PROBELE sI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
Caracterizare generala
Probele reprezinta acea categorie juridica ce consta în anumite împrejurari, realitati, întâmplari -denumite generic elemente de fapt- care servesc la aflarea adevarului si realizarea scopului procesului penal, respectiv constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savârsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.
Categorie juridica distincta, mijloacele de proba pot fi definite ca fiind izvorul probei, adica acele mijloace care pun în evidenta proba prin care pot fi constatate elementele de fapt care pot servi ca proba în procesul penal Acestea fiind mijloace legale prin care se administreaza probele, mijloacele de proba au, deci, menirea sa descopere elementele de fapt care constituie probe.
Asa cum remarca si literatura de specialitate, cele doua notiuni trebuie delimitate întotdeauna cu precizie. În nici un caz, o împrejurare de fapt care conduce la o concluzie de vinovatie ori de nevinovatie nu poate fi confundata cu mijlocul prin care o asemenea împrejurare este cunoscuta sau demonstrata.
A.MIJLOACELE DE PROBĂ ORALE
Cadrul mijloacelor de proba este expres prevazut în legea procesual penala, iar la prima subcategorie, mijloacele de proba orale, sunt enumerate:
declaratiile învinuitului sau inculpatului;
declaratiile partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente;
declaratiile martorilor;
confruntarea;
prezentarea pentru recunoastere.
Declaratiile învinuitului sau inculpatului
Fara îndoiala învinuitul este figura centrala a procesului penal, deoarece întreaga activitate procesuala se desfasoara în vederea dovedirii activitatii infractionale a acestuia si tragerii acestuia la raspundere penala, dar acest aspect a fost mai bine detaliat în cadrul Capitolului IV, ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE, acum nemaioprindu-ne pentru analizarea acestui mijloc de proba oral prevazut de legea procesual penala.
2. Declaratiile partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente
Solutionarea cauzelor penale nu este posibila fara stabilirea cu exactitate a situatiei de fapt si a împrejurarilor legate de situatia faptuitorului. Astfel, pe lânga declaratiile învinuitului sau inculpatului, la aflarea adevarului în cauza, o contributie substantiala pot aduce si declaratiile celorlalte parti în procesul penal, respectiv ale partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente.
În întelesul legii, partea vatamata este persoana care a suferit prin infractiune o vatamare fizica, materiala sau morala, daca participa la procesul penal. Persoana vatamata care exercita actiunea civila în cadrul procesului penal se numeste parte civila. Dupa cum este cunoscut, constituirea ca parte civila nu se poate face decât în vederea repararii pagubelor pricinuite prin infractiune. În conformitate cu prevederile legale, persoana vatamata se poate constitui ca parte civila atât împotriva învinuitului sau inculpatului, cât ti împotriva partii responsabile civilmente, care potrivit legii procesual penale este persoana care este chemata în procesul penal, sa raspunda potrivit legii civile, pentru pagubele pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului.
Ascultarea partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente reprezinta o obligatie a organului de cercetare penala.
Cât priveste functia declaratiilor acestor parti din procesul penal, literatura de specialitate este unanima în a sublinia ca acestea sunt de natura sa reliefeze diversele elemente de fapt care pot servi la aflarea adevarului, ca proba, cu referire la fapta savârsita, modul de comitere, participantii la infractiune, urmarile produse s.a.m.d.
Ascultarea acestor parti poate fi facuta numai daca sunt îndeplinite anumite conditii, astfel:
organul de cercetare penala sesizat despre savârsirea infractiunii sa fi dispus începerea urmaririi penale în cauza care face obiectul ascultarii;
daca, potrivit legii, începerea urmaririi penale se face numai la plângerea prealabila a persoanei vatamate ori la sesizarea sau autorizarea organului expres prevazut, organul de cercetare penala este obligat -înainte de a trece la ascultarea partilor- sa îndeplineasca conditiile prevazute de lege.
În ceea ce priveste valoarea probatorie, ca si în cazul celorlalte mijloace de proba, declaratiile partii vatamate, partii civile si ale partii responsabile civilmente -facute în cadrul procesului penal- pot servi la aflarea adevarului numai în masura în care sunt coroborate cu faptele si împrejurarile ce rezulta din ansamblul probelor administrate în cauza.
Regulile generale, statuate de tactica criminalistica, si generalizate de experienta pozitiva a organelor de cercetare penala constau în:
regulile stabilite pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului se aplica în mod corespunzatori în cazul ascultarii uneia din persoanele mentionate mai sus;
partea responsabila civilmente are, în ceea ce priveste actiunea civila, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat.
Dintre regulile speciale amintim:
persoana care a suferit o vatamare prin infractiune are posibilitatea de a opta, în sensul ca poate participa la proces fie în calitate de parte vatamata, fie în calitate de parte civila, fie, renuntând la cele doua posibilitati, în calitate de martor;
o persoana nu poate cumula mai multe calitati procesuale în una si aceeasi cauza penala;
spre deosebire de partea vatamata sau partea civila, partea responsabile civilmente nu are posibilitatea de optiune;
în cazul infractiunilor flagrante, urmarite si judecate conform procedurii speciale, declaratia de constituire ca parte civila se face în cuprinsul procesului verbal de constatare.
Având în vedere ca regulile stabilite pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului se aplica în mod corespunzator si acestor parti din procesul penal, ascultarea parcurge urmatoarele etape:
verificarea identitatii si ascultarea cu privire la datele personale;
relatarea libera;
ascultarea dirijata sau adresarea de întrebari si ascultarea raspunsurilor.
Declaratiile partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente se consemneaza pe coala de hârtie netipizata.
3. Declaratiile martorilor:
a. Persoanele care pot fi ascultate ca martori;
Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo împrejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului în procesul penal poate fi ascultata de organele judiciare în calitate de martor (art. 78 C. proc. pen.).
În principiu, orice persoana fizica fara deosebire de sex, vârsta, religie, cetatenie, situatie sociala etc. care are cunostinta despre vreo fapta sau împrejurare ce poate servi la aflarea adevarului intr-o cauza penala, poate avea calitatea de martor.
De la aceasta regula exista si exceptii. Astfel, Codul de procedura penala la art. 79 - 82 prevede anumite categorii de persoane care nu pot fi ascultate ca martori decât dupa îndeplinirea unor conditii. Aceste categorii de persoane sunt urmatoarele:
a. Persoana obligata a pastra secretul profesional, nu poate fi ascultata ca martor cu privire la faptele sau împrejurarile de care a luat cunostinta în exercitiul profesiei, fara încuviintarea persoanei sau a organizatiei fata de care este obligata a pastra secretul (art.79 alin.1 C.proc.pen.);
Calitatea de martor are întâietate fata de cea de aparator cu privire la faptele si împrejurarile pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni aparator sau reprezentant al vreunei dintre parti (art. 79 alin. 2 C.proc. pen.).
b. Sotul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna marturie (art. 80 alin.1 C. proc. pen.).
Organul judiciar, dupa ce a stabilit ca persoana ce urmeaza sa fie ascultata ca martor este sot sau ruda apropiata cu învinuitul sau inculpatul, are obligatia sa-i aduca la cunostinta ca se poate abtine sa dea declaratie (art. 80 alin.2 C. proc. pen.). Daca consimt sa dea declaratie, li se aminteste ca se supun obligatiilor si drepturilor legale ale martorilor.
c. Persoana care are calitatea de parte în procesul penal.
Nimeni nu poate fi martor în propria sa cauza si în propriu sau interes.
Totusi, când o parte în procesul penal pierde sau renunta la aceasta calitate poate fi ascultata ca martor (art. 82 C. proc. pen.).
d. Minorul pâna la vârsta de 14 ani.
Minorul poate fi ascultat ca martor. Pâna la vârsta de 14 ani va fi ascultat în prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia îi este încredintat spre crestere si educare (art. 81 C. proc. pen.).
b. Drepturile si obligatiile procesuale ale martorilor;
a. Drepturile procesuale ale martorilor sunt urmatoarele (art. 87 C. proc. pen.):
- de a lua cunostinta de obiectul cauzei si de a i se arata care sunt faptele sau împrejurarile pentru dovedirea carora va fi ascultat;
- de a refuza sa raspunda la întrebarile care nu au legatura cu cauza;
- de a cere sa i se consemneze declaratia în modul cum o considera reala;
- de a i se restitui cheltuielile de transport, întretinere locuinta si alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa.
b. Obligatiile procesuale ale martorilor sunt urmatoarele (art. 83 C. proc. pen.):
- sa se prezinte la locul, ziua si ora indicata în citatie sau în mandatul de aducere;
- sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei.
c. Reguli ce trebuie respectate pe timpul luarii declaratiilor martorilor
- în raport cu fazele procesului penal se poate face atât în faza urmaririi penale cât si în faza de judecata;
- organele judiciare care au dreptul sa procedeze la ascultarea martorilor sunt, dupa caz, procurorul, organele de cercetare penala sau instanta de judecata;
- în conformitate cu prevederile legii sunt obligate sa ia declaratii de martori si comandantii de nave si aeronave, agenti de politie de frontiera, precum si organele de constatare expres prevazute;
- organele de cercetare penala, ca de altfel si celelalte organe judiciare, au datoria sa stabileasca persoanele ce urmeaza a fi ascultate în calitate de martori, sa dispuna chemarea lor si sa asigure prezenta acestora la activitatea procesuala;
- organele de cercetare penala sunt obligate sa citeze persoanele aratate în plângere sau denunt, precum si cele propuse ca martori de catre parti;
- minorii, chiar daca nu au împlinit vârsta de 14 ani, pot avea calitatea de martori, ascultarea lor facându-se în prezenta reprezentantului legal, parinte, tutore, curator etc.;
- cu exceptia martorului care nu a împlinit 14 ani, celelalte categorii de martori depun juramântul prevazut de lege, astfel :
"Jur ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!" sau
"Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu!",
martorul care din motive de constiinta sau confesiune nu depune juramântul va rosti formula:
"Ma oblig ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu!"
- martorului îi revin o serie de obligatii: de a se prezenta în fata organului judiciar, de a spune tot ce stie în legatura cu fapta ce face obiectul ascultarii si de a nu face afirmatii mincinoase;
- martorul are dreptul la recuperarea cheltuielilor de transport, cazare si întretinere facute în cursul procesului penal si ocazionate de prezenta sa pentru a fi ascultat ca martor; de asemenea martorul beneficiaza de sumele de bani ce i se cuvin, ca venit realizat din munca, pe timpul cât a lipsit de la serviciu pentru a raspunde chemarii organelor judiciare;
- cu prilejul ascultarii martorilor este cu desavârsire interzis sa se foloseasca mijloace de constrângere pentru a se obtine declaratii în sensul dorit;
- ascultarea martorilor se face de regula la sediul organelor de cercetare penala;
- sunt exceptate de la obligatia de a depune ca martor persoanele ca martor persoanele acer sunt obligate sa pastreze secretul profesional: medicii, avocatii, preotii, notarii s.a.;
- nu sunt obligate sa depuna ca martor sotul si rudele apropiate, ascendentii si descendentii, fratii si surorile, copiii acestora, precum si persoanele devenite prin înfiere astfel de rude;
- pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, legea procesual penala prevede unele dispozitii speciale, în sensul ca ascultarea se face în prezenta unuia dintre parinti ori a tutorelui sau a persoanei careia îi este încredintat minorul spre crestere;
- în cazul în care, din diverse motive obiective, persoana nu se poate prezenta în fata organelor judiciare pentru a fi ascultate în calitate de martori, organul de cercetare penala va proceda la ascultarea acestuia în locul unde se afla;
- daca martorul nu cunoaste limba româna, ascultarea acestuia trebuie sa se faca în prezenta unui interpret;
- daca martorul se afla în imposibilitatea de a scrie sau de a semna declaratia data se va face mentiunea despre aceasta în declaratia scrisa;
- în situatia în care infractiunea a fost constatata în flagrant, iar faptuitorului urmeaza sa i se aplice procedura speciala de urmarire si judecata, declaratia martorului se consemneaza în cuprinsul procesului de constatare a infractiunii flagrante;
- ascultarea martorilor se poate efectua si prin comisie rogatorie ori delegare.
d. Pregatirea în vederea ascultarii:
studierea materialelor existente la dosar;
În timpul studierii materialelor cauzei este necesar sa se stabileasca:
- ce fapte sau împrejurari de fapte pot fi lamurite cu ajutorul fiecarui martor, daca sunt mai multi;
- datele, probele si mijloacele de proba care confirma faptele si împrejurarile cunoscute de martori;
-succesiunea în care vor fi chemati si ascultati pentru a nu comunica între ei etc.
În interesul documentarii sale, organul de cercetare penala foloseste acte normative, manuale de specialitate corespunzatoare, consulta specialisti, se deplaseaza în teren la fata locului etc. în raport de fiecare caz în parte
strângerea de date în legatura cu persoanele ce urmeaza a fi ascultate ca martori;
Cadrele de politie cu atributiuni de cercetare penala trebuie sa afle cât mai multe date referitoare la : relatiile martorului cu învinuitul sau inculpatul, cu celelalte parti din cauza; conditiile de loc si timp ale perceperii faptelor si împrejurarilor pe care urmeaza a le relata; starea psihica a martorului; posibilitatile sale de înregistrare, memorarea si redarea a celor vazute sau auzite; daca este interesat în vreun fel în solutionarea cauzei; starea sanatatii, profesia, antecedente penale etc.
Toate aceste date pot fi obtinute prin mijloacele de care dispun cei ce fac cercetarea: ascultarea altor martori, a învinuitilor sau inculpatilor din cauza, a partii civile, prin munca speciala etc.
întocmirea planului de ascultare sau a chestionarului;
Spre deosebire de planul sau chestionarul întocmit pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului, în cazul martorului, planul sau chestionarul se va axa pe evenimentele la care persoana respectiva a asistat sau despre care a luat cunostinta si care sunt necesare cercetarii ce se efectueaza.
În timpul ascultarii, unele întrebari cuprinse în plan sau chestionar vor putea fi modificate, altele completate, iar atunci când situatia impune se vor formula noi întrebari.
stabilirea modului de citare, a timpului si locului ascultarii;
Invitarea martorului la organele de cercetare penala se face prin citatie scrisa, nota telefonica sau telegrafica, ori prin alte asemenea mijloace.
Oricare ar fi modalitatea de chemare a martorului, acestuia trebuie sa i se comunice: locul, ora, ziua si anul când trebuie sa prezinte, cu aratarea consecintelor legale în caz de neprezentare.
În mod obisnuit, martorii se asculta la sediul organului de cercetare penala.
În cazul în care este necesara ascultarea de urgenta a martorului acesta poate fi ascultat si la locul de munca, dar în conditiile în care sa se excluda posibilitatea comunicarii lui cu alti martori ascultati în aceeasi cauza.
Daca martorul este bolnav la domiciliu sau internat în spital, în prealabil, se obtine avizul medicului care îl supravegheaza pentru a putea discuta cu martorul, în aceasta situatie putând fi ascultat la domiciliu sau spital.
Este interzisa ascultarea martorului la domiciliul învinuitului sau al altor persoane care sunt interesate ca rezolvarea cauzei sa se faca în favoarea lor.
alte activitati referitoare la pregatirea în vederea ascultarii martorilor.
Acestea se refera la:
- invitarea unui interpret, traducator, tutore, învatator, parinte, profesor, medic etc. în raport de persoana ce trebuie ascultata;
- pregatirea materialelor necesare pentru ascultare (eventuale probe care se prezinta martorului, fotografii, schite, formulare, cele necesare scrisului etc.).
e. Ascultarea martorilor:
întrebari si lamuriri prealabile;
Cu ocazia prezentarii martorului la organul de cercetare penala, mai întâi i se pune întrebarile prealabile, referitoare la nume, prenume, etate, adresa, ocupatie (art. 84 alin. 1 C. proc. pen.), i se aduce la cunostinta obiectul cauzei aratându-i-se care sunt faptele sau împrejurarile pentru dovedirea carora a fost propus si citat ca martor (art. 86 alin. 1 C. proc. pen.), dupa care se întreaba daca este sot sau ruda apropiata a invinuitului sau inculpatului, în ce raporturi se afla cu celelalte parti si daca a suferit vreo paguba de pe urma infractiunii (art. 84 alin. ultim C. proc. pen.).
În cazul în care martorul este sot sau ruda apropiata cu învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere ca nu este obligat sa depuna ca martor (art. 80 alin. 2 C.proc. pen.). Daca a acceptat sa faca declaratii, acest lucru se va consemna în partea introductiva a declaratiei.
Potrivit prevederilor art. 85 C. proc. pen. Înainte de a fi ascultat martorul depune juramântul: "Jur ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!".
În timpul depunerii juramântului, martorul tine mâna pe cruce sau pe Biblie.
Referirea la divinitate din formula juramântului se schimba potrivit credintei religioase a martorului.
Martorului de alta religie decât cea crestina nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fara confesiune va depune urmatorul juramânt: "Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu".
Martorii care din motive de constiinta sau confesiune nu depun juramântul vor rosti în fata instantei urmatoarea formula: " Ma oblig ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu".
Situatiile la care se refera alin. 3, 4, 5 si 6 se retin de organul judiciar pe baza afirmatiilor facute de martor.
Dupa depunerea juramântului, se va pune în vedere martorului ca, daca nu va spune adevarul, savârseste infractiunea de marturie mincinoasa.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune juramânt; i se atrage însa atentia sa spuna adevarul.
Dupa caz, martorului i se poate înmâna Codul penal si Codul de procedura penala pentru a citi continutul articolelor respective (260 C. pen. si 82 C.proc. pen.).
Despre toate acestea se face mentiune în declaratia scrisa.
În continuare martorului i se cere sa declare tot ce stie cu privire la persoanele, faptele si împrejurarile cauzei respective.
ascultarea relatarii libere a martorului;
Dupa ce i s-a adresat întrebarea referitoare la obiectul cauzei, martorul este lasat sa relateze liber tot ce cunoaste în legatura cu cauza pentru care a fost chemat.
Aceasta da posibilitatea martorului sa arate faptele în succesiunea lor fireasca asa cum stie el ca s-au petrecut, putând în acelasi timp ca sa-si reaminteasca toate aspectele faptului perceput. P e de alta parte, da posibilitatea celui ce face ascultarea sa-l examineze pe martor, sa observe daca este sau nu sincer, precum si de a afla date noi pe care nu le cunostea anterior.
Pe timpul relatarii libere este indicat ca martorul sa nu fie întrerupt.
Aceasta se va putea face totusi numai atunci când se constata ca martorul se îndeparteaza de subiect.
Ascultarea martorului nu va începe niciodata cu citirea sau reamintirea declaratiilor date anterior de acesta. De asemenea, martorul nu va putea prezenta ori citi o declaratie scrisa mai înainte, însa se poate servi de însemnari asupra amanuntelor greu de retinut. Fiecare martor se va asculta separat.
În timpul relatarii libere facuta de martor, organul de cercetare penala poate sa-si noteze unele probleme necesare relatarii declaratiei si eventual spre a lamuri prin întrebari unele relatari contradictorii, confuze, incomplete si neverosimile ale acestuia.
Dupa terminarea relatarii libere, martorului i se pun întrebari asupra aspectelor importante pe care acesta le-a omis, ori pe care nu le-a explicat suficient.
Unele întrebari ce se pun martorului se pot referi la conditiile în care acesta a luat cunostinta de cele relatate, daca faptele declarate le-a cunoscut direct sau din relatarea altor persoane etc.
Uneori este important sa i se puna martorului întrebari despre aspecte care pot fi verificate cu ajutorul altor probe.
Organul de cercetare penala nu trebuie sa-si exteriorizeze diferite atitudini de aprobare sau dezaprobare, sa puna întrebari sugestive sau cu intentia de intimidare a martorului.
Atunci când martorul se abate neintentionat de la întrebarea ce i s-a adresat, el va fi oprit si discutia va fi reluata. Daca aceasta abatere este intentionata i se va atrage atentia sa declare numai adevarul reamintindu-i obligatiile sale legale si sanctiunile la care se expune în situatia când nu spune adevarul.
consemnarea declaratiei martorului.
Declaratiile martorului se consemneaza în scris pe formular tipizat la persoana I singular de catre organul de cercetare penala. Pe formularul tipizat al declaratiei se vor consemna numai relatarile care au legatura cu infractiunea savârsita si care rezulta elementele constitutive ale acesteia.
Organul de cercetare penala, dupa ce a consemnat în scris cele relatate de martor, îi citeste declaratia sau la cererea acestuia îi va permite sa o citeasca. Formula de încheiere a declaratiei, în sensul ca cele scrise corespund celor declarate de martor se va scrie de catre acesta la sfârsitul declaratiei dupa ce i s-a citit sau a citit-o.
Declaratia va fi semnata pe fiecare pagina si la sfârsit, atât de martor cât si de organul de cercetare penala. Daca martorul solicita sa-si scrie personal declaratia i se permite dar i se pretinde sa completeze preambulul imprimatului.
Declaratia martorului va fi consemnata conform dispozitiilor art. 84 - 86 C.proc. pen. În plus urmeaza a se face si aplicarea art. 71 - 74 C. proc. pen. Care se aplica corespunzator si la ascultarea martorului.
4. Confruntarea:
Confruntarea poate fi definita ca o activitate de tactica criminalistica si de urmarire penala ce consta în ascultarea simultana a doua persoane, care au fost ascultate anterior si între declaratiile carora exista contraziceri esentiale cu privire la aceeasi problema. De fapt, confruntarea este tot o ascultare. Ea se constituie într-un procedeu probatoriu complementar în care, prin derogare de la dispozitiile legii procesual penale, persoanele sunt ascultate una în prezenta celeilalte, în legatura cu faptele, împrejurarile sau problemele în care au aparut contraziceri esentiale.
Are ca scopuri:
eliminarea contrazicerilor esentiale existente între declaratiile persoanelor ascultate în cauza, cu privire la una si aceeasi problema a cauzei;
obtinerea de noi probe în cauza ce face obiectul dosarului de urmarire penala;
întarirea declaratiilor anterioare, în special în cazul persoanelor care o conduita oscilanta pe parcursul cercetarilor ori atunci când exista date ca persoanele în cauza, invocând diverse pretexte, vor încerca sa retracteze declaratiile date în fata organelor de urmarire penala.
Regulile generale aplicabile confruntarii se pot sintetiza astfel:
confruntarea se efectueaza numai între persoane care se cunosc;
confruntarea se efectueaza între doi martori, între un martor si un învinuit sau inculpat ori între doi învinuiti sau inculpati; desi tactica criminalistica nu recomanda efectuarea confruntarii între partea vatamata (ori partea civila) si învinuit sau inculpat, aceasta recomandare nu trebuie privita ca o interdictie cu caracter absolut;
contrazicerile care determina organizarea si efectuarea confruntarii sa fie esentiale pentru cauza;
confruntarea se poate efectua numai dupa ce persoanele în cauza au fost ascultate anterior cu privire la faptele, împrejurarile etc. în legatura cu care au aparut contraziceri esentiale;
confruntarea se poate efectua numai dupa ce, în prealabil, s-a discutat cu persoana considerata sincera si aceasta a fost de acord cu aceasta activitate.
Referitor la regulile speciale ce trebuie avute în vedere cu ocazia efectuarii confruntarii este de subliniat faptul ca ele deriva, prin analogie, din dispozitiile legii procesual penale referitoare la învinuit, inculpat, martor, parte vatamata, parte civila s.a.m.d.:
când una dintre persoanele ce urmeaza a fi confruntate nu se poate prezenta în fata organului de cercetare penala, confruntarea se va efectua la locul unde se afla persoana respectiva;
dispozitiile privitoare la prezenta aparatorului (în conditiile expres prevazute de lege), a interpretului ori a reprezentantului legal, parinte, tutore etc. se aplica în mod corespunzator;
cu încuviintarea organului de cercetare penala, persoanele confruntate îsi pot adresa una alteia întrebari;
daca vreuna din persoanele confruntate este în imposibilitatea de a semna procesul verbal ori, din diverse motive, refuza sa faca acest lucru, situatia aparuta se va consemna atât în procesul verbal de confruntare, cât si într-un proces verbal de constatare a refuzului sau imposibilitatii.
Confruntarea se face obligatoriu în prezenta a doi lucratori de cercetare penala, urmarindu-se anumite aspecte: sa reiasa din întrebarile adresate persoanelor confruntate daca acestea se cunosc si sa se elimine contrazicerile esentiale care au determinat aceasta activitate. Atât întrebarile cât si raspunsurile vor fi consemnate în procesul verbal încheiat cu ocazia desfasurarii acestei activitati.
5. Prezentarea pentru recunoastere:
Potrivit literaturii de specialitate, prezentarea pentru recunoastere este o activitate consacrata de tactica criminalistica, ea fiind efectuata în vederea identificarii persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor de catre persoanele care le-au perceput anterior si au retinut semnalmentele, trasaturile exterioare ori caracteristicile acestora.
Prezentarea pentru recunoastere are un scop si o finalitate bine conturate, caracterizate în:
identificarea unor persoane;
identificarea unor cadavre;
identificarea unor parti din cadavru;
identificarea unor bunuri;
identificarea unor animale.
Prin analogie cu ascultarea martorilor, învinuitilor, inculpatilor, partii vatamate si partii civile, pentru a se recurge la prezentarea pentru recunoastere trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:
sa existe un proces penal aflat în curs de desfasurare în fata organelor de cercetare penala ori a altor organe judiciare;
sa existe o persoana care, prin declaratiile sale, face dovada ca a perceput semnalmentele participantilor la savârsirea infractiunii ori caracteristicile lucrurilor ce fac obiectul cauzei;
persoana ce urmeaza a fi prezentata pentru recunoastere sa fi fost ascultata anterior de catre organele de cercetare penala.
Dintre regulile generale amintim:
de regula, prezentarea pentru recunoastere, fie a persoanelor si cadavrelor, fie a lucrurilor sau animalelor, se efectueaza în faza initiala a cercetarii;
prezentarea pentru recunoastere a persoanelor trebuie sa se faca dintr-un grup de cel putin trei persoane având semnalmente asemanatoare cu cele ale persoanei ce urmeaza a fi prezentata pentru recunoastere, inclusiv sub aspectul tinutei vestimentare, încaltamintei etc.;
daca e vorba despre o recunoastere dupa fotografie, trebuie respectate aceleasi reguli;
recunoasterea din grup trebuie sa se faca întotdeauna la sediul organului de cercetare penala;
prezentarea pentru recunoastere a unui cadavru nu se face din grup;
atât lucrurile, cât si animalele se pot prezenta pentru recunoastere si în alte locuri decât sediul organului de cercetare penala;
în cazul lucrurilor, prezentarea pentru recunoastere se face dintr-un grup de obiecte având caracteristici generale si individuale asemanatoare;
pentru asigurarea obiectivitatii prezentarii pentru recunoastere este cu desavârsire interzis ca persoanele participante sa paraseasca încaperea pe timpul cât se desfasoara activitatea; de asemenea, din aceleasi ratiuni se interzice intrarea altor persoane în încaperea respectiva.
Regulile speciale, aplicabile prezentarii pentru recunoastere, se concretizeaza în:
atunci când situatia impune, prezentarea pentru recunoastere se poate face si dupa mers, voce sau vorbire;
în cazul în care nu pot fi procurate lucruri cu caracteristici asemanatoare, prezentarea pentru recunoastere a obiectului în litigiu se va face individual;
în situatia în care cadavrul a fost descoperit într-o stare avansata de putrefactie este indicat sa se faca identificarea acestuia prin prezentarea pentru recunoastere a obiectelor de îmbracaminte ori a lucrurilor gasite asupra acestuia;
si cu ocazia prezentarii pentru recunoastere trebuie respectate întocmai dispozitiile privitoare la asistenta juridica;
în cazul minorilor, a persoanelor cu handicap, în special a surdo-mutilor sau orbilor, precum si în cazul celor care nu cunosc limba româna, organul de cercetare penala are obligatia sa asigure prezenta la efectuarea prezentarii pentru recunoastere a reprezentantului legal -parinte, tutore, curator etc.- si a interpretului.
Rezultatele prezentarii pentru recunoastere se consemneaza în scris printr-un proces verbal.
A. Mijloacele de proba scrise
Potrivit legii procesual penale , prin înscris se întelege orice obiect ce contine o exprimare scriptica de natura a contribui la realizarea scopului procesului penal.
Ca si mijlocele de proba orale sau materiale, înscrisurile necaracterizate sunt entitati extraprocesuale care, prin legatura directa pe care o au cu obiectul probatiunii, si mai ales prin folosirea lor în procesul penal, devin categorii juridice procesuale.
Prin urmare, în raport cu specificul lor, înscrisurile sunt destinate sa procure organelor judiciare elementele necesare cunoasterii adevarului în cauza. Altfel spus, înscrisurile necaracterizate îndeplinesc functia d mijloc de proba în raport cu obiectul cauzei.
Scopul si conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca mijloacele de proba scrise
Fara a intra în prea multe detalii, amintim, dintre scopurile folosirii acestui mijloc de proba, urmatoarele:
evidentierea unor stari de fapt, situatii ori raporturi preexistente care constituie situatia premisa a infractiunii, componenta a continutului juridic al acesteia;
punerea în evidenta a elementelor de fapt privitoare la obiectul cauzei penale ori la persoana faptuitorului;
individualizarea înscrisurilor ce servesc ca proba prin materialitatea lor, în aceasta categorie înscriindu-se de exemplu, înscrisurile ce poarta urme papilare, cele provenite din distrugerea unor înscrisuri s.a.;
evidentierea înscrisurilor ce constituie obiectul material al unor infractiuni.
Trebuie retinut ca înscrisurile care poarta o urma a faptei savârsite ori cele care au fost folosite pentru comiterea acesteia sau constituie produsul infractiunii nu fac parte din categoria mijloacelor de proba scrise, ci din categoria mijloacelor de proba materiale.
Cât priveste conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca mijloacele de proba scrise, prin analogie cu alte mijloace de proba si derivând din functia si scopul lor, se concretizeaza în urmatoarele:
sa ateste raporturi juridice anterioare savârsirii infractiunii, precum si stari de fapt, situatii ori împrejurari ce privesc fapta si calificarea ei juridica;
sa conduca la constatarea existentei sau inexistentei infractiunii, la identificarea faptuitorului, precum si la cunoasterea împrejurarilor care au precedat, însotit sau succedat fapta investigata;
înscrisurile sa fie aduse în fata organului de cercetare penala de catre persoana care le detine si are interes sa se serveasca de ele în procesul penal.
Atunci când în fata organului de cercetare penala se prezinta un înscris, acestea sunt obligate sa procedeze la:
verificarea autenticitatii înscrisului, fie de la persoana de la care emana ori se pretinde ca emana înscrisul respectiv, fie prin alte mijloace, cum ar fi: piese de comparatie, constatari tehnico-stiintifice, expertize etc.;
cercetarea continutului înscrisului si stabilirea valorii lui probatorii
daca înscrisurile se afla în posesia sau detentia altor persoane, organul de cercetare penala are obligatia de a dispune prezentarea si predarea acestora;
când înscrisurile sunt redactate în alta limba, organul de cercetare penala trebuie sa dispuna traducerea lui de catre un interpret autorizat;
organul de cercetare penala poate recurge si la ridicarea silita atunci când persoana care îl detine refuza sa-l predea sau tagaduieste existenta lui;
daca cineva contesta veracitatea înscrisului, organul de cercetare penala decide daca acesta ramâne sau nu în materialul probatoriu administrat, numai dupa primirea rezultatului constatarii tehnico-stiintifice sau a expertizei;
nu pierd calitatea de mijloace de proba scrise acele înscrisuri care au servit la savârsirea unei infractiuni, în situatia în care se are în vedere continutul lor scriptic si nu materialitatea lor.
Procesele verbale ca mijloc de proba
Procesele verbale, denumite si înscrisuri caracterizate sunt înscrisuri în care sunt consemnate date si elemente de fapt constatate direct de organul de cercetare penala în cursul desfasurarii procesului penal. Sunt considerate mijloace materiale de proba toate procesele verbale încheiate de organele de cercetare penala în cursul desfasurarii procesului penal.
Într-o forma sintetizata, printre scopurile proceselor verbale putem evidentia urmatoarele:
dovedirea existentei unor împrejurari, situatii, stari de fapt care contribuie direct la conturarea obiectului infractiunii si a celorlalte elemente constitutive ale acesteia;
asigurarea unei temeinice solutionari a cauzelor penale si realizarea scopului procesului penal;
garantarea respectarii principiului legalitatii, concretizat în respectarea stricta atât a normelor cuprinse în dispozitiile legii procesual penale, cât si a regulilor consacrate de tactica criminalistica si metodologia investigarii diferitelor genuri de infractiuni;
Legea procesual penala nu face nici o distinctie între procesele verbale de constatare a unor infractiuni si procesele verbale de constatare a unor acte procedurale, considerând ambele categorii mijloace de proba.
Rezulta de aici ca singura conditie ca procesele verbale sa poata constitui mijloace de proba este ca acestea sa fie încheiate de organele competente.
Procesele verbale pe care trebuie sa le întocmeasca organul de cercetare penala din cadrul Politiei de Frontiera Române acopera o arie vasta, depinzând de specificul fiecarei infractiuni în parte. O enumerare completa a acestor procese verbale nu se poate face deoarece nivelul la care se exemplifica este doar generic, în particular, la fiecare speta, politistul de frontiera putând încheia multe alte procese verbale care nu beneficiaza de un model.
Astfel, trebuie amintite urmatoarele procese verbale:
Procesul verbal de identificare: este încheiat în cadrul efectuarii actelor premergatoare începerii urmaririi penale si a fost detaliat în cadrul Capitolului III;
Procesul verbal de verificare la S.E.I.P. Pasapoarte, privind starea pasaportului persoanei în cauza, daca a fost declarat pierdut, furat sau orice late date care sunt considerate esentiale pentru cauza de catre organul de cercetare penala;
Procesul verbal de verificare urmariti local/general, prin care se verifica persoana în cauza sub aspectul mai sus amintit;
Procesul verbal de constatare, prin care organul de politie de frontiera constata savârsirea faptei de catre o anumita persoana, persoana care urmeaza a fi cercetata sub aspectul comiterii acelei fapte;
Procesul verbal de depistare, care se încheie în momentul în care persoana în cauza este depistata comitând o anumita fapta;
Procesul verbal prin care se constata ca persoana nu si-a scris singura declaratia, motivul fiind unul obiectiv si nu unul ce depinde de vointa persoanei în cauza;
Procesul verbal de începere a urmaririi penale (a fost detaliat în cadrul Capitolului IV);
Procesul verbal de aducere la cunostinta a învinuirii si a dreptului la aparare (detaliat în Capitolul IV);
Procesul verbal de sesizare din oficiu, ce se încheie în momentul în care organul de cercetare penala se autosesizeaza cu privire la faptul ca o anumita fapta constituie infractiune,
Procesul verbal de predare-primire, ce se încheie în momentul în care organul de cercetare penala, fie primeste o persoana, un bun etc., fie preda cele enumerate mai sus,
Procesul verbal de consemnare a plângerii orale, al carui titlu tine loc si de explicatii, vezi Modelul nr. ..........;
Procesul verbal de predare-primire a actelor premergatoare si a faptuitorului, prin care organul de politie constatator, dupa efectuarea actelor premergatoare, le preda împreuna cu persoana în cauza organelor abilitate sa continue cercetarile, vezi Modelul nr. ......;
C. Mijloacele materiale de proba
Potrivit dispozitiilor legii procesual penale, mijloacele materiale de proba sunt atât obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savârsite, cât si orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului. De asemenea, sunt mijloace de proba obiectele care au fost folosite ori au fost destinate sa serveasca la savârsirea unei infractiuni, precum si obiectele care sunt produsul infractiunii.
Mijloacele materiale de proba sunt entitati materiale extraprocesuale, având legatura directa cu obiectul probatiunii judiciare. Aceste entitati extraprocesuale, folosite în cadrul procesului penal, devin categorii juridice procesuale.
Legea procesual penala nu prevede în mod expres îndeplinirea vreunei conditii privind folosirea mijloacelor materiale de proba în procesul penal. Dar, prin analogie cu celelalte mijloace de proba, consideram ca si mijloacele materiale de proba trebuie sa fie utilizate în procesul probatiunii judiciare în urmatoarele conditii:
sa se constate de catre organul de cercetare penala necesitatea utilizarii lor, atât pentru clarificarea unor împrejurari legate de locul savârsirii infractiunii, descoperirea, relevarea, fixarea si ridicarea unor urme pe care acestea le contin sau le poarta, cât si pentru stabilirea starii si pozitiei acestora ori pentru elucidarea altor împrejurari legate de fapta comisa;
folosirea mijloacelor materiale de proba sa se faca numai în cadrul procesului penal, adica dupa ce s-a dispus începerea urmaririi penale.
Referitor la valoarea probatorie, aceste mijloace de proba, implicit probele materiale, prezinta importanta deosebita tocmai datorita largilor posibilitati de aflare si strângere a lor. În acelasi timp, ele aduc un aport esential la aflarea adevarului în cauza, putând fi valorificate din punct de vedere stiintific. De aici decurge de fapt valoarea lor probatorie, evident, în masura în care se coroboreaza cu celelalte probe si mijloace de proba administrate în cauza.
D. Mijloacele de proba tehnice
Literatura de specialitate defineste atât constatarea tehnico/stiintifica, cât si constatarea medico-legala ca fiind activitatile dispuse de organele de cercetare penala, ori de celelalte organe judiciare, pentru a clarifica, pe criterii de ordin stiintific, semnificatia urmelor sau obiectelor descoperite la locul savârsirii infractiunii.
Se observa din definitia data ca organul de cercetare penala poate trage concluzii privitoare la urmele si obiectele descoperite numai prin apelarea la cunostintele unor persoane specializate într-un domeniu sau altul. Rezulta de aici ca organul de cercetare penala nu se poate substitui specialistilor anume desemnati de lege sa efectueze aceste activitati.
Pentru a dispune o constatare tehnico-stiintifica organul de cercetare penala trebuie sa constatate existenta uneia din urmatoarele situatii:
este necesara lamurirea urgenta a unor fapte sau împrejurari ale cauzei;
exista pericolul disparitiei unor mijloace de proba sau a disparitiei unor situatii de fapt.
Constatarea medico-legala se dispune în urmatoarele situatii:
în caz de moarte violenta, moarte suspecta sau de moarte a carei cauza este necunoscuta;
când, pentru a constata existenta urmelor infractiunii este necesara examinarea corporala a faptuitorului sau a persoanei vatamate.
Trebuie îndeplinite si anumite conditii de ordin formal:
sa se fi dispus începerea urmaririi penale;
organul de cercetare penala sa fi procedat la ridicarea si asigurarea mijloacelor materiale de proba si sa poata pune la dispozitia specialistilor persoana respectiva;
În cazurile expres prevazute de lege sa existe plângerea prealabila, sesizarea sau autorizarea organelor competente.
Dispunerea efectuarii unei constatari se face prin întocmirea unei Rezolutii Motivate, Fara a intra în prea multe detalii, subliniem faptul ca atât literatura de specialitate, cât si practica judiciara sunt de acord ca expertiza judiciara este o activitate de urmarire penala si de tactica criminalistica, înrudita cu constatarea tehnico-stiintifica si medico-legala, dar procesual deosebita de acestea.
Ca mijloc de proba, expertiza este folosita de organele de cercetare penala ori de catre celelalte organe judiciare în cazurile în care, pentru precizarea unor fapte si a stabilirii legaturii cauzale între ele este nevoie de cunostinte speciale în domeniul stiintei, tehnicii, artei etc.
E. Mijloacele auxiliare de proba si procedee de probatiune
În cadrul acestui capitol analizam alte mijloace de proba care nu îndeplinesc conditiile pentru a face parte din una din categoriile mai sus mentionate.
Astfel vom analiza cercetarea la fata locului, perchezitia, reconstituirea, ridicarea de obiecte si înscrisuri, luarea masurilor asiguratorii s.a.
Cercetarea la fata locului
Cercetarea la fata locului reprezinta activitatea procedurala si de tactica criminalistica al carei obiect îl constituie perceperea nemijlocita a loculu unde s-a savârsit o fapta de natura penala, cautarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea si examinarea mijloacelor de proba, inclusiv precizarea pozitiei acestora.
Pentru a proceda la efectuarea cercetarii la fata locului, organele de cercetare penala trebuie sa tina cont de conditiile de ordin substantial si formal prevazute de legea procesual penala, si anume:
cercetarea la fata locului sa fie necesara si oportuna;
efectuarea activitatii sa fie impusa de necesitatea verificarii ori precizarii unor date sau împrejurari ale cauzei;
cercetarea la fata locului sa fie efectuata numai dupa ce s-a dispus începerea urmaririi penale, fie imediat, fie pe parcursul desfasurarii investigarii criminalistice.
Consemnarea rezultatelor cercetarii la fata locului se face prin întocmirea unu proces verbal, care trebuie sa contina anumite date în mod obligatoriu.
Perchezitia
Perchezitia este activitatea desfasurata de organele de cercetare penala cu o pondere deosebita în investigarea oricarei infractiuni. Perchezitia a fost definita ca fiind actul procedural destinat cautarii si ridicarii unor obiecte care contin sau poarta urme ale unei infractiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar si care pot servi la aflarea adevarului. Perchezitia face parte din procedeele de investigatie, din activitatea de strângere a mijloacelor de proba cunoscute si de descoperire a altor mijloace de proba.
Potrivit legii procesual penale, pentru a fi posibila efectuarea perchezitiei trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:
sa existe sau sa se presupuna, în mod întemeiat, ca ar exista un înscris sau obiect sau valoare ce poate servi ca mijloc de proba si ca s-ar afla în detentia unei persoane fizice sau juridice;
sa se impuna recurgerea la acest procedeu;
sa fie efectuata în baza autorizatiei date de catre procurorul care supravegheaza cauza.
Consemnarea rezultatelor perchezitiei se consemneaza de asemenea într-un proces verbal.
Ridicarea de obiecte si înscrisuri
a. prevederile legale care reglementeaza aceasta institutie
Ridicarea de obiecte si înscrisuri este activitatea prin intermediul careia organul de urmarire penala sau instanta de judecata asigura obiectele si înscrisurile ce pot servi ca mijloace de proba în procesul penal.
În conformitate cu prevederile art.65 alin.2 C. proc. pen., la cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le înfatiseze.
De asemenea, din dispozitiile art. 97 alin. 1 C. proc. pen., rezulta ca orice unitate a unei organizatii din cele prevazute în art. 145 din Codul penal**, sau orice persoana în posesia careia se afla un obiect ori un înscris ce poate servi ca mijloc de proba, este obligata sa-l prezinte si sa-l predea sub luare de dovada organului de urmarire penala sau instantei de judecata, la cererea acestora.
Potrivit art. 96 C.proc. pen.: "Organul de urmarire penala sau instanta de judecata are obligatia sa ridice obiectele si înscrisurile ce pot servi ca mijloc de proba în procesul penal".
În vederea ridicarii de obiecte si înscrisuri, organul de cercetare penala se deplaseaza la domiciliul persoanei fizice sau la sediul unitatii social-economice private ori de stat care le detine si procedeaza astfel:
- se prezinta si se legitimeaza* în fata persoanei sau a reprezentantului unitatii de la care urmeaza a se ridica obiectele si înscrisurile;
- legitimeaza persoanele în cauza, pentru a se convinge daca sunt cele cunoscute ca detin obiecte si înscrisuri ce pot servi ca mijloace de proba în procesul penal;
- arata scopul venirii;
- aduce la cunostinta detinatorului de obiecte si înscrisuri obligatiile ce le are conform legii;
- prezinta autorizatia (ordinul) magistratului sau adresa cu încuviintarea acestuia, când este cazul;
- solicita predarea obiectelor si înscrisurilor si procedeaza la ridicarea lor;
- întocmeste actul de ridicare (dovada de predare-primire sau procesul-verbal).
Organele de cercetare penala ale politiei, cu ocazia ridicarii de obiecte si înscrisuri, pot întâlni urmatoarele situatii:
b. predarea de buna voie a obiectelor si înscrisurilor cerute
În aceasta situatie, organul de cercetare penala procedeaza la ridicarea obiectelor si înscrisurilor pe baza de dovada de predare - primire ce se întocmeste în doua exemplare, din care unul se lasa persoanei de la care s-au ridicat.
În dovada de predare-primire fiecare obiect sau înscris trebuie sa fie descris detaliat, evidentiindu-se caracteristicile de individualizare cum sunt: denumirea, seria, numarul, anul de fabricatie, data eliberarii, numarul de exemplare, numarul de file, daca reprezinta originalul sau copia etc.
Daca organul de cercetare penala apreciaza ca si o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de proba, retine numai copia (art. 97 alin. 2 C. proc. pen.).
Când obiectul sau înscrisul are caracter secret, prezentarea sau predarea se face în conditii care sa asigure pastrarea secretului (art. 97 alin. 3 C. proc. pen.)
c. ridicarea de obiecte si înscrisuri de la unitatile postale sau de transport
Se poate efectua de catre organele de cercetare penala ale politiei în scopul descoperirii infractiunilor si infractorilor, dar numai cu respectarea stricta a regulilor procedurale stabilite prin lege*.
Potrivit art. 98 alin. 1 C. proc. pen. Organul de cercetare penala are dreptul sa dispuna ca orice unitate postala sau de transport sa retina si sa predea corespondenta sau obiectele expediate de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia.
Aceasta situatie se refera la scrisori, telegrame sau obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia, direct sau indirect, si care au legatura cu infractiunea ce se cerceteaza.
Pentru ridicarea unor astfel de obiecte sau înscrisuri organul de cercetare penala trebuie sa solicite prin adresa unitatii postale sau de transport retinerea si predarea lor. Pe adresa este obligatoriu ca în prealabil, procurorul sa mentioneze încuviintarea masurii de ridicare a corespondentei sau obiectelor.
Ridicarea se face pe baza de proces-verbal încheiat în doua exemplare, din care unul ramâne la unitatea de posta sau de transport.
Acest act de procedura, aducând atingerea secretului corespondentei trebuie efectuat numai în cazurile strict necesare. De aceea, C. proc. pen. prevede în art. 98 alin. 2 ca se restituie detinatorului, corespondenta si obiectele ridicate, daca se constata ca nu au legatura cu cauza.
d. refuzul de a preda de buna voie obiectele si înscrisurile cerute
În aceasta situatie, potrivit legii (art. 99 alin. 1 C. proc. pen.) se procedeaza la ridicarea silita.
- Organul de cercetare penala cunoaste exact locul unde se afla obiectul sau înscrisul ce urmeaza a fi ridicat, însa detinatorul refuza sa-l
predea. În acest caz obiectele sau înscrisurile aflându-se la vedere se ridica silit, adica fara consimtamântul celui în cauza, procedându-se si la deschiderea încaperilor ori descuierea încuietorilor, daca aceasta se impune.
- Organul de cercetare penala stie ca obiectele sau înscrisurile ce urmeaza a fi ridicate se afla în locuinta detinatorului ori în dependintele acesteia, însa nu cunoaste exact locul unde sunt ascunse, iar cel în cauza neaga existenta lor. În acest caz se va proceda la efectuarea unei perchezitii corporale, domiciliare sau la sediul persoanei juridice pentru gasirea înscrisurilor sau obiectelor. Perchezitia se va efectua cu respectarea tuturor dispozitiilor legale care reglementeaza aceasta activitate.
Indiferent de aspectul ivit, ridicarea de obiecte si înscrisuri se va face în prezenta martorilor asistenti si pe baza unui proces-verbal, în care trebuie sa se consemneze si motivele ce au determinat ridicarea silita sau perchezitia.
Obiectele sau înscrisurile ridicate de catre organul de cercetare penala vor fi atasate la dosar, daca este posibil, sau pastrare la camera de corpuri delicte. În cazul în care nu pot fi atasate la dosar, vor fi fotografiate, iar plansa cu fotografii se anexeaza la dosar.
Obiectele sau înscrisurile cu caracter secret ridicate în vederea efectuarii urmaririi penale nu se vor atasa la dosar, dar în referatul cu propunerea de solutionare a cauzei, întocmit de organul de cercetare penala se va indica locul unde se afla obiectul sau înscrisul secret.
Reconstituirea
Reconstituirea poate fi definita ca o activitate procedurala si de tactica criminalistica ce consta în reproducerea artificiala a împrejurarilor în care a fost comisa o infractiune, precum si a oricarui fapt ce prezinta importanta pentru cauza, pentru a se stabili daca fapta s-a comis ori putea fi comisa în împrejurarile date.
Masurile asiguratorii
Potrivit legii, masurile asiguratorii constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile si imobile în vederea repararii pagubei produse prin infractiune, precum si pentru garantarea pedepsei amenzii.
Aceste masuri asiguratorii se realizeaza prin aplicarea pe bunurile indisponibilizate a unui sechestru penal, care poate avea diferite forme de realizare:
sechestrul penal propriu-zis;
luarea inscriptiei ipotecare
instituirea popririi;
restabilirea situatiei anterioare;
restituirea bunurilor.
Pe lânga activitatile enumerate mai sus mai exista unele activitati care se concretizeaza astfel: consemnarea plângerii orale, solicitarea unui avocat, înaintarea dosarului la Parchetul de pe lânga Judecatoria competenta, vezi modelele nr. ......
Finalizarea cercetarilor într-un dosar de urmarire penala concura cu întocmirea de catre organul de cercetare penala a unui referat în care face o propunere privind cele ce vor urma în legatura cu cauza.
|
