PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTARI JURIDICE

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE

2.1 INSTRUMENTE JURIDICE GENERALE CARE CONSACRĂ DREPTURILE OMULUI, ADOPTATE SUB EGIDA O.N.U.

2.1.1 Carta O.N.U. si prevederile referitoare la drepturile omului

Dreptul international modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dezvoltarea sa poate fi pusa pe seama monstruoaselor încalcari ale drepturilor omului din timpul lui Hitler, dar si a formarii convingerii ca s-ar fi putut evita încalcarea acestor drepturi si chiar razboiul, daca în perioada functionarii Ligii Natiunilor ar fi existat un sistem international eficient pentru protectia drepturilor omului.

Problema drepturilor internationale ale omului a fost abordata de presedintele Franklin D. Roosvelt înca din 1941 în cadrul celebrului sau discurs "Cele 4 libertati", în care el facea apel la crearea unei lumi "lumi care sa se sprijine pe 4 libertati fundamentale". Acestea erau "libertatea cuvântului si de expresie", "libertatea fiecaruia de a se închina lui Dumnezeu în felul sau", "libertatea de a nu suferi lipsuri" si libertatea de a nu se teme. Viziunea lui Roosvelt asupra "ordinii morale", asa cum o caracteriza el, a devenit îndemnul adresat de natiunile care au luptat împotriva Axei în cel de-al Doilea Razboi Mondial si care au fondat Organizatia natiunilor Unite.

Astfel, la San Francisco, la Conferinta Natiunilor Unite (25 aprilie - 26 iunie 1945), cu participarea a 51 de state, a fost adoptata Carta Organizatiei Natiunilor Unite. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.

Prevederile referitoare la drepturile omului incluse în Carta erau departe de a corespunde asteptarilor create de viziunea lui Roosevelt si retorica din timpul razboiului. Acest lucru era firesc, deoarece fiecare dintre principalele puteri victorioase avea propriile sale probleme acute în domeniul drepturilor omului: Uniunea Sovietica avea Gulogul, Statele Unite - discriminarea rasiala, Franta si Anglia - imperiile coloniale.[1]

Carta Natiunilor Unite, considerata ca cel mai important tratat international din întreaga istorie a omenirii[2], chiar daca nu a creat un sistem de protectie eficient, a pus totusi bazele juridice ale dezvoltarii dreptului international al drepturilor omului, proclamând promovarea acestora prin obiectivele principale ale cooperarii internationale.

Carta cuprinde o paleta destul de larga de prevederi referitoare la drepturile omului în Preambului sau si în sase din articolele sale.

În Preambul, în paragraful 2 se consemneaza "credinta în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea si valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici", iar în paragraful 4, popoarele Natiunilor Unite îsi exprima hotarârea de a favoriza "progresul social si instaurarea unor conditii mai bune de trai într-o mai mare libertate".

Unul dintre scopurile Natiunilor Unite, prevazut în capitolul I din Carta este "sa dezvolte relatiile prietenesti între natiuni, bazate pe respectarea principiului egalitatii în drepturi a popoarelor si dreptul de a dispune de ele însele" (art.1, pct.2) si "sa se realizeze cooperarea internationala, rezolvând problemele internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând sau încurajând respectarea drepturilor omului si libertatii fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie" (art.1, pct.3).

În capitolul IX al Cartei (art. 55) se prevede ca pentru crearea conditiilor de stabilitate si bunastare necesare relatiilor pasnice si prietenesti dintre popoare, Natiunile Unite vor promova:

a)     standarde ridicate de viata, asigurarea unui loc de munca si conditiile de progres si dezvoltare economica si sociala;

b)    solutionarea problemelor internationale economice, sociale, de sanatate, si altele legate de acestea, si cooperarea internationala în domeniul culturii si educatiei;

c)     respectul universal pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

Se recunoaste astfel existenta unei interconditionari între favorizarea si promovarea respectarii universale a drepturilor omului si asigurarea bunastarii si progresului omenirii.

Potrivit art. 56 al Cartei, statele membre se angajeaza prin actiunile lor comune sau individuale sa coopereze cu Organizatia în vederea atingerii obiectivelor anuntate la art. 55.

Desi mandatul asa cum a fost el formulat la art. 55 acopera o arie larga de aspecte, Organizatiei nu îi sunt conferite decât puteri limitate. Responsabilitatea pentru îndeplinirea misiunii de "promovare" îi revine Adunarii Generale si Consiliului Economic si Social, organisme ale caror rezolutii în acest domeniu nu au putere de lege.

Astfel, pentru a facilita cooperarea prevazuta de art. 56, art. 13(1) al Cartei prevede ca Adunarea Generala "va initia studii si va face recomandari în scopul:..(b) de a sprijini realizarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie."

Carta confera, în baza art. 62(2) puteri similare Consiliului Economic si Social, împuternicindu-l sa "faca recomandari în scopul de a p 21221v2123v romova respectarea efectiva a drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti", însarcinându-l de asemenea "sa înfiinteze comisii în domeniul economic si social pentru promovarea drepturilor omului" (art. 68).

Obligatiile statelor membre, prevazute în art. 55 si 56 din Capitolul IX al Cartei, sunt completate de cele prevazute în art. 73 si art. 76 (Capitolul XII). Aceste obligatii cadeau în sarcina statelor "care au sau care îsi asuma raspunderea pentru administrarea unor teritorii care nu au atins înca un grad deplin de autoguvernare" si se refereau la promovarea bunastarii populatiei acestor teritorii prin "respectarea cuvenita a culturii respectivelor popoare, progresul lor politic, economic si social în domeniul educatiei, tratamentului lor echitabil si protectiei lor împotriva abuzurilor."

Privind obiectivele statelor ce detineau tutela asupra teritoriilor neautonome, art. 76 îl prevede si pe cel referitor la încurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie si de a dezvolta sentimentul de interdependenta popoarelor lumii, "de a asigura .egalitatea în tratament în administrarea justitiei."

Analizând dispozitiile Cartei nu regasim în cuprinsul sau vreun text în care sa se defineasca conceptul de drepturi ale omului sau sa se faca o enumerare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. De asemenea, dispozitiile referitoare la drepturile omului au un caracter vag, folosindu-se expresii precum "respectarea drepturilor omului", "respectarea universala si efectiva", "favorizarea respectarii", etc.

În pofida acestui caracter, prevederile referitoare la drepturile omului din Carta Natiunilor Unite au avut câteva consecinte însemnate. În primul rând, s-ai "internationalizat" drepturile omului, adica prin aderarea la Carta care este un tratat multilateral, statele partii recunosteau ca "drepturile omului la care se face referire sunt subiecte de interes international si, în acest sens, nu mai tin în exclusivitate de dreptul intern." Acest fapt nu înseamna ca orice încalcare a drepturilor omului de catre un stat membru al O.N.U. este o problema de interes international, ci numai acele violari masive si permanente, care constituie o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale cum ar fi spre exemplu politica de apertheid, discriminarea rasiala.

Acelasi lucru se poate spune si în cazul absentei unor obligatii asumate printr-un tratat, când un stat nu mai poate afirma ca prejudicierea propriilor cetateni, indiferent în ce proportii sau cât de sistematic s-ar produce, este o problema care tine exclusiv de jurisdictia sa interna.[3]

În al doilea rând, pe baza dispozitiilor Cartei, si în special ale art. 56, Natiunile unite si-au fondat baza juridica necesara pentru a defini si codifica drepturile omului. Eforturile Organizatiei s-au materializat în adoptarea a peste 100 de instrumente, începând cu Carta Internationala a drepturilor omului.

În al treilea rând se poate afirma ca prevederile Cartei reprezinta primele reguli internationale conventionale ce au ca obiect drepturile omului. Însa în Carta nu exista o formulare precisa legata de întinderea obligatiei internationale de asigurare a respectarii drepturilor omului care incumba statele.

Dar Organizatia Natiunilor Unite a reusit de-a lungul timpului sa stabileasca în ce masura statele membre aveau obligatia de a "promova" drepturile omului, largind sfera de cuprindere a acestor obligatii si înfiintând institutii bazate pe Carta Natiunilor Unite, menite sa asigure respectarea de catre guverne a angajamentelor.

Astfel, au fost create o serie de organisme subsidiare printre care: "Comitetul Special însarcinat cu examinarea situatiei în ceea ce priveste aplicarea Declaratiei asupra acordarii independentei tarilor si popoarelor coloniale," denumit si "Comitetul Special al decolonizarii", "Comitetul Natiunilor Unite pentru Namibia", "Comitetul Special contra apertheidului", "Comitetul special însarcinat sa ancheteze asupra practicilor israeliene care afecteaza drepturile omului ale populatiei din teritoriile ocupate", "Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian".

Consiliul Economic si social a creat: "Comisia drepturilor omului", "Subcomisia de lupta împotriva masurilor discriminarii si pentru protectia minoritatilor", "Comisia conditiei femeii", etc.

sase organe au fost create în aplicarea unor Conventii internationale referitoare la drepturile omului: "Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale", "Comitetul drepturilor omului", "Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei", "Comitetul pentru drepturile economice, sociale si culturale", "Comitetul contra torturii" si "Comitetul pentru drepturile copilului".

Trei dintre organele principale ale natiunilor Unite se ocupa ocazional de problematica drepturilor omului: Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela si Curtea Internationala de Justitie, precum si patru institutii specializate: Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, stiinta si Cultura, Organizatia Mondiala a Sanatatii, Organizatia Natiunilor Unite precum si Alimentatiei si Agricultura.

Carta natiunilo Unite a promovat o conceptie umanista, de o larga deschidere internationala, dând expresie vointei popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea si respectul persoanei umane sa nu mai cunoasca îngradiri, iar nici o conflagratie mondiala sa nu mai opreasca, în viitor, aspiratia oamenilor spre libertate.

2.1.2. Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Pentru a acoperi lacuna creata prin faptul ca nu a fost definit conceptul de "drepturile ale omului" si aceste drepturi nu au fost enuntate în Carta O.N.U., la Conferinta de la San Francisco s-au facut propuneri pentru a se anexa acestui document o "Carta a drepturilor" sau o "Declaratie a drepturilor esentiale ale omului", însa acestea nu s-au materializat. Aceste idei au fost reînnoite la urmatoarea reuniune a ONU, iar Comisia pentru drepturile omului a ONU, creata în 1945, a fost însarcinata sa elaboreze o "Carta internationala a drepturilor omului." Comisia a realizat ca va fi relativ usor sa adopte un text cu caracter declarativ, dar ca va fi mult mai dificil sa se ajunga la un acord privind formularea unui tratat cu putere juridica. De aceea, Comisia a decis sa elaboreze mai întâi o declaratie, iar apoi sa înceapa pregatirea unuia sau mai multor proiecte de tratate. Rezultatul lucrarilor Comisiei s-a concretizat în Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata în sesiunea a II-a a Adunarii Generale a ONU la 10 decembrie 1948, fiind considerata, asa cum se arata în preambulul acesteia, ca "ideal comun de atins de catre toate popoarele si toate natiunile" în ceea ce priveste drepturile omului.

Votul a fost obtinut cu o larga majoritate care dadea impresia ca s-a realizat cu succes reconcilierea diverselor concepte ale drepturilor omului. Astfel, din cele 48 de state care au luat parte, 40 s-au pronuntat pentru, 8 s-au abtinut si nu s-a înregistrat nici un vot împotriva. În realitate, acest succes a fost aparent pentru ca Declaratia nu a fost atât de larg admisa, deoarece nu avea forta juridica de constrângere. Ea era analizata ca o "rezolutie", având o simpla valoare de recomandare si nu ca un tratat. Votul nu implica, asadar decât un simplu angajament moral de a i se conforma, deci eventuala nerespectare nu era sanctionata decât prin dezaprobarea publica nationala si internationala. În acest sens, cu prilejul adoptarii acestui important document, presedintele Adunarii Generale preciza: "Declaratia nu este decât o prima etapa, caci ea nu este o conventie în virtutea careia diferitele state ar fi obligate sa observe si sa aplice drepturile fundamentale ale omului. Ea nu prevede nici punerea în executare. Reprezinta totusi un progres important în lungul proces de evolutie.. Acest document este întarit prin autoritatea pe care i-o da opinia ansamblului Natiunilor Unite si milioanele de persoane, barbati, femei, copii din toate partile lumii, vor cauta în ea un ajutor, un ghid si o inspiratie."

În doctrina, Declaratia a fost considerata de unii ca fiind o interpretare autentica a clauzelor Cartei ONU[5], iar pentru altii, care au invocat drept argument larga adeziune a statelor la acest document si influenta pe care a avut-o asupra organizatiilor internationale, principiile esentiale au devenit drept international cutumiar.

Datorita importantei juridice si politice dobândite de-a lungul anilor, Declaratia sta alaturi de Magna Carta, Declaratia franceza a drepturilor omului si Declaratia de independenta a Americii, ca un reper fundamental în lupta omenirii pentru libertate si demnitate umana. Declaratia Universala a Drepturilor Omului este primul document international cuprinzator din sfera drepturilor omului, adoptat de o organizatie internationala universala. Ea porneste de la necesitatea unui standard minim, care sa fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei conceptii comune despre drepturile omului si libertatile acestuia.

În primul alineat al Preambulului este înscrisa ideea ca "recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii în lume."

Declaratia are în vedere conditia umana în ansamblu, incluzând atât libertatea cuvântului si a convingerilor, cât si eliberarea de teama si mizerie; în acest sens, exprimându-se hotarârea popoarelor de a favoriza progresul societatii si îmbunatatirea conditiilor de viata, în cadrul unei libertati mai mari.

Declaratia Universala a Drepturilor omului fundamenteaza necesitatea "ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii", reliefând importanta unei conceptii comune despre aceste drepturi si libertati, pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a promova, în colaborare cu organizatia, respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile lui fundamentale.

Tot în Preambulul Declaratiei sunt indicate doua mijloace de actiune în procesul de promovare a drepturilor omului: pe de o parte, aplicarea si garantarea de catre organele si structurile statale "prin masuri progresive de ordin national si international", iar pe de alta parte, învatamântul si educatia, care "sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi."

La baza drepturilor omului sunt atasate câteva principii. Printre acestea se numara si principiul egalitatii în drepturi, enuntat în art. 1, în care se arata ca "toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi; ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de celelalte în spiritul fraternitatii."

În art. 2, este înscris principiul potrivit caruia fiecare om are dreptul de a se prevala de drepturile si libertatile fundamentale, fara nici un fel de deosebire de rasa, culoare, sex, limba sau religie.

Principiul consacrat în art. 28 plaseaza drepturile omului în contextul firesc, adaugând ca "fiecare este îndreptatit la o ordine sociala si internationala în care drepturile si libertatile continute în aceasta Declaratie sa poata fi pe deplin realizate."

Declaratia Universala proclama, ca standarde universale, drepturile esentiale, atât din categoria drepturilor civile si politice (art. 3 - 21), cât si din categoria celor economice, sociale si culturale (art. 22 - 27).

În categoria drepturilor civile si politice sunt enumerate, în primul rând, acele norme privite ca "norme de jus cogens gentium", de la care nu se poate deroga si care trebuie respectate în orice conditii. Astfel, potrivit acestor norme, orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertatea si securitatea personala (art. 3). Ea nu poate fi tinuta în sclavie sau robie (art. 4) si nu va fi supusa la tortura sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 5). Toti oamenii sunt egali în fata legii si au dreptul la o protectie egala a legii, fara nici o discriminare (art. 7). Ei au si dreptul de a li se recunoaste în orice loc personalitatea juridica (art. 6).

Orice persoana are dreptul de a se adresa efectiv instantelor judiciare competente împotriva actelor care-i violeaza drepturile sale fundamentale recunoscute prin Constitutie sau prin alte legi (art. 8) si sa fie ascultata în mod egal, echitabil si public de un tribunal independent si impartial care va hotarî asupra drepturilor si obligatiilor sale ca si asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptata împotriva sa[6] (art. 10). Ea nu va putea fi arestata, detinuta sau exilata în mod arbitrar (art. 9), fiind prezumata ca nevinovata pâna la pronuntarea unei sentinte într-un proces public, cu asigurarea tuturor garantiilor necesare apararii sale si nu i se vor putea aplica legi si pedepse "ex post facto", adica nu va putea fi condamnata pentru actiuni sau omisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzata nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau international, iar în caz de vinovatie nu i se vor putea aplica o pedeapsa mai aspra decât aceea care era aplicabila în momentul în care a fost comis actul delictuos (art. 11).

Se prevede, de asemenea, dreptul la respectarea vietii private a oricarei persoane, privind înlaturarea oricaror imixtiuni arbitrare în viata sa particulara, în familia sa, în domiciliul sau ori în corespondenta sau care aduc atingere onoarei sau reputatiei (art. 12), dreptul sa circule liber si sa-si aleaga resedinta în interiorul unui stat, sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa si sa revina de unde a plecat (art. 13).

Orice om are dreptul în cazul în care este persecutat, sa caute si sa beneficieze de azil în orice tara, exceptie facând cazul în care este urmarit pentru comiterea unei infractiuni de drept comun sau pentru actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite.

Printre drepturile civile se numara si dreptul la o cetatenie, ce presupune si dreptul de a nu fi lipsit în mod arbitrar de cetatenie sau dreptul de a-si schimba cetatenia (art. 15), dreptul barbatului si al femeii, ajunsi la vârsta nubila, de a se casatori, numai cu consimtamântul liber al viitorilor soti care-si vor întemeia o familie si vor beneficia de drepturi egale (art. 16).

Fiecare om are dreptul la proprietate si nu va putea fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (art. 17).

Omului, ca fiinta înzestrata cu ratiune, i se acorda dreptul la libertatea gândirii si a constiintei, precum si la libertatea religiei, care implica libertatea de a-si schimba religia sau convingerile religioase, precum si libertatea de a-si manifesta religia, prin învatamânt, practici, cult si îndeplinirea ritualurilor (art. 18), dreptul la libertatea de opinie si exprimare, incluzând dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale si de a primi sau raspândi, fara consideratii de frontiera, informatii si idei, prin orice mijloc de exprimare (art. 19).

Ca drepturi practice, mai sunt prevazute si dreptul oricarei persoane la libertatea de întrunire si asociere pasnica, fara a putea fi însa obligata sa faca parte dintr-o asociatie, dreptul fiecarui cetatean de a participa la conducerea treburilor politice ale tarii sale si dreptul de acces, în conditii egale, la functiile publice ale tarii sale (art. 21).

Cea de-a doua categorie de drepturi cuprinsa în Declaratie enunta drepturile economice, sociale si culturale, pe care le poate pretinde orice persoana în calitate de membru al societatii. Astfel, orice om are dreptul la securitate sociala, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale si culturale, tinându-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari si anume: dreptul de munca, la libera alegere a muncii, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, la ocrotirea împotriva somajului, la salariu egal pentru munca egala, dreptul de a se asocia în sindicate pentru apararea intereselor lor (art. 23), dreptul la odihna si concedii periodice platite (art. 24).

Tot în aceasta categorie este încadrat dreptul oricarei persoane la un nivel de viata corespunzator asigurarii sanatatii sale, a bunastarii sale si a familiei, la asigurare în caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batrânete sau în caz de pierdere a mijloacelor de subzistenta, ca urmare a unor împrejurari independente de vointa sa; mama si copilul având dreptul la ajutor si ocrotire speciala (art. 25).

Este prevazut si dreptul la învatatura, la învatamânt elementar si general gratuit, precum si accesul la învatamântul tehnic, profesional si superior, parintii având dreptul prioritar de a alege felul educatiei ce urmeaza sa fie data copiilor lor (art. 26).

Se afirma, de asemenea, dreptul oricarui om de a lua parte în mod liber la viata culturala a colectivitatii si de a se bucura de binefacerile artei, stiintei, precum si dreptul la protectia intereselor morale si patrimoniale care decurg din opera stiintifica, literara sau artistica al carei autor este (art. 27).

Pentru a îmbina armonios interesele individuale cu cele colective, Declaratia precizeaza ca fiecare om are si îndatoriri fata de colectivitatea în care traieste si ca exercitarea drepturilor si libertatilor sale este supusa numai îngradirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al satisfacerii exigentelor morale, ordinii publice si bunastarii generale într-o societate democratica (art. 29), nefiind permise activitatile sau actele care ar duce la desfiintarea drepturilor omului enuntate în Declaratie, savârsita de un stat sau orice persoana (art. 30).

Declaratia Universala nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem international de aplicare a prevederilor sale si nu consacra dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare), care constituie o premisa juridica foarte importanta pentru promovarea si realizarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Dar, prin enuntarea acestor drepturi, Declaratia constituie un document de referinta în afirmarea conditiei umane si a protectiei internationale a persoanelor într-o societate democratica moderna si a avut un rol deosebit de important de emancipare a popoarelor supuse dominatiei straine si mentinute într-o stare deplorabila sub acest aspect, ca si în lupta dusa de paturile sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale si economice.[7]

Declaratia nu este un document juridic, nefiind prezentata sub forma unui tratat, ci a unei rezolutii, care nu are putere de lege. Scopul sau, conform Preambulului, este de a furniza "un mod de întelegere comun" al drepturilor si libertatilor fundamentale la care face referire Carta ONU si de a servi "tuturor popoarelor si natiunilor drept standard comun de înfaptuire.".

Cu toate acestea, ea este universal acceptata ca document cuprinzând principii si norme generale. Din textul Declaratiei s-au inspirat toate reglementarile internationale menite sa promoveze si sa garanteze drepturile tuturor, atât cele civile si politice, cât si cele economice, sociale si culturale, în respectul demnitatii fiintelor umane egale si libere.

Marcând momentul nasterii dreptului modern al drepturilor omului, Declaratia a exercitat o influenta considerabila în întreaga lume si a permis sa se încurajeze si sa inspire, în cadrul ONU si pe plan regional, decizii internationale de mare anvergura, care au antrenat crearea de noi reguli si obligatii juridice.[8]

Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost si ramâne punctul de plecare în realizarea în lume a unei imense institutii privind drepturile omului, dând nastere, în primul rând unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, care apoi a fost recunoscut ca atare, dezvoltat si fortificat din punct de vedere juridic prin obligatii pe care statele si le-au asumat în mod concret, de a consacra, respecta si a promova respectarea acestor drepturi.

2.1.3. Pactele internationale cu privire la drepturile omului

Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, pe plan international a fost adoptat un numar mare de conventii si acorduri privind diverse aspecte ale dreptului drepturilor omului, pentru ca s-a resimtit nevoia ca drepturile enumerate în Declaratie sa fie reluate, spre a fi precizate în instrumente cu caracter juridic obligatoriu pentru statele semnatare, în baza angajamentului asumat de acestea.

Daca drepturile civile si politice puteau fi garantate la acel moment, drepturile economice, sociale si culturale nu puteau fi asigurate într-un mod satisfacator, ci doar în mod progresiv, în perspectiva, datorita problemelor specifice foarte diferite existente în statele membre, nivelul diferit de dezvoltare economica. În aceste conditii, organismele ONU au ajuns la solutia reglementarii acestor drepturi în instrumente juridice separate. Discutiile au durat timp de peste 10 ani si în 1966, Adunarea Generala a ONU, în cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, a adoptat[9] si deschis spre semnare si ratificarea Statelor doua Pacte internationale cu privire la drepturile omului: "Pactul cu privire la drepturile economice, sociale si culturale" si "Pactul cu privire la drepturile civile si politice". Ele au intrat în vigoare la 23 martie 1976, dupa ce 35 de state - numarul necesar pentru ca Pactele sa intre în vigoare - au fost ratificate ambele documente. În ultimii ani aceste numar a crescut semnificativ, iar la sfârsitul anului 1994 se ajunsese la aproape 130 de state parti la aceste instrumente.

Pactele definesc în norme juridice drepturile si libertatile fundamentale ale omului, enuntate în Declaratia Universala din 10 decembrie 1948, precum si restrictiile admise la exercitarea acestora.

Cele doua pacte au prevederi de substanta comune: preambulul, art. 1,3 si 5 fiind aproape identice.

Astfel, în Preambul se reaminteste obligatia fiecarui stat de a promova si respecta drepturile omului, demnitatea inerenta tuturor membrilor familiei umane ca fundament al libertatii, dreptatii si pacii în lume.

În prima parte (art. 1), se afirma caracterul universal al drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele si invita statele parti sa înlesneasca realizarea acestui drept si sa îl respecte.

Partea a doua cuprinde dispozitii cu caracter general, între care angajamentul statelor parti de a actiona pentru ca exercitarea deplina a drepturilor, recunoscute prin Pacte, sa fie asigurata fara discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de masuri de ordin legislativ si de a nu suprima drepturile, decât în vederea promovarii bunastarii generale într-o societate democratica. În acest sens, art. 3 din cele doua Pacte reafirma dreptul egal pe care îl au femeile si barbatii în ceea ce priveste exercitarea drepturilor lor economice, sociale si culturale, respectiv civile si politice, iar art. 5 prevede garantii împotriva suprimarii sau restrângerii drepturilor omului, dincolo de restrictiile prevazute în Pacte.

În partea a treia a fiecarui Pact sunt înscrise drepturile specifice la care se refera, cu detalieri de continutului acestora si garantiile corespunzatoare.

În ceea ce priveste Pactul privind drepturile civile si politice, catalogul drepturilor enumerate aici este elaborat cu specificitate juridica mai mare si contine mai multe drepturi decât Declaratia Universala. Astfel, dispozitiile de fond ale Pactului cuprind drepturi noi cum ar fi:

dreptul fiecarei persoane private la libertate de a fi "tratata cu umanitate si cu respectarea demnitatii inerente persoanei umane (art. 10)";

dreptul de a nu fi întemnitat pentru singurul motiv ca nu este în masura sa execute o obligatie contractuala (art. 11);

dreptul oricarui copil, fara nici o discriminare întemeiata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, origine nationala, sociala, avere sau nastere, de a fi ocrotit de familie, societate si stat (art. 24).

O importanta completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor minoritatilor etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura de "propria lor viata culturala, de a profesa si practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba" (art. 27).

Însa se omit unele drepturi enumerate în Declaratie: dreptul la proprietate, dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil în alte tari, precum si dreptul la o nationalitate.

Pactul recunoaste printre drepturile si libertatile fundamentale ale omului:

Dreptul la viata, inerent persoanei umane, de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar si în legatura cu acesta conditiile minime prevazute în legislatie referitoare la pedeapsa cu moartea (art. 6);

Interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane inclusiv ca persoana umana sa fie supusa fara consimtamântul sau unei experiente medicale sau stiintifice (art. 7); interzicerea sclaviei si a muncii fortate (art. 8) de mentionat ca nu se considera munca fortata sau obligatorie: munca prestata de un detinut sau de un condamnat eliberat conditionat în baza unei hotarâri judecatoresti, serviciul militar obligatoriu; serviciul executat în cazuri de forta majora sau de catastrofe, precum si alte servicii prestate în baza obligatiilor cetatenesti;

Dreptul la libertatea si securitatea personala, cu mentiunea ca nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât pentru motive legale si în conformitate cu procedurile prevazute de lege si cu respectarea tuturor garantiilor judiciare prevazute în Pact: conditiile arestarii, dreptul la aparare, judecata, recursul, dreptul de a fi despagubit în cazul arestarii sau detinerii ilegale (art. 9), tratamentul în stare de privare de libertate, etc. (art. 10);

Dreptul unei persoane care se afla legal pe teritoriul unui stat de a circula liber si de a-si alege resedinta, inclusiv libertatea de a parasi orice tara, chiar tara sa si de a se reîntoarce în propria tara (art. 12);

Dreptul unui strain care se afla în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat în mod arbitrar si conditiile expulzarii pentru motive de securitate nationala (art. 13);

Egalitatea în fata justitiei, cu toate garantiile judiciare în cazul proceselor penale: prezumtia de nevinovatie, informarea asupra acuzatiei ce I se aduce, pregatirea apararii, celeritatea judecarii, asistarea de catre un avocat, interogarea martorilor, asigurarea gratuita a unui interpret, interzicerea de a fi fortat sa-si recunoasca vina, dreptul de recurs si de gratiere, principiul "non bis in idem" (art. 14), neretroactivitatea legilor penale, aplicarea pedepsei mai usoare, etc.;

Dreptul fiecarei persoane de a i se recunoaste personalitatea juridica (art. 16);

Protectia împotriva imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viata privata, familiala, domiciliu sau corespondenta sau împotriva atingerilor aduse si reputatiei (art. 17);

Dreptul la libertatea gândirii, a constiintei, a religiei, cu toate elementele din Declaratia Universala si cu mentiunea ca libertatea manifestarii religiei sau convingerilor nu poate fi supusa decât restrictiilor prevazute de lege si necesare pentru ocrotirea securitatii, ordinii si sanatatii publice sau morale, precum si a libertatilor si drepturilor fundamentale ale celorlalte persoane (art. 18);

Libertatea de opinie si exprimare, care poate fi supusa anumitor limitari prevazute expres de lege si necesare pentru respectarea drepturilor si reputatiei altora si pentru apararea securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii si moralitatii publice (art. 19);

Dreptul de întrunire pasnica (art. 21) si asociere, inclusiv de a constitui sindicate (art. 22), drepturi limitate doar de interesul securitatii nationale, al sigurantei publice, al ordinii, sanatatii si moralitatii publice sau de drepturile altora (art. 21);

Dreptul femeii si al barbatului de a se casatori si de a-si întemeia o familie (art. 23);

Dreptul si posibilitatea fara discriminari si fara restrictii nerezolvabile a oricarui cetatean de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi, inclusiv dreptul de a alege si de a fi ales si dreptul de a avea acces la functiile publice din tara sa (art. 25);

Dreptul oricarei persoane la o ocrotire egala din partea legii (art. 26);

Alaturi de aceste drepturi si libertati enuntate, Pactul consacra si un drept de protectie colectiv, în art. 20, care interzice orice propaganda în favoarea razboiului, precum si "orice îndemn la ura nationala, rasiala sau religioasa care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenta."

Pactul referitor la drepturile civile si politice obliga statele parti sa asigure imediat[12] drepturile proclamate si sa ia toate masurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. Obligatia generala de respectare si garantare a tuturor drepturilor enuntate în Pact este prevazuta în art. 2 astfel: "statele parti la prezentul Pact se angajeaza sa respecte si sa garanteze tuturor indivizilor care se gasesc pe teritoriul lor si tin de competenta lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fara nici o deosebire, în special de rasa, culoare, sex, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine nationala sau sociala, avere, nastere sau întemeiata pe orice alta împrejurare."

Obligând astfel statele sa adopte toate masurile necesare pentru aplicarea si garantarea drepturilor consacrate, Pactul le permite, în acelasi timp sa suspende sau sa limiteze exercitarea acestora, în anumite situatii, introducând o "clauza de derogare". Prin aceasta "clauza", prevazuta în art. 4 li se da posibilitatea statelor parti ca "în timp de pericol public amenintând existenta natiunii" sa suspende toate drepturile cu exceptia a sapte dintre ele: dreptul la viata (art. 6), dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradate (art.7), dreptul de a nu fi tinut în sclavie sau servitute (art. 8, paragraf 1 si 2), dreptul de a nu fi întemnitat pentru neexecutarea unei datorii contractuale (art. 11), dreptul de a nu fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului national sau international, în momentul în care au fost savârsite (art. 15), dreptul de recunoastere a personalitatii juridice (art. 16) si dreptul la libertatea gândirii, constiintei si religiei.

În practica, îndeosebi în statele care nu au o justitie solida si independenta, prevederile care permit derogari si alte limitari sunt frecvent invocate pentru a  justifica nerespectarea obligatiilor de catre acele guverne care încalca drepturile omului.

Pactul înfiinteaza, prin art. 28, un Comitet al drepturilor omului, caruia îi sunt conferite diverse atributii menite sa asigure respectarea de catre statele parti a obligatiilor asumate prin ratificarea tratatului.

Pactul privind drepturile civile si politice este însotit de Protocolul facultativ care prevede competenta Comitetului de a primi si examina comunicarile provenind de la persoane aflate sub jurisdictia statelor parti la Pact, care pretind ca sunt victime ale unor violari ale drepturilor enuntate în acest tratat.

Protocolul, adoptat ca tratat separat, a fost adoptat si deschis spre semnare si ratificare în acelasi timp cu cele doua Pacte, pentru o mai buna asigurare a îndeplinirii scopului Pactului si a aplicarii prevederilor sale.

Art. 1 prevede faptul ca pot deveni parti la Protocol numai statele care sunt parti la Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, iar prin achiesarea la acest Protocol, statele parti recunosc competenta Comitetului de a primi si examina sesizarile particularilor.

Protocolul nu a intrat în vigoare, datorita neratificarii de catre minimum 10 state, însa procedura se poate aplica de catre Comisia Drepturilor Omului a ONU si Consiliul Economic si Social.

La sesiunea a 44-a a Adunarii Generale din 1989, a fost adoptat un nou Protocol facultativ[14] la acest Pact, Protocol pentru abolirea pedepsei cu moartea. Deschis spre semnare la 15 decembrie 1989, el a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Potrivit statutului sau, el este considerat a fi o prevedere aditionala a Pactului privind drepturile civile si politice.

Elaborarea tratatului a pornit de la convingerea ca "abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnitatii umane si dezvoltarea progresiva a drepturilor omului (preambul, paragraf 1) si a fost rezultatul unor dispozitii deja consacrate în unele instrumente internationale care garanteaza dreptul la viata."

Se prevede, în primul rând (art. 1), ca din momentul în care un stat ratifica Protocolul "nici o persoana care intra sub jurisdictia sa.nu va fi executata" si, în al doilea rând, fiecare stat parte are obligatia de a lua masurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea sub incidenta jurisdictiei sale.

Singura rezerva care ar putea fi formulata la Protocol, "cu ocazia ratificarii sau aderarii", ar permite "aplicarea pedepsei cu moartea în timp de razboi în urma unei condamnari pentru o crima de natura militara, de o gravitate extrema."

Statutul care formuleaza o asemenea rezerva are obligatia sa comunice Secretarului General al Organizatiei Natiunilor unite, cu ocazia ratificarii sau aderarii, legislatia sa interna care se aplica în timp de razboi, precum si, daca este cazul, momentul programarii si ridicarii starii de razboi pe teritoriul sau.

Pactul cu privire la drepturile economice, sociale si culturale contine o lista mult mai lunga si mai cuprinzatoare de drepturi economice, sociale si culturale decât Declaratia Universala, pentru a realiza "idealul fiintei umane libere, eliberata de teama si mizerie". Astfel se recunoaste urmatoarele drepturi: dreptul la munca (art. 6), dreptul la conditiile de munca juste si favorabile, incluzând dreptul la un salariu echitabil, dreptul la securitatea si igiena muncii, la odihna si timp liber, la concedii platite si remunerarea zilelor de sarbatoare; dreptul de a înfiinta sindicate si de a face parte din acesta, dreptul la greva, la securitatea sociala, inclusiv la asigurari sociale, dreptul la protectia familiei, dreptul la un standard de viata satisfacator, dreptul la sanatate fizica si mintala, dreptul la educatie, dreptul de a participa la viata culturala.

Pactul nu face doar o simpla enumerare a acestor drepturi, ci le si descrie si le defineste în mod detaliat, indicând si masurile ce ar trebui luate pentru a obtine înfaptuirea acestor drepturi. Caracteristic în acest sens este art. 6. În acest articol se recunoaste dreptul pe care-l are orice persoana "de a obtine posibilitatea sa-si recâstige existenta printr-o munca liber aleasa sau acceptata", iar paragraful 2 dispune ca "masurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestor drepturi, trebuie sa includa orientarea si pregatirea tehnica si profesionala, elaborarea de programe, de masuri si tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economica, sociala si culturala constanta."

Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu-si asuma obligatia de a-l pune imediat în practica, de a-I conferi un efect imediat, asa cum se întâmpla în cazul Pactului privind drepturile civile si politice, ci se obliga sa ia masuri "utilizând la maximum deplina înfaptuire a acestor drepturi" (art. 2(1)). Asadar, drepturile economice, sociale si culturale nu pot fi asigurate în lipsa unor resurse economice si tehnice, a educatiei si planificarii si în multe cazuri, fara cooperarea internationala.

Pactul privind drepturile economice, sociale si culturale nu contine prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. Însa, în art. 16 (al.1) prevede o procedura conform careia statele parti se angajeaza sa prezinte "rapoarte asupra masurilor pe care le-au adoptat si asupra progreselor obtinute în asigurarea respectarii drepturilor recunoscute în Pact." De asemenea, Pactul ca atare nu înfiinteaza un Comitet Special pentru examinarea rapoartelor, ci stipuleaza doar ca aceste rapoarte trebuie adresate Secretarului General al ONU, care le va transmite, în copie, spre examinare Consiliului Economic si Social.

Cele doua Pacte reflecta experienta istorica, potrivit careia cadrul cel mai adecvat, care creeaza cele mai bune conditii politice, juridice, economice si sociale pentru exercitarea drepturilor omului este statutul national, creat ca urmare a realizarii drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele.

2.2 INSTRUMENTE JURIDICE CARE PRIVESC PROTECŢIA UNOR CATEGORII DE PERSOANE

Pe lânga Carta Internationala a  drepturilor omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor un mare numar de tratate care abordeaza tipuri specifice de încalcari ale drepturilor omului, incluzând discriminarea fata de femei, discriminarea rasiala, genocid, apartheidul, tortura, etc.

2.2.1. Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei

Preocuparea comunitatii internationale fata de eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei se înscrie în actiunea de promovare a principiului egalitatii între barbat si femeie, actiune conturata însa de la crearea ONU si materializata în numeroase documente.

Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei a fost precedata de o Declaratie anonima aprobata de Adunarea Generala a ONU în 1967. Aceasta Declaratie recomanda adoptarea de catre state a unor masuri care sa asigure transpunerea în viata a principiului egalitatii în drepturi a barbatului cu femeia mai ales în ce priveste abolirea legilor, obiceiurilor, regulamentelor si practicilor în vigoare, care constituiau o discriminare fata de femei si pentru a asigura o protectie adecvata. Totodata, Declaratia recomanda adoptarea de masuri de natura sa asigure tinerelor fete si femeilor casatorite sau necasatorite drepturi egale cu ale barbatilor în ceea ce priveste educatia la toate nivelele, dreptul de a-si alege liber profesia, etc.

Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei[15] a fost adoptata la Adunarea Generala a ONU la 18 decembrie 1979 si a intrat în vigoare la 3 septembrie 1989. Ea defineste discriminarea fata de femei ca fiind orice distinctie, excludere sau restrictie bazata pe sex si care are drept efect sau scop sa compromita sau sa distruga recunoasterea, beneficierea sau exercitarea de catre femei, indiferent de starea lor matrimoniala, pe baza de egalitate a femeilor si a barbatilor, a "drepturilor omului si a libertatilor fundamentale în domeniul în domeniul politic, economic, cultural si civil sau în orice alt domeniu."(art. 1)

Pe lânga obligatia de a condamna discriminarea fata de femei, statele parti se angajeaza, printre altele "sa de expresie principiului egalitatii dintre barbati si femei în constitutiile nationale si în legislatia adecvata" si sa adopte acele legi si acele masuri, inclusiv sanctiuni, în caz de nevoie, pentru interzicerea oricaror discriminari fata de femei (art. 2).

Conventia mai cere statelor parti sa adopte o serie de masuri în sfera politica, sociala, economica si culturala pentru a promova realizarea unor drepturi egale pentru femei indiferent de pozitia sociala.

De asemenea, trebuie sa adopte masuri pentru eliminarea prejudecatilor si a politicilor bazate pe ideea de inferioritate a unei dintre sexe si de suprimare a comertului cu femei si a exploatarii prostitutiei feminine.

În partea a patra a Conventiei este reglementata egalitatea femeii cu barbatul în fata legii si eliminarea oricaror discriminari fata de femei în toate chestiunile privind casatoria si raporturile de familie.

Partea a cincia a Conventiei reglementeaza înfiintarea Comitetului pentru eliminarea discriminarii fata de femei.

Eficienta Conventiei în promovarea protectiei drepturilor lor pe care le garanteaza a fost subminata în mare masura de numeroasele rezerve formulate de state la ratificarea acestui tratat. Prin aceste rezerve se tinde a se conserva diverse institutii nationale sau religioase care sunt în contradictie cu Conventia. Unele dintre ele sunt evident incompatibile cu obiectul si cu scopul Conventiei, desi art. 28 (2) prevede ca "nu va fi permisa acea rezerva care este incompatibila cu obiectul si scopul prezentei Conventii."[16]

Masurile de punere în aplicare prevazute de Conventie constau în rapoarte periodice ale statelor parti referitor la "masurile legislative, juridice, administrative sau de alta natura pe care le-au adoptat în scopul de a duce la îndeplinire prevederile Conventiei. Aceste rapoarte sunt examinate de Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei."

Potrivit art. 29(1) din Conventia pentru eliminarea discriminarii fata de femei, diferendele dintre statele parti referitoare la interpretarea sau aplicarea Conventiei pot fi înaintate Curtii Internationale de Justitie de catre oricare dintre partile aflate în litigiu.

2.2.2 Conventia cu privire la drepturile copilului

Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generala a ONU la 20 noiembrie 1989[17] si a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Pâna în 1994, ea fusese ratificata de peste 150 de state. Prin ratificarea Conventiei, statele parti îsi asumasera obligatia de a oferi copiilor din jurisdictia lor un numar mare de drepturi civile, politice, economice, sociale si culturale, indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinii politice sau de alta natura, origine nationala, etnica, sociala, avere, incapacitate, nastere sau de alt statut al copilului, al parintilor sau sustinatorilor sai legali (art. 2(1)).

Normele acestei Conventii vizeaza protectia copiilor si consacra drepturile lor individuale, drepturi care nu sunt altceva decât drepturile omului cu aplicabilitate specifica, destinate unei categorii vulnerabile, careia Conventia îi ofera o protectie juridica înainte si dupa nastere, pornind de la dreptul lor inerent la viata, la supravietuire, crestere si dezvoltare.

Conventia defineste "copilul" ca fiind "orice fiinta umana sub vârsta de 18 ani", în afara cazului în care conform legislatiei aplicabile copilului, majoratul este atins mai devreme (art. 1).

Principiul director al Conventiei este cel al "interesului superior al copilului", enuntat în art. 3(1), care stipuleaza ca "în toate actiunile care privesc copii întreprinse de institutiile de asistenta sociala publice sau private, de instante judecatoresti, autoritatile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor preleva."

Desi multe dintre drepturile prevazute în Conventie sunt enuntate sub o forma sau alta în tratatele internationale, privind drepturile omului, deja existente, este pentru prima data când copilul este mentionat ca fiind subiect exclusiv al drepturilor si al protectiei internationale.

Conventia prevede ca statele parti vor lua toate masurile legislative, administrative si de alta natura care sunt necesare pentru a pune în practica drepturile recunoscute de textul ei. Ea stipuleaza ca este necesara educarea copiilor în spiritul respectului fata de drepturile omului, fata de principiile Cartei ONU, fata de parinti, de valorile nationale ale tarii lor si fata de mediul ambiant.

Nici un fel de copil nu trebuie sa faca obiectul unei ingerinte arbitrare sau ilegale, în viata sa personala, în familia sa, în ceea ce priveste domiciliul sau, corespondenta sa si nici a unor atacuri ilegale la onoarea si reputatia sa (art.16).

Sunt prevazute drepturi ale copiilor refugiati, ale celor handicapati fizic si mental, cum ar fi: dreptul de a li se asigura o viata împlinita si decenta, de a beneficia de îngrijiri speciale, etc.

Potrivit Conventiei, copilul are dreptul sa se bucure de sanatate si sa beneficieze de serviciile medicale si de reeducare, de securitate sociala, de un nivel de trai care sa-I permita o dezvoltare normala, de dreptul la educatie, la odihna si vacanta.

Conventia cauta sa apere copiii împotriva unui numar mare de practici constituind un pericol deosebit pentru bunastarea lor, printre care exploatarea economica, orice forma de exploatare sau abuz sexual si traficul de copii. Se interzice, recrutarea copiilor sub 15 ani în fortele armate ale statelor parti.

Conventia prevede înfiintarea unui Comitet al drepturilor copilului, care sa urmareasca modul în care statele parti aplica prevederile tratatului (art. 43(1)).

2.3. ALTE INSTRUMENTE JURIDICE REFERITOARE LA PROBLEME SPECIFICE DREPTURILOR OMULUI

2.3.1. Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid

Provenit din cuvintele latine "genus" (grup) si "caedere" (a ucide), termenul "genocid"[18], introdus relativ recent în vocabularul juridic, codifica crima care are drept consecinta grele pierderi de vieti omenesti, ca fiind "distrugerea ca atare în mod deliberat a unui grup national, etnic, rasial sau religios."

Exterminarea milioanelor de evrei si a altor membri ai unor grupuri nationale, etnice si religioase, în timpul Kolocaustului nazist a determinat reactia comunitatii internationale. În aceste conditii, Adunarea Generala a ONU a înscris reprimarea acestei crime pe ordinea de zi a primei sesiuni din 1946. Într-o rezolutie, adoptata în acest an, Adunarea Generala considera genocidul ca o crima de dreptul gintilor pe care întreaga lume civilizata o condamna si cei care se fac vinovati de comiterea sa trebuie pedepsiti cu severitate, indiferent de rangul lor si motivele în numele carora au actionat. Consiliul Economic si Social a însarcinat pe Secretarul General al ONU sa redacteze un proiect de Conventie asupra genocidului.

Astfel, a fost adoptata de Adunarea Generala a ONU, la 9 decembrie 1948, Conventia cu privire la genocid, care a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951, la ea fiind parti, la 30 iunie 1994, 113 state.

Conventia declara ca genocidul, indiferent daca este comis în timp de razboi sau în timp de pace, este o crima de drept international, reprezentând o infractiune grava împotriva dreptului national pentru care faptuitorul poate fi pedepsit. Aceasta crima, difera de simpla încalcare a dreptului international, care atrage raspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fara a implica raspunderea penala a unei persoane. În acest sens, art. IV din Conventie stipuleaza ca "persoanele care savârsesc fapta de genocid..vor fi pedepsite, indiferent daca sunt conducatori cu raspundere în temeiul constitutiei, functionari publici sau persoane particulare."

"Genocidul" este definit în acest tratat ca fiind comiterea anumitor acte "cu intentia de a distruge, în întregime sau partial, un grup national, etnic, rasial sau religios, ca atare." (art. II)

Actele care constituie genocidul:

a)     uciderea membrilor unui grup;

b)    cauzarea unor vatamari corporale sau mentale membrilor grupului;

c)     impunerea în mod deliberat grupului a unor conditii de viata de natura a cauza distrugerea sa psihica în întregime sau partial;

d)    impunerea masurilor menite sa împiedice nasterile în cadrul unui grup;

e)     transferarea fortata a copiilor unui grup la un alt grup.

Pentru a fi vinovata de crima de genocid, persoana trebuie sa fi comis unul din actele mentionate mai sus, cu intentia de a distruge, în întregime sau partial, un grup national, etnic, rasial sau religios. În consecinta, uciderea unor membri ai unui grup ar putea fi considerata genocid daca este savârsita cu intentia de a distruge grupul sau o parte substantiala a acestuia.

Partile contractante se angajeaza sa pedepseasca penal orice persoana vinovata de asemenea fapte si pot sesiza organele competente ale ONU pentru a lua masuri pe plan international (art. VIII).

Conventia prevede posibilitatea ca cei acuzati de genocid sa poata fi judecati de o Curte penala internationala (art. VI), dar nu înfiinteaza un astfel de tribunal international. Desi o Curte Internationala permanenta în materie penala ramâne înca a fi instituita, Consiliul de Securitate al ONU a creat în 1993 un tribunal ad - hoc pentru fosta Iugoslavie, iar în 1994 competenta acestuia a fost extinsa asupra genocidului din Rwanda.

În aceste conditii, pâna la înfiintarea în acest scop a unei Curti Internationale permanente în materie penala sau acolo unde nu exista tribunale ad - hoc, competenta pedepsirii vinovatilor ramâne în sarcina tribunalelor nationale. În acest sens, art. IV vorbeste despre "un tribunal competent al statului pe teritoriul caruia a fost savârsit actul." Cu toate acestea si tribunalele altor state, în special cele din tara de cetatenie a faptuitorului, vor fi de asemenea competente în baza dreptului international în general.

Litigiul între doua sau mai multe state parti referitor la "interpretarea, aplicarea sau executarea prezentei Conventii poate fi supus de oricare dintre ele Curtii Internationale de Justitie." (art. IX)

Este de remarcat faptul ca prin incriminarea distrugerii grupurilor nationale, etnice, rasiale sau religioase, Conventia cu privire la genocid recunoaste în mod formal dreptul acestora de a exista ca grupuri. Sub acest aspect, Conventia trebuie considerata nucleul dreptului international care se refera la protectia drepturilor grupurilor, fie ca este vorba de minoritati sau de majoritati.[19]

2.3.2. Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala

Având în vedere amploarea fenomenului rasismului si a discriminarilor rasiale, precum si constatarea ca orice act de discriminare rasiala poate distruge sau compromite recunoasterea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Adunarea Generala a ONU declara, într-una din rezolutiile adoptate în 1946 ca este în interesul superior al umanitatii sa se puna capat imediat persecutiilor si discriminarilor rasiale invita guvernele sa se conformeze Cartei ONU si sa ia masuri promte în acest sens.

În urma lichidarii discrimarilor rasiale, Natiunile Unite au actionat pe mai multe planuri:

prin elaborarea de acte normative care sa incrimineze discriminarea (Declaratia Natiunilor Unite asupra eliminarii tuturor fenomenelor de discriminare rasiala si Conventia omonima, Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apertheid si Declaratia internationala catre apartheidul în sport);

prin crearea de organe specializate (Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale, Comisia drepturilor omului contra apartheidului);

prin organizarea unor programe de actiuni în perspectiva (în cadrul Anului International si al Deceniului de lupta contra rasismului si discriminarii rasiale si a celor doua conferinte mondiale de lupta contra rasismului si a discriminarii rasiale;)

prin elaborarea de studii;

prin cercetari asupra datelor stiintifice privind problemele rasei, facute sub auspiciile UNESCO.[20]

Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala a fost adoptata de Adunarea Generala a ONU la 21 decembrie 1965[21] si a intrat în vigoare în 1969. A fost primul act normativ cu forta juridica obligatorie menit a preveni si combate doctrinele si practicile rasiale.

Conventia a fost calificata drept "cea mai cuprinzatoare si mai precisa calificare în forma de tratat a ideii egalitatii raselor".[22]

Acest tratat precizeaza ca prin discriminare rasiala se întelege "orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta întemeiata pe rasa, culoare, ascendenta sau origine nationala ori etnica, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoasterea, folosirea sau exercitarea în conditii de egalitate a drepturilor omului si libertatilor fundamentale în domeniile public, economic, social si cultural sau în alt domeniu al vietii publice "(art.1, pct.1).

Conventia reafirma principiile enuntate în Declaratia Universala asupra eliminarii tuturor formelor de discriminare rasiala si prevede masuri si modalitati menite sa explice aplicarea în viata a acestor principii. Astfel, statele parti la Conventie au obligatia juridica de a elimina discriminarea rasiala pe teritoriul lor si de a adopta legile necesare pentru asigurarea nediscriminarii în exercitarea si posesia diferitelor drepturi ale omului. Conventia enumera drepturile de baza civile, politice, economice si culturale la care se refera aceste obligatii.

De asemenea, se cere fiecarui stat "sa interzica si sa puna capat, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv legislative corespunzatoare conditiilor specifice discriminarii rasiale savârsita de orice persoana, grup sau organizatie" (art. 2(1)d)) si sa garanteze dreptul fiecarui om la egalitatea în fata legii fara deosebire de rasa, culoare, origine nationala sau etnica.

Prin acest document se condamna orice propagande si organizatiile care se inspira din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase, care justifica sau încurajeaza în acest fel discriminarea rasiala.

Statelor parti la Conventie le revine si obligatia de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdictia lor protectie si o cale de recurs efectiva în fata tribunalelor nationale sau a altor organisme de stat competente, împotriva actelor de discriminare rasiala.

Conventia prevede si un mecanism de punere în aplicare, ce consta într-un "Comitet pentru eliminarea discriminarii rasiale".

Conventia privind discriminarea rasiala confera, competenta Curtii Internationale de Justitie pentru solutionarea diferendelor între statele parti (art.22). În consecinta, ratificând Conventia, un stat este presupus a fi acceptat jurisdictia Curtii în privinta solutionarii diferendelor legate de tratat. Totusi, multe state parti, inclusiv Statele Unite, au ratificat Conventia formulând o rezerva la art.22 prin care devine necesar acordul ambelor parti aflate în litigiu înainte ca sa se poata fi sesizata Curtea. Ele au eludat astfel incidenta prevederilor art.22.[23]

2.3.3. Conventia internationala privind eliminarea si reprimarea crimei de apartheid

Datorita caracterului sau inuman si a gradului sporit de pericol pe care-l reprezinta pentru pacea si securitatea internationala, a incompatibilitatii sale, atât în teorie cât si în practica, cu principiile Cartei ONU, cu instrumentele juridico-diplomatice referitoare la drepturile omului adoptate de comunitatea internationala, politica de apartheid este condamnata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite ca reprezentând "o crima împotriva umanitatii", iar de Consiliul de Securitate, ca "o crima împotriva constiintei si demnitatii omenirii".[24]

Condamnarea de catre ONU ca si actiunile organizatiei împotriva politicii de apartheid dateaza din 1946, de la prima sesiune a Adunarii Generale, când politica rasiala a Republicii Africa de Sud a fost înscrisa pe ordinea de zi ca urmare a plângerii adresate de India în legatura cu masurile adoptate de guvernul sud-african împotriva populatiei de origine indiana din aceasta tara.

În acest context, Adunarea Generala, în 1966, comemorând masacrul de la Shapeville, din 1960, a proclamat ziua de 21 martie drept Zi Internationala pentru eliminarea discriminarilor rasiale.

La 30 noiembrie 1973, a fost adoptata si deschisa spre semnare Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid.[25] A intrat în vigoare la 18 iulie 1976.

Conventia defineste apartheidul ca fiind o "crima împotriva umanitatii" si declara ca fiind crime ce încalca problemele de drept international toate actele inumane rezultate din politicile si practicile de apartheid (art.I). Desi art.II defineste "crima de apartheid" prin referire la politicile de segregare rasiala si discriminare practicate "în sudul Africii", formularea acestei prevederi este destul de cuprinzatoare pentru a include politici similare, daca acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii.

Raspunderea pentru comiterea crimei de apartheid revine nu numai acelor "persoane, membrii ai unor organizatii, institutii si reprezentanti ai statului" care comit infractiunea dar si tuturor celor care "instiga, încurajeaza sau sprijina în mod direct" comiterea ei, indiferent unde se gasesc acele persoane la momentul respectiv (art.III).

Persoana acuzata poate fi judecata de orice stat parte si de orice "tribunal penal international care are competenta necesara referitor la acele State Parti care i-au acceptat jurisdictia" (art.V). Dar Conventia nu creeaza un astfel de tribunal.

Masurile de implementare prevazute de Conventie constau în cerinta unei raportari periodice de catre statele parti si înfiintarea unui grup de trei pentru examinarea rapoartelor.

Conventia împuterniceste, de asemenea Comisia pentru Drepturile Omului a ONU sa elaboreze diverse studii si rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o lista a organizatiilor, institutiilor si reprezentantilor statului care sunt presupusi a fi vinovati de crima respectiva (art. X(1)(6)).

2.3.4. Conventia împotriva torturii si a altor pedepse si tratamente de cruzime, inumane sau degradante

Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1984 si a intrat în vigoare în 1987.[26]

În Preambulul Conventiei se arata ca ea a fost adoptata pentru "a mari eficacitatea luptei împotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în întreaga lume."

Conventia are menirea de a preveni si pedepsi tortura practicata "de catre sau la îndemnul, ori cu asentimentul sau încuviintarea unui functionar public ori alta persoana actionând în calitate oficiala" (art. 1(1)).

Se defineste tortura ca fiind "orice act prin care se provoaca în mod intentionat unei persoane durere sau suferinta acuta, fie fizic, fie psihic", în scopul, printre altele, de "a obtine informatii sau o marturisire de la acea persoana sau de la un terti." (art. 1(1)).

Statelor parti le revine obligatia sa adopte "masuri eficiente legislative, administrative, juridice si de alta natura pentru a preveni" tortura în orice teritoriu aflat sub jurisdictia lor (art.2(1)). Ele trebuie de asemenea sa "ia masuri pentru ca toate actele de tortura sa fie infractiuni sanctionate de codul (lor)" penal (art. 49(1)). Se cere statelor sa trateze tortura ca fiind o infractiune care justifica extradarea (art.8) si sa nu extradeze o persoana unei tari unde aceasta "ar fi în pericol de a fi supusa torturii" (art. 3(1)).

Conventia enunta ca nu exista "nici un fel de împrejurari exceptionale" care sa îndreptateasca tortura si nu pot fi invocate în mod valabil ca justificate nici un fel de ordine primite de la ofiteri superiori sau de la o autoritate publica (art. 2(2) si 2(3)). Conventia mai contine un numar de dispozitii menite sa asigure ca interzicerea formala a torturii sa devina realitate pe plan intern. Astfel, art. 11 prevede ca "fiecare Stat Parte va examina în mod sistematic regulile de interogatoriu si masurile referitoare la detinerea si tratamentul persoanelor supuse oricarei forme de arestare, detentie sau încarcerare, oriunde pe teritoriul de sub jurisdictia sa, în scopul de a împiedica orice caz de tortura."

Conventia prevede ca orice persoana, victima a torturii, are dreptul sa se plânga autoritatilor competente ale statului si sa obtina reparatii si despagubiri, precum si înfiintarea unui "Comitet împotriva torturii (art. 17).

Conventia împotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente inumane sau degenerate prevede ca "nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante", având în vedere faptul ca dreptul la integritate fizica si psihica este un drept fundamental al omului, universal si inderogabil.

Conventia împotriva torturii permite, de asemenea, ca diferendele dintre statele parti relativ la interpretarea si aplicarea tratatului sa fie supuse Curtii Internationale de Justitie de oricare dintre aceste state (art. 30(1)). Însa, art. 30(2), permite statelor sa nu accepte aplicarea paragrafului 1, ceea ce multe state au si facut.