In sistemul englez, actul de baza este Prosecutions of Offences Act 1985 si, in principiu, orice cetatean poate exercita urmarirea (art. 4)[1]. Dar, de regula, politia este cea care declanseaza, la finalul anchetei actiunea publica. In acest fel, prin intermediul unei fictiuni, politistii actioneaza ca orice individ care ar putea actiona si nu ca reprezentant al statului, politia fiind platita pentru ceva ce orice alt cetatean ar putea face cu titlu de datorie civica . Acestui principiu i s-a adus o atenuare constand in existenta unui serviciu specializat de urmarire, creat in anul 1879 – Director of Public Prosecution, si in anul 1985 Crown Prosecution Service . Acest din urma serviciu este condus de directorul urmaririi publice si are ca rol continuarea sau stoparea urmaririi declansata de politie.
In sistemul englez, persoana care pretinde ca este victima unei infractiuni nu are un statut special in cadrul procesului penal . Acesta, ca orice alt cetatean, are dreptul de a declansa acuzarea privata . Aceasta nu are dreptul la nici un ajutor din partea statului, daca alege solutia acuzarii private, chiar daca o astfel de actiune este confruntata si cu alte riscuri suplimentare: inclusiv cel ca Director of Public Prosecution, dupa ce examineaza plangerea sa sa o respinga sau cu riscul de a plati cheltuieli judiciare in cazul in achitarii celui acuzat.
Pe de alta parte, daca politia sau Crown Prosecution Service decide sa declanseze ele procesul penal, victima infractiunii nu are niciun drept legal de a se alatura acesteia. Victima nu are nici posibilitatea de a se asigura ca instanta ia cunostinta despre viziunea sa asupra situatiei de fapt si niciun drept legal de a cere instantei sa impuna condamnatului sa plateasca o compensatie materiala (chiar daca instanta are aptitudinea de a dispune o astfel de compensare). In celelalte sisteme victima are mai multe drepturi – in Franta si in Belgia, victima se poate constitui parte civila si poate, fie sa declanseze actiunea penala, fie sa devina parte in aceasta, atunci cand procurorul a declansat-o deja; in Germania si Italia victima nu se poate constitui parte civila, dar poate declansa sau sa se alature actiunii penale declansate deja. Desi pozitia victimei in procesul penal de pe Continent pare mai puternica decat in Marea Britanie, la un studiu mai atent s-a apreciat ca in fapt, pozitia acesteia nu este chiar atat de eficienta . Aceasta deoarece, din punctul de vedere al compensarii materiale, in Marea Britanie, victima nu are dreptul de a cere compensari in fata instantei, iar sumele acordate totusi de instante cu titlu de despagubiri sunt mici decat in Europa, pentru ca se raporteaza la calcularea posibilitatii reale de plata a celui condamnat. Cu toate acestea, In Franta si Belgia, atunci cand instanta dispune despagubirea victimei de catre cel condamnat, partea civila este cea careia ii revine neplacuta sarcina de a-l determina pe condamnat sa plateasca suma de compensare. Spre deosebire, in Marea Britanie ordinele de compensare sunt aplicate automat prin intermediul aceleiasi instante care l-a emis si este platit in mod real.
Totusi, datorita faptului ca victima nu are nicio posibilitate formala de a lua parte la actiunea civila si de a cere daune morale sau materiale procedura britanica a fost criticata in perioada recenta. Aceste presiuni au vizat o reconsiderare a pozitiei victimei in cadrul procesului penal, si ca o consecinta a lor au fost operate unele modificari asupra Law of Evidence. Modificarile au avut ca obiectiv facilitarea comunicarii versiunii proprii asupra situatiei de fapt a victimelor vulnerabile a unor anumite categorii de infractiuni catre instanta.
J. Sprack Emminson, Criminal Procedure, Eight Edition, Blackstone Press Limited, London, 2000, p. 56.
M. Delmas-Marty, J.R. Spencer, European Criminal Procedures, Cambridge University Press, 2006, p. 156.
|