UNIVERSITATEA MARITIMĂ CONSTANŢA
FACULTATEA DE NAVIGAŢIE sI TRANSPORT NAVAL
DREPT MARITIM sI NAVIGAŢIE
PRINCIPII sl COMANDAMENTE MAJORE ÎN ELABORAREA sl APLICAREA DREPTULUI
Înca din primul sau articol, Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, stipuleaza ca "Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi" (Art. 1, Declaratia universala a drepturilor omului, Rezolutia 217 a Adunarii Generale a ONU, din 10 decembrie 1948). Condamnând inegalitatile existente în societatea de tip feudal si promovând egalitatea sanselor de afirmare si dezvoltare a fiintei umane, Revolutia franceza de la 1789 a înscris Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea, între comandamentele sale majore.
Împlinirea lor dadea sens si substanta nu numai Revolutiei franceze, ci si celorlalte revolutii ale epocii, care vizau statornicirea unui nou tip de relatii, în masura sa stimuleze initiativa individuala, în conditii de libertate, egalitate, fraternitate.
Aceste comandamente devin principii fundamentale ale dreptului, guvernând amplul proces legislativ din anii care au urmat.
Unul din cei mai mari gânditori ai tuturor timpurilor, Jean Jacques Rousseau atragea atentia ca procesul guvernarii trebuie sa se întemeieze pe norme de drept, stipulate într-un Contract social, care sa contina drepturi si obligatii, atât pentru guvernanti, cât si pentru guvernati. în optica sa, pentru ca principiile justitiei si echitatii sa se înfaptuiasca:
"Nimeni nu trebuie sa fie atât de bogat încât sa-l poata cumpara pe altul" si "Nimeni atât de sarac, încât sa fie silit sa se vânda"( Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Editura stiintifica, Bucuresti, 1957, p. 157.).
Aceste comandamente si-au gasit expresia în importante reglementari juridice în anii care au urmat Revolutiei, unele dintre ele dainuind si în zilele noastre.
Se stie, însa, ca între exigentele normelor de drept si realitatile cotidiene sunt, uneori, diferente atât de mari, încât multi oameni îsi exprima îndoieli cu privire la eficienta dreptului. în Europa, în America, în Asia si Africa, în cele mai diferite zone ale lumii, decalajele dintre bogati si saraci nu numai ca se mentin, ci se si adâncesc. în unele tari din Asia si Africa, 200-300 de familii stapânesc peste 70 % din bogatiile nationale, restul populatiei alcatuita din zeci de milioane, iar în câteva cazuri, din peste 100 de milioane de oameni, detin restul de 20-30 % din aceste bogatii.
Se întelege ca, în aceste conditii, exigentele formulate de Jean Jacques Rousseau într-un Contract social încheiat în respectul dreptatii si justitiei sunt departe de a se putea înfaptui.
si, totusi, aceste comandamente sunt avute în vedere în continuare, în procesul legiferarii si pe parcursul aplicarii normelor de drept. în toate societatile dem 959j98j ocratice, normele dreptului nu împiedica, ci, dimpotriva, stimuleaza libera initiativa, activitatea umana menita sa contribuie la dezvoltarea economica si la acumularea de bunuri si de capital.
În temeiul principiilor dreptatii si justitiei, normele dreptului trebuie sa dea societatii acele garantii necesare ca aceasta acumulare de bunuri si de capital sa se realizeze prin munca cinstita, prevenind, descurajând si pedepsind, la nevoie, faptele contrare legii, actele de coruptie si alte asemenea acte potrivnice reglementarilor în vigoare.
Din perspectiva unor asemenea finalitati, dreptul este o garantie majora a realizarii sanselor egale ale fiintei umane.
Revolutiile din Centrul si Estul Europei din anii '89-'9O, au Înscris, Între dezideratele lor, redobândirea Democratiei, Libertatii si Demnitatii, principii si comandamente fundamentale ale dreptului, îngradite în aceste tari, în timpul regimului totalitar.
Ca si în cazul revolutiilor burghezo-democratice, aceste comandamente au guvernat si continua sa guverneze procesul legiferarii din tarile respective, în efortul de eliminare a metodelor centraliste, sufocante din epoca anterioara si de stimulare a initiativei individuale, în conditiile privatizarii întreprinderilor existente si a încurajarii procesului construirii si dezvoltarii unor unitati economice care sa functioneze la nivelul exigentelor contemporane.
Originea, esenta sl definitia dreptului
Întelegerea fenomenului juridic, în toata amploarea si ipostazele sale de manifestare pe parcursul timpului presupune cunoasterea factorilor determinanti ai dreptului, a caracteristicilor sale majore în diferite etape istorice, de la origini pâna astazi. Bineînteles, ca spatiul rezervat examinarii acestor probleme nu ne îngaduie o tratare exhaustiva, dar enuntarea unor momente de referinta în aparitia si evolutia dreptului este posibila si necesara.
I. Originea dreptului
Este cunoscut faptul ca dreptul nu a existat dintotdeauna. Anterior aparitiei dreptului, omenirea a trait în cadrul comunitatii primitive, în care nu aparuse înca proprietatea privata. În primele timpuri ale existentei lor, oamenii traiau în turme, locuiau în copaci sau pesteri, se hraneau cu produse naturale si se aparau cu pietre si bâte de lemn. Treptat, în lupta cu natura, omenirea si-a perfectionat uneltele si armele, a descoperit focul, desprinzându-se de regnul animal. Între îndeletnicirile mai importante se înregistreaza în aceasta perioada vânatoarea si pescuitul. Oamenii intra în relatii mai strânse între ei, organizându-se în ginti. Baza unirii în ginta o constituie rudenia de sânge si interesele economice comune. La început - datorita rolului important pe care-l avea femeia în gospodarie - ginta are un caracter matriarhal, toti membrii ei având un stramos feminin comun.
Mai multe ginti - înrudite între ele - formau o fratrie, iar mai multe fratrii alcatuiau un trib.
Organizarea gentilico-tribala cunoaste câteva caracteristici, care subliniaza stadiul de dezvoltare a societatii în acea perioada istorica si pune în evidenta deosebirile ce existau fata de organizarea ulterioara. în primul rând, criteriul organizarii gentilice îl constituie rudenia de sânge, fiind necunoscut principiul repartitiei teritoriale a cetatenilor. În al doilea rând, puterea sociala apartinea întregii colectivitati; hotarârile sunt luate de adunarea membrilor gintii, a fratriei sau a tribului; conducatorii - arhonte, basileus, rex etc. - erau primii între egali, autoritatea si puterea lor derivând din vointa obsteasca, ca urmare a faptului ca ei erau mandatari ai comunitatii.
La noi în tara - dupa o perioada foarte îndelungata a epocii paleolitice - apar relatiile gentilice matriarhale, în mileniul al V-lea î.e.n., facându-si aparitia perioada neoliticului, care se caracterizeaza prin conturarea unor asezari gentilice la Hamangia, Boian, Vadastra, Perieni, Cernavoda, Glavanestii Vechi, Traian, Cucuteni, Trusesti, Habasesti. în cadrul gintilor, rudenia se stabilea dupa mama, adunarile gentilice cuprindeau pe toti membrii gintii, fara deosebire de sex, având în frunte un conducator ales si bazându-se pe egalitatea tuturor membrilor.
Scurgerea timpului a înregistrat preocupari sustinute pentru perfectionarea uneltelor de munca, ceea ce a dus la rezultate importante, mai ales ca urmare a descoperirii topirii cositorului si aramei si aparitiei aliajului de bronz. Treptat productia întrece nevoile consumului, creându-se posibilitatea structurarii proprietatii private. Se perfectioneaza munca în agricultura, se gasesc mijloace mai eficace pentru vânatoare si, mai ales, pentru cresterea vitelor. Locul barbatului în ginta devine primordial, ginta matriarhala este înlocuita treptat de ginta patriarhala; femeia devine o servitoare a barbatului, fiind înlaturata de la productia sociala. Desi membrii familiei patriarhale lucreaza în comun, iar problemele cele mai însemnate sunt rezolvate de patriarh - capul familiei - cu asentimentul membrilor comunitatii, dezvoltarea proprietatii sefilor de familie duce la aparitia formei private de proprietate.
§1. Aparitia primelor reguli cu caracter juridic
Descompunerea treptata a orânduirii comunei primitive determina noi modalitati de organizare sociala, conturându-se primele reguli cu caracter juridic. Momentele cele mai importante ale acestui proces de descompunere au fost marcate de cele trei mari diviziuni sociale ale muncii. Este vorba despre separarea triburilor de pastori de masa celorlalte triburi, care înregistreaza acumularea unor bunuri ce depasesc necesitatile întretinerii si iau calea schimbului. Ca urmare a folosirii fierului în confectionarea uneltelor si utilizarea animalelor ca forta de tractiune se perfectioneaza mestesugurile, care, treptat, se despart de agricultura, înregistrând a doua mare diviziune sociala a muncii, în aceasta perioada sclavia devine o componenta de baza a societatii, iar razboiul - mijlocul principal pentru procurarea sclavilor. Totodata, ca efect al cresterii bogatiilor capilor de familie, extinderii plus-produsului si dezvoltarii schimbului de produse, apare negustorimea. Dezvoltarea comertului atrage dupa sine aparitia banilor de metal, ceea ce implica reglementari specifice cu caracter juridic.
Orânduirea gentilica devine - în aceste conditiuni - o frâna în dezvoltarea fortelor de productie. Adunarile gentilice nu se mai întrunesc, ca urmare a faptului ca omogenitatea societatii dispare, interesele si nevoile fiind, tot mai evident, contradictorii. Era necesara o noua forma de organizare a societatii, care sa raspunda cerintelor dezvoltarii economice în noile conditii. Noua organizare social-politica se caracterizeaza prin: a. împartirea cetatenilor potrivit criteriului teritorial; b. existenta unei forte publice; c. înlocuirea normelor sociale obstesti cu norme care capata, treptat caracter juridic; de statornicirea unui sistem de contributii din partea comunitatii, pentru întretinerea noii forte publice.
Primele reguli cu caracter juridic sunt cele aparute în Egipt - pe valea fluviilor Tigru si Eufrat la sfârsitul mileniului IV si începutul mileniului III î.e.n. -, în India, în China la mijlocul mileniului III pâna la mijlocul mileniului II î.e.n., apoi Grecia, - Sparta si Atena, precum si la Roma.
Proprietatea stapânilor de sclavi asupra mijloacelor de productie, cât si asupra producatorilor era foarte puternica. în consecinta, si puterea lor asupra sclavilor era foarte mare, acestia putând fi vânduti, cumparati, transmisi prin mostenire sau chiar ucisi de catre stapânii lor. Normele juridice elaborate în acea perioada reflectau aceste relatii si serveau acestui tip de organizare economica.
§2. Moment de referinta în aparitia dreptului - declansarea procesului de codificare
Codificarea primelor reguli cu caracter juridic constituie - fara îndoiala - un moment de referinta în aparitia dreptului. Sub impulsul dezvoltarii relatiilor de productie, normele sociale obstesti sunt înlocuite, treptat, cu norme care capata tot mai mult, caracter juridic. Sclavul era socotit un lucru (res), putând fi vândut, daruit, mostenit sau ucis, deoarece era considerat o marfa ce trecea din mâna unui proprietar în mâna altui proprietar.
Acest tip de drept consfintea fatis deosebirea dintre oamenii liberi si sclavi. Exemple în acest sens sunt normele înscrise în Codul lui Hammurabi, (în Babilon), Codul lui Mânu (în India), Codul lui Mu (în China), precum si în Legea celor douasprezece Table, din secolul V î.e.n. la Roma. Dezvoltarea cea mai elocventa - în orânduirea sclavagista - a cunoscut-o dreptul roman, care a devenit forma clasica a dreptului bazat pe proprietatea privata, reglementarile sale regasindu-se în toate legislatiile urmatoare, fara a cunoaste schimbari substantiale în acest domeniu. Dreptul roman - sistematizat mai cu seama de împaratul Justinian în Corpus Juris Civilis în sex. VI e.n. - a facilitat dezvoltarea relatiilor marfa-bani, jucând un rol hotarâtor în consolidarea relatiilor de proprietate.
a. Codul lui Hammurabi a fost edictat cu 2000 de ani înainte de Hristos si cuprindea norme juridice, morale si religioase. Enuntarea câtorva reglementari care erau stipulate în Cod, ajuta la întelegerea contextului social - economic în care a fost elaborat, dar si optica existenta cu privire la tratamentul acordat oamenilor liberi si sclavilor. înca din primul articol al Codului1 sunt consacrate norme care ne dezvaluie prioritatile epocii. "Daca cineva a învinovatit pe altul, acuzându-l de crima, dar nu poate dovedi, atunci acuzatorul sa fie dat mortii". Iar, "daca cineva a acuzat pe un altul de vrajitorie dar n-a putut dovedi, atunci cel învinovatit de vrajitorie sa mearga la un râu si sa se arunce în el. Daca râul l-a înecat, atunci acuzatorul sa-i ia casa. Daca râul a aratat ca acuzatul este nevinovat, lasându-l teafar, atunci acuzatorul de vrajitorie sa fie dat mortii iar cel care s-a aruncat în râu sa ia averea acuzatorului".
"Daca cineva s-a prezentat la un proces cu un martor fals si n-a putut sa-si probeze declaratia facuta, el va fi ucis daca procesul era un proces de condamnare la moarte". "Daca însa se prezinta într-un proces referitor la cereale sau bani, atunci el suporta pedeapsa procesului în cauza". În toate aceste reglementari, Codul insista pe dovedirea vinovatiei, pentru a descuraja "acuzarea fara temei" sau din razbunare, destul de frecventa în acea vreme.
De asemenea, Codul pune un mare accent pe apararea. proprietatii, stipulând pedeapsa capitala pentru furt si înselaciune. "Daca cumparatorul n-a adus pe vânzatorul de la care a cumparat si nici martorii în fata carora a cumparat, iar proprietarul bunului pierdut a adus martori care cunosc lucrul sau, atunci cumparatorul este hotul si va fi omorât. Proprietarul bunului pierdut îsi va relua ce pierduse". O preocupare evidenta rezulta din reglementarile Codului pentru ocrotirea oamenilor liberi. "Daca cineva a furat pe un tânar nascut liber va fi omorât".
Mai multe reglementari din Cod stabileau conditiile vânzarii si cumpararii sclavilor. "Daca cineva a cumparat un sclav (ori) o sclava în strainatate, si, reîntors în tara, stapânul sclavului ori sclavei si-a recunoscut sclavul sau sclava sa si daca va dovedi ca sclavul ori sclava sa sunt autohtoni, atunci ei vor fi eliberati fara bani (fara despagubiri)". În acele timpuri - pentru a cumpara sclavi mai ieftini - negustorii de sclavi mergeau în strainatate dupa ei. Or, Codul stipula, în ultimele sale articole, reguli care sa descurajeze înselatoria si în acest domeniu. Chiar ultimul articol din cod se refera tot la relatia dintre sclav si stapânul sau. "Daca un sclav a zis catre stapânul sau: "Tu nu esti stapânul meu" sa se faca dovada ca acesta e sclavul sau si atunci sa i se taie o ureche".
b. Codul lui Mânu sau Legile lui Mânu dau expresie conceptiei Brahmane cu privire la organizarea si desfasurarea relatiilor sociale. în cele 5370 de versuri edictate de brahmani sunt promovate reguli: cu privire la proprietate; cu privire la viata; cu privire la mostenire, dar si cu privire la modalitatile de conducere, de luare a deciziilor si realizarea lor.
c. În Europa, procesul de codificare este demonstrat de aparitia Legilor lui Lycurg în Sparta; a Legilor lui Solon la Atena; Legii celor Douasprezece Table la Romani; Legii Salice la Francezi.
Consideratii remarcabile pentru întelegerea semnificatiilor acestor reglementari datoram marilor gânditori ai continentului, dar, în primul rând, lui Charles Louis de Secondat Montesquieu, care atragea atentia - pe buna dreptate - asupra faptului ca "nu trebuie sa separam legile de scopul în vederea caruia sunt facute. În sustinerea acestui punct de vedere, Montesquieu releva ca "Legea celor Douasprezece Table dispunea ca hotul manifest sa fie batut cu vergi si redus în stare de sclavie, daca era puber, sau numai batut cu vergi daca era impuber; pe hotul nemanifest ea nu-l condamna decât la plata valorii duble a lucrului furat". si, în continuarea argumentarii, Montesquieu observa ca "Atunci când Legea Porcia a desfiintat obiceiul de a bate pe cetateni cu vergi si de a-i reduce în stare de sclavie, hotul manifest a fost condamnat la plata a de patru ori valoarea lucrului furat; cel nemanifest a continuat sa fie pedepsit la plata dublului valorii lucrului furat".
Demonstrând mai departe legatura dintre lege si scopul ei, Montesquieu se oprea asupra raportului dintre legile civile si cele politice, constatând ca ele sunt "totdeauna facute pentru o societate data", motiv pentru care recomanda ca "atunci când avem sa transplantam la un popor o lege civila de la altul, sa cercetam mai întâi daca ele au amândoua aceleasi institutii si acelasi drept politic".
Totodata, Montesquieu sublinia necesitatea de a nu separa "legile de împrejurarile în care au fost facute". Dânsul facea o comparatie între legile romane si cele franceze, observând ca "legile romane prevedeau ca medicii pot fi pedepsiti pentru neglijenta sau pentru incapacitate. în acest caz, ele condamnau la deportare pe un medic, de o conditie întrucâtva înalta, si la moarte pe cel care era de o conditie mai umila". Analizând legile franceze, dânsul constata deosebirile si cauzele acestor deosebiri. "Legile la Roma fusesera facute în alte împrejurari decât ale noastre (franceze - prec. ns.): la Roma se amesteca în medicina cine voia; la noi, însa, medicii sunt obligati sa faca studii si sa obtina anumite diplome; se presupune deci ca ei îsi cunosc meseria". Totodata, Montesquieu atrage atentia si asupra faptului ca "legile care par opuse au uneori la baza acelasi spirit" . Observând ca la romani pentru chemarea în judecata nu se putea intra în casa celui în cauza, dânsul subliniaza ca "legile romane si ale noastre (cele franceze - prec. ns.) admit deopotriva principiul potrivit caruia casa fiecarui cetatean este azilul sau si potrivit caruia el nu trebuia sa sufere în ea nici un act de violenta".
d. În Dacia, regulile privind familia, proprietatea, contractele etc. urmau dreptul roman, cunoscându-se, în acelasi timp, unele dispozitii specifice, care s-au accentuat abia mai târziu, cu trecerea timpului. În cazul în care un cetatean roman se casatorea cu o peregrina careia i se acordase ius connubii casatoria lor era considerata o casatorie romana, iar copiii rezultati din aceasta casatorie intrau în puterea (in potestate) sefului de familie (pater familias). În privinta proprietatii, dacii puteau dobândi prin traditiune (traditio), întarita prin rescriptul din 199 e.n., care stipula praescriptio longi temporis si care permitea celor ce posedasera (longae possessionis) zece ani, între prezenti, sau douazeci de ani, între absenti, sa respinga actiunea de revendicare a proprietarului.
SISTEMUL DREPTULUI
I. Notiunea sistemului dreptului
Studiul sistemului dreptului ne ajuta sa întelegem mai bine cerintele reglementarii juridice într-o etapa sau alta a dezvoltarii, permitându-ne sa tragem concluzii în legatura cu acele particularitati reflectate în normele juridice, particularitati care difera de la o etapa la alta a dezvoltarii sociale.
Din punct de vedere teoretic, studiul problemelor sistemului dreptului prezinta importanta pentru ca permite o mai buna organizare a cercetarii juridice prin întelegerea corecta a locului pe care îl ocupa fiecare norma în cadrul institutiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept. De asemenea, sistemul dreptului ajuta la perfectionarea continua a procesului de codificare si sistematizare a normelor juridice. Totodata, explicarea stiintifica a acestor probleme joaca un rol însemnat în organizarea predarii dreptului.
O conceptie despre sistemul de drept a existat chiar din perioada în care apar primele norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsultii romani, în referirile lor la sistemul dreptului roman, sustineau ca toate normele juridice servesc atât intereselor generale - fiind în acest scop în atentia organizatiei politice statale - cât si unor interese particulare, în a caror realizare sunt vadit cointeresati membrii diferitelor grupuri sociale, ca persoane particulare. O asemenea conceptie, într-o forma mai închegata, o gasim la Ulpian. Aceasta conceptie a fost dezvoltata ulterior, în evul mediu si apoi, în epoca moderna.
Având în vedere faptul ca normele juridice existente au o seama de trasaturi comune care reliefeaza unitatea lor, nu trebuie sa scapam din atentia expunerii acele trasaturi specifice, care determina diferitele grupuri de norme juridice sa se deosebeasca între ele. Pentru ca, în fiecare sistem de drept exista mai multe grupuri de norme juridice, chemate sa reglementeze categorii specifice de relatii sociale.
Aceste grupuri de norme juridice sunt legate între ele, în primul rând, printr-un scop nemijlocit care sta în centrul reglementarii juridice. Ele urmaresc sa asigure o anumita orientare unor relatii sociale cu trasaturi esentiale comune. De pilda, toate normele juridice chemate sa reglementeze relatiile sociale cu caracter patrimonial, precum si unele chemate sa reglementeze anumite raporturi cu caracter nepatrimonial, sunt incluse în categoria normelor dreptului civil; normele chemate sa previna savârsirea unor fapte socialmente periculoase, sa delimiteze aceste fapte de celelalte actiuni sociale, sa stabileasca gradul de vinovatie a faptuitorului, precum si masurile sanctionatorii care se impun, se încadreaza în categoria de norme ale dreptului penal.
Desigur, în acelasi sens, pot fi date numeroase alte exemple. Nu trebuie scapat din vedere însa ca, în interiorul categoriei de norme de drept penal si de drept civil, sunt subsumate mai multe subcategorii care reglementeaza relatii sociale foarte apropiate între ele. Astfel, chiar în categoria întinsa a normelor de drept civil vom avea subcategoria de norme de drept familial sau de norme de drept de proprietate etc. De asemenea, în continuare se cunosc alte grupuri de norme, subordonate celor enuntate mai sus, alcatuind institutii juridice cum sunt, de pilda, normele care reglementeaza - în cadrul dreptului familiei - casatoria sau cele care reglementeaza rudenia sau înfierea. În acelasi sens, este cunoscut faptul ca institutia mai larga a dreptului de proprietate poate cunoaste o seama de alte subdiviziuni.
Este, de aceea, întemeiata concluzia potrivit careia unitatea normelor juridice nu exclude ci, dimpotriva, presupune existenta unor trasaturi particulare pentru numeroase categorii sau subcategorii de norme juridic. Aceasta permite sa întelegem necesitatea si realitatea unei împartiri a normelor juridice în ramuri si institutii juridice, care - având o mare însemnatate sociala - poate fi explicata în mod stiintific numai în cadrul sistemului de drept. Sunt câteva din argumentele pe baza carora putem conchide ca sistemul dreptului reprezinta totalitatea normelor juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trasaturile comune de natura a releva unitatea lor si care sunt despartite în mod relativ de unele particularitati în raport cu obiectul si metoda reglementarii juridice. Astfel, sistemul dreptului este unitatea sa si împartirea sa pe ramuri.
II. Criteriile constituirii sistemului dreptului
În sistemul dreptului se cunosc asemenea ramuri, cum sunt: dreptul civil, dreptul penal, dreptul international etc. Cercetarea atenta a problemei pune în evidenta ca nu întotdeauna s-au retinut si pus la baza acestei împartiri criterii riguros stiintifice. Eminenti teoreticieni ai dreptului, între care si autorii români ai cursurilor de "Enciclopedie juridica", cum au fost Mircea Djuvara, Ion Manolescu si altii, au ajuns la concluzia ca între criteriile ce stau la baza împartirii juridice în ramuri, un loc important îl ocupa si interesul anumitor grupuri sociale.
Mircea Djuvara, de pilda, preluând împartirea facuta de Ulpian a sistemului de drept roman si adaptând-o conceptiei lui Leon Duguit, arata ca la baza distinctiunii dreptului pe ramuri sta utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale.
Cercetarile efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia potrivit careia criteriul principal al împartirii normelor juridice în ramuri de drept îl constituie obiectul reglementarii juridice. Evident, acesta este un criteriu stiintific, care grupeaza si subordoneaza celelalte criterii, dându-ne posibilitatea formarii unei imagini complete asupra diversificarii normelor juridice în mai multe categorii în cadrul sistemului unitar al dreptului.
Întrucât este usor de înteles ca relatiile sociale de reglementat, cu alte cuvinte obiectul reglementarii juridice, determina adoptarea unor cai si metode specifice în interventia instrumentului juridic. Este, totodata, de mentionat ca nu sunt lipsite de importanta nici alte criterii în împartirea normelor juridice în ramuri de drept, care - în comparatie cu obiectul reglementarii juridice - au totusi un caracter subsidiar. Este vorba, de pilda, despre metoda reglementarii, despre principiile dreptului, precum si despre interesele sociale implicate în reglementare.
§1. Obiectul reglementarii juridice.
În legatura cu obiectul reglementarii juridice trebuie subliniata importanta pe care o are o grupa mai larga de relatii sociale, strâns legate între ele prin trasaturi specifice, proprii, precum si caracterul pe care-l are reglementarea juridica a acestor relatii. Datorita varietatii relatiilor sociale, caracterului reglementarii, juridice, însasi relatia juridica are trasaturi specifice, care releva existenta de sine statatoare a unor categorii distincte de norme juridice, care întrunesc trasaturile unei ramuri distincte de drept. Deci, criteriul esential al distinctiunii diferitelor categorii de norme juridice îl constituie sfera de relatii sociale care fac obiectul reglementarii juridice.
§2. Metoda reglementarii juridice
Criteriul metodei reglementarii juridice completeaza acele argumente care ne permit sa întelegem mai bine distinctiunea dintre diferite categorii de norme juridice. În sistemul dreptului, s-au cunoscut si se cunosc diferite metode de reglementare juridica. Asa, de pilda, se întâlneste frecvent metoda autoritarismului (reglementari autoritare), metoda care presupune organizarea si reglementarea autoritara a raporturilor sociale de catre organele de stat competente. De asemenea, se cunoaste metoda autonomismului în reglementarea unor relatii sociale. O asemenea metoda se regaseste, în primul rând, în sistemul contractual, la baza încheierii contractului punându-se autonomia de vointa.
§3. Principiile dreptului
Principiile dreptului concura si ele, într-o anumita masura, la completarea tabloului general al criteriilor ce stau la baza distinctiunii normelor juridice pe ramuri. Asa, de pilda, principiul repartitiei dupa munca este strâns legat de reglementarea raporturilor sociale de munca, deci îsi gaseste concretizare, în primul rând, în dreptul muncii.
Principiul legalitatii îsi gaseste concretizare în mai multe ramuri ale dreptului, dar aplicarea lui prezinta o importanta deosebita pentru ramura organizarii instantelor judecatoresti, influentând elaborarea si realizarea unor norme juridice specifice organelor de stat respective.
III. Institutia juridica
O importanta categorie de norme juridice o constituie institutia juridica. Ea se subordoneaza ramurii de drept, fiind un element component al acesteia. Asa, de pilda, în cadrul dreptului familiei gasim institutia juridica a casatoriei, institutia rudeniei, institutia înfierii. Desigur, toate aceste institutii sunt strâns legate între ele, elementul esential fiind cel al unitatii scopurilor, finalitatilor de atins, în reglementarea relatiilor ce apar si se dezvolta în cadrul familiei sau în legatura cu familia. Între aceste institutii exista, totodata, o serie de deosebiri, care determina o grupare mai restrânsa si mai unitara a normelor juridice respective în cadrul unor subdiviziuni ale ramurii de drept.
Datorita complexitatii conditiunilor în care se desfasoara relatiile dintre oameni în diversele procese ale activitatii sociale, institutiile juridice sunt numeroase, ele contribuind - într-o masura mai mica sau mai mare - la influentarea desfasurarii pozitive a acestor relatii.
Pe aceasta baza, putem conchide ca institutia juridica cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementeaza o categorie mai restrânsa de relatii sociale, legate între ele prin trasaturi specifice, care le deosebesc de alte relatii sociale, lata în ce sens, în comparatie cu ramura de drept, institutia juridica are o sfera mai restrânsa, fiind subordonata ei si facând parte integranta din ramura de drept.
În lumina analizei efectuate, sunt usor de înteles sfera, continutul si trasaturile specifice ale ramurii de drept, care este definita în stiinta juridica drept un ansamblu de norme juridice care reglementeaza o categorie mai mare de relatii sociale, legate între ele prin trasaturi comune, folosind, de regula, aceeasi metoda de reglementare si având, în general, principii comune care guverneaza aceasta reglementare.
BIBLIOGRAFIE
BIBICESCU, Gheorghe, Transporturi de marfuri pe mare în comertul international, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1986.
|
