PROCEDURA HOTARARII PRELIMINARE

PROCEDURA HOTĂRÂRII PRELIMINARE

Legislatia primara

Articolul 234 al Tratatului CEE (regula generala privind procedura hotarârii preliminare)

Articolul 35 al tratatului Uniunii Europene (competenta Curtii de a raspunde întrebarilor preliminare în cadrul celui de al treilea pilon)

Articolul 220 al Tratatului CEE (Rolul Curtii de Justitie)

Articolul 68 al Tratatului CEE: Sistemul special aplicabil sectiunii IV a Tratatului CEE (Vize, azil, imigratie si alte politici în legatura cu libera circulatie a persoanelor)

Articolul 20 al Statutului Curtii

Articolele 103, 104 a si 109 a al Regulamentului procedurilor Curtii

Introducere

Art. 234[1] a fost folosit ca un mijloc pentru a dezvolta infrastructura ordinii juridice comunitare (vezi capitolul 3). Instantele nationale trebuie sa aplice regulile dreptului comunitar în unele din cazurile ce se afla pe rolul lor si, de aceea, este esential ca acestea sa interpreteze în mod uniform dreptul comunitar. Acesta este scopul procedurii hotarârii preliminare, prevazuta de articolul 234 al Tratatului, care permite instantelor nationale sa puna întrebari Curtii de Justitie privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare, înainte de a emite hotarârea proprie.

Prin intermediul procedurii hotarârii preliminare, Curtea are o "vedere panoramica" asupra Comunitatii, ce conduce si la o cunoastere detaliata a exercitarii de catre instantele nationale a calitatii de judecator comunitar. Aceasta deoarece este sarcina instantei nationale sa evalueze relevanta dreptului comunitar pentru solutionarea litigiului aflat pe rolul sau, deoarece judecatorul national este cel care decide daca o trimitere este necesara si care va fi continutul întrebarilor ce vor fi trimise. Sistemul creat de tratat nu contine referiri la existenta unor instante comunitare separate în ordinea judiciara a statelor membre, întrucât porneste de la premisa ca instantele nationale sunt cele carora li se adreseaza persoanele. Instantele nationale sunt instantele obisnuite de drept comunitar care judeca toate cazurile ce nu intra în competenta CEJ, Tribunalului de Prima Instanta sau completelor specializate.

Tratatul de la Nisa aorda Tribunalului de Prima Instanta competenta de a se pronunta în procedura hotarârii preliminare, conform articolului 234 al Tratatului, în anumite materii specificate de Statutul Curtii (art.225, paragraful 3, asa cum a fost modificat de tratatul de la Nisa).

Înainte de tratatul de la Nisa, Tribunalul de Prima Instanta era descris ca "fiind atasat Curtii", ceea ce lasa impresia unui statut de "cetatean la mâna a doua". Dupa adoptarea tratatului, TPI are competenta de a se asigura ca "în interpretarea si aplicarea acestui tratat, legea este respectata".

Acest tip de transfer de competente nu a avut loc în mod automat dupa intrarea în vigoare a tratatului de la Nisa. Aceasta presupune o modificare a statutului Curtii, ce trebuie aprobata în unanimitate de catre Consiliu, la propunerea Curtii sau a Comisiei. La intrarea în vigoare, un asemenea transfer va permite Curtii sa fie eliberata de o parte din sarcini. Aceasta nu o va împiedica sa îsi exercite rolul de interpretare uniforma a dreptului comunitar, pentru ca, în eventualitatea în care TPI considera ca o decizie de principiu va afecta unitatea sau coerenta dreptului comunitar, va putea transmite cazul Curtii pentru a se pronunta. În plus, în circumstante exceptionale, hotarârile pronuntate de TPI pot fi supuse reexaminarii de catre Curte, în conditiile si limitarile prevazute de statut, în cazul în care exista un risc serios de subminare a unitatii si coerentei dreptului comunitar.

Subiectul interpretarii dreptului comunitar prin intermediul hotarârii preliminare

CEJ are competenta de a interpreta tratele, actele institutiilor comunitare care sunt obligatorii sau nu, acorduri internationale încheiate de comunitati si acte ale institutiilor create prin astfel de acorduri, prevederi ale dreptului comunitar la care se face referire în legislatiile nationale.

Cererile pentru interpretarea validitatii pot avea legatura numai cu legislatia secundara (inclusiv prevederile acordurilor internationale încheiate de Comunitati).

Instantele nationale nu pot sa ceara Curtii Europene de Justitie sa interpreteze dreptul comunitar prin declararea unei prevederi din legislatia nationala ca fiind compatibila sau incompatibila cu dreptul comunitar, întrucât sarcina Curtii este sa interpreteze dreptul comunitar, nu aplicarea acestuia în dreptul national.[2]

Initiativa cererii pentru o hotarâre preliminara

a.      Organismele jurisdictionale (instantele) îndreptatite sa adreseze întrebari preliminare

Întrucât conceptul de instanta nu acopera acelasi fenomen de la o tara la alta, Curtea de Justitie a formulat propria definitie (concept autonom), ce cuprinde diferite criterii: 1) o institutie, 2) stabilita prin lege, 3) permanenta si independenta[3], 4) cu competente în solutionarea litigiilor definite în sens larg (natura obligatorie a jurisdictiei), 5) ale carei proceduri implica respectarea principiului contradictorialitatii , în mod similar cu procedura instantelor propriu-zise, 6) partile sa fie obligate sa apeleze la aceasta în vederea solutionarii litigiului, iar hotarârea sa fie obligatorie pentru ele, 7) sa fie obligatorie aplicarea de catre institutie a regulilor statului de drept.

Nu este necesar ca toate aceste criterii sa fie îndeplinite pentru ca organismul sa fie considerat o instanta, întrucât ele constituie mai mult un mijloc de orientare pentru CEJ decât o definitie exhaustiva. Având în vedere criteriile ce trebuie luate în considerare, un organism poate fi considerat o instanta în ceea ce priveste anumite competente sau nu, atunci când e vorba de altele. Astfel, comitetul unei asociati 15115f522p i profesionale (Comitetul de Apel pentru medicina generala din Olanda) a fost considerat instanta[6], deoarece decizia data de acest organism, dupa o procedura adversariala, era definitiva într-o problema care privea aplicarea dreptului comunitar (înregistrarea medicilor generalisti care au obtinut o diploma în alt stat membru, în acest caz, Belgia), împotriva careia nu mai exista o cale de atac în sistemul judiciar olandez. Nerecunoasterea caracterului de instanta ar fi pus în pericol buna functionare a dreptului comunitar (dreptul de stabilire - problema discriminarii "în revers" - vezi capitolul 6).

În plus, Curtea de Justitie doreste sa raspunda la întrebarile instantelor în contextul procedurilor sumare în cazuri de urgenta sau proceduri care nu sunt contradictorii, precum ordinele de plata, precum si întrebarilor puse de magistrati cu atributii în faza de urmarire a procesului penal.

Definitia exhaustiva a conceptului de instanta a atras critici, chiar din partea membrilor Curtii. În cauza de Coster[7], Avocatul general Colomer, în timp ce analiza daca un organ jurisdictional din Belgia, College Juridictionnel de la Region Bruxelles, este instanta, a considerat ca criteriile Vaasen au devenit atât de vagi "încât daca o întrebare este ridicata într-o trimitere preliminara de catre Sancho Panza, în calitate de guvernator al insulei Barataria, ar fi acceptata."

Tipul de proceduri în care pot fi solicitate hotarâri preliminare

Atât timp cât hotarârea preliminara este necesara pentru solutionarea litigiului aflat pe rolul instantei nationale, toate tipurile de proceduri pot da nastere cererilor de hotarâri preliminare: procese civile, penale, comerciale, de dreptul muncii, contencios administrativ, inclusiv cele în care se judeca asupra constitutionalitatii legilor.[8] Pot formula cereri de hotarâri preliminare instantele ce iau masuri în proceduri ex parte si judecatorul cu atributii în faza de urmarire penala, chiar daca anumite functii pe care le îndeplineste în aceasta faza a procesului penal nu sunt, strict vorbind, de natura judiciara.

Totusi, în situatia în care instanta se pronunta ca autoritate administrativa si îndeplineste functii ne-judiciare (de exemplu, în dreptul national: judecatorul delegat la registrul Comertului), CEJ considera ca nu are competenta de a se pronunta în astfel de proceduri.

Care este momentul pentru a cere o hotarâre preliminara?

Decizia privind etapa din proces în care se poate trimite o cerere de hotarâre preliminara depinde numai de instanta nationala, care este singura ce cunoaste starea de fapt din dosarul aflat pe rol, argumentele partilor si ceilalti factori ce tin de eficienta si economia procedurii.[12] Esential este ca procedura nu se fi încheiat deja.

Curtea Europeana de Justitie considera ca nu are competenta pentru a se pronunta asupra momentului din procedura ales de instanta nationala pentru a trimite cererea.[14]

Partile din proces, inclusiv procurorul, nu pot cere sau obliga instanta sa solicite o hotarâre preliminara[15] si nici momentul în care trebuie formulata, întrucât textul art. 234 TCE include si libertatea de a alege momentul în care se face trimiterea, indiferent de stadiul procedurii. .

Instanta nationala nu are o libertate nelimitata în alegerea momentului. Daca trimiterea se face la primele termene ale procedurii, fara ca instanta sa se lamureasca cu privire starea de fapt si de drept national, nu va avea ce sa mentioneze în cerere si va induce Curtii o incertitudine cu privire la modul în care hotarârea preliminara este de natura sa ajute la solutionarea litigiului national. În aceste conditii exista riscul ca trimiterea sa fie tratata ca o simpla cerere ipotetica de exprimare a unei opinii, iar Curtea nu va raspunde.

Care este rolul partilor din litigiul national?

Partile implicate în litigiul national nu au dreptul sa se adreseze direct CEJ[17] pentru a solicita o hotarâre preliminara. Daca partile ar beneficia de aceasta posibilitate, aceasta ar putea avea ca efect limitarea competentelor si independentei instantei la nivel national (de asemenea, Tratatul nu contine prevederi în aceasta privinta).

În mod similar, exercitarea acestor competente de catre instanta la nivel national nu poate fi împiedicata prin acorduri încheiate între persoane fizice în încercarea de a determina instanta competenta la nivel national sa solicite o hotarâre preliminara, deposedând-o de exercitarea în mod independent a rolului conferit prin Tratat[18].

Totusi, partile au dreptul sa îsi prezinte observatiile în fata CEJ[19] daca instanta nationala a înaintat deja solicitarea în vederea unei examinari preliminare, daca o fac "în limitele legale stabilite de catre instanta nationala" , întrucât termenul de parti din statutul Curtii se refera la partile din procesul national.

Continutul si forma cererii

Judecatorul national este cel care determina continutul cererii. Partile pot face propuneri pentru întrebarile ce vor fi formulate, dar instanta nationala decide daca le accepta în întregime, o parte din ele sau va formula altele, ex officio, deoarece este singura competenta sa evalueze relevanta acestora pentru interpretarea dreptului comunitar necesar solutionarii litigiului.[21]

Decizia prin care judecatorul national adreseaza o întrebare prealabila Curtii poate îmbraca orice forma pe care o admite dreptul national pentru cazurile incidentale. Trebuie, totusi, avut în vedere faptul ca acest document reprezinta baza procedurii ce se deruleaza în fata Curtii si ca aceasta are nevoie de toate elementele care sa îi permita sa furnizeze un raspuns util instantei nationale. Mai mult, doar cererea de hotarâre prealabila este notificata celor interesati în drept sa depuna observatii în fata Curtii si face obiectul traducerii.

Necesitatea traducerii cererii presupune o redactare simpla, clara, precisa.

O cerere care sa nu depaseasca 10 pagini este considerata suficienta pentru a expune cadrul factual si legislativ în mod adecvat.

Cererea de hotarâre preliminara trebuie sa contina:

un scurt rezumat al obiectului litigiului, precum si al faptelor relevante, astfel cum au fost constatate sau, cel putin, explicarea datelor factuale pe care se bazeaza întrebarea prealabila;

reproducerea continutului dispozitiilor nationale susceptibile sa se aplice si identificarea, daca este cazul, a jurisprudentei nationale relevante, indicând de fiecare data în mod precis elementele de identificare (de exemplu, pagina din Monitorul Oficial sau din culegere, eventual adresa de internet);

identificarea cu cât mai mare precizie a dispozitiilor comunitare relevante în speta;

explicarea motivelor care au determinat instanta nationala sa se întrebe cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispozitii comunitare, precum si a legaturii pe care o stabileste între aceste dispozitii si legislatia nationala aplicabila litigiului national;

eventual, un rezumat al esentialului argumentelor pertinente ale partilor.[22]

Întrebarea sau întrebarile ca atare trebuie sa figureze într-o parte distincta si clar identificabila a hotarârii sau încheierii instantei nationale, de obicei la începutul sau la sfârsitul acesteia. Ele trebuie sa fie comprehensibile, fara a se referi la expunerea motivelor cererii, care va furniza, totusi, contextul necesar pentru o apreciere adecvata. Introducerea unei întrebari preliminare antreneaza suspendarea procedurii nationale, pâna când Curtea statueaza cu privire la ea. Totusi, judecatorul national ramâne competent sa ia masuri conservatorii.

Curtea de Justitie este singura îndrituita sa dea un raspuns detaliat si precis, daca este familiarizata cu elementele de fapt si de drept ale spetei transmise de catre judecatorul national. Acestea sunt ratiunile pentru care, desi întrebarile unui judecator nu trebuie sa îmbrace o anumita forma, acestea trebuie bine fundamentate si, în special, trebuie sa prezinte temeiurile în baza carora Curtea trebuie sa solutioneze cauza. Cererea de hotarâre preliminara si documentele relevante (dosarul litigiului, eventual în copie) trebuie expediate direct Curtii de jurisdictia nationala prin plic recomandat (adresat "Grefei Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, L-2925 Luxemburg", tel. 003524303-1).

Pâna la pronuntarea deciziei, grefa Curtii va ramâne în contact cu instanta nationala careia îi va transmite copii de pe actele procedurale.

Obligatia sau facultatea de a cere o hotarâre preliminara

Art. 234 face o distinctie între instantele care au facultatea de a cere o hotarâre preliminara, situatie prevazuta de paragraful 2, si instantele ale caror decizii nu pot fi atacate, care au obligatia de a o cere, conform paragrafului 3 al aceluiasi articol. Explicatia acestei distinctii este pragmatica: din moment ce instantele de la un nivel jurisdictional inferior, de regula, trebuie sa urmeze deciziile instantelor superioare, în acest fel se evita supraîncarcarea CEJ.

Doua teorii s-au nascut în legatura cu definitia instantelor ale caror decizii nu pot fi atacate: cea abstracta sau institutionala, în care numai instantele supreme vor fi cele ale caror decizii nu pot fi atacate conform legii interne, si cea concreta sau functionala, în care se încadreaza orice instanta, dar datorita naturii cazului aflat pe rol si a regulilor de procedura deciziile sale nu pot fi atacate. În conformitate cu hotarârea în Costa c. ENEL, CEJ favorizeaza aceasta ultima interpretare.

Aceasta distinctie a generat unele probleme pentru sistemele de drept din Uniunea Europeana care folosesc procedura a certiorari în caile de atac (Marea Britanie, statele scandinave).

C 99/00, Criminal Proceedings c. Kenny Roland Lyckeskog

Curtea de Apel pentru vestul Suediei a solicitat CEJ sa îi raspunda unor întrebari privind interpretarea celui de al treilea paragraf al art. 234 TCE si un regulament comunitar privind stabilirea exceptiilor de la taxele vamale.În conformiate cu acest regulament, bunurile a caror valoare nu depaseste 175 euro pe persoana, importate dintr-un stat tert, nu sunt supuse taxarii vamale. Aceste întrebari au fost determinate de acuzatiile aduse domnului Lyckestrog ca urmare a faptului ca a încercat sa introduca prin contrabanda în Suedia 500 kg de orez cumparat din Norvegia, fara sa îl declare la trecerea granitei dintre cele doua state.

Tribunalul districtual îl condamnase pe dl. Lyckestrog pentru ca a introdus mai mult de 20 kg orez, aceasta fiind cantitatea de orez permisa de vama suedeza în aplicarea regulamentului.

În apel, Curtea de Apel pentru vestul Suediei (Hovratt) a considerat ca poate sa se pronunte asupra problemei de drept comunitar, întrucât nu existau dificultati în acest sens, dar problemele se iveau la considerarea acestei instante ca fiind ultima instanta, pentru a se aplica criteriile jurisprudentei CILFIT (vezi mai jos).

În conformitate cu dispozitiile procedurale suedeze, fondul unui recurs împotriva deciziei Hovratt poate fi examinat de Curtea Suprema a Suediei (Hogsta domstol), numai daca Hogsta domstol îl declara initial admisibil, în conditii limitativ prevazute de lege, în special daca este important pentru interpretarea legii.

Curtea a stabilit ca în aceste cazuri, deciziilor curtilor de apel pot fi atacate de parti în fata unei instante supreme si ca mecanismul initial, al declararii ca admisibil, nu face decât sa limiteze posibilitatea examinarii recursului, dar nu îl interzice. De aceea, Curtea de Apel pentru vestul Suediei nu este o instanta în sensul paragrafului 3 al art. 234 TCE.

Limitele impuse obligatiei de a cere hotarâre preliminara

Instantele prevazute de paragraful 3 al art.234 au totusi libertatea de a evalua relevanta unei cereri pentru hotarâre preliminara. Curtea a specificat în mod clar circumstantele în care instantele, ale caror decizii nu sunt supuse unei cai de atac, pot sa nu foloseasca procedura hotarârii preliminare (teoria actului clar) în cauza 283/81,

CILFIT c. Ministry of Health.

În fata Curtii de Casatie italiene se afla un litigiu între companiile importatoare de lâna si Ministerul italian al Sanatatii, ce privea plata unei taxe fixe de control sanitar pentru lâna importata din tari care nu sunt state membre ale Comunitatii. Societatile comerciale au invocat Regulamentul nr. 827/68 din 28 iunie 1968 privind organizarea comuna a pietei pentru anumite produse enumerate în anexa II la Tratat, regulament care, în art. 2 alin. (2), interzice statelor membre sa perceapa taxe cu efect echivalent unei taxe vamale asupra produselor de origine animala importate, nespecificate în alta parte, indicate la pozitia tarifara 05.15 din Tariful Vamal Comun. Ministerul Sanatatii s-a opus acestei sustineri, afirmând ca lâna nu este inclusa în anexa II la Tratat. Prin urmare lâna nu ar fi supusa unei organizari comune a pietelor agricole.

În momentul în care Curtea de Casatie planuia sa foloseasca procedura hotarârii preliminare, Ministerul Sanatatii a obiectat sustinând ca lâna nu este unul din produsele prevazute de regulament si ca este atât de evidenta excluderea încât nu trebuie folosita procedura hotarârii preliminare. Companiile în cauza au pledat în sensul ca atât timp cât deciziile Curtii de Casatie nu sunt supuse cailor de atac, aceasta este obligata sa foloseasca procedura hotarârii preliminare.

În aceste circumstante, Curtea de Casatie a decis sa consulte Curtea de Justitie cu privire la interpretarea paragrafului 3 al articolului 234 al Tratatului, în chiar aceasta problema a irelevantei întrebarii pentru solutionarea cauzei. Raspunsul Curtii a fost ca articolul 234 nu constituie un remediu legal care sa poata fi disputat de partile unei cauze în fata judecatorului national. Faptul ca o parte poate sustine ca litigiul impune folosirea procedurii hotarârii preliminare pentru interpretarea uniforma a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanta sa fie obligata sa considere ca se afla într-o situatie prevazuta de art.234. Pe de alta parte, este responsabilitatea instantei, ca în masura în care considera ca este necesar, sa foloseasca procedura hotarârii preliminare. De aceea, instantele ale caror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucura de aceeasi putere de evaluare ca toate instantele atunci când descopera ca o hotarâre privind dreptul comunitar este necesara pentru a le permite sa adopte deciziile sale.

Aceste instante nu sunt obligate sa foloseasca procedura hotarârii preliminare daca o problema legata de interpretarea dreptului comunitar a fost ridicata si o considera irelevanta, cum ar fi în cazul în care raspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu poate permite solutionarea litigiului.

În schimb, daca ele considera necesar sa foloseasca procedura hotarârii preliminare pentru a solutiona litigiul, art.234 le obliga sa transmita dosarul la Curte, cu exceptia urmatoarelor situatii:

Curtea a interpretat deja problema în litigiu, indiferent de procedura în care a fost adoptata decizia (procedura hotarârii preliminare sau actiuni în anulare, în încalcarea dreptului comunitar, în raspundere);

Este foarte clar ce prevedere de drept comunitar se aplica, astfel încât nu exista loc de îndoiala. Înainte de a lua act de existenta unei astfel de situatii, instanta nationala trebuie sa fie convinsa ca modul de solutionare a problemei respective este în mod vadit acelasi pentru organele de jurisdictie ale celorlalte state membre. Judecatorul national trebuie sa tina cont, totusi, de caracteristicile dreptului comunitar si, în mod special, de natura specifica a conceptelor si principiilor ce îl guverneaza, de dificultatile impuse de interpretarea sa, de versiunile în diferite limbi si de riscul unor divergente în jurisprudenta Curtii.

Daca aceste conditii sunt satisfacute, instanta nationala se poate abtine de la a trimite cerere CEJ si sa îsi asume responsabilitatea pentru solutionarea litigiului. Aceasta exceptie este cunoscuta ca doctrina actului clar: "actul este clar si, deci, judecatorul care judeca în ultima instanta se poate abtine de la a sesiza CEJ, în cazul în care aplicarea dreptului comunitar se impune cu atâta evidenta, încât nu mai lasa loc la nici o îndoiala".

În acest fel, CEJ a preluat într-un mod creator, o doctrina specifica dreptului francez.

Doctrina actului clar a aparut în sistemul de drept francez ca urmare a faptului ca interpretarea tratatelor internationale era, în mod traditional, în competenta exclusiva a executivului (de regula Ministerul de Externe) si era doar acordata "permisiunea" instantelor nationale sa aplice normele tratatelor. În aceste circumstante, instantele franceze au dezvoltat aceasta doctrina pentru a restrânge rolul executivului, alocându-si competenta de a determina daca exista sau nu diferente mari de interpretare.

Hotarâre CILFIT contine raspunsul dat de Curte mai multor probleme de drept, iar unele dintre ele, la o prima vedere, pot determina interpretari în sensuri diferite.

Prima problema se refera la problema precedentului, ce va fi discutata mai jos, dar cea care ridica semne de întrebare se refera la rolul instantelor supreme. Ceea ce Curtea ofera cu o mâna, libertatea de a nu mai transmite cereri, este luat înapoi cu cealalta. Aceasta deoarece singura instanta care poate compara toate versiunile lingvistice ale dreptului comunitar, care are cunostintele cele mai vaste despre întelesul diferit al normelor comunitare fata de cele nationale si toate caracteristicile si contextul dreptului comunitar, precum si informatiile din jurisprudenta tuturor statelor membre este Curtea Europeana de Justitie.

Doctrina actului clar în dreptul comunitar este expresia unui compromis subtil, în care Curtea a cautat sa întareasca colaborarea cu instantele supreme, prin permisiunea ce le o acorda de a-si asuma responsabilitatea de a decide asupra dreptului comunitar în chestiuni al caror raspuns este evident, iar pe de alta parte sa le încurajeze pe aceasta cale sa foloseasca procedura hotarârii preliminare în celelalte chestiuni, asupra carora au dubii.

În al doilea rând, conditiile sunt atât de stricte tocmai pentru determina instantele supreme sa nu abuzeze de doctrina atunci când nu doresc sa respecte jurisprudenta CEJ.

De asemenea, hotarârea Curtii trebuie privita si în contextul reactiei unor instante nationale la doctrina efectului direct al prevederilor directivei, unele din acestea nefiind chiar entuziasmate de jurisprudenta CEJ în acest sens.

În Franta, Conseil d'Etat a decis în Cohn - Bendit (1978) ca o directiva nu poate fi invocata de un particular împotriva unui act administrativ ce îi este adresat. Chiar daca acceptase suprematia dreptului comunitar si ca autoritatile nationale au obligatia de a abroga legislatia interna incompatibila cu prevederile unei directive, Consiliul de Stat nu era dispus sa accepte ca o directiva neimplementata poate crea drepturi ce pot fi invocate de particulari în fata instantelor.

Daniel "cel rosu" Cohn Bendit, unul din conducatorii revoltei studentesti din mai 1968, a fost deportat ca urmare a unui ordin al ministrului francez de interne, deoarece prezenta sa în Franta prezenta pericol pentru ordinea publica (Cohn Bendit era cetatean german). În 1975, când a dorit sa se întoarca în Franta pentru a se angaja, ministrul a refuzat sa revoce ordinul de deportare, fara a-i comunica motivele. În fata instantei administrative din Paris, Cohn Bendit a sustinut ca masura încalca libera circulatie a persoanelor prevazuta de art. 39 TCE si directiva 64/221. Curtea Administrativa a solicitat pe calea proceduri hotarârii preliminare interpretarea dreptului comunitar, dar ministerul a apelat hotarârea la Consiliul de Stat. Consiliul a declarat ca directiva nu are efect direct si, în consecinta, trimiterea la CEJ este irelevanta si redundanta. O posibila explicatie pentru atitudinea celei mai înalte instante de contencios administrativ francez ar fi faptul ca aceasta, spre deosebire de Curtea de Casatie, solutionând cauze ce implicau autoritatile executive ale statului, era mult mai reticenta în adoptarea unor decizii în conformitate cu jurisprudenta CEJ. Mai mult, în 1962, generalul de Gaulle amenintase cu disparitia Consiliul, dupa ce îi anulase un ordin de creare a unei instante militare speciale pentru crimele comise în Algeria.

În Germania, Bundesfinanzhof, Curtea Federala Financiara, într-o decizie din 1981, în care cita decizia franceza Cohn Bendit, a refuzat sa recunoasca efectul direct al unei prevederi din a sasea directiva a TVA.

Instanta germana raspundea în acest fel jurisprudentei anterioare a CEJ în materia TVA, datorita careia autoritatile germane se confruntau cu peste 300 000 plângeri în care se solicitau returnari de TVA.

Între timp, o alta instanta germana, într-un caz aproape identic, ceruse o hotarâre preliminara care a condus la hotarârea CEJ în Becker, precitata. Într-o a doua decizie, Bundesfinanzhof a refuzat sa îsi schimbe opinia, dar aceasta a fost anulata printr-o decizie a Curtii Constitutionale Federale Germane în Kloppenburg.

Regula din CILFIT a fost mentinuta de Curte si în jurisprudenta ulterioara.[23]

Obligatia de a cere o hotarâre preliminara praeter legem

O exceptie de la libertatea conferita de paragraful 2 al art. 234 este reprezentata de situatia în care o instanta, din cele mentionate, are dubii cu privire la validitatea unui act al unei institutii comunitare. Procedura hotarârii preliminare pentru evaluarea validitatii unui act comunitar (art. 234 par.1 lit.b) are ca scop controlul judiciar indirect asupra normelor comunitare, atunci când problema este ridicata în fata instantelor nationale pe cale incidentala si are relevanta pentru solutionarea litigiului. Ceea ce distinge aceasta procedura de cea prevazuta de art.234 par. 1 lit. a este scopul ei, întrucât procedura în interpretare este destinata sa asigure aplicarea uniforma a dreptului comunitar.

În aceasta situatie, instanta nationala trebuie sa solicite hotarâre preliminara la CEJ si nu se poate prevala de faptul ca textul mentioneaza facultatea de a trimite. Curtea a explicat de ce teoria actului clar din CILFIT nu poate fi extinsa la problemele de validitate ale actelor institutiilor comunitare în cauza C 314/85, Foto Frost c. Hauptzollamt Lubeck-Ost:

"Chiar daca se confera instantelor nationale ale caror hotarâri pot face obiectul unei cai de atac în dreptul intern posibilitatea sa adreseze Curtii întrebari preliminare privind interpretarea sau legalitatea unor acte, art. 177 nu clarifica aspectul competentei acestor instante de a constata ele nulitatea unor acte ale institutiilor comunitare."

Lacunele Tratatului în aceasta privinta le suplineste Curtea din trei motive:

Divergentele între instantele nationale în ceea ce priveste legalitatea unui act comunitar ar pune în pericol unitatea dreptului comunitar,

necesitatea de a asigura coerenta sistemului de protectie jurisdictionala, instituit prin Tratat, impune sa fie rezervata numai Curtii competenta de a constata nulitatea aceluiasi act, chiar daca aceasta este invocata în fata instantei nationale,

Curtea este cea mai în masura sa se pronunte asupra validitatii actelor comunitare. În temeiul art. 20 din Protocolul privind Statutul Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene, institutiile comunitare ale caror acte sunt contestate au dreptul sa intervina în fata Curtii pentru a sustine legalitatea acestor acte. Mai mult, în temeiul art. 21 alin. (2) din acelasi protocol, Curtea poate cere institutiilor comunitare care nu sunt parte la proces orice informatii pe care le considera necesare pentru solutionarea cauzei aflate pe rolul sau.

Singura libertate lasata la îndemâna instantelor ale caror hotarâri sunt atacabile este ca aceste instante pot analiza legalitatea unui act comunitar si, daca apreciaza ca nefondate motivele de nulitate invocate de parti, le pot respinge, constatând ca actul în cauza este legal. Printr-o asemenea actiune, instantele nu pun în discutie existenta actului comunitar.

Jurisprudenta recenta a Curtii a mentinut aceasta abordare.[24]

O instanta olandeza a avut de solutionat un litigiu în care a fost pus la îndoiala validitatea unui regulament al Comisiei privind zaharul, ce era identic cu un alt regulament al Comisiei privind carnea de pui. Desi pare ciudat, acest lucru este posibil întrucât ambele regulamente privesc taxele de import ale acestor produse si nu produsele respective. Regulamentul Comisiei privind carnea de pui a fost declarat nelegal de catre Curte[25]. Cum ar fi trebuit sa procedeze instanta olandeza: sa mentioneze cauza C 317/99 si sa declare regulamentul privind zaharul nelegal sau sa solicite o hotarâre preliminara CEJ? Curtea a sustinut ca instanta olandeza trebuia sa solicite o hotarâre preliminara, chiar daca Regulamentul privind carnea de pui a fost declarat nelegal anterior.

Instantele nationale au competenta de a suspenda aplicarea actului national adoptat pe baza unui regulament comunitar, în timp ce asteapta o hotarâre privind validitatea acelui regulament.

C 143/88, Zuckerfabrick

Compania Zuckerfabrick Suederdithmarschen, care produce zahar, a atacat la instanta nationala decizia vamii germane de a plati suma de 1 982 942, 66 marci germane reprezentând contributia pentru promovarea pietei zaharului stabilita de regulamentul 1986/87. În sprijinul plângerii compania a sustinut ca regulamentul pe care este întemeiata decizia vamii este ilegal. În paralel si în timp ce astept solutia în judecata pe fond, compania a introdus o noua actiune pentru suspendarea executarii deciziei. O asemenea suspendare ar fi avut ca efect suspendarea efectelor regulamentului. Se punea întrebarea daca aceasta este permis judecatorului national, întrucât acesta nu poate hotarî ca un act comunitar este nelegal.

De aceea instanta a pus doua întrebari Curtii de Justitie. Prima se referea la posibilitatea ca instantele nationale, în contextul protectiei judiciare temporare, pot suspenda o efectele unui act administrativ adoptat în temeiul unui regulament comunitar în timp ce asteapta solutionarea fondului cauzei; a doua (care nu intereseaza aici) privea validitatea regulamentului ce servea ca temei al deciziei în litigiu.

Curtea de Justitie a raspuns la prima întrebare afirmativ, decizia fiind întemeiata, pe de o parte, pe art.242 al Tratatului, care permite unei parti care introduce o actiune pentru anularea unui act comunitar la Curte sa solicite suspendarea executarii, iar pe de alta parte pe jurisprudenta anterioara (CEJ, 19 iunie 1990, Factortame, cazul C213/89), conform careia un judecator national ce are dubii asupra compatibilitatii unei legi cu legislatia comunitara poate întotdeauna sa suspende aplicarea acelei legi.

În orice caz, decizia unei instante de a suspenda efectele unui act administrativ întemeiat pe regulamente comunitare este strict circumstantiata. În primul rând, instanta trebuie sa aiba dubii serioase asupra legalitatii actului comunitar si, în eventualitatea ca aceasta problema nu a fost trimisa Curtii, trebuie sa faca acest lucru. În al doilea rând, trebuie sa existe un anumit grad de urgenta, în sensul ca reclamantul este posibil sa sufere daune serioase si ireparabile. Interesele Comunitatii trebuie sa fie luate în considerare când este evaluat criteriul urgentei, ceea ce înseamna ca, în special, trebuie verificat daca actul comunitar nu este privat de toate efectele sale practice daca nu este aplicat imediat. Mai mult, daca o suspendare a executarii este de natura sa prezinte un risc financiar pentru Comunitate, instanta are posibilitatea de a cere garantiile socotite necesare din partea reclamantului

Procedura în fata Curtii Europene de Justitie

Dupa ce au fost înregistrate la grefa Curtii, cererile sunt traduse în toate limbile oficiale ale UE si sunt trimise principalelor parti, precum si tuturor statelor membre, Comisiei, si, daca legislatia comunitara în cauza este emisa de catre Consiliu, acestuia. Aceste parti trebuie sa transmita în doua luni comentariile scrise. În general, Comisia si principalele parti transmit opiniile lor. Statele membre fac acest lucru atunci când cred ca interpretarea ce va fi data poate conduce la punerea în discutie a validitatii legislatiei sale interne. Partile cauzei sunt notificate de comentariile facute. Acestea sunt suplimentate de comentariile facute în cursul audierilor. O destul de recenta schimbare a regulilor procedurale îi permite Curtii sa judece fara audieri, cu exceptia cazurilor în care partea a solicitat acest lucru într-o cerere bine fundamentata. De asemenea poate solicita clarificari de la instanta nationala. În ultimul rând, la cererea instantei nationale si în cazuri exceptionale, Presedintele, la propunerea, de regula, a avocatului general, poate sa ceara solutionarea cauzei în procedura de urgenta, atunci când circumstantele invocate demonstreaza caracterul de urgenta pentru darea unei asemenea decizii. În aceste circumstante Presedintele fixeaza data audierilor, precum si perioada de timp (ce nu trebuie sa dureze mai mult de 15 zile) în care rapoartele scrise trebuie transmise.

Cealalta fata a monedei. Evolutia modului în care CEJ a receptionat cererile de hotarâre preliminara si a raspuns instantelor nationale

a. În prima faza, Curtea a dorit sa încurajeze transmiterea de cereri de hotarâri preliminare de la instantele nationale. Istoria (posibil apocrifa) sustine ca judecatorii Curtii au fost atât de încântati în momentul în care au primit prima cerere de hotarâre preliminara la 10 iulie 1961[26], la mai mult de 3 ani de la intrarea în vigoare a TCEE, încât evenimentul a fost sarbatorit cu sampanie dupa deliberari.

Între timp, numarul procedurilor hotarârilor preliminarii a crescut permanent. Media a fost de 10 între 1960 si 1970, a crescut la 73 în urmatoarea decada, 130 între 1981 si 1990 si 211 de atunci. Extinderea Comunitatii, cu includerea de noi membri, nu este singura cauza a acestei cresteri la nivelul fiecarui stat. Trebuie luat în considerare faptul ca instantele din noile state membre au pus întrebari înca din primul an al calitatii de membru, în timp ce pentru statele fondatoare a fost nevoie de câtiva ani înainte ca instantele sa consulte Curtea. În acelasi timp obiectivele dreptului comunitar s-au extins într-un mod remarcabil. Doar o mica parte din proceduri au fost generate de instantele supreme, cea mai mare parte din trimiteri fiind formulate de instantele de fond sau tribunale si curti de apel.

Obiectivul încurajarii instantelor nationale pentru trimiteri la CEJ este demonstrat si de modul în care Curtea a primit cauza Da Costa[27]. Desi continea aceeasi problema de drept ca si cauza Van Gend, iar Comisia a cerut sa fie respinsa, din moment ce Curtea se pronuntase anterior, CEJ a dorit sa transmita instantelor nationale un mesaj clar ca pot sa solicite hotarâri preliminare daca doresc. În acelasi timp, Curtea, datorita identitatii materiale a acestei cauze cu Van Gend, a recomandat Tariefcommissie sa revada argumentele de acolo, atât timp cât nu sunt în discutie noi argumente de drept sau situatii de fapt, punând bazele unui sistem al precedentului judiciar.

Nu este mai putin adevarat ca, dupa ce s-au obisnuit cu mecanismul procedurii, instantele nationale au trimis la Curte si cazuri care nu aveau mare importanta din punctul de vedere al dreptului comunitar, ceea ce a condus la obligarea Curtii sa se pronunte în cauze minore. Un bun exemplu în acest sens îl constituie cauza C 338/95, Wiener c. Hauptzollamt Emmerich. Problema fundamentala de drept comunitar o constituia interpretarea termenului "lenjerie de noapte" folosit în Tariful Vamal Comun, având, în prima varianta, interpretarea stricta ce se refera la obiectele de îmbracaminte cu destinatia de a fi purtate noaptea sau o interpretare mai larga, ce ar include si produsele de acoperit, ce pot fi folosite în pat sau nu. 

O alta trasatura a procesului de cooperare din perioada de început a trimiterilor la Curte este cea a reformularii întrebarilor, care a început înca din Costa c. ENEL si a continuat pâna la mijlocul anilor 80, când întrebarile au început sa devina mai complexe, iar Curtea a concentrat 3 întrebari într-una singura[28] sau un set de 3 întrebari principale si doua adiacente într-o singura "problema în discutie".

Atunci când întrebarea a fost impropriu formulata si i s-a cerut sa se pronunte asupra compatibilitatii unei prevederi din legislatia nationala cu dreptul comunitar, Curtea a reformulat întrebarea pentru a-i permite interpretarea dreptului comunitar. Curtea nu a ezitat sa adauge la întrebarea pusa de judecatorul national, prin interpretarea prevederilor care nu au fost citate de acesta.

Chiar si atunci când întrebarile se refereau la compatiblitatea dreptului national cu cel comunitar, Curtea a raspuns întrebarilor instantelor nationale, iar ecouri foarte rare ale acestei abordari se regasesc si mai târziu în jurisprudenta sa. Curtea are competenta de a furniza instantelor nationale toate elementele interpretarii ce îi pot permite acesteia din urma sa decida asupra compatibilitatii dintre cele doua, daca acest lucru este în interesul solutionarii litigiului[30] sau poate extrage din formularea întrebarilor acele elemente ce privesc interpretarea dreptului comunitar în scopul de a permite instantei nationale sa solutioneze litigiul.

În ceea ce priveste continutul cererii, desi instanta nationala nu a explicat de ce are nevoie de o interpretare preliminara de la Curte, aceasta a extras din dosarul cauzei temeiul de drept, subliniind în trimiterea catre instanta nationala doar ca "pentru o interpretare a dreptului comunitar care sa fie de ajutor, este necesar sa fie definit contextul legal în care este ceruta interpretarea".[32] Doi ani mai târziu, Curtea a largit aceasta cerinta de baza, declarând ca "ar fi convenabil, în anumite circumstante, ca situatia de fapt sa fie lamurita la data la care se cere hotarâre preliminara".

Din cele doua cazuri rezulta ca, initial, instantele nationale erau sfatuite sa formuleze cererea în termeni concreti, cautându-se un compromis cu libertatea de a alege momentul din procedura pentru formularea trimiterii.

b. În faza a doua, Curtea a transformat sfaturile în ceea ce priveste continutul cererii în cerinte obligatorii pentru ca trimiterea sa nu fie considerata inadmisibila în Telemarsicabruzzo[34]:

Vice Pretore di Frascati (Italia) a adresat doua întrebari preliminare privind interpretarea dispozitiilor Tratatului în materie de concurenta, pentru a aprecia compatibilitatea cu dreptul comunitar a anumitor aspecte ale unui sistem national de repartizare a frecventelor în beneficiul serviciului de radiodifuziune televizata.

Aceste întrebari au fost adresate în cadrul litigiilor dintre Telemarsicabruzzo si alte societati comerciale si Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor, respectiv Ministerul Apararii.

Pentru explicarea acestor întrebari, în cauzele C-320/90 si C-322/90, Vice-Pretore di Frascati s-a limitat, dupa ce a reamintit importanta art. 86 din Tratatul CEE, sa scoata în evidenta faptul ca aceasta dispozitie interzice orice forma de monopol.

Întrebarile preliminare, neînsotite de alte explicatii, adresate de Vice Pretore di Frascati au fost urmatoarele:

"1) Faptul ca guvernul italian si-a rezervat folosirea anumitor canale pentru radiodifuziunea televizata, împiedicând sectorul privat sa dispuna de canalele cuprinse între frecventele de 67 si 99 UHF si, în special de canalele 67, 68 si 69, fara sa enunte reguli de coordonare privind utilizarea acestor canale, constituie o încalcare a art. 85 alin. (3) si a art. 86 din Tratat ?

2) Este un astfel de comportament compatibil cu Tratatul de la Roma si cu regulile de concurenta ?"

În observatiile scrise, Comisia a atras atentia ca ordonantele de trimitere sunt "extrem de laconice" si lipsite de precizari privind elementele de fapt si de drept care ar permite identificarea obiectului întrebarilor adresate si, în consecinta, întelegerea sensului si sferei acestora.

În aceasta situatie, Curtea a reamintit faptul ca, pentru a se ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care sa fie utila instantei nationale, este necesar ca aceasta din urma sa precizeze situatia de fapt si de drept care se circumscrie întrebarilor formulate sau, cel putin, sa expuna elementele de fapt pe care se întemeiaza întrebarile respective si ca aceste exigente trebuie complinite în special în domeniul concurentei, care se caracterizeaza prin situatii complexe de fapt si de drept.

Evident, dosarul transmis de catre instanta nationala si observatiile scrise au furnizat Curtii anumite informatii, dupa cum rezulta din raportul cauzei si din concluziile puse de parti în sedinta. Totusi, acestea au fost fragmentare si nu au permis Curtii, ca urmare a unei cunoasteri insuficiente a faptelor aflate la originea actiunii principale, sa interpreteze regulile comunitare de concurenta cu referire la situatia care face obiectul acestui litigiu, cum ar fi dorit instanta de trimitere.

Curtea a decis ca, în aceste conditii, nu se poate pronunta o hotarâre preliminara privind întrebarile adresate de catre Vice Pretore di Frascati.

Aceasta abordare a fost mentinuta si în cauza Banchero (I)[35] ce privea un inculpat acuzat de posesie ilegala de tigarete straine. În fata instantei nationale inculpatul a argumentat ca monopolul italian asupra tutunului manufacturat si regulile privind importul de tutun contravin dreptului comunitar. Pretura di Genova a trimis doua întrebari CEJ, prima continând 8 puncte desemnând tot atâtea întrebari. Curtea a declarat toate întrebarile ca "manifest inadmisibile". Dupa ce s-a referit la Telemarsicabruzzo, CEJ a constatat ca instanta nationala nu a prezentat nici macar presupunerile factuale pe care întemeiaza cauza, deoarece Pretore s-a referit la existenta unui monopol în domeniul tutunului, dar nu a descris în ce consta acesta si care îi sunt caracteristicile, la o suprataxa de import la frontiera si la existenta unor sanctiuni penale, fara sa indice în ce constau toate acestea. Instanta italiana nu a transmis nici textele de lege nationala aplicabile si continutul acestora si nu a descris situatia de fapt.

Cel mai semnificativ exemplu al schimbarii de atitudine a Cutii în acest domeniu îl constituie situatia unei instante italiene. În Perfili[36], Pretura Circondariale din Italia a primit raspuns de la Curte chiar daca în trimitere instanta italiana nu a furnizat explicatii cu privire la situatia de fapt si de drept national din cauza. Doi ani mai târziu, aceleiasi instante îi sunt respinse doua cereri, în aceeasi zi, deoarece nu a furnizat suficente informatii despre situatia de fapt, cadrul legislativ national si nu a explicat de ce are nevoie de interpretarea Curtii.

Curtea a început sa îsi decline competenta de a raspunde unei trimiteri pentru hotarâre preliminara, iar cazul care a provocat un soc comunitatii academice a fost Foglia c. Novello (I).[38] Foglia a încheiat un contract de vânzare a vinurilor (din Franta în Italia) catre Novello, în care se stipula ca Novello va fi raspunzator pentru plata taxelor, inclusiv acele taxe impuse de autoritatile franceze si italiene ce erau contrare dreptului comunitar. Bunurile erau transportate de catre Danzas, transportator general. si contractul de transport continea o clauza prin care se stipula ca Foglia nu va plati taxele contrare dreptului comunitar. Danzas a platit o taxa franceza, ce a fost inclusa în suma pe care Foglia trebuia sa o plateasca traansportatorului. Foglia a platit întreaga suma, inclusiv taxa, desi contractul îl exonera de aceasta obligatie. Foglia a introdus actiune pentru recuperarea sumei echivalente taxei franceze împotriva Novello în fata unei instante italiene. Novello a refuzat sa plateasca, sustinând ca taxa era contrara art. 95 TCE. Instanta italiana a trimis o cerere de hotarâre preliminara în care a întrebat daca taxa franceza este contrara dreptului comunitar.

În fata Curtii, Foglia si Novello au depus observtii scrise, care erau identice.

Curtea si-a declinat competenta de a raspunde. Curtea a spus ca partile au dorit sa obtina o hotarâre asupra legalitatii sistemului de taxe francez prin mijlocul unei proceduri induse în fata instantei italiene, folosindu-se de clauze contractuale. Curtea a statuat apoi ca sarcina sa este furnizeze informatii asupra interpretarii dreptului comunitar instantelor nationale, informatii necesare pentru solutionarea litigiilor reale. Daca ar emite o hotarâre în cazuri ce nu sunt reale, Curtea ar pune în pericol întregul sistem de mijloace juridice puse la dispozitia justitiabililor din statele membre.

Instanta italiana a transmis o noua cerere în care a întrebat daca hotarârea din Foglia 1 este compatibila cu ideea unei diviziuni a responsabilitatilor între instantele nationale si CEJ, în care îi revine instantei nationale rolul de a determina faptele si necesitatea cererii pentru hotarâre. Curte a replicat ca obligatia prevazuta în sarcina sa de art. 177 ( asa cum era numerotat art. 234 la acea data) nu consta în emiterea de opinii consultative asupra unor întrebari de natura generala sau ipotetice, ci în ajutorul dat administrarii justitiei în statele membre. A adaugat ca nu are competenta de a raspunde întrebarilor din procesele induse de parti pentru a obtine interpretari ale dreptului comunitar, care nu corespund cerintelor obiective ale unei solutionari de litigiu. Curtea nu a încalcat prerogativele instantei nationale, ci pur si simplu a actionat preventiv pentru ca aplicarea art. 177 sa nu fie folosita decât în scopurile acestui articol.

Caracterul raspunsului:

Raspunsul Curtii reflecta unicitatea unui sistem cu 20 de limbi oficiale, fiecare cu valoare egala si compus din 25 de sisteme de drept, mai mult sau mai putin diferite. Nu exista opinii separate, ca în cazul unor instante nationale din statele membre. Ca un rezultat al multilingvismului si unanimitatii, rationamentul Curtii este destul de greu de urmarit, având uneori platitudinea unui raport guvernamental.

Hotarârile, în special în perioada anilor 60, erau elaborate în stilul deciziilor instantelor franceze si, de aceea, cele de la începutul activitatii Curtii contin o serie lunga de clauze subordonate care conduc la o singura propozitie principala: "Curtea hotaraste."

Curtea nu hotaraste asupra costurilor, pe de o parte, întrucât cheltuielile statelor membre si Comunitatii nu sunt recuperabile, si pe de alta parte cheltuielile partilor trebuie incluse în cheltuielile asupra carora va decide instanta nationala, deoarece procedurile în fata Curtii au un caracter incidental. Când o întrebare preliminara este similara cu o alta asupra careia Curtea s-a pronuntat, atunci când raspunsul poate fi dedus în mod clar din jurisprudenta sau nu lasa loc unei îndoieli rezonabile, dupa ce informeaza instanta nationala si asculta partile si avocatul general, Curtea poate hotarî numai printr-un singur ordin, citând motivele si referintele hotarârilor anterioare sau jurisprudenta în cauza.

Efectul interpretarii dreptului comunitar de catre Curte

Datorita faptului ca Tratatul de la Roma tace în ceea ce priveste autoritatea si efectul interpretarii dreptului comunitar asupra instantelor nationale, în domeniul hotarârilor preliminare, raspunsul la aceasta problema a fost dezvoltat gradual de CEJ.

Nu exista o doctrina stare decisis sau a precedentului obligatoriu în sens strict în jurisprudenta Curtii. Punctul de pornire al dezvoltarii precedentului judiciar poate fi identificat în cauza Da Costa, precitata, în care Curtea a lasat sa se înteleaga ca va cita cauzele anterioare daca o noua cerere a unei instante nationale nu va ridica probleme noi de drept. Teoria precedentului a evoluat prin intermediul altor cauze: Milchkontor[39], CILFIT (precitata), International Chemical Corporation , Foto Frost (precitata).

Desi mentioneaza deseori propria jurisprudenta, Curtea nu se considera obligata sa îsi urmeze propriile hotarâri, asa cum a procedat de exemplu în Keck (vezi capitolul 6 libera circulatie a marfurilor).

O hotarâre preliminara este obligatorie pentru instanta nationala care a solicitat aceasta. Curtea a decis ca "scopul hotarârii preliminare este de a decide asupra dreptului, iar aceasta hotarâre este obligatorie pentru instanta nationala în ceea ce priveste interpretarea prevederii comunitare si a actului comunitar în cauza."[41] Instanta nationala care judeca un apel împotriva hotârarii primei instantei nationale care a cerut interpretare preliminara, este obligata sa respecte hotarârea Curtii.

Instantele nationale de fond nu sunt obligate sa respecte deciziile instantei supreme din statul membru privind interpretarea dreptului comunitar.[42] Chiar daca instanta suprema obtine o hotarâre preliminara de la Curte, instanta de fond este obligata de hotarârea preliminara, nu de decizia instantei nationale superioare.

Jurisprudenta Curtii este saraca în cea ce priveste efectul hotarârii preliminare asupra altor instante, din alte state membre, decât cea de la care a plecat cererea preliminara. Exista câteva argumente care sustin opinia ca toate instantele sunt obligate sa respecte jurisprudenta Curtii.

Astfel, art. 10 TCE contine principiul loialitatii, ce se aplica si instantelor nationale, iar Curtea l-a invocat ca o sursa foarte importanta pentru obligatiile impuse instantelor nationale: "Statele membre iau toate masurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligatiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezulta din actele institutiilor Comunitatii. Statele membre faciliteaza Comunitatii îndeplinirea misiunii sale.

Statele membre se abtin sa ia masuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat."

Jurisprudenta Curtii privind raspunderea statelor pentru încalcarea dreptului comunitar a consacrat, ca o încalcare grava a dreptului, nerespectarea hotarârilor sale, în Brasserie du Pecheur.

Nu este mai putin adevarat ca se poate transmite o noua cerere catre Curte, fie pentru a se obtine o clarificare privind decizia pronuntata sau pentru a se transmite noi argumente de natura sa conduca la un raspuns diferit.

Efectul retroactiv al hotarârii preliminare: în principiu, interpretarea data de Curte se aplica legislatiei din momentul intrarii în vigoare si se aplica si relatiilor juridice existente înainte de hotarâre. O prevedere declarata de Curte ca fiind invalida, trebuie considerata ca atare din momentul intrarii în vigoare. În orice caz, pentru a evita consecintele economice si legale, Curtea si-a limitat efectele deciziilor aplicate în trecut.

C 43/75, Defrenne (I)

În cadrul unui litigiu între doamna Defrenne, o stewardesa, si angajatorul sau, compania aviatica Sabenna, a fost reclamat faptul ca salariul doamnei este mai mic decât cel al barbatilor încadrati pe aceleasi posturi. Dupa ce d-na Defrenne a invocat art.141 al tratatului, care stipuleaza principiul egalitatii remuneratiei între femeile si barbatii care presteaza aceleasi munci, instanta belgiana care avea cauza pe rol a constatat ca reclamnta era mai prost platita decât barbatii ce aveau aceeasi slujba. A stabilit ca aceasta reprezinta o încalcare a art.141 Tratatului. Înainte de a emite hotarârea, a consultat Curtea, prin procedura hotarârii preliminare, pentru a afla daca art. 141 are efect direct si daca da, de la ce data trebuie recunoscut acest efect.

În fata Curtii, câteva state membre au atras atentia asupra consecintelor economice ce pot rezulta din recunoasterea efectelor directe ale prevederilor art. 141. Au sustinut ca în multe domenii ale vietii economice, o asemenea recunoastere poate conduce pâna la punctul în care încalcarea a avut loc si având în vedere numarul de oameni implicati, asemenea reclamatii care nu puteau fi prevazute de companii si ar avea implicatii serioase asupra situatiei lor financiare, pâna la a le determina sa se declare falimentare. În acea perioada toate stewardesele erau platite mai putin decât colegii lor barbati în majoritatea companiilor aeriene. Curtea a raspuns ca art.141 are efect direct de la expirarea perioadei de tranzitie, respectiv de la 1 ianuarie 1962, în statele membre fondatoare, în timp ce în alte state de la data intrarii în vigoare a tratatelor de aderare. De asemenea, a avut în vedere faptul ca sistemul practicat de companiile aeriene era de mult în vigoare în conformitate cu prevederile legislatiilor nationale, iar Comisia nu a actionat împotriva statelor membre în culpa si ca, având în vedere aceste circumstante, companiile au înteles gresit scopul art.141.

De aici s-a dedus ca "având în vedere lipsa de cunoastere a nivelului la care trebuia fixata remuneratia, în principal certitudinea legala care intereseaza toata partile, publice si private, nu se poate aduce în discutie problema pentru trecut" si ca, în consecinta, nu exista temeiuri pentru a permite ca efectul direct al articolului sa " fie invocat pentru a sprijini solicitarile ca salariile pentru perioade anterioare acestei decizii sa fie platite, cu exceptia lucratorilor care au introdus actiuni pentru astfel de acte."

C 402/03, Skov Aeg c. Bilka

Doi cetateni danezi au cumparat oua de la un magazin apartinând companiei Bilka, ce le achizitionase de la producatorul Skov. Din nefericire ouale erau stricate si cele doua persoane s-au îmbolnavit de salmonella. Consumatorii au solicitat despagubiri de la vânzator, care a cerut ca si producatorul sa raspunda în solidar. În procedura hotarârii preliminare, Curtea a fost solicitata sa interpreteze dreptul comunitar în materia raspunderii pentru produsele defectuoase si rolul proiectelor actelor unei institutii comunitare în interpretarea actului dupa adoptare. Desi raspunsurile Curtii sunt interesante si în aceste materii, ceea ce este relevant aici se refera la efectul temporal al hotarârii preliminare a Curtii.

În observatiile scrise, guvernul danez si partile din litigiul national au solicitat Curtii sa limiteze efectele temporale ale hotarârii, în sensul aplicarii numai de la data emiterii hotarârii. Curtea a respins cererea. A statuat ca, în principiu, o hotarâre emisa în procedura art. 234 TCE clarifica si defineste scopul dreptului comunitar, asa cum trebuia înteles din momentul în care actul comunitar intra în vigoare. În consecinta, dreptul interpretat de catre Curte trebuie sa fie aplicat de catre instanta nationala raporturilor juridice nascute înainte de emiterea hotarârii preliminare. Curtea a subliniat ca numai în mod exceptional va restrânge pentru orice persoana interesata oportunitatea de a-si valorifica dreptul conferit de legislatia comunitara ce a fost interpretata. Pentru a se impune o asemenea limitare, doua conditii trebuie sa fie îndeplinite:

Cei în cauza sa fi actionat cu buna credinta,

Trebuie sa existe riscul unor dificultati serioase.

În acest caz, Curtea a constatat ca nu sunt în discutie dificultati serioase care sa impuna limitari ale efectului temporal.

BIBLIOGRAFIE  

LENAERTS&VAN NUFFEL&BRAY, Procedural law of the European Union, Sweet&Maxwell, London, 1999.

CRAIG & DE BURCA, EU Law, Text, Cases and Materials, Oxford University Press, 2003.

DOUGLAS - SCOTT, Constitutional law of the European Union, Pearson Longman, 2002.

ARNULL, The EU and its Court of Justice, Oxford University Press, 1999.

BOULOUIS, DARMON & HUGLO, Contentieux communautaire, Précis Dalloz, Paris, 2001.

DEHOUSSE, La Cour de justice des Communautés européennes, Montchrestien, Paris, 1997.

EMMERT, European Union Law - Cases, Kluwer, London, 2000

MOUTON & SOULARD, La Cour de justice des Communautés européennes, PUF, coll. Que-sais-je?, Paris, 1998.

RIDEAU & PICOD, Code de procédures communautaires commentées, Litec, Paris, 2002.

SIMON & RIGAUX, Grands arręts de la CJCE, vol. 1, Dalloz, Paris, 2002.

SIMON, Le systčme juridique communautaire, PUF, Paris, 2001.