Originile procesului de afirmare si cristalizare a drepturilor omului.

Desigur, nu puteam începe o analiza directa a ceea ce implica problematica drepturilor omului în Europa - care, de altfel, se vrea a fi si tema acestei lucrari, înainte de a arata care sunt punctele sale de pornire.

Asadar, nivelul de perfectionare la care a ajuns în prezent protectia fiintei umane - atât pe plan mondial, câ 18518w229s t si în Europa, este, fara îndoiala, rezultatul parcurgerii mai multor etape, din cele mai vechi timpuri si pâna în zilele noastre.

Astfel, înca din timpurile stravechi, si parcurgând întreaga istorie a gândirii sociale, a aparut convingerea ca oamenilor li se cuvin anumite drepturi, anumite libertati[1].

Extinderea relatiilor economice, politice si culturale ale Greciei antice, în jurul anului 410 î.e.n. au facut ca gânditorii acestei tari sa înteleaga relatia dintre statul cetate laic, religie si individ. În aceasta perioada[2], sofistii au fost primii care au avansat o teza revolutionara pentru epoca respectiva, potrivit careia, omul este stapânul destinului sau si nu se afla la discretia zeilor, asa cum se considerase pâna atunci, dar, cu toate acestea, ei nu au ajuns sa înteleaga existenta normelor sau valorilor universale.

Un rol deosebit de important în aparitia progresiva a conceptiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon, care a stabilit o distinctie neta între idei si cultura sau traditie. Aceasta conceptie apare foarte clar în lucrarea sa "Protagoras", unde Hippias profeseaza o adevarata credinta a naturii universale, comune oamenilor si diferentierii între phusis (natura) si nomos (conventie)[3].

În aceeasi ordine de idei, care stau la baza asa-zisei teorii a dreptului natural, se afla si afirmatia lui Aristotel, potrivit cu care, "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc întru nimic"[4].

Asadar, stoicii greci au fost cei dintâi care au pus bazele teoriei dreptului natural, potrivit careia, legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil Cosmosului si ansamblului, iar legea laica nu are valoare decât daca corespunde legii universale.

Conceptiile umaniste exprimate în Grecia antica s-au institutionalizat si în alte zone în jus natural, însa, cu toate acestea, într-o societate în care masele preponderente ale indivizilor - sclavii - erau drept "unelte necuvântatoare", ideile de promovare egala a conditiei umane nu si-au putut gasi transpunerea în plan economic, politic, social sau cultural. Aceasta transpunere nu s-a realizat nici în Evul mediu, când filozofii crestini au dezvoltat aceasta teorie pornind de la cele 10 porunci si enuntând pe aceasta baza anumite drepturi individuale fundamentale[5].

Schimbari semnificative pe planul gândirii social-politice s-au produs abia în secolele XVII-XVIII, când rationalistii au pus, în mod progresiv, bazele stiintifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Totodata, ei au fundamentat teoria dreptului natural, definindu-l ca etern, însa nesupus unei ordini divine[6].

Având ca punct de plecare ideile rationaliste, ulterior s-a dezvoltat teoria contractului social (orice contract social trebuie sa fie respectat). În cadrul acesteia, raporturile între puterea de stat si indivizii care se afla sub jurisdictia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din parti nu l-ar putea modifica, fara consimtamântul celeilalte[7].

Primul mare gânditor, care a afirmat ca lumea este supusa unor legi obiective a fost Montesquieu[8]. El definea libertatea ca fiind "dreptul de a face tot ceea ce îngaduie legile", subliniind ca daca un om ar putea sa faca ceea ce legile interzic, "el nu ar mai avea libertate pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel".

În secolul al XVIII-lea, asa-numitul "secol al luminilor", care a dus la revolutiile americana si franceza, dreptul natural s-a orientat spre noi directii, începând sa se preocupe mai mult de drepturile individuale decât de normele obiective. Aceasta se remarca în declaratiile solemne facute în timpul revolutiilor amintite, unde sunt enuntate principiile universale ale dreptului natural, pentru a recunoaste omului, în calitatea sa de cetatean, drepturi eterne si inviolabile[9].

Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, aprobata de Adunarea Constituanta la 26 August 1789, a reprezentat premisa Constitutiei franceze din 1791. Precizând programul Revolutiei franceze, Declaratia a dobândit o importanta hotarâtoare, nu numai pentru istoria Frantei, ci si pentru cea a numeroase alte state, determinând reforme radicale în constitutiile lor[10].

La sfârsitul sec. al XVIII-lea si începutul sec. al XIX-lea a aparut un curent nou, ce contesta teoria dreptului natural si a drepturilor eterne, considerându-se ca în cadrul acestei teorii nu se tine seama de traditie si experienta si apreciind totodata ca principiul egalitatii si dreptul la rebeliune, implicate de dreptul natural, sunt susceptibile de violenta si dezordine[11]. In concreto, sustinatorii acestui curent credeau în respectarea institutiilor create prin evolutia istorica, în detrimentul drepturilor eterne si imuabile.

Alte preocupari importante erau în sensul recunoasterii atât a importantei libertatii individuale, cât si a necesitatii justitiei sociale. Astfel, se sprijinea traditia liberala a drepturilor omului, dar se adauga si o revendicare privind drepturile sociale, economice si culturale[12].

În afara de teoriile occidentale amintite mai sus, teorii referitoare la drepturile omului au existat în multe zone ale lumii, reflectând, la urma urmei, mai mult sau mai putin, relatia dintre om, Dumnezeu si natura (de exemplu, tarile islamice, budiste, samii din Europa de Nord, maurii din Noua Zeelanda etc.)[13].