Procedura penala suedeza prezinta deopotriva elemente de tip acuzatorial si inchizitorial, in timp ce procesul este dominant acuzatorial, faza prealabila acestuia este marcata de specificul inchizitorial[1].
La sfarsitul anilor 1970 in Suedia se recunostea faptul ca a fi o victima a unei infractiuni in sistemul legal poate fi o experienta chinuitoare. Un numar de comitete guvernamentale au fost create pentru a identifica unele cai de imbunatatire a pozitiei victimelor. Reformele au aparut incepand cu mijlocul anilor 1980, iar una dintre cele mai semnificative a fost reprezentata de legislatia cu privire la sprijinirea partii vatamate care a pus victima intr-o pozitie de egalitate cu aceea a agresorului in proceduri. Modificari ale Codului de Procedura Judiciara (Code of Judicial Procedure) au avut scopul de a facilita actiunea victimelor in procesul penal in scopul de a obtine compensatii materiale. De asemenea, o noua forma de compensare pentru un prejudiciu imaterial „violation through crime for menthal suffering” care urmareste compensarea consecintelor psihologice ale unei infractiuni, a fost introdusa prin Criminal Injuries Compensation Act.
In anii 1990 o noua legislatie a fost introdusa pentru protectia si sprijinul martorilor amenintati. Act on Visiting Bans interzice unei persoane sa viziteze sau sa contacteze o persoana de care este subiectul unei intimidari, iar Act on Fictitious Personal Data permite unei persoane amenintate sa-si schimbe identitatea. Noua legislatie a facut posibil ca adresa, varsta si profesia partii vatamate sa nu fie cunoscute de agresator cu prilejul investigatiilor prejudecatoresti, judecatoresti si la pronuntarea sentintei, daca motive legitime impun o asemenea decizie.
In
o mai buna informare a victimelor, imbunatatirea posibilitatii victimei de a fi asistata de o persoana de sprijin, constituirea unui fond pentru victimele infractiunii, precum si crearea de proceduri simplificate pentru executarea compensarilor.
|
