributiile sale erau largi în raport cu parlamentul. Monarhia parlamentara contemporana, întâlnita, de exemplu, în Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia si Danemarca are doar un caracter simbolic, tinând de istoria si traditia acestor tari. Monarhul îndeplineste anumite atributii de sef de stat, însa el nu guverneaza. El nu poate exercita nici o atributie fara contra-semnatura primului-ministru sau a unui ministru.

În ceea ce priveste republica, epoca moderna a cunoscut patru tipuri[53]:

1. Republica parlamentara;

2. Republica prezidentiala;

3. Republica semi-prezidentiala;

4. Republica socialista marxist-leninista.

Republica parlamentara se caracterizeaza prin pozitia superioara a parlamentului fata de executiv si prezinta, în principiu, urmatoarele trasaturi:

- disocierea executivului în guvern si sef de stat ;

- plenitudinea competentei parlamentului;

- dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern;

- desemnarea si revocarea executivului de catre parlament.

Acest tip de republica se întâlneste, de exemplu, în Italia.

Republica prezidentiala se caracterizeaza prin egalitatea pozitiilor parlamentului si executivului si prezinta, în principiu, urmatoarele trasaturi:

- monocefalismul executivului si caracterul reprezentativ al sefului acestuia, care este si seful statului, ales prin sufragiu universal;

- stricta delimitare a atributiilor între puterea legislativa si cea executiva;

- independenta dintre legislativ si executiv;

- dreptul de veto al executivului;

- membrii guvernului raspund numai în fata sefului statului.

Exemplul clasic de republica prezidentiala îl reprezinta S.U.A.

Republica semi-prezidentiala reprezinta o atenuare a puterii sefului de stat din regimul prezidential si a aparut din teama ca seful statului sa nu dobândeasca o pozitie superioara parlamentului. Prezinta urmatoarele caracteristici:

- disocierea executivului între guvern si institutia sefului de stat;

- atât parlamentul cât si seful de stat sunt alesi prin sufragiu universal;

- atributiile sefului de stat sunt limitate;

- învestirea si revocarea guvernului se face de catre parlament.

Exemplu: Franta.

Republica socialista marxist-leninista se caracterizeaza prin unicitatea puterii în stat, legislativul, executivul si jurisdictionalul îndeplinind functiile statului socialist sub deplinul control al partidului unic.

În concluzie, vrem sa precizam ca forma de guvernamânt trebuie înteleasa în contextul istoric, fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivita sau dimpotriva[54]

1.4.2.5. Forma actuala de guvernam nt a Rom niei

Potrivit Constitutiei revizuite (art. 1 si 81), Rom nia este o republica n care Presedintele se alege prin sufragiu universal direct, intr nd, sub acest aspect, n categoria republicilor semi-prezidentiale, cum este Franta.

Compar nd nsa statutul Presedintelui Republicii Franceze cu statutul Presedintelui Rom niei, constatam ca puterile acestuia din urma sunt mai restr nse . Desi art.80 din Constitutie pare sa confere Presedintelui Rom niei o pozitie similara cu cea de care se bucura Presedintele Frantei, potrivit Constitutie franceze din 1958, articolele urmatoare ale Constitutiei Rom niei din 1991( de la art.84 la 90 si art.93) i diminueaza rolul, ndepart ndu-se de modelul francez:

Presedintele Rom niei nu poate legifera prin referendum ocolind Parlamentul, cum poate n anumite situatii Presedintele Frantei.

alta deosebire importanta consta n faptul ca Presedintele Frantei numeste si revoca primul-ministru, iar la propunerea acestuia pe membrii Guvernului, pe c nd Presedintele Rom niei nu poate numi Primul-ministru si Guvernul dec t pe baza votului de ncredere al Parlamentului si nu poate revoca Primul-ministru, ci doar pe unii membrii Guvernului, la propunerea Primului-ministru.,

În Franta ordonantele Guvernului sunt semnate de Presedinte, pe c nd n Rom nia ele sunt semnate de Primul-ministru si ministrul de resort.;

de asemenea, n Franta, Presedintele Republicii poate dizolva Adunarea Nationala, dupa consultarea presedintilor celor doua camere ale Parlamentului si a Primului-ministru, pe c nd Presedintele Rom niei nu poate dizolva Parlamentul dec t ntr-un singur caz, si anume atunci c nd refuza votul de nvestitura ntr-un termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de nvestitura .

n fine, Presedintele Frantei are puteri foarte largi n situatii de criza, spre deosebire de Presedintele Rom niei.

Viata politica, de dupa intrarea n vigoare a Constitutiei Rom niei din 1991, a demonstrat ca rolul Presedintelui Rom niei nu este lipsit de importanta, nsa nici nu este determinant, mai ales pe plan intern. De aceea, putem afirma ca, n Rom nia forma de guvernam nt este republica cu un semi-prezidentialism atenuat sau parlamentarizat .

1.4.3. Regimul politic

Regimul politic[58] semnifica, la modul general, realitatea guvernarii unei tari, sau, cu alte cuvinte, realitatea relatiilor dintre guvernanti, precum si a relatiilor dintre guvernanti si guvernati.

Regimul politic dintr-un anumit stat este determinat de rezultanta actiunii fortelor politice, în principal, a partidelor politice, desfasurata într-un anumit cadru institutional si este conditionat de anumite determinari istorice, ideologice si economice, interne si internationale .

Regimul politic are în vedere ansamblul relatiilor existente între elementele ce alcatuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales cui apartine, la modul real, suveranitatea, cine o exercita, prin ce metode si mijloace se înfaptuieste puterea, si, nu în ultimul rând, masura în care sunt consacrate, garantate si respectate drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor.

În zilele noastre, a stabili regimul politic al unui stat înseamna a determina, în esenta, daca guvernatii sunt sau nu oprimati de guvernanti, utilizând drept criteriu standardele democratiei, în sens politic, recunoscute de comunitatea internationala.

Potrivit conceptiilor actuale, regimul politic poate fi democratic sau nedemocratic. Bineînteles, nici unul dintre ele nu este absolut.

Observam ca, în epoca noastra, conceptul "democratie" a evoluat, fata de conceptia aristotelica, dobândind un înteles politic în sensul ca transcede forma de guvernamânt, atasându-se notiunii de regim politic, care are un caracter mult mai complex. În sens sociologic, se considera ca exista o democratie reala si autentica atunci când, în societate, cei ce îsi doresc libertatea si egalitatea îi domina pe cei ce îsi doresc puterea.

Actualmente, regimul politic democratic (a nu se confunda cu democratia ca forma de guvernamânt) este considerat regimul în care guvernarea, potrivit standardelor internationale, nu oprima guvernatii. Situatia opusa o reprezinta regimurile nedemocratice. Granita dintre regimul democratic si cel nedemocratic este relativa si dinamica, depinzând de evolutia conceptiilor despre guvernare si libertate, de dezvoltarea economica si sociala, precum si de momentul istoric luat în considerare.

Sintagma "nu oprima", utilizata pentru definirea regimului democratic, are un caracter general si de aceea vag. Precizam ca ea nu desemneaza lipsa constrângerii, ci limita de la care îngradirile la care este supus cetateanul devin oprimante, sau situatia în care datorita disfunctiilor institutiilor statului drepturile legitime ale cetatenilor nu se pot realiza într-un mod satisfacator.

Standardele europene actuale impun unui sistem democratic urmatoarele conditii fundamentale:

- sa fie respectat pluralismul ideologic, politic si institutional;

- legitimitatea exercitiului puterii sa fie determinata de caracterul reprezentativ rezultat din alegeri libere;

- institutiile democratice sa functioneze în mod satisfacator;

- sa fie respectate drepturile omului.

Statele reale cunosc o mare diversitate si complexitate, motiv pentru care determinarea regimului lor politic, reducerea lor la expresia sintetica de democratice sau nedemocratice este relativ dificila.

Rezulta ca, pentru a putea determina regimul politic, trebuie sa realizam o analiza complexa a realitatii guvernarii din statul respectiv, la un anumit moment, pentru a stabili masura în care sunt consacrate, garantate si respectate drepturile si libertatile omului si cetateanului.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

Statul este un fenomen complex, de natura sociala, istorica, politica si juridica, determinat atât de realitatea sociala nationala si internationala, cât si de spiritul creator al fiintei umane, motiv pentru care nu poate fi caracterizat complet printr-o teorie unica, cu pretentii de adevar absolut.

Statul este autoritatea care se bazeaza pe capacitatea oamenilor de a comanda si de a se supune. Statul este o comunitate umana fixata pe un teritoriu propriu si posedând o organizare politico-juridica.

Organizarea politico-juridica a statului nu este altceva decât o structura de putere, prin "putere", întelegând aici capacitatea detinatorului ei de a dirija comportamentul social, prin intermediul unui mecanism bazat pe norma juridica, adica pe regula de comportament obligatorie.

În orice societate organizata în stat exista trei functii fundamentale:

functia legislativa (edictarea normelor juridice);

functia executiva (organizarea executarii si executarea în concret a normelor juridice);

functia jurisdictionala (judecarea litigiilor).

Fiecare functie, pentru a fi exercitata, are nevoie de puterea de a impune o anumita conduita, pentru realizarea atributiilor sale. Vom avea deci, în mod corespunzator:

puterea legislativa (capacitatea de a legifera);

puterea executiva (capacitatea de a organiza executarea legii si de a o executa n concret);

puterea jurisdictionala (capacitatea de a pronunta sentinte obligatorii n cazul litigiilor).

Fiecare dintre aceste puteri este conferita unor organe distincte:

puterea legislativa - adunarilor reprezentative;

puterea executiva - sefului statului sau sefului de guvern si ministrilor sau se împarte între acestia;

puterea judecatoreasca - instantelor judiciare

Sintagma "putere în stat" desemneaza, în mod curent, atât functia (activitatea), cât si organul care o exercita.

Scopul politic al teoriei separatiei puterilor în stat este diminuarea puterii guvernantilor prin limitarea unora de catre ceilalti, pentru a evita oprimarea guvernatilor. Separatia puterilor nu înseamna numai divizare, ci si colaborare si echilibru între puteri.

Forma puterii de stat are ca elemente componente:

structura de stat

forma de guvernamânt

regimul politic

Structura de stat desemneaza organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Utilizând acest criteriu vom distinge cele doua structurile de stat fundamentale: statul unitar (simplu) si statul federativ (compus). Pe parcursul dezvoltarii istorice au aparut si:

asociatii de state: - confederatia

- uniunea personala

- uniunea reala

ierarhii de state: - statele vasale

- statele protejate

- dominioanele britanice

- statele sub mandat

- statele sub tutela internationala.

Forma de guvernamânt am definit-o ca fiind modalitatea de alcatuire a sistemului organelor statului, inclusiv relatiile dintre acestea. Formele de guvernamânt, conform conceptiei lui Aristotel,sunt:

I. Democratia, cu variantele: - democratia directa;

- democratia reprezentativa;

- democratia semi-directa.

II. Monocratia, cu variantele: - monarhia absoluta;

- tirania;

- dictatura;

- monocratia populista sau religioasa;

- dictatura militara.

III. Oligarhia, cu variantele: - guvernamântul pluripersonal;

- aristocratia;

- plutocratia cenzitara;

- partidocratia.

IV. Formele mixte, cu variantele:

- prin sistem - monarhia limitata

- parlamentarismul dualist

- cezarismul democratic

- circumstantiale.

În plan real epoca moderna a cunoscut doua forme de guvernamânt: republica (republica parlamentara, republica prezidentiala, republica semi-prezidentiala, republica socialista marxist-leninista) si monarhia (monarhia constitutionala si monarhia parlamentara).

România este un stat national (teoria suveranitatii nationale), cu o structura de stat unitara, iar forma de guvernam nt este republica cu un semi-prezidentialism atenuat sau parlamentarizat.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Identificati în Constitutia României articolele în care se regasesc aspecte cu referire la conceptele: teritoriu, populatie, suveranitate.

2. Prezentati principalele trasaturi ale federalismului.

3. Relevati asemanarile si deosebirile dintre statul unitar descentralizat si statul federal.

4. Prezentati structura de stat si forma de guvernamânt a statului român. Argumentati.

5. Analizati actualitatea si importanta teoriei separatiei puterilor în stat.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Teoria suveranitatii populare considera ca:

a) natiunea este o entitate globala, iar puterea apartine acestei entitati;

b) trebuie pus accentul atât pe prezent, cât si pe trecut;

c) puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ;

d) institutiile reprezentative sunt autonome în raport cu interesele cetatenilor.

2. Se dau propozitiile: A - Puterea politica, spre deosebire de puterea de stat are un continut foarte general. B - Puterea de stat presupune constituirea unei clase politice. C - Între categoriile de putere politica si cea putere de stat exista un raport de la întreg la parte.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa;

d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata.

3. Forma de guvernamânt caracterizata prin exclusivism ideologic agresiv si dogmatic, promovat de un partid unic si un suport real sau regizat al maselor este:

a) tirania;

b) monocratia populista si religioasa;

c) dictatura;

d) despotismul.

4. În termenii dreptului international public nu este subiect de drept distinct decât în anumite conditii:

a) statul unitar;

b) statul federativ;

c) confederatia;

d) statul federat.

5. Statele sub tutela internationala sunt varianta actuala a:

a) teritoriilor sub mandat;

b) statelor protejate;

c) statelor vasale

d) dominioanelor britanice.

6. Formele de guvernamânt mixte prin sistem sunt:

a) monarhia limitata, parlamentarismul dualist, cezarismul democratic;

b) cezarismul democratic, plutocratia cenzitara, aristocratia;

c) partidocrtia, parlamentarismul dualist, guvernamântul pluripesonal;

d)monocratia populista si cea eligioasa, guvernamântul pluripersonal, parlamentarismul dualist.

7. Se dau propozitiile: A - Principiul nationalitatilor a fost o consecinta a conceptiei obiective asupra termenului de "natiune". B - O forma extrema a conceptiei obiective asupra conceptului de "natiune" este rasismul. C - Conceptia subiectiva asupra "natiunii" consacra dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa;

d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata.

8. Activitatea statului arbitru se limiteaza la urmatoarele misiuni de baza:

a) reglementarea justitiei, apararea nationala, protectie sociala;

b) apararea nationala, protectia sociala si relatiile internationale;

c) legiferarea, mentinerea ordinii publice, stabilirea doctrinei religioase oficiale apararea nationala;

d) apararea nationala, relatiile internationale, edictarea legii, mentinerea ordinii publice.

9. Se dau propozitiile: A - Republica parlamentara se caracterizeaza prin pozitia superioara a parlamentului fata de executiv. B - Republica prezidentiala se caracterizeaza prin dreptul de veto al executivului; C - În cadrul republicii semi-prezidentiale numai parlamentul este ales prin sufragiu universal.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa;

d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa.

10. Se dau propozitiile: A - Referendumul este participarea populatiei la formularea legilor. B - Veto-ul popular este o forma de abrogare a legilor. C - Initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor.

Alegeti varianta corecta:

a) Propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa.

b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata.

c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa;

d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata.

Exemplificativ amintim popoarele migratoare si Biserica catolica.

O situatie speciala o reprezinta statul palestinian, care, desi proclamat la 15 noiembrie 1988, cu prilejul reuniunii Consiliului National Palestinian din Alger, ocazie cu care au fost acceptate rezolutiile 242 si 338 ale Consiliului de Securitate al ONU nu detinea la momentul respectiv tocmai o fâsie de pamânt pe care autoritatile sa-si exercite functiile statale.

Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 8^eedition, Ed. Masson, Paris, 1986, pp.40-43

Cu privire la acest aspect a fost elaborat conceptul de legatura reala dintre individul care reclama cetatenia unui stat si statul a carui cetatenie este reclamata, urmând sa se identifice în acest sens alte elemente de fapt care trebuie sa însoteasca legatura formala de cetatenie, cum ar fi domiciliul individului respectiv sau participarea la activitatile sociale si politice din statul a carui cetatenie o reclama. În concluzie nu fac parte din populatia unui stat persoanele cu dubla cetatenie care nu pot dovedi realitatea legaturii lor de cetatenie cu statul respectiv. A se vedea, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993, p. 8

Constitutia României, în forma sa originara a fost adoptata de Adunarea constituanta si aprobata de popor prin referendum, la 8 decembrie 1991 (publicata în M. Of. nr. 233/21.11.1991). Ea a fost ulterior revizuita prin Legea de revizuire a Constitutiei României nr. 429 din 23.10.2003 (publicata în M. Of. nr. 758 din 29.10.2003) si aprobata prin referendum national.

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p. 81; Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constitutia României revizuita - comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 4

Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 64

Avem în vedere suveranitatea de stat, analizata sub aceasta denumire pentru a fi deosebita de suveranitatea poporului si suveranitatea nationala.

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p.62

Elena Simina TĂNĂSESCU, stefan DEACONU, Drept constitutional si institutii politice - Caiet de seminarii, editia a II a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 79

Andre HAURIOU, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972, p. 102

Expresia putere publica accentueaza caracteristica puterii organizate statal de a actiona pentru promovarea intereselor generale ale societatii în care ea functioneaza.

Marian ENACHE, Conceptele de putere politica si de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998, p.17

Ibidem, p. 20-21

Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 14

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 2-3

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constitutional si institutii politice, editia a- IX-a revazuta si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pp. 268-275; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 76-91

MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 194

Marian ENACHE, Câteva consideratii în legatura cu puterea executiva - concept si functionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994, p. 4.

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004, p.6

Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004, p.11

Principiul neaga opusul sau, care este cel al unanimitatii, caracteristic în perioada regimului totalitar când principiul separatiei puterilor a fost criticat sustinându-se ca de fapt puterea ar fi unica, ar apartine poporului, si deci nu ar putea fi divizata. În realitate ignorarea acestui principiu si eliminarea sa din practica a favorizat concentrarea puterii în mâinile unor persoane si a subordonat întregul sistem al organizarii politice dominatiei unui singur partid, fapt ce a avut drept efect lichidarea opozitiei politice si negarea principiilor democratice ale dreptului constitutional.

Ibidem, p.13. Justificarea utilizarii conceptul de democratie constitutionala în cuprinsul acestui articol este faptul ca legiuitorul constituant a avut în vedere autoritatile care nu se pot încadra în nici una din cele trei puteri clasice, întrucât sunt expresia si consecinta colaborarii lor, cum este Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi. A se vedea si Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 3

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 3

Daca în sens larg, forma de stat desemneaza toate cele trei notiuni descrise mai sus, în sens restr ns, ea vizeaza doar forma de guvernamânt.

Ion DELEANU, Op. cit, p. 130

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 131-132

Exemplu: Elvetia este un stat de tip compus, în timp ce China este un stat unitar.

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 133-135

Mentionam urmatoarele exemple de state federale: în Europa - Germania, Austria, Belgia, iar în continentul american - Statele Unite, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina.

Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.36

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 135-138

Se pot aminti urmatoarele forme de confederatie: a Statelor Unite ale Americii între 1778 si 1787, a Germaniei între 1815 si 1866.

Un exemplu de relatii de protectorat este protectoratul Frantei asupra Marocului (1912 - 1956).

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 139-140

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 141-154

Pentru J. J. Rousseau singura forma acceptata de democratie era echivalenta cu guvernarea directa. El a identificat câteva conditii pentru ca un stat sa aiba aceasta forma perfecta de guvernamânt direct: sa fie un stat foarte mic în care poporul sa se adune usor si fiecare cetatean sa poata cunoaste bine pe ceilalti, sa existe o mare simplitate de moravuri si sa fie o mai mare egalitate în ranguri si avere, fara de care egalitatea în drepturi si autoritatea nu ar putea dainui multa vreme. A se vedea în acest sens, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.49

Un exemplu de corectiv este posibilitatea revocarii, în anumite situatii, a mandatului.

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.5

Pentru exercitarea initiativei sunt prevazute si restrictii, îndeosebi exigenta de a exista un numar mare de semnaturi. Astfel, în Elvetia sunt necesare 100.000, în Austria 200.000, în Italia 50.000, în statul Ohio 3% din numarul alegatorilor, în România 100.000, în cazul legii si 500.000 în cazul revizuirii Constitutiei.

În dezvoltarea dispozitiilor constitutionale a fost adoptata Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului (publicata în M. Of. nr. 84/24 februarie 2000) care a si fost modificata si completata de O.U.G. nr. 99 din 14 iulie 2005 (publicata în M. Of. nr. 643/20 iulie 2005).

Potrivit art. 12 din lege sunt considerate probleme de interes national:

A. Adoptarea unor masuri privind reforma si strategia de dezvoltare economica si sociala a tarii.

B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:

a) regimul general al proprietatii publice si private; b) organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala; c) organizarea generala a învatamântului; d) structura sistemului national de aparare, organizarea armatei, participarea fortelor armate la unele operatiuni internationale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internationale pe durata nedeterminata sau pe o perioada mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene si euroatlantice; g) regimul general al cultelor; h) reforma justitiei si combaterea coruptiei.

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 155-158

Filosofia dictaturii este exprimata de adagiul latin Salus rei publicae Suprema Lex. Acest adagiu are doua sensuri : n sens propriu nseamna "Salvarea statului este legea suprema", iar n sens figurat "Servirea interesului public este legea suprema".

În secolul nostru, dictatura militara s-a manifestat cu predilectie în Africa si America de Sud.

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 158-159

Etimologia greceasca a cuvântului regasindu-se în cuvintele oligos = putin numeros; oligoi = numar restrâns; arkhe = conducere, comanda.

Termenul provine de la grecescul Aristos = excelenta, nobil;kratos = putere

Termenul este o combinatie a cuvintelor grecesti Plutos = bogatie; kratos = putere

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 159-161

Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care nseamna decizia plebei, a poporului. Termenul desemneaza scrutinul prin care o persoana aflata la putere solicita un vot de ncredere din partea poporului. Le Petit Larousse, Paris - 1993, p.792

Ca o ultima concluzie, n urma prezentarii formelor de guvernam nt, observam ca, republicile si monarhiile contemporane reprezinta, de regula, combinatii, n diverse dozaje, ale unor forme de guvernamânt identificate potrivit conceptiei lui Aristotel, dar denumirea sub care se prezinta statele nu corespunde terminologiei utilizate de clasificarea bazata pe conceptia lui Aristotel.

Tudor DRĂGANU, Drept constitutional si institutii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex", Bucuresti,1998, pp. 266-287.

J.J. Rousseau a considerat ca, în general, guvernamântul democratic s-ar potrivi mai bine statelor mici, cel aristocratic statelor mijlocii si cel monarhic statelor mari. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 48

Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp. 224-230

Ibidem, pp.226-227

Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucuresti-1996, p.384; Mihai CONSTANTINESCU, Ioan DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA, Constitutia Rom niei comentata si adnotata,, Regia autonoma "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1992, p.184

Cristian IONESCU, Clasificarea si analiza tipologica a regimurilor politice contemporane, Revista de drept public nr.1/1995, pp.30-40

Pierre PACTET, Op. cit., p.35.

Document Info

Accesari: 9258
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare