Psihologia judiciara este una dintre ramurile aplicative ale psihologiei, rolul ei fiind nu numai de a contura explicatiile privind diferite aspecte ale conduitei deviante si infractionale, ci si de a se implica efectiv în a realiza anumite obiective ale activitatii organelor judiciare. Aceasta interventia si acest ajutor oferit vizeaza atât rezolvarea cauzelor judiciare, cât si activitatea preventiva.
Întrucât delincventii si infractorii prezinta o serie de caracteristici psihocomportamentale care-i diferentiaza de categoria subiectilor conformisti, se pune problema, pe de o parte, a posibilitatilor de depistare a acelor caracteristici (potential delincvential) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale si, pe de alta parte, cunoscând psihologia celui care a încalcat legea, se ridica problema adaptarii pe cât posibil a "tratamentului educativ", reeducativ si recuperativ pentru reabilitarea si reinsertia sociala a acestuia.
Rezultatele actiunii de masurare a potentialului delincvential poate avea urmatoarele întrebuintari:
Identificarea predelincventilor în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;
Îmbunatatirea deciziilor p 828b120i rivind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;
De a determina care dintre infractorii condamnati pot fi eliberati conditionat si ce masuri de supraveghere trebuie asigurate;
De a oferi o masura imediata a eficientei unui program de reabilitare si preventie.
În ceea ce priveste mijloacele investigative utilizate, mentionam ca exista o mare varietate, un loc important detinându-l instrumentele psihodiagnostice, adica testele psihologice.
"Testul. este o proba determinata ce implica o sarcina de efectuat, identica pentru toti subiectii examinati cu instrumente precise pentru aprecierea succesului sau a esecului sau pentru notatia numerica a reusitei" (H. Pieron).
Pentru Pierre Pichot, testele sunt considerate a fi "instrumente de lucru standardizate ce servesc în calitate de stimuli pentru comportament. Acest comportament este evaluabil prin comparatie statistica cu acel al altor subiecti aflati în aceeasi situatie, permitându-se astfel clasificarea celor examinati, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere tipologic".
O definitie asemanatoare o ofera A. Anastasi: "testul este o masura obiectiva si standardizata a unui esantion de comportament".
Având în vedere mai ales functia de predictie a testului, Alain Sarton îl considera ca fiind o proba ce permite ca, pornindu-se de la un comportament observat al unui subiect dat sa se determine comportamentele uzuale, inclusiv cele viitoare, semnificative ale subiectului considerat.
În conceptia lui P. Oleron, testele, în calitatea lor de instrumente fundamentale ale psihologiei aplicate, se preteaza la cercetare datorita posibilitatilor pe care le ofera la examinare a numerosi indivizi în situatii uniformizate.
Pentru H. Wallon, un test este "o experienta sau un instrument de experienta", considerând ca "geniul experimentatorului se masoara dupa fecunditatea experientei".
Testele ne ofera informatie în legatura cu "echipamentul" psihologic al individului (trasaturi psihice, capacitati si abilitati, aptitudini, trasaturi de personalitate, temperament, caracter, etc.). Numarul lor este foarte mare, iar clasificarea lor se poate face în functie de mai multe criterii. Cel mai important dintre acestea se refera la obiectivul urmarit prin masurare.
Astfel, putem diferentia urmatoarele categorii de teste:
Teste pentru abilitati senzorio-motorii
Teste de atentie
Teste de memorie
Teste de aptitudini
Teste de inteligenta
Teste pentru masurarea temperamentului, caracterului
Teste de personalitate
Teste proiective
Teste pentru masurarea sociabilitatii, etc.
În functie de necesitati, în domeniul psihologiei judiciare se poate folosi orice categorie de teste pentru a cunoaste cât mai bine profilul psihocomportamental al subiectului delincvent sau infractor (în vederea elaborarii unui sistem recuperativ corespunzator) sau al subiectului nedelincvent (în vederea formularii unor judecati predictive referitoare la conduita lui antisociala potentiala si, totodata, în vederea luarii unor masuri de preventie).
Informatia privind caracteristicile psihocomportamentale ale subiectului este oferita nu numai de catre teste, ci e poate fi recoltata si cu ajutorul altor metode cum r fi: anamneza, convorbirea, observatia, ancheta (pe baza de interviu si pe baza de chestionar), scale de atitudini si de apreciere, teste sociometrice, etc. De asemenea, cu bune rezultate, poate fi folosit si experimentul psihologic.
În domeniul psihologiei judiciare, ca si alte domenii ale psihologiei aplicate, se respecta "regula" mai generala care sta la baza cresterii gradului de obiectivitate si credibilitate a informatiei de natura psihologica referitoare la un subiect - folosirea a mai multor metode, facându-se corelatii între elementele informative oferite de catre acestea. Pe de alta parte, este bine sa se evite cât mai mult posibil fenomenul de fetisizare a unor metode, cum ar fi, de exemplu, cazul testelor. Trebuie manifestata o grija deosebita pentru interpretarea rezultatelor obtinute, specialistul dominând în cea mai mare masura informatiile furnizate.
Atât la noi în tara, cât si în strainatate, cel mai frecvent sunt folosite în domeniul psihologiei judiciare testele de personalitate si testele proiective. Cea de a doua categorie favorizeaza evidentierea tendintelor manifestate de individ spre devianta, spre activitatea antisociala. Specificul acestor mijloace investigative consta în faptul ca ele incita subiectul sa se proiecteze în diferite manifestari ale personalitatii sale.
Tehnica proiectiva consta în observarea reactiilor la prezentarea anumitor imagini si obiecte care ne permit sa vedem cum si cu ce aspect din mediu se identifica subiectul si sa desprindem semnificatiile acestor identificari[1].
Din categoria larga a tehnicilor proiective, în domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate mai frecvent urmatoarele:
Testul Rorschach, denumit si "testul petelor de cerneala" (Rorschach Inkblot Test), apartine psihologului elvetian Herman Rorschach (1921). Acest instrument psihodiagnostic cuprinde 10 planse cu pete de cerneala simetrice, colorate si necolorate. Sunt 3 categorii de pete: negre cu nuante de gri (5), negre cu nuante de rosu (2) si colorate (3). Sarcina subiectului consta în faptul ca el trebuie sa spuna ce anume îi sugereaza fiecare pata în parte.
Pentru interpretarea raspunsurilor se foloseste cu cod topologic, iar în baza celor 10 planse se pot obtine în general pâna la 250 de raspunsuri. În analiza rezultatelor intereseaza faptul daca subiectul se refere în interpretare la ansamblul petelor sau la unele detalii, daca atribuie formelor percepute identitati vegetale sau animale. De asemenea, intereseaza raporturile dintre forme si culori ce intervin în raspunsuri, originalitatea sau banalitatea raspunsurilor, etc.
Pentru testul Rorschach intereseaza în cotatie si interpretare anumite caracteristici:
a) modul de aprehensiune (percepere)
b) determinantii prin care se fac referiri la caracteristici de forma;
c) continut;
d) relatare clar-obscur;
e) rezonanta intima;
Un grafic favorizeaza raportarea numarului de interpretari de planse la totalul raspunsurilor pentru fiecare plansa (se coteaza timpul total, timpul mediu de raspuns, numarul total de banalitati si totalul raspunsurilor, inclusiv raspunsurile originale).
În conceptia lui Rorschach caracterul subiectului consta dintr-o anumita proportie între introversiune (miscarea obiectelor) si extroversiune (culoarea lor).
Plecând de aici, el a alcatuit urmatoarea tipologie:
intratensivi (culoarea este mai putin vizibila decât miscare) caracterizati prin: viata interioara bogata, vointa, imaginatie, relatii puternice;
extratensivi (miscarea este mai putin vizibila decât culoarea), caracterizati prin: sociabilitate, simt practic;
ambi-egali (miscarea este egala cu culoare), caracterizati prin: dotare interioara buna si echilibru psihic adecvat;
coartati (pentru care nu exista semnificatii nici în culoare, nici în miscare), caracterizati prin: pedanta, rezonanta afectiva slaba, melancolie, deprimare.
Acest test, dupa cum afirma unii autori[2], pun în evidenta tipul de aprehensiune (adica de organizare a perceptiei pe aspectele analitice de continut), tipul de rezonante intime, interesele, tendintele nevrotice, tensiuni conflictuale minore si majore, aspecte ale inteligentei, etc.
Asemanator cu testul Rorschach, si construit pe acelasi principiu, este testul "petelor de cerneala" al lui Holtzman. Acesta cuprinde 2 serii de planse (A si B), fiecare cuprinzând 47 de planse, cu pete de cerneala neagra si colorata (policroma). Întrucât primele doua planse sunt folosite pentru instructaj si adaptare, iar subiectul trebuie sa interpreteze petele dând pentru fiecare plansa un singur raspuns, în total se vor obtine si se vor cota 45 de raspunsuri pentru fiecare serie. Pentru fiecare plansa exista 22 variabile în vederea cotarii (inclusiv cele din testul Rorschach cum ar fi localizarea, determinantii, continutul). Nota totala pentru fiecare varianta este suma celor 45 de note particulare.
T.A.T. sau "Testul de aperceptie tematica" (Thematic Apperception Test) este creat initial de catre Christina D. Morgan si Henry A. Murray în 1935 si definitivat, în 1943, de catre H. A. Murray.
El consta din 30 de planse sau ilustratii (din care se aleg însa, dupa caz, 20 de planse care se prezinta în doua serii), care cuprind anumite personaje aflate într-o situatie ambigua, iar subiectul are sarcina de a povesti istorioare corespunzatoare situatiilor prezentate prin imagini si inventate sub impulsul momentului.
În fata plansei, subiectul va manifesta tendinta de a integra în interpretarea situatiei prezentate propria sa experienta si existenta, cerintele de moment constiente si inconstiente. În felul acesta, testul permite evidentierea si descifrarea unor tendinte latente constând în: forme agresive, autoagresive, dominatie, supunere, protectie, independenta, dependenta, etc Exista si un sistem de interpretare de 5 puncte ale raspunsurilor si anume: 1 eroii povestirii (cu care se identifica subiectul în mod cert); 2. trebuintele (eroului principal si ale altora); 3. fortele ce actioneaza asupra eroilor 4. tema generala a istorioarei elaborate de subiectul considerat; 5. deznodamântul
În relatarea facuta de subiect intereseaza, de asemenea, o serie de aspecte precum: forma relatarii, lungimea ei, gradul de organizare, orientarea, detaliile.
Testul "Szondi", inventat si construit de catre psihologul de origine maghiara Leopold Szondi, în 1937, are la baza asa-numita teorie a destinului. Metoda de diagnostic oferita se ocupa de psihologia profunda care ajuta la lamurirea urmatoarelor fapte: 1. aspiratiile pulsionale inconstiente ale subiectului; 2. luarea de pozitie inconstienta a Eu-lui fata de pericolul pulsional; 3. dialectica dintre pulsiuni si Eu.
În concluzie, aceasta metoda înfatiseaza psihologului procesele inconstiente ale destinelor, pulsiunilor si Eu-lui. Testul "Szondi" cuprinde 6 serii a câte 8 fotografii ale unor bolnavi psihici (sau a unor persoane care sufera de "maladii pulsionale"), în total 48 de fotografii.
Subiectii au sarcina de a alege din cele 6 serii câte 2 fotografii cu figuri ce le considera simpatice si 2 fotografii cu figuri ce le considera antipatice. În urma administrarii testului, subiectul alege 24 de fotografii.
Alegerile facute pun în evidenta un profil pulsional, Szondi stabilind 4000 de profiluri. El stabileste 4 grupe pulsionale pe care le numeste "vectori pulsionali" si care evidentiaza un cuantum pulsional delimitat, având directie pulsionala particulara, directie în care se manifesta trebuintele si aspiratiile pulsionale:
Vectorul S (pulsiune sexuala);
Vectorul P (pulsiune paroxismala, de surpriza, de protectie etica);
Vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui);
Vectorul C (pulsiune de contact).
La acesti vectori, Szondi raporteaza 8 trebuinte pulsionale specifice, pe care le numeste "factori pulsionali":
1. vectorul S cu trebuinta pulsionala: h (homosexualitate)
s (sadism)
2. vectorul P cu trebuinta pulsionala: e (epilepsie)
h (isterie)
3. Vectorul Sch cu trebuinta pulsionala: k (schizocatatonica)
p (schizoparanoica)
4. vectorul C cu trebuinta pulsionala: d (stare depresiva)
m (stare maniacala)
La rândul lor, acesti factori pot avea valori pozitive sau negative, rezultând astfel 16 tendinte pulsionale, pentru cei 4 vectori pulsionali.
Pentru diagnostic, alegerea facuta de subiect este interpretata atât din punct de vedere cantitativ, cât si al directiei tendintei. Se disting 3 feluri de alegeri:
a. Reactia medie (când se aleg 2-3 imagini ale unui factor);
b. Reactia "vid" sau zero, când nu se alege nici o imagine;
c. Reactia plina (când alege cel putin patru imagini ale unui factor)
Se considera ca fotografiile constant excluse de la alegere (reactia zero) semnifica "manifestarea pulsionala prezenta".
Reactia "plina" poate avea doua feluri de semnificatii: 1. releva factorul cel mai dinamic dintre tendintele pulsionale non-manifeste (ce determina directia de alegere pulsionala); 2. deceleaza tendintele pulsionale premanifeste, aproape de exteriorizare.
Se pot distinge 3 feluri de reactii pline:
reactia simpatica (+);
reactia antipatica (-);
reactia ambivalenta (+); Reactiile "0" si "plina" se deosebesc practic doar din punct de vedere dinamic.
Ele reprezinta de fapt doua faze succesive: acumularea maximala a unei tendinte pulsionale si apoi descarcarea.
Reactia "0" semnifica tendinta care, datorita descarcarii si-a pierdut activitatea dinamica, în momentul considerat. Reactia "plina", ca "încarcatura" de tendinte pulsionale, ce nu pot fi satisfacute în prezent, este o stare care poate fi depasita de catre subiect prin doua mecanisme:
1. exteriorizare - descarcare (calea reactiei premanifeste, care precede satisfactia directa);
2. interiorizare spre instante psihice mai profunde, sau refularea din conceptia psihanalitica.
Aceasta metoda îsi gaseste o larga utilitate în psihologia criminala.
Testul Rosenzweig face parte din categoria tehnicilor proiective interpretative, cu material psihosocial, cuprinzând 24 de imagini desene. În fiecare dintre ele sunt reprezentate doua personaje în situatii de frustrare de tip curent. Exemple. A) se vede o masina cu doua personaje din care una cere scuze unui pieton pe care l-a stropit cu noroi. Subiectului i se cere sa precizeze, în chenarul gol, ce ar raspunde daca ar fi cel frustrat (cel care a fost stropit); B) o tânara spune alteia: "E groaznic, ati spart tocmai vasul preferat al mamei mele". În chenarul gol, subiectul trebuie sa raspunda în replica la aceasta propozitie plina de reprosuri deghizate.
Ipoteza fundamentala care sta la baza testului se refera la ideea ca violenta conduitelor agresive este direct proportionala cu intensitatea motivatiei frustrante. Raspunsurile primite la cele 24 de desene pot fi clasificate în 3 tipuri: extrapunitive, intrapunitive, impunitive. În functie de aceste raspunsuri, se stabilesc 3 tipuri de reactii: de predominanta a obstacolului, de apasare a Eu-lui si de persistenta a cerintelor sau a necesitatii.
Combinarea acestor 6 categorii conduce la constituirea a 9 factori care pot fi cotati.
În interpretarea rezultatelor testului Rosenzweig se calculeaza si indicele de conformitate la grup sau G.C.R. (Group Confomity Rating) care are drept scop masurarea conformitatii raspunsurilor subiectului, cu cele ale mediei populatiei.
În domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate frecvent testele sau chestionarele de personalitate, cum ar fi: M.M.P.I.(Inventarul de personalitate multifazic), 16 P.F. Cattel, C.P.I. (Inventarul de personalitate California), P.I.C. (Inventarul de personalitate pentru copii), etc. Desi greoaie în aplicare, deoarece contin un numar foarte mare de întrebari (ex. M.M.P.I. cuprinde 550 de întrebari), ele sunt foarte utile, întrucât scot în evidenta profilul psihologic al subiectului si, totodata, tendintele dominante pe care acesta le manifesta în plan comportamental.
|
