Principiul nediscriminarii în politica sociala a Comunitatii
Hotarârea Curtii din 8 aprilie 1976, în cauza Defrenne c. SABENA, 43/75, Rec. p. 455[1]
Principiul remunerarii egale pentru munca egala a lucratorilor de 848d38i sex masculin si de sex feminin
Hotarâre preliminara privind interpretarea art. 119 din Tratatul CEE,
Prin hotarârea din 23 aprilie 1975, înregistrata la grefa Curtii la data de 2 mai urmator, Cour du travail din Bruxelles a pus, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, doua întrebari referitoare la efectul si aplicarea art. 119 din Tratat privind principiul remunerarii egale pentru munca egala a lucratorilor de 848d38i sex masculin si de sex feminin.
Aceste întrebari au fost puse în cadrul unui litigiu între o stewardesa si angajatorul sau, SA SABENA, referitor la despagubirea solicitata de reclamanta din actiunea principala, ca urmare a faptului ca aceasta, între 15 februarie 1963 si 1 februarie 1966, ca lucrator de sex feminin, ar fi suferit, în privinta remunerarii, o discriminare fata de colegii sai de sex masculin, care efectuau aCeeasi munca în calitate de "însotitor de bord".
Potrivit hotarârii de trimitere, partile sunt de acord asupra faptului ca activitatea stewardesei este identica cu cea a însotitorului de bord si ca existenta, în perioada respectiva, a unei discriminari cu privire la remunerare în detrimentul stewardesei nu este, în conditiile date, contestata.
Cu privire la prima întrebare (efectul direct al art. 119)
Prin prima întrebare se ridica problema daca art. 119 din Tratat "introduce prin el însusi, în mod direct, în dreptul national al fiecarui stat membru, principiul remunerarii egale pentru munca egala a lucratorilor de 848d38i sex masculin si feminin" si daca,"prin urmare, el acorda lucratorilor, în afara oricarei dispozitii de drept intern, dreptul de a introduce o actiune în justitie în fata instantelor nationale pentru a face ca acest principiu sa fie respectat".
În cazul unui raspuns afirmativ, se pune si întrebarea de la ce data trebuie recunoscut acest efect.
Raspunsul la ultima parte a primei întrebari va fi dat împreuna cu raspunsul la cea de-a doua întrebare.
Curtea va examina întrebarea referitoare la efectul direct al art. 119 în lumina naturii principiului remunerarii egale, a obiectivului urmarit prin aceasta dispozitie si a locului sau în sistemul Tratatului.
Astfel, art. 119 are o dubla finalitate.
Pe de o parte, luând în considerare diferenta dintre gradele de evolutie a legislatiilor în materie sociala din diferitele state membre, art. 119 urmareste ca, în cadrul concurentei intracomunitare, întreprinderile functionând în state care au pus efectiv în aplicare principiul remunerarii egale sa nu sufere un dezavantaj concurential în raport cu întreprinderile situate în state care nu au eliminat înca discriminarea salariala a lucratorilor de 848d38i sex feminin.
Pe de alta parte, aceasta dispozitie tine de obiectivele sociale ale Comunitatii, aceasta nelimitându-se la o uniune economica, ci trebuind sa asigure, în acelasi timp, printr-o actiune comuna, progresul social si sa continue îmbunatatirea constanta a conditiilor de viata si de munca ale popoarelor europene, asa cum se subliniaza în preambulul Tratatului.
Acest scop este evidentiat prin inserarea art. 119 în capitolul consacrat politicii sociale, a carui dispozitie initiala, respectiv art. 117, marcheaza "necesitatea de a promova îmbunatatirea conditiilor de viata si de munca ale mâinii de lucru, care sa permita egalizarea acestora pe calea progresului".
Din aceasta dubla finalitate, economica si sociala, rezulta ca principiul remunerarii egale este unul din principiile fundamentale ale Comunitatii.
Acest considerent explica, de altfel, de ce Tratatul a prevazut aplicarea integrala a acestui principiu încǎ de la sfârsitul primei etape a perioadei de tranzitie.
În interpretarea acestei dispozitii, încetineala si rezistenta care au întârziat aplicarea efectiva a acestui principiu de bazǎ în unele state membre nu reprezinta un argument.
În special, situarea art. 119 în contextul egalizarii conditiilor de munca în sensul progresului permite înlaturarea obiectiei care decurge din faptul ca acest articol ar putea fi interpretat altfel decât în sensul unei cresteri a celor mai mici salarii.
În conformitate cu art. 119 alin. (1), statele membre sunt obligate sa asigure si sa mentina "aplicarea principiului remunerarii egale pentru munca egala a lucratorilor de 848d38i sex masculin si de sex feminin".
Alineatele al doilea si al treilea din acelasi articol aduce unele precizari referitoare la notiunile de remuneratie si de munca, utilizate de primul alineat.
Astfel, în vederea aplicarii acestor dispozitii, trebuie sa se stabileasca o distinctie, în interiorul domeniului global de aplicare al art. 119, între, pe de-o parte, discriminarile directe si deschise, care pot fi constatate doar cu ajutorul criteriilor de identitate a muncii si de egalitate a remunerarii retinute de articolul citat si, pe de alta parte, discriminarile indirecte si deghizate care nu pot fi identificate decât în functie de dispozitii de aplicare mai explicite, cu caracter comunitar sau national.
Într-adevar, nu se poate ignora faptul ca punerea în aplicare în mod integral a obiectivului urmarit prin art. 119, prin eliminarea tuturor discriminarilor directe sau indirecte între lucratorii de sex feminin si cei de sex masculin, nu doar din perspectiva întreprinderilor, privite individual, ci si a unor întregi ramuri ale industriei si chiar a economiei, în ansamblu, poate implica, în anumite cazuri, stabilirea unor criterii a caror punere în aplicare cere interventia unor masuri comunitare si nationale corespunzatoare.
Aceasta abordare se impune cu atât mai mult cu cât actele comunitare din acest domeniu, la care se va face trimitere în raspunsul la cea de-a doua întrebare, pun în aplicare art. 119 în sensul unei largiri a criteriului strict al "aceleiasi munci", în special în conformitate cu dispozitiile Conventiei Organizatiei Internationale a Muncii nr. 100 din 1951 referitoare la remuneratia egala, al carei art. 2 are în vedere remuneratia pentru o activitate "de valoare egala".
Printre discriminarile directe, susceptibile de a fi constatate doar cu ajutorul criteriilor prevazute de art. 119, se numara în special cele care îsi au originea în dispozitiile de natura legislativa sau în conventiile colective de munca, astfel de discriminari putând fi puse în evidenta pe baza unor analize pur juridice.
Acesta este, cu atât mai mult, si cazul unei remunerari inegale a lucratorilor de 848d38i sex masculin si de sex feminin pentru aCeeasi munca, realizata în aCeeasi institutie sau în acelasi serviciu, privat sau public.
Într-o asemenea situatie - asa cum s-a evidentiat în însesi considerentele hotarârii de trimitere - judecatorul este în masura sa stabileasca toate elementele de fapt care îi permit sa aprecieze daca un lucrator de sex feminin primeste o remuneratie inferioara celei a unui lucrator de sex masculin, având de îndeplinit aceleasi atributii.
Prin urmare, cel putin într-o astfel de situatie, art. 119 este direct aplicabil si poate da nastere, în favoarea justitiabililor, unor drepturi pe care instantele judecatoresti trebuie sa le apere.
De altfel, dispozitiile legislative nationale adoptate în aplicarea principiului remunerarii egale nu fac, în general, decât sa reproduca în esenta termenii art. 119 în Ceea ce priveste discriminarile directe în cazul aceleiasi munci.
Din acest punct de vedere, legislatia belgiana este deosebit de reprezentativa, dat fiind ca art. 14 din Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967 privind munca femeilor se limiteaza la a afirma dreptul, pentru orice lucrator de sex feminin, de a introduce, pe lânga instanta competenta, o actiune care sa aiba ca scop aplicarea principiului remunerarii egale din art. 119, la care se face doar o simpla trimitere.
Termenii utilizati de art. 119 nu pot fi invocati împotriva acestei concluzii.
În primul rând, nu se poate folosi drept argument, împotriva efectului direct, utilizarea, în acest articol, a termenului "principiu", deoarece, în limbajul Tratatului, aceasta expresie este utilizata tocmai pentru a sublinia caracterul fundamental al anumitor dispozitii, asa cum reiese, de exemplu, din titlul dat primei parti a Tratatului, consacrata "principiilor" si din art. 113, conform caruia politica comerciala a Comunitatii se întemeiaza pe "principii uniforme".
Astfel cǎ, atenuând aceasta notiune, pâna la a o reduce la o indicatie vaga, s-ar aduce în mod indirect atingere însesi principiilor de baza ale Comunitatii si coerentei relatiilor sale externe.
De asemenea, nu este posibil nici sa se invoce drept argument faptul ca art. 119 nu vizeaza în mod expres decât "statele membre".
Într-adevar, dupǎ cum Curtea a mai statuat si cu alte ocazii, faptul ca anumite dispozitii ale Tratatului se adreseazǎ, în mod formal, statelor membre nu exclude posibilitatea ca, în acelasi timp, sǎ fie conferite drepturi oricarei persoane interesate de respectarea obligatiilor astfel stabilite.
Din însusi textul art. 119 rezulta ca se impune statelor o obligatie de rezultat, care ar trebui sa fie realizata, în mod imperativ, într-un interval de timp determinat.
Eficacitatea acestei dispozitii nu poate fi afectata de împrejurarea ca obligatia impusa prin Tratat nu a fost respectata de anumite state membre si ca institutiile comune au reactionat insuficient împotriva acestei abtineri de a actiona.
A admite contrariul ar risca sa transforme încalcarea dreptului în regula de interpretare, pozitie pe care Curtea nu poate sa o adopte fara a fi în contradictie cu misiunea care îi este încredintata prin art. 164 din Tratat.
În sfârsit, facând referire la "statele membre", art. 119 vizeazǎ aceste state în exercitarea acelora dintre functiile lor care pot contribui în mod util la punerea în aplicare a principiului remunerarii egale.
Or, contrar a Ceea ce a fost expus pe parcursul procedurii, aceasta dispozitie este departe de a fi epuizata printr-o trimitere la competenta autoritatilor legislative nationale.
Referirea art. 119 la "statele membre" nu poate fi deci interpretata ca excluzând interventia autoritatii judecatoresti în sensul aplicarii directe a Tratatului.
Nu poate fi retinut, în sens contrar, nici argumentul potrivit caruia aplicarea de catre organele jurisdictionale de drept intern a principiului remunerarii egale ar avea ca efect modificarea a Ceea ce au convenit partile prin acte tinând de autonomia privatǎ sau profesionalǎ, cum ar fi contractele individuale si conventiile colective de munca.
Într-adevar, art. 119 având un caracter imperativ, interdictia discriminarilor între lucratorii de sex masculin si cei de sex feminin se impune nu doar actiunii autoritatilor publice, ci se extinde în egala masura asupra tuturor conventiilor care au ca scop reglarea în mod colectiv a muncii salariate, precum si asupra contractelor între particular;
În consecintǎ, Curtea va raspunde la prima întrebare ca principiul remunerarii egale din art. 119 este susceptibil de a fi invocat în fata instantelor nationale, iar acestea au datoria de a asigura protectia drepturilor pe care aceasta dispozitie le confera justitiabililor, în special în cazul discriminarilor care îsi au originea în mod direct în dispozitii legislative sau conventii colective de munca, precum si în cazul unei remunerari inegale pentru munca egala a lucratorilor de sex feminin si de sex masculin, atunci când aceasta este realizata în aCeeasi institutie sau în acelasi serviciu, privat sau public.
Cu privire la a doua întrebare (punerea în aplicare a art. 119 si competentele Comunitatii, respectiv ale statelor membre)
În a doua întrebare se pune problema daca art. 119 a devenit "aplicabil în dreptul intern al statelor membre în functie de masurile luate de autoritatile Comunitatii" sau daca trebuie "sa se admita în acest domeniu competenta exclusiva a legiuitorului national".
Dupa cum a aratat si mai sus, Curtea considera oprtun sa se includa în aceasta întrebare si de la ce data trebuie recunoscut efectul direct al art. 119.
Din perspectiva tuturor acestor probleme, trebuie sa se stabileasca în primul rând cronologia actelor adoptate la nivel comunitar pentru a asigura punerea în aplicare a dispozitiei a carei interpretare face obiectul analizei.
În conformitate cu art. 119, aplicarea principiului remunerarii egale trebuia sa fie asigurata în mod uniform cel mai târziu pâna la sfârsitul primei etape a perioadei de tranzitie.
Din informatiile comunicate de Comisie rezulta ca punerea în aplicare a acestui principiu prezinta totusi existenta unor diferente si decalaje importante între diferitele state.
Astfel, daca în anumite state membre principiul era deja pus în aplicare în linii mari înainte de intrarea în vigoare a Tratatului, fie în temeiul unor dispozitii constitutionale si legislative exprese, fie în temeiul unor practici sociale consacrate prin conventiile colective de munca, deplina sa realizare a suferit totusi mari întârzieri în alte state.
Aflându-se în aceasta situatie, la 30 decembrie 1961, în ajunul termenului fixat prin art. 119, statele membre au adoptat o rezolutie privind egalizarea salariilor pentru persoanele de sex masculin si de sex feminin, precizând, din anumite puncte de vedere, continutul material al principiului remunerarii egale si amânând în acelasi timp punerea în aplicare a acestuia conform unui plan esalonat în timp.
Potrivit acestei rezolutii, orice discriminari, directe sau indirecte, ar fi trebuit sa fie complet eliminate pâna la 31 decembrie 1964.
Din informatiile furnizate de Comisie rezulta ca mai multe dintre statele membre fondatoare nu au respectat totusi termenii acestei rezolutii si ca, din acest motiv, Comisia a fost obligata, în cadrul sarcinilor care îi sunt încredintate prin art. 155 din Tratat, sa reuneasca reprezentantii guvernelor si partenerii sociali pentru a analiza situatia si a armoniza masurile destinate sa favorizeze evolutia în sensul deplinei realizari a obiectivului stabilit prin art. 119.
Aceste lucrari au condus la întocmirea unor rapoarte succesive referitoare la situatia din statele membre fondatoare, dintre care cel mai recent, datat 18 iulie 1973, contine toate informatiile în rezumat.
În concluzia acestui raport, Comisia si-a anuntat intentia de a initia, în temeiul art. 169 din Tratat, proceduri privind încalcarea dreptului comunitar împotriva acelor statele membre care la acea data nu-si îndeplinisera înca obligatiile impuse de art. 119, fara ca acest avertisment sa aiba totusi vreo consecinta.
Ca urmare a unor schimburi similare întreprinse împreuna cu autoritatile competente ale noilor state membre, Comisia a declarat, în raportul sau din 17 iulie 1974, ca, începând cu 1 ianuarie 1973, art. 119 se aplica integral în Ceea ce priveste aceste state si ca acestea se gasesc astfel, începând cu aceasta data, în aCeeasi situatie ca si statele membre fondatoare.
În Ceea ce îl priveste, pentru a accelera punerea în aplicare integrala a art. 119, la 10 februarie 1975, Consiliul a adoptat Directiva 75/117 privind armonizarea legislatiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului remunerarii egale a lucratorilor de sex masculin si de sex feminin (JO L 45, p. 19).
Aceasta directiva precizeaza, în anumite privinte, domeniul de aplicare material al art. 119 si prevede, în plus, diferite dispozitii destinate, în esenta, sa amelioreze protectia juridica a lucratorilor eventual prejudiciati din cauza nerespectarii principiului remunerarii egale stabilit prin art. 119
Art. 8 din aceasta directiva acorda statelor membre un termen de un an pentru a adopta legi, regulamente si norme administrative corespunzatoare.
Din termenii expresi ai art. 119 rezulta ca aplicarea principiului remunerarii egale pentru lucratorii de sex masculin si lucratorii de sex feminin ar trebui sa fie asigurata pe deplin si ar trebui sa fie ireversibila la sfârsitul primei etape a perioadei de tranzitie, adica pâna la 1 ianuarie 1962.
Rezolutia statelor membre din 30 decembrie 1961, fara a renunta la efectele prevazute în scopul de a favoriza si accelera punerea în aplicare integrala a art. 119, nu a putut sa modifice, în mod valabil, termenul fixat prin Tratat.
Într-adevar, o modificare a Tratatului nu poate fi efectuatǎ - sub rezerva unor derogǎri expres prevǎzute - decât printr-o revizuire realizata în conformitate cu art. 236.
Mai mult, din cele expuse anterior rezulta ca, în lipsa unor dispozitii tranzitorii, principiul continut în art. 119 îsi manifesta toate efectele pentru noile state membre începând de la intrarea în vigoare a Tratatului de aderare, adica de la 1 ianuarie 1973.
Aceasta situatie juridica nu a putut fi modificata de Directiva 75/117 care a fost adoptata în temeiul art. 100 privind armonizarea legislatiilor si care are drept scop sa favorizeze, prin intermediul unor masuri care trebuie luate pe plan national, buna aplicare a art. 119, în special în vederea eliminarii discriminarilor indirecte, fara a putea totusi sa-i diminueze eficacitatea sau sa-i modifice efectul în timp.
Art. 119 se adreseaza în mod expres statelor membre, impunându-le sa asigure, într-un interval de timp dat, si apoi sa mentina aplicarea principiului remunerarii egale, însǎ aceasta obligatie asumata de state nu exclude competenta Comunitatii în domeniu.
Dimpotriva, existenta unei competente a Comunitatii rezulta din faptul ca art. 119 face parte din obiectivele Tratatului în cadrul "politicii sociale", care reprezinta obiectul titlului III, acesta fiind, la rândul sau, inclus în partea a treia, consacrata "Politicilor Comunitatii";
În absenta oricarei referiri exprese în art. 119, la eventualele actiuni pe care Comunitatea le-ar putea întreprinde în vederea punerii în aplicare a politicii sociale, trebuie sa se faca referire la sistemul general al Tratatului si la mijloacele pe care acesta le-a instituit, asa cum au fost prevazute de art. 100, 155 si, daca este cazul, 235.
Nici o dispozitie de aplicare, fie ca este edictata de institutiile Comunitatii, fie de autoritatile nationale, nu poate totusi aduce atingere efectului direct al art. 119, asa cum s-a indicat în raspunsul la prima întrebare.
Curtea va raspunde astfel la cea de-a doua întrebare în sensul ca aplicarea art. 119 trebuia sa fie pe deplin asigurata de catre statele membre fondatoare începând de la 1 ianuarie 1962, data care reprezinta începutul celei de-a doua etape a perioadei de tranzitie, si de catre noile state membre începând de la 1 ianuarie 1973, data intrarii în vigoare a Tratatului de aderare.
Primul dintre aceste termene nu a fost modificat de rezolutia statelor membre din 30 decembrie 1961.
Nici Directiva Consiliului 75/117 nu aduce atingere efectului direct al art. 119, asa cum este indicat în raspunsul la prima întrebare, iar termenul fixat de aceasta directiva nu are efect asupra termenelor stabilite prin art. 119 din Tratatul CEE si, respectiv, prin Tratatul de aderare.
Chiar în domeniile în care art. 119 nu ar avea un efect direct, aceasta dispozitie nu se poate interpreta ca rezervând o competenta exclusiva legiuitorului national pentru punerea în aplicare a principiului remunerarii egale, aceasta putând fi realizatǎ, în masura în care este necesar, printr-o actiune comuna a dispozitiilor comunitare si nationale.
Cu privire la efectul în timp al acestei hotarâri
Guvernele Irlandei si Regatului Unit au atras atentia Curtii asupra consecintelor de ordin economic care s-ar putea produce ca urmare a recunoasterii efectului direct al dispozitiilor art. 119, din cauza faptului ca o astfel de hotǎrâre ar putea declansa, în numeroase domenii ale vietii economice, cereri în pretentii retroactiv, începând cu data de la care acest efect. s-a produs
Având în vedere numarul ridicat de persoane interesate, astfel de pretentii, imprevizibile pentru întreprinderi, ar putea avea efecte grave asupra situatiei financiare a acestora, putându-le aduce pe unele dintre ele în stare de faliment.
Desi consecintele practice ale oricarui act jurisdictional trebuie sa fie cântarite cu grija, nu se poate totusi merge pâna la a se înfrânge obiectivitatea legii si a compromite aplicarea sa viitoare din cauza repercusiunilor pe care o decizie a justitiei le-ar putea antrena pentru trecut.
Cu toate acestea, vazând comportamentul mai multor state membre si masurile luate de Comisie si aduse în mod repetat la cunostinta mediilor interesate, trebuie sa se tina seama, în mod exceptional, de faptul ca partile interesate au fost determinate, pentru o perioada îndelungata, sa mentina practici contrare art. 119, desi acestea nu erau înca interzise de legislatia lor nationala.
Comisia nu a introdus împotriva statelor membre actiuni în constatarea neîndeplinirii obligatiilor în conformitate cu art. 169 si, în ciuda avertismentelor date, aceasta a fost de natura sa consolideze impresia gresita în Ceea ce priveste efectele art. 119.
În aceste conditii, trebuie sa se constate ca, necunoscându-se nivelul global la care ar fi fost stabilite remuneratiile, consideratii imperioase de securitate juridica, tinând de ansamblul intereselor publice si private care sunt în joc, împiedica în principiu rediscutarea remuneratiilor corespunzatoare unor perioade din trecut.
În consecinta, efectul direct al art. 119 nu poate fi invocat în sprijinul unor cereri în pretentii privind perioade de remunerare anterioare datei prezentei hotarâri, cu exceptia lucratorilor care au introdus anterior o actiune în justitie sau au formulat o cerere echivalenta.
Cu privire la cheltuielile de judecata
Cheltuielile pretinse de catre Comisia Comunitatilor Europene, care a prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei rambursari.
Procedura are, în Ceea ce priveste partile în actiunea principala, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul Cour du travail din Bruxelles, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
pronuntându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de Cour du travail din Bruxelles prin hotarârea din 23 aprilie 1975, hotaraste:
Principiul remunerarii egale pentru lucratorii de sex masculin si cei de sex feminin stabilit prin art. 119 este susceptibil de a fi invocat în fata instantelor nationale. Aceste instante au datoria de a asigura protectia drepturilor pe care aceasta dispozitie o confera justitiabililor, în special în cazul discriminarilor care îsi au sursa direct în dispozitii legislative sau conventii colective de munca, precum si în cazul unei remunerari inegale pentru munca egala a lucratorilor de sex feminin si de sex masculin, atunci când aceasta este îndeplinita în aCeeasi institutie sau în acelasi serviciu, privat sau public.
Aplicarea art. 119 trebuia sa fie pe deplin asigurata de catre statele membre fondatoare, începând de la 1 ianuarie 1962, care reprezinta începutul celei de-a doua etape a perioadei de tranzitie, si de catre noile state membre începând de la 1 ianuarie 1973, data intrarii în vigoare a Tratatului de aderare. Primul dintre aceste termene nu a fost modificat de rezolutia statelor membre din 30 decembrie 1961.
Directiva Consiliului 75/117 nu aduce atingere efectului direct al art. 119, iar termenul fixat de aceasta directiva nu are efect asupra termenelor stabilite prin art. 119 din Tratatul CEE si, respectiv, prin Tratatul de aderare.
Chiar în domeniile în care art. 119 nu ar avea un efect direct, nu se poate interpreta aceasta dispozitie ca rezervând o competenta exclusiva legiuitorului national pentru punerea în aplicare a principiului remunerarii egale, aceasta putând sa rezulte, daca este nevoie, dintr-o actiune comuna a dispozitiilor comunitare si nationale.
Cu exceptia cazului lucratorilor care au introdus anterior o actiune în justitie sau au formulat o cerere echivalenta, efectul direct al art. 119 nu poate fi invocat în sprijinul unor cereri în pretentii privind perioade de remunerare anterioare datei prezentei hotarâri.
Hotarârea Curtii din 10 aprilie 1984, in cauza Von Colson et Kamann c. Land NordRhein-Westfalen, 14/83, Rec. p. 1891[2]
Egalitatea de tratament între barbati si femei - Accesul la încadrarea în munca
Pronuntarea unei hotarâri preliminare privind interpretarea Directivei Consiliului 76/207 din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ce priveste accesul la încadrare în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca (JO L 39, p. 40),
Prin ordonanta din 6 decembrie 1982, înregistrata la Curte pe 24 ianuarie 1983, Arbeitsgericht din Hamm a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, mai multe întrebari preliminare privind interpretarea Directivei Consiliului 76/207 din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ce priveste accesul la încadrarea în munca, formarea si promovarea profesionala si conditiile de munca (JO L 39, p. 40).
Aceste întrebari au fost ridicate în cadrul unui litigiu care opune doua asistente sociale calificate, Sabine von Colson si Elisabeth Kamann, Landului NordRhein-Westfalen. Din motivarea ordonantei de trimitere rezulta ca institutia penitenciara din Werl, rezervata detinutilor de sex masculin si administrata de Landul NordRhein-Westfalen a refuzat sa angajeze reclamantele în cauza principala din cauze legate de sexul acestora. Functionarii însarcinati cu recrutarea si-ar fi motivat refuzul de a le angaja pe reclamante, invocând problemele si riscurile legate de angajarea unor candidate de sex feminin în institutii de acest tip si ar fi preferat, din aceste motive, candidati de sex masculin, a caror calificare era, cu toate acestea, inferioara.
Instanta nationala, dupa ce a retinut ca discriminarea s-a produs, a apreciat ca singura sanctiune a unei discriminari comise la angajare era, în temeiul dreptului german, repararea "prejudiciului de încredere" (moral) (Vertrauensschaden), adica a prejudiciului pe care îl genereaza pentru candidatii discriminati faptul de a crede ca raportul de munca va fi stabilit fara nici o discriminare. O astfel de despagubire este prevazuta de art. 611a alin. (2) din BGB.
În temeiul acestei dispozitii angajatorul este obligat, în caz de discriminare în ce priveste accesul la încadrarea în munca, "la plata de daune-interese pentru prejudiciul pe care îl sufera lucratorul, din cauza faptului ca acesta crede cu toata convingerea ca o astfel de încalcare (a principiului egalitatii de tratament) nu va constitui un impediment la stabilirea raportului de munca". Acest articol are drept obiect transpunerea Directivei Consiliului 76/207 mentionata mai anterior.
Instanta nationala a considerat - în consecinta - ca ar putea, în temeiul dreptului german, sa dispuna doar rambursarea cheltuielilor de deplasare suportate de reclamanta von Colson cu ocazia candidaturii sale la locul de munca respectiv (7,20 DEM) si ca ar trebui sa respinga celelalte capete ale cererii reclamantelor.
Cu toate acestea, pentru a stabili regulile de drept comunitar aplicabile în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în munca, instanta nationala a înaintat Curtii urmatoarele întrebari:
Din dispozitiile Directivei Consiliului din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ce priveste accesul la încadrarea în munca, formarea si promovarea profesionala si conditiile de munca (76/207/CEE) rezulta ca o discriminare pe motive de sex, în cazul accesului la încadrarea în munca (neîncheierea unui contract de munca având în vedere sexul candidatului/preferinta acordata altui candidat pe motive de sex) trebuie sanctionata prin obligatia impusa angajatorului, autor al discriminarii, de a încheia un contract de munca cu candidatul discriminat?
În cazul unui raspuns afirmativ la prima întrebare:
a) Sanctiunea constând în "obligatia de a încheia un contract de munca" se aplica doar atunci când, dupa ce s-a stabilit efectiv ca angajatorul a luat decizia sa în mod subiectiv în baza unor criterii motivate de sex, se poate, în afara de aceasta, stabili ca, în mod obiectiv, candidatul discriminat este - conform unor criterii licite - mai calificat pentru a exercita activitatea respectiva decât candidatul cu care a fost încheiat contractul de munca?
b) Sau angajatorul este obligat în egala masura sa angajeze candidatul discriminat chiar atunci când se poate stabili ca angajatorul a luat decizia în mod subiectiv, în baza unor criterii motivate de sex dar în mod obiectiv candidatul discriminat si cel care i-a fost preferat sunt la fel de calificati?
c) În sfârsit, candidatul discriminat are în egala masura motive pentru valorificarea în justitie a dreptului de a fi angajat, chiar atunci când candidatul discriminat este cu certitudine, în mod obiectiv, mai putin calificat decât candidatul care i-a fost preferat, dar s-a stabilit ca angajatorul a exclus de la început din alegerea sa, în mod subiectiv, pe baza unor criterii licite, candidatul discriminat pe motive de sex?
Pentru cazul în care, în spiritul întrebarilor 2 a) si 2 c), solutia depinde de calificarea obiectiva a candidatului:
Solutia care urmeaza sa fie data depinde integral de aprecierea judecatorului si care sunt criteriile si regulile procedurale aplicabile în ce priveste expunerea caracterului justificat al cererii si sarcina probei?
În cazul unui raspuns de principiu afirmativ la prima întrebare:
În cazul în care, în prezenta a mai mult de doi candidati pentru acelasi loc de munca, mai mult de o persoana ar fi fost exclusa de la început, pentru motive de sex al acesteia prin alegerea facuta conform unor criterii licite, fiecare din aceste persoane este îndreptatita sa invoce dreptul la încheierea unui contract de munca?
În acest caz, instanta este obligata eventual sa faca propria sa alegere între candidatii discriminati? În cazul unui raspuns negativ la întrebarea formulata în paragraful anterior, ce alta sanctiune de drept material poate fi aplicata?
În cazul unui raspuns de principiu negativ la prima întrebare:
Care trebuie sa fie atunci, în conformitate cu dispozitiile Directivei 76/207/CEE, sanctiunea unei discriminari constatate în cazul accesului la încadrarea în munca?
În aceasta privinta poate opera o distinctie conform întrebarilor de la 2 a) - 2 c)?
Directiva 76/207/CEE, în interpretarea data de Curtea de Justitie ca raspuns la întrebarile de mai sus, se aplica direct în Republica Federala Germania?
Aceste întrebari au ca scop principal sa stabileasca daca Directiva 76/207 impune statelor membre sa prevada consecinte juridice sau sanctiuni speciale în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în munca (întrebarile de la 1 la 5) si daca particularii pot, atunci când este cazul, sa invoce în fata organelor jurisdictionale de drept intern dispozitiile directivei, acolo unde aceasta nu a fost transpusa în ordinea juridica nationala, în termenele prevazute (întrebarea 6).
a) Cu privire la prima întrebare
Prin prima sa întrebare, instanta nationala întreaba în esenta daca Directiva 76/207 impune ca o discriminare pe motive de sex în cazul accesului la încadrarea în munca trebuie sa fie sanctionata prin obligatia impusa angajatorului, autor al discriminarii, de a încheia un contract de munca cu candidatul discriminat.
Conform instantei nationale, rezulta clar din expunerea de motive si din însusi textul directivei ca aceasta impune adoptarea unor dispozitii legale care sa prevada sanctiuni efective sau, conform avizului sau, ar fi eficienta doar o reparatie în natura care sa conduca la angajarea persoanelor ce au facut obiectul unei discriminari.
Conform reclamantelor din actiunea principala, art. 611a alin. (2) din BGB, limitând dreptul la despagubire doar la prejudiciul de încredere (moral), ar fi exclus posibilitatile de reparatie care rezulta din dreptul comun. Directiva 76/207 ar obliga statele membre sa instituie masuri corespunzatoare pentru a evita pe viitor discriminarile. Ar trebui, cel putin, sa se considere ca nu trebuie sa se tina seama de art. 611a alin. (2). Aceasta ar avea drept consecinta obligarea angajatorului de a încheia un contract de munca cu candidatul discriminat.
Guvernul Republicii Federale Germania, desi este constient de necesitatea unei transpuneri eficiente a directivei, insista asupra faptului ca fiecare stat membru ar dispune, în conformitate cu art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE, de o libertate de apreciere în ce priveste consecintele juridice care trebuie sa rezulte dintr-o încalcare a principiului egalitatii de tratament. Acest guvern evidentiaza, pe de alta parte, posibilitatea instantelor germane de a elabora, în baza dreptului privat national si conformându-se continutului directivei, solutii adecvate corespunzatoare atât principiului egalitatii de tratament, cât si intereselor tuturor partilor. În sfârsit, o consecinta juridica perceptibila ar fi de ajuns, dupa parerea sa, pentru a face sa fie respectat principiul egalitatii de tratament si aceasta nu ar trebui sa fie prevazuta decât în cazul în care candidatul discriminat ar fi mai calificat decât altii pentru a exercita activitatea respectiva, dar nu si în cazul în care candidatii ar avea aceleasi calificari.
Guvernul danez considera ca directiva a lasat statelor membre, în mod deliberat, alegerea sanctiunilor, conform situatiei lor nationale si sistemului lor juridic. Ar trebui ca statele membre sa sanctioneze încalcarile principiului egalitatii de tratament în acelasi mod în care sanctioneaza încalcarile similare ale normelor de drept intern din domenii înrudite si nereglementate de dreptul comunitar.
Guvernul Regatului Unit arata ca intra în competenta statelor membre sa aleaga masurile pe care le considera necesare pentru a garanta ca obligatiile care le incumba în temeiul directivei vor fi îndeplinite. Directiva nu ar da nici o indicatie asupra masurilor pe care statele membre trebuie sa le adopte, iar întrebarile înaintate Curtii ar demonstra prin ele însele si în mod evident dificultatile întâlnite în stabilirea unor masuri corespunzatoare.
Comisia Comunitatilor Europene considera ca daca directiva lasa statelor membre alegerea si determinarea sanctiunilor, transpunerea acesteia ar trebui totusi sa fie eficace în ce priveste rezultatul. Principiul transpunerii eficiente a directivei ar impune ca sanctiunile sa fie concepute astfel încât sa reprezinte, pentru candidatul discriminat, o reparatie corespunzatoare, iar pentru angajator un mijloc de presiune pe care sa-l ia în considerare si care l-ar determina sa respecte principiul egalitatii de tratament. O reglementare nationala care ar da dreptul doar la repararea prejudiciului de încredere (Vertrauensschaden) nu ar fi suficienta pentru a garanta respectarea acestui principiu.
În conformitate cu art. 189 alin. (3), "directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru caruia i se adreseaza în ce priveste rezultatul de atins, lasând în acelasi timp autoritatilor nationale competenta în ce priveste alegerea formei si a mijloacelor". Daca este adevarat ca aceasta dispozitie rezerva statelor membre libertatea de a alege caile si mijloacele destinate sa asigure punerea în aplicare a directivei, aceasta libertate nu aduce atingere obligatiei, pentru fiecare din statele destinatare, de a lua, în cadrul ordinii juridice nationale, toate masurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei, conform obiectivului pe care aceasta îl urmareste.
Trebuie deci sa se examineze Directiva 76/207 pentru a stabili daca aceasta impune statelor membre sa prevada anumite consecinte juridice sau sanctiuni în cazul încalcarii principiului egalitatii de tratament privind accesul la încadrarea în munca.
Aceasta directiva are ca obiect punerea în aplicare, în statele membre, a principiului egalitatii de tratament între barbati si femei, asigurând în special, lucratorilor de un sex si de celalalt, o egalitate efectiva a sanselor în ace priveste accesul la încadrarea în munca. În acest scop, art. 2 defineste principiul egalitatii de tratament si limitele acestuia, în timp ce art. 3 alin. (1) îi stabileste domeniul de aplicare în ce priveste, în special, accesul la încadrarea în munca. Art. 3, alin. (2) lit. a) prevede ca statele membre adopta masurile necesare pentru ca orice dispozitii legale, reglemente si norme administrative contrare principiului egalitatii de tratament sa fie eliminate.
Art. 6 impune statelor membre obligatia de a introduce în ordinea juridica interna masurile necesare pentru a permite oricarei persoane care se considera lezata de o discriminare, "sa îsi urmareasca drepturile pe cale judecatoreasca" (accesul la justitie). Din aceasta dispozitie rezulta ca statele membre sunt obligate sa ia masuri care sa fie suficient de eficiente pentru a atinge scopul directivei si sa faca astfel încât aceste masuri sa poata fi invocate efectiv în fata instantelor nationale de catre persoanele interesate. Astfel de masuri pot, spre exemplu, sa cuprinda dispozitii care sa oblige angajatorul sa angajeze candidatul discriminat sau sa acorde o despagubire materiala corespunzatoare, acestea fiind întarite, atunci când este cazul, printr-un sistem de amenzi. Trebuie totusi sa se constate ca directiva nu impune o sanctiune determinata, ci lasa statelor membre libertatea de a alege între diferitele solutii potrivite pentru realizarea obiectivului sau.
În consecinta, raspunsul la prima întrebare este ca Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare pe motive de sex în cazul accesului la încadrarea în munca sa fie sanctionata prin obligatia impusa angajatorului, autor al discriminarii, de a încheia un contract de munca cu candidatul discriminat.
b) Cu privire la întrebarile de la 2 - 4
Întrebarilor de la 2 - 4, nefiind puse decât pentru cazul în care angajatorul ar fi obligat sa încadreze în munca candidatul discriminat, nu mai este cazul sa li se raspunda.
c) Cu privire la întrebarile 5 si 6
Prin cea de-a cincea întrebare, instanta nationala solicita în esenta Curtii sa se pronunte daca este posibil sa reiasa din interpretarea directivei, ci în caz de discriminare, o alta sanctiune decât dreptul la încheierea unui contract de munca. Cea de-a sasea întrebare urmareste sa afle daca directiva, conform interpretarii care urmeaza sa i se dea, poate fi invocata de persoanele lezate în fata organelor jurisdictionale de drept intern.
În acest sens, o egalitate efectiva a sanselor nu poate fi realizata în absenta unui sistem de sanctiuni corespunzator. O astfel de consecinta rezulta nu doar din scopul directivei, ci în special din art. 6 al acesteia care, oferind candidatilor în vederea încadrarii în munca ce au facut obiectul unei discriminari dreptul de a introduce o actiune în justitie, recunoaste în favoarea acestora existenta unor drepturi care pot fi invocate în justitie.
Daca o aplicare completa a directivei nu impune, asa cum s-a constatat în raspunsul la prima întrebare, o sanctiune determinata în cazul încalcarii interdictiei de discriminare, aceasta implica totusi ca sanctiunea sa fie de natura a asigura o protectie juridica efectiva si eficienta. În plus, aceasta trebuie sa aiba fata de angajator un efect disuasiv real. Rezulta de aici ca, atunci când un stat membru hotaraste sa sanctioneze încalcarea interdictiei de discriminare prin acordarea unei despagubiri, aceasta trebuie în orice caz sa fie proportionala cu prejudiciul suferit.
În consecinta, este evident ca legislatia nationala care limiteaza dreptul la reparatie al persoanelor care au facut obiectul unei discriminari în cazul accesului la încadrarea în munca la o despagubire pur simbolica, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile ocazionate de candidatura acestora, nu ar fi conforma exigentelor unei transpuneri eficiente a directivei.
Natura sanctiunilor prevazute în Republica Federala Germania în caz de discriminare privind accesul la încadrarea în munca, si în special întrebarea daca regula prevazuta la art. 611a alin. (2) din BGB exclude posibilitatile de despagubire care rezulta din dreptul comun, au fost îndelung discutate în fata Curtii. În acest sens, guvernul Republicii Federale Germania a subliniat în cadrul procedurii orale ca acest articol nu ar exclude în mod necesar aplicarea dreptului comun în materie de despagubire. Este numai de competenta instantei nationale sa hotarasca asupra acestui aspect de interpretare privind dreptul sau national.
Trebuie sa se precizeze ca obligatia statelor membre, care decurge dintr-o directiva, de a atinge rezultatul prevazut de aceasta, precum si îndatorirea lor, în conformitate cu art. 5 din Tratat de a adopta masurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligatii, se impun tuturor autoritatilor statelor membre, inclusiv autoritatilor jurisdictionale în cadrul competentelor acestora. Rezulta de aici ca prin aplicarea dreptului national si în special a dispozitiilor unei legi nationale special introduse în vederea aplicarii Directivei 76/207, instanta nationala este obligata sa interpreteze dreptul sau national potrivit textului si scopului directivei, pentru a obtine rezultatul prevazut de art. 189 alin. (3).
În schimb, dupa cum reiese din consideratiile de mai sus, directiva nu cuprinde - în ce priveste sanctiunile unei eventuale discriminari - nici o obligatie neconditionata si suficient de precisa care sa poata fi invocata de un particular, în lipsa unor masuri de aplicare adoptate în termen, pentru a obtine o anumita despagubire în temeiul directivei, atunci când o astfel de consecinta nu este prevazuta sau permisa de legislatia nationala.
Este cazul sa se precizeze pentru instanta nationala ca, daca Directiva 76/207 lasa statelor membre, pentru a sanctiona încalcarea interdictiei de discriminare, libertatea de a alege între diferitele solutii potrivite pentru a atinge scopul acesteia, ea implica totusi faptul ca, daca un stat membru alege sanctionarea încalcarii interdictiei respective prin acordarea unei despagubiri, aceasta trebuie, în orice caz, pentru a fi eficienta si pentru a avea un efect disuasiv, sa fie proportionala cu prejudiciile suferite si trebuie sa depaseasca o despagubire pur simbolica cum ar fi, spre exemplu, doar restituirea cheltuielilor determinate de candidatura. Este de competenta instantei nationale sa dea legii adoptate în vederea aplicarii directivei, în masura în care dreptul national îi acorda o libertate de apreciere, o interpretare si o aplicare conforme cu exigentele dreptului comunitar.
Cu privire la cheltuielile de judecata
Cheltuielile pretinse de guvernele Republicii Federale Germania, Danemarcei si Regatului Unit, precum si de catre Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei restituiri. Întrucât aceasta procedura, în ce priveste partile din actiunea principala, are natura juridica a unei cereri aflata pe rolul instantei nationale, aceasta din urma are competenta sa se pronunte asupra cheltuielilor.de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
pronuntându-se asupra întrebarilor care i-au fost adresate de Arbeitsgericht din Hamm, prin ordonanta din 6 decembrie 1982, hotaraste:
Directiva 76/207 nu impune ca o discriminare pe motive de sex în cazul accesului la încadrarea în munca sa fie sanctionata prin obligatia impusa angajatorului, autor al discriminarii, de a încheia un contract de munca cu candidatul discriminat.
Directiva nu cuprinde, în ce priveste sanctiunile unei eventuale discriminari, nici o obligatie neconditionata si suficient de precisa care sa poata fi invocata de un particular, în lipsa unor masuri de aplicare adoptate în termen, pentru a obtine o anumita despagubire în temeiul directivei, atunci când o astfel de consecinta nu este prevazuta sau permisa de legislatia nationala.
Daca Directiva 76/207 lasa statelor membre, pentru a sanctiona încalcarea interdictiei de discriminare, libertatea de a alege între diferitele solutii potrivite pentru a realiza scopul acesteia, ea implica faptul ca, daca un stat membru alege sanctionarea încalcarii interdictiei respective prin acordarea unei despagubiri, aceasta trebuie, în orice caz, pentru a fi eficienta si pentru a avea un efect disuasiv, sa fie proportionala cu prejudiciile suferite si trebuie sa depaseasca o despagubire pur simbolica, spre exemplu, doar restituirea cheltuielilor ocazionate de candidatura. Este de competenta instantei nationale sa dea legii adoptate în vederea aplicarii directivei, în masura în care dreptul national îi acorda o libertate de apreciere, o interpretare si o aplicare conforme cu exigentele dreptului comunitar.
Hotarârea Curtii din 15 mai 1986, in cauza Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary, 222/84, Rec. p. 1651
Egalitatea de tratament între barbati si femei - Membru înarmat al politiei auxiliare
Pronuntarea unei hotarâri preliminare privind interpretarea Directivei Consiliului 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ce priveste accesul la încadrarea în munca, formarea si promovarea profesionala si conditiile de munca (JO L 39, p. 40) si a art. 224 din Tratatul CEE,
Prin decizia din 8 august 1984, înregistrata la Curte la 4 septembrie 1984, Industrial Tribunal of Northern Ireland, din Belfast, a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, mai multe întrebari preliminare privind interpretarea Directivei Consiliului 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în Ceea ce priveste accesul la încadrare în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca ( (JO L 39, p.40) si a art. 224 din Tratatul CEE.
Aceste întrebari au fost adresate în cadrul unui litigiu între dna Marguerite I. Johnston si Chief Constable al Royal Ulster Constabulary (denumita în continuare RUC). Aceasta din urma este autoritatea competenta sa numeasca membri auxiliari ai fortelor de politie în RUC Reserve în Irlanda de Nord, în special pentru locuri de munca cu norma întreaga, în baza unor contracte încheiate pe o durata de trei ani si care pot fi reînnoite, în RUC Full-time Reserve. Litigiul priveste refuzul Chief Constable de a reînnoi contractul dnei Johnston în calitate de membru al RUC Full-time Reserve si de a-i oferi instruirea în mânuirea si folosirea armelor de foc.
Din hotarârea de trimitere reiese ca dispozitiile Royal Ulster Constabulary Reserve (Appointment and Conditions of Service) Regulations (NI) 1973, care reglementeaza modalitatile de numire si conditiile de munca în politia auxiliara, nu fac nici o diferenta între barbati si femei care sa aiba importanta în cauza. În plus, din art. 10 si 19 din Sex Discrimination (Northern Ireland) Order 1976 - SI 1976, nr. 1042 (NI 15), care stabileste regulile menite sa elimine discriminarile pe motive de sex si sa aplice principiul egalitatii în ce priveste accesul la încadrare în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca, reiese faptul ca interdictia discriminarii se aplica locurilor de munca din politie si ca barbatii si femeile nu trebuie sa fie tratati diferentiat în aceasta privinta, cu exceptia taliei, uniformei, echipamentulului sau alocatiilor pentru uniforma sau echipament. Totusi, conform art. 53 alin. (1) din Sex Discrimination Order, nici una dintre dispozitiile sale care interzic discriminarile
«nu poate avea ca efect ilegalitatea unui act ce a luat nastere în scopul apararii sigurantei statului sau protejarii securitatii sau a ordinii publice»,
si, conform alin. (2) din acelasi articol,
«un certificat semnat de ministru sau în numele acestuia, atestând ca un act descris în certificat a luat nastere într-unul din scopurile enuntate în alin. (1) constituie proba irefragabila ca acest act a intervenit în acest scop».
În Regatul Unit, de regula, politistii nu poarta arme de foc în exercitiul functiunii, în afara de operatiunile speciale, în aceasta privinta nefacându-se nici o distinctie între barbati si femei. Întrucât numarul de atentate carora le-au cazut victime politisti în Irlanda de Nord este ridicat de mai multi ani, Chief Constable din RUC a considerat ca nu mai poate mentine aceasta practica. S-a hotarât ca, în RUC si RUC Reserve, barbatii sa poarte arme de foc în exercitiul normal al functiunii, dar ca femeile sa nu fie echipate cu arme de foc si sa nu fie instruite în mânuirea si folosirea acestora.
În aceste împrejurari, în 1980 Chief Constable a considerat ca numarul femeilor în RUC era suficient pentru îndatoririle speciale care sunt, de regula, încredintate efectivelor feminine. Cum îndatoririle generale de politie presupun frecvent misiuni în cadrul carora portul de arma este necesar, s-a considerat ca aceste însarcinari nu ar trebui sa mai fie încredintate femeilor si s-a hotarât sa nu mai ofere sau sa nu se mai reînnoiasca contracte femeilor în RUC Full-time Reserve, decât atunci când acestea ar trebui sa îndeplineasca misiuni rezervate efectivelor feminine. Dupa aceasta hotarâre, cu o singura exceptie, nici un contract nu a mai fost semnat sau reînnoit pentru o femeie în RUC Full-time Reserve.
Conform deciziei de trimitere, dna Johnston fusese, din 1974 pâna în 1980, membra a RUC Full-time Reserve. Ea îndeplinise eficient misiunile generale de politist în uniforma, spre exemplu asigurarea permanentei la post, participarea la patrule mobile, conducerea vehiculului de patrulare si participarea la perchezitia persoanelor retinute. În îndeplinirea acestor misiuni, ea nu purta arma si, în afara postului de politie, era de regula însotita de un barbat înarmat din RUC Full-time Reserve. În 1980, Chief Constable a refuzat sa-i reînnoiasca contractul, din pricina noii sale politici, mentionata anterior, cu privire la femeile membre ale RUC Full-time Reserve.
Dna Johnston a introdus o actiune în fata Industrial Tribunal împotriva refuzului, ca urmare a aplicarii acestei noi politici, de a i se reînnoi contractul si de a i se oferi instruirea în mânuirea armelor de foc, aratând ca facuse obiectul unei discriminari nelegale, interzise de Sex Discrimination Order.
În cursul procedurii în fata Industrial Tribunal, Chief Constable a prezentat un certificat al Secretary of State prin care acest ministru al guvernului Regatului Unit atesta, potrivit art. 53 din Sex Discrimination Order, mentionat anterior, ca «actul prin care Royal Ulster Constabulary refuzase sa-i ofere dnei Marguerite I. Johnston un nou loc de munca cu norma întreaga la Royal Ulster Constabulary Reserve intervenise în scopul : a) de a apara siguranta statului; si b) de a proteja securitatea si ordinea publica».
Dna Johnston a facut trimitere la Directiva 76/207. Într-adevar, aceasta prevede, conform art. 1, punerea în aplicare a principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ce priveste accesul la încadrarea în munca, inclusiv promovarea, si la formarea profesionala, precum si în ce priveste conditiile de munca. Acest principiu implica, potrivit art. 2 alin. (1), absenta oricarei discriminari pe motive de sex, sub rezerva derogarilor permise de alin. (2) si (3). În vederea aplicarii acestui principiu în diferite domenii, art. 3 si 5 impun statelor membre în mod special eliminarea dispozitiilor legislative, regulamentelor si normelor administrative contrare principiului si revizuirea acelora dintre legislative, regulamentelor si normelor administrative în care preocuparea pentru protectie care le-a inspirat initial nu mai este întemeiata. Conform art. 6, orice persoana care se considera nedreptatita de o discriminare trebuie sa îsi poata urmari drepturile în instanta.
Pentru a fi în masura sa hotarasca în privinta acestui litigiu, Industrial Tribunal a adresat Curtii urmatoarele întrebari preliminare:
Directiva Consiliului 76/207, considerata atât în sine, cât si în lumina împrejurarilor prezentei cauze, trebuie sa fie interpretata în sensul ca permite unui stat membru sa excluda din domeniul sau de aplicare acte de discriminare pe motive de sex în ce priveste accesul la încadrare în munca, îndeplinite cu scopul de a apara siguranta statului sau de a proteja ordinea publica sau securitatea publica?
Aceasta directiva, considerata atât în sine, cât si ansamblul împrejurarilor prezentei cauze, permite considerarea unui loc de munca cu norma întreaga ca membru înarmat al politiei auxiliare sau instruirea în mânuirea si folosirea armelor de foc în vederea unui astfel de loc de munca printre acele activitati profesionale si, dupa caz, formarea care conduce la acestea, pentru care, date fiind natura sau conditiile exercitarii lor, sexul constituie o conditie determinanta, în sensul art. 2 alin. (2)?
Care sunt principiile si criteriile pe care trebuie sa le aplice statele membre pentru a decide daca «sexul constituie o conditie determinanta» în sensul art. 2 alin. (2), în ce priveste, pe de o parte, «activitatile profesionale» ale unui membru înarmat al politiei auxiliare si, pe de alta parte, «formarea care conduce la acestea», prin prisma naturii sau conditiilor exercitarii acestora?
Politica aplicata de un sef de politie, care are atributii legale în conducerea si controlul politiei, ca femeile membre ale politiei sa nu poarte arme de foc, poate - luând în considerare împrejurarile prezentei cauze - sa constituie «o dispozitie referitoare la protectia femeilor», în sensul art. 2 alin. (3) sau «o dispozitie administrativa» determinata de «preocuparea pentru protectie», în sensul art. 3 alin. (2) lit. (c) din directiva?
În cazul unui raspuns afirmativ la întrebarea a patra, care sunt principiile si criteriile pe care statele membre trebuie sa le aplice pentru a decide daca «preocuparea pentru protectie» este «întemeiata» în sensul art. 3 alin. (2) lit. (c)?
În împrejurarile date, reclamanta poate sa invoce în fata autoritatlor jurisdictionale de drept intern ale statelor membre principiul egalitatii de tratament cuprins în dispozitiile respective ale directivei,?
În cazul unui raspuns afirmativ la întrebarea a sasea
a) Art. 224 din Tratatul CEE, considerat în sine, trebuie interpretat în sensul ca autorizeaza statele membre, când acestea se confrunta cu tulburari interne grave care afecteaza ordinea publica, sa se sustraga, în temeiul directivei, de la obligatiile care le-ar reveni în perioade normale (sau ar reveni angajatorilor aflati în domeniul lor de competenta)?
b) În acest caz, pentru a împiedica un stat membru sa invoce art. 224 din Tratatul CEE, un particular poate sustine faptul ca acel stat membru nu a procedat la consultari cu alte state membre?
Pentru a putea formula raspunsuri utile pentru aceste întrebari, în vederea solutionarii litigiului în cauza principala, trebuie precizata situatia asupra careia Industrial Tribunal este chemat sa hotarasca. Dupa cum rezulta din decizia de trimitere, Chief Constable a recunoscut în fata Industrial Tribunal ca, dintre dispozitiile cuprinse în Sex Discrimination Order, numai art. 53 era susceptibil sa-i justifice pozitia. Dna Johnston a admis ca, certificatul eliberat de Secretary of State nu i-ar oferi nini o actiune în instanta daca dreptul national ar fi aplicat izolat si ca ea invocase dispozitiile directivei pentru a înlatura efectele art. 53 din Sex Discrimination Order.
Se constata, asadar, ca întrebarile adresate de Industrial Tribunal urmaresc, în primul rând, sa stabileasca daca este compatibil cu dreptul comunitar si cu Directiva 76/207 ca un organ national de jurisdictie sa fie împiedicat de o regula cum este cea prevazuta în art. 53 alin. (2) din Sex Discrimination Order sa-si exercite pe deplin controlul jurisdictional (prima parte din întrebarea 6). Apoi scopul întrebarilor adresate de Industrial Tribunal este de a-i permite acestuia sa aprecieze daca si în ce conditii dispozitiile directivei permit, într-o situatie precum cea în cauza, sa trateze diferit barbatii si femeile la locurile de munca de la politie din motive de protectie a sigurantei publice, astfel cum figureaza în art. 53 alin. (1) din Sex Discrimination Order (întrebarile 1-5). În afara de aceasta, întrebarile adresate trebuie sa permita instantei nationale sa stie daca dispozitiile directivei pot, daca este cazul, sa fie invocate împotriva unei norme contrare din dreptul national (ultima parte a întrebarii a sasea). În functie de raspunsurile ce urmeaza a fi formulate pentru aceste întrebari, s-ar putea, în sfârsit, pune problema de a sti daca art. 224 din Tratatul CEE poate fi invocat de un stat membru pentru a înlatura obligatiile pe care i le impune directiva într-un caz cum este cel în speta (întrebarea a saptea).
Cu privire la dreptul efectiv la o actiune în instanta
Trebuie, asadar, examinata în primul rând partea din întrebarea a sasea care urmareste sa stabileasca daca dreptul comunitar, si în special Directiva 76/207, obliga statele membre sa asigure, prin organele lor jurisdictionale de drept intern, controlul efectiv al respectarii dispozitiilor directivei si ale legislatiei nationale destinate sa o transpuna.
Potrivit dnei Johnston, o dispozitie precum art. 53 alin. (2) din Sex Discrimination Order contravine art. 6 din directiva opunându-se exercitarii oricarui control jurisdictional de catre autoritatea judecatoreasca nationala competenta.
Guvernul Regatului Unit observa ca art. 6 din directiva nu obliga statele membre sa supuna unui control jurisdictional orice întrebare care se poate pune în aplicarea directivei, nici macar în domeniul sigurantei nationale si al securitatii publice. Regulile de probatiune din art. 53 alin. (2) din Sex Discrimination Order ar fi des întâlnite în dreptul procedural national. Ele si-ar gasi justificarea în faptul ca siguranta nationala si securitatea publica nu ar putea fi apreciate în mod util decât de autoritatea politica competenta, adica ministrul care elibereaza certificatul respectiv.
Comisia considera ca recunoasterea unui efect precum acela prevazut în art. 53 alin. (2) din Sex Discrimination Order certificatului eliberat de un ministru ar echivala cu refuzul oricarui control judecatoresc si, prin urmare, ar contraveni unui principiu fundamental al dreptului comunitar si art. 6 din directiva.
În aceasta privinta, trebuie amintit, în primul rând, ca art. 6 din directiva impune statelor membre obligatia de a introduce în ordinile lor juridice nationale masurile necesare pentru a permite tuturor persoanelor care se considera nedreptatite de o discriminare «sa aiba acces la justitie». Din aceasta dispozitie rezulta ca statele membre sunt obligate sa ia masuri care sa fie suficient de eficiente pentru a atinge scopul directivei si sa procedeze în asa fel încât drepturile astfel conferite sa poata fi invocate efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor nationale de persoanele interesate.
Controlul judecatoresc impus de acest articol este expresia unui principiu general de drept care se afla la baza traditiilor constitutionale comune ale statelor membre. Acest principiu a fost, de asemenea, consacrat de art. 6 si 13 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, din 4 noiembrie 1950. Dupa cum s-a recunoscut prin declaratia comuna a Adunarii, Consiliului si Comisiei, din data de 5 aprilie 1977 (JO C 103, p.1), si prin jurisprudenta Curtii, în cadrul dreptului comunitar trebuie sa se tina seama de principiile care au inspirat aceasta conventie.
În temeiul art. 6 din directiva, interpretat în lumina principiului general indicat, orice persoana are dreptul efectiv la o actiune în fata unei instante competente împotriva actelor despre care considera ca aduc atingere egalitatii de tratament pentru barbati si femei prevazute de Directiva 76/207. Statelor membre le revine obligatia de a asigura un control judecatoresc efectiv cu privire la respectarea dispozitiilor aplicabile ale dreptului comunitar si a legislatiei nationale destinate punerii în aplicare a drepturilor prevazute de directiva.
O dispozitie care, asemenea art. 53 alin. (2) din Sex Discrimination Order, confera prezentarii unui certificat cum este cel în litigiu în speta un efect de proba de netagaduit, conform careia conditiile unei derogari de la principiul egalitatii de tratament sunt îndeplinite, permite autoritatii competente sa-l priveze pe un particular de posibilitatea de a-si sustine pe cale judecatoreasca drepturile recunoscute de directiva. O atare dispozitie contravine principiului unui control judecatoresc efectiv consacrat de art. 6 din directiva.
Din acest moment se poate raspunde la aceasta parte a întrebarii a sasea adresate de Industrial Tribunal ca principiul unui control judecatoresc efectiv consacrat de art. 6 din Directiva Consiliului 76/207 din 9 februarie 1976 nu permite ca unui certificat al unei autoritati nationale care afirma ca au fost îndeplinite conditiile cerute pentru a efectua o derogare de la principiul egalitatii de tratament pentru barbati si femei, în scopul protejarii securitatii publice, sa-i fie recunoscut un efect de proba de netagaduit, care exclude orice putere de control a judecatorului.
Cu privire la aplicabilitatea Directivei 76/207 la masuri de protectie a securitatii publice
În continuare trebuie examinata prima întrebare prin care Industrial Tribunal vrea sa stabileasca daca, având în vedere absenta, din Directiva 76/207, a unei dispozitii exprese privind masurile luate în scopul apararii sigurantei statului sau a protejarii ordinii publice si în special a securitatii publice, directiva se aplica la astfel de masuri.
Potrivit dnei Johnston, nu exista, în scopurile de mai sus, nici o derogare generala de la principiul fundamental al egalitatii, fara legatura cu activitati profesionale speciale si cu natura si conditiile de exercitare a acestora. O atare derogare pentru simplul motiv ca o discriminare urmareste scopuri cum ar fi protejarea securitatii publice ar da statelor membre posibilitatea sa se sustraga unilateral de la obligatiile pe care le impune directiva.
Guvernul Regatului Unit considera ca toate clauzele de salvgardare din art. 36, 48, 56, 66, 223 si 224 din Tratatul CEE indica faptul ca nici Tratatul, nici, în consecinta, dreptul derivat din acesta nu se aplica domeniilor vizate de întrebarea judecatorului national si nu restrâng autoritatea statelor membre de a lua masurile pe care le considera utile sau necesare în aceste scopuri. Asadar, masurile vizate de prima întrebare nu ar apartine domeniului de aplicare al directivei.
Comisia propune interpretarea directivei în lumina art. 224 din Tratatul CEE, astfel încât considerentele de securitate publica ar putea, în conditiile speciale prevazute de acest articol si sub rezerva unui control jurisdictional, sa justifice derogarile de la egalitatea de tratament, chiar atunci când conditiile stricte ale art. 2 alin. (2) si (3) din directiva nu ar fi îndeplinite.
În aceasta privinta, se poate constata ca Tratatul nu prevede derogari aplicabile în cazul situatiilor susceptibile sa implice securitatea publica decât în art. 36, 48, 56, 223 si 224, care privesc situatii exceptionale bine definite. Dat fiind caracterul lor limitat, aceste articole pot fi interpretate extensiv si nu permit deducerea unei exceptii generale, inerente Tratatului, pentru orice masura luata referitor la securitatea publica. A recunoaste o rezerva generala la orice dispozitie din dreptul comunitar, în afara de conditiile specifice ale dispozitiilor Tratatului, ar risca sa aduca atingere caracterului obligatoriu si aplicarii uniforme a dreptului comunitar.
Rezulta ca nu exista nici o rezerva generala fata de aplicarea principiului egalitatii de tratament pentru barbati si femei referitor la masuri motivate de protejarea securitatii publice, mai putin aplicarea eventuala a art. 224 din Tratat, care priveste o situatie exceptionala si face obiectul întrebarii a saptea. Asadar, în primul rând în cadrul aplicarii dispozitiilor specifice ale directivei, trebuie, daca este cazul, luate în considerare faptele care au facut ca autoritatea competenta sa invoce necesitatea protejarii securitatii publice.
Este momentul sa se raspunda la prima întrebare, aratând ca discriminarile pe motive de sex, facute din ratiuni ce tin de protejarea securitatii publice, trebuie sa fie examinate în lumina derogarilor de la principiul egalitatii de tratament pentru barbati si femei prevazute de Directiva 76/207.
Cu privire la derogarile admise datorita conditiilor de exercitare a activitatii profesionale
Prin întrebarile a doua si a treia, Industrial Tribunal urmareste interpretarea derogarii de la principiul egalitatii de tratament prevazuta de art. 2 alin. (2) din directiva, pentru a fi în masura sa aprecieze daca o diferenta de tratament ca aCeea în litigiu este acoperita de aceasta derogare. În acest scop, el solicita sa fie informat cu privire la criteriile si principiile potrivit carora se poate stabili daca o activitate cum este cea în discutie în speta face parte din activitatile pentru care, «prin natura sau conditiile exercitarii lor, sexul constituie o conditie determinanta».
Dna Johnston considera ca un raspuns la aceasta întrebare nu este posibil în termeni atât de generali. Aceasta si-a îndeplinit întotdeauna satisfacator sarcinile de serviciu în politie. Femeile ar fi perfect capabile sa fie instruite în mânuirea armelor de foc. Industrial Tribunal este cel care ar trebui sa aprecieze, cu privire la sarcinile concrete pe care ea ar fi chemata sa le îndeplineasca, daca este posibila o derogare în temeiul art. 2 alin. (2) din directiva. Aceasta dispozitie nu ar permite excluderea sa totala din orice loc de munca din cadrul RUC Full-time Reserve.
Potrivit guvernului Regatului Unit, statele membre au putere discretionara în a aprecia daca, în situatia sigurantei nationale si ale securitatii sau ordinii publice, conditiile exercitarii unei activitati profesionale în politie se opun ca aceasta activitate sa fie exercitata de o femeie înarmata cu arme de foc. Statele membre ar putea lua în considerare în aceasta privinta criterii precum diferenta de forta fizica, reactia probabila a publicului la aparitia femeilor politist înarmate si riscul acestora de fi asasinate. Hotarârea lui Chief Constable, luata cu aplicarea unor atare criterii, ar fi justificata de art. 2 alin. (2) din directiva.
Comisia considera ca, din cauza conditiilor exercitarii sale, dar nu si naturii sale, activitatea de politist înarmat ar putea fi considerata o activitate pentru care sexul este o conditie determinanta. O derogare ar trebui totusi sa fie justificata în raport de sarcinile specifice iar nu în raport de un loc de munca luat în considerare global. Ar trebui sa se respecte principiul proportionalitatii. Autoritatea judecatoresca de drept intern este cel care are competenta de a aprecia discriminarea în litigiu sub acest aspect.
În aceasta privinta, trebuie sa se constate în primul rând ca, în masura în care, în conditiile protejarii securitatii publice, autoritatile competente în materie de politie din Irlanda de Nord au decis sa nu se mai conformeze regulii unei politii neînarmate în exercitiul normal al functiunii, regula aplicata în general în alte parti ale Regatului Unit, aceasta decizie nu implica prin ea însasi nici o distinctie între barbati si femei si, asadar, nu tine de domeniul de aplicare al principiului egalitatii de tratament. O apreciere a acestor masuri cu referire la dispozitiile directivei poate fi luata în considerare numai în masura în care Chief Constable a hotarât ca femeile nu vor fi nici echipate cu arme de foc, nici instruite pentru folosirea lor, si ca însarcinarile generale de politie vor fi în viitor rezervate barbatilor înarmati si ca nu vor fi reînnoite contractele femeilor în RUC Full-time Reserve, carora pâna atunci le fusesera, ca în cazul dnei Johnston, încredintate misiuni generale de politie.
Întrucât Sex Discrimination Order se aplica, dupa cum reiese din decizia de trimitere, conform unei dispozitii exprese, locurilor de munca în politie si, în aceasta privinta, nu se face nici o distinctie între barbati si femei în dispozitiile specifice aplicabile, natura activitatii profesionale în cadrul politiei nu se ia în considerare pentru a justifica discriminarea în litigiu. În schimb, trebuie sa se examineze daca, în conditiile specifice de exercitare a activitatii descrise în decizia de trimitere, sexul constituie pentru aceasta o conditie determinanta.
Dupa cum reiese din hotarârea de trimitere, politica fata de femei în RUC Full-time Reserve a fost adoptata de Chief Constable deoarece acesta considera ca, daca femeile ar fi înarmate cu arme de foc, ele ar risca sa devina mai frecvent tinta atentatelor si armele lor ar putea cadea în mâinile atacatorilor, ca publicul ar avea o perceptie negativa asupra faptului ca femeile poarta arma, Ceea ce ar fi în prea mare contradictie cu idealul unei politii neînarmate, si ca femeile înarmate ar fi mai putin eficiente în activitatile de politie din domeniul social în contact cu familiile si copiii, unde serviciile lor ar fi deosebit de apreciate. Astfel si-a motivat Chief Constable politica fata de conditiile speciale în care trebuie sa se desfasoare activitatea de politie în situatia existenta în Irlanda de Nord, tinând seama de cerintele protejarii securitatii publice într-un context de tulburari interne grave.
Pentru a stabili daca o atare motivatie este susceptibila sa fie justficata de art. 2 alin. (2) din directiva, trebuie sa se observe în primul rând ca, fiind o derogare de la un drept individual consacrat de directiva, aceasta dispozitie este de stricta interpretare. Trebuie totusi sa se admita ca conditiile în care sunt exercitate activitatile profesionale ale membrilor unei politii înarmate sunt determinate de mediul în care sunt exercitate aceste activitati. În aceasta privinta, nu se poate exclude posibilitatea ca, în situatia unor tulburari interne grave, portul de arme de foc de femeile politist sa creeze riscuri suplimentare ca acestea sa fie asasinate si, asadar, sa contravina cerintelor securitatii publice.
În aceste împrejurari, conditiile de exercitare a anumitor activitati de politie pot fi de asa natura încât sexul sa constituie o conditie determinanta pentru exercitarea lor. Un stat membru poate atunci sa rezerve barbatilor aceste însarcinari, precum si instruirea profesionala necesara. Într-un atare caz, statele membre sunt obligate, dupa cum rezulta din art. 9 alin. (2) din directiva, sa examineze periodic activitatile respective pentru a aprecia daca mai poate fi mentinuta, având în vedere evolutia sociala, derogarea de la regimul general al directivei.
În plus, trebuie amintit faptul ca, în stabilirea domeniului de aplicare al oricarei derogari de la un drept individul, cum ar fi egalitatea de tratament pentru barbati si femei, consacrata de directiva, trebuie respectat principiul proportionalitatii, care este unul dintre principiile generale de drept pe care se întemeiaza ordinea juridica comunitara. Acest principiu cere ca derogarile sa nu depaseasca limitele corespunzatoare si necesare pentru atingerea scopului urmarit si cere concilierea, în masura posibilitatilor, a principiului egalitatii de tratament cu cerintele securitatii publice care sunt determinante pentru conditiile exercitarii activitatii respective.
În cadrul repartizarii competentelor prevazute de art. 177 din Tratatul CEE, organul jurisdictional de drept intern este cel care trebuie sa se pronunte daca motivele pe care s-a bazat hotarârea Chief Constable sunt efectiv întemeiate si justifica masura concreta luata în cazul dnei Johnston. Tot acesta trebuie sa vegheze la respectarea principiului proportionalitatii si sa verifice daca refuzul de a reînnoi contractul dnei Johnston nu ar putea fi evitat încredintând femeilor misiuni care, fara a pune în pericol scopurile urmarite, pot fi îndeplinite fara arme de foc.
Trebuie, asadar, sa se raspunda la întrebarile a doua si a treia adresate de Industrial Tribunal ca art. 2 alin. (2) din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul ca, apreciind daca, în situatia exercitarii activitatii de politist, sexul constituie o conditie determinanta pentru aceasta activitate profesionala, un stat membru poate lua în considerare cerintele protejarii securitatii publice pentru a rezerva, într-o situatie interna caracterizata prin atentate frecvente, însarcinarile generale de politie barbatilor înarmati cu arme de foc.
Cu privire la derogarile admise din preocuparea pentru protectia femeilor
Prin întrebarile a patra si a cincea, Industrial Tribunal solicita apoi Curtii sa interpreteze notiunea de «protectie a femeilor» în sensul art. 2 alin. (3) din directiva, precum si cea de «preocupare pentru protectie» în sensul art. 3 alin. (2) lit. (c), care inspira anumite dispozitii nationale, pentru a fi în masura sa aprecieze daca diferenta de tratament în litigiu poate intra în domeniul de aplicare al derogarilor de la principiul egalitatii de tratament, prevazute în acest scop.
Potrivit dnei Johnston, aceste dispozitii sunt de stricta interpretare si nu-si propun decât sa asigure femeilor un tratament special, pentru a le proteja sanatatea si securitatea în caz de graviditate sau maternitate. Aceasta nu ar însemna excluderea totala a femeilor din serviciul înarmat în politie.
Guvernul Regatului Unit sustine ca politica fata de femei în RUC Full-time Reserve are drept scop protejarea femeilor pentru a evita ca ele sa devina tinta atentatelor. Notiunea de «protectie a femeilor» ar fi susceptibila sa acopere un asemenea scop în perioade de tulburari grave. Comisia este de parere ca o situatie exceptionala precum cea din Irlanda de Nord si pericolele care decurg din aceasta pentru politistii de sex feminin înarmati cu arme de foc sunt susceptibile sa fie luate în considerare sub aspectul protectiei femeii.
În aceasta privinta, trebuie observat ca, la fel ca art. 2 alin. (2) din directiva, alin. (3) din acelasi articol, care stabileste de asemenea domeniul de aplicare al art. 3 alin. (2) lit. (c), este de stricta interpretare. Din mentionarea expresa a graviditatii si a maternitatii rezulta ca directiva întelege sa asigure, pe de o parte, protectia conditiei biologice a femeii si, pe de alta parte, raporturile speciale dintre femeie si copilul ei. Aceasta dispozitie a directivei nu permite, asadar, excluderea femeilor de la încadrarea în munca motivat de faptul ca opinia publica ar cere ca ele sa fie protejate mai mult decât barbatii împotriva riscurilor care îi privesc în acelasi mod pe barbati si pe femei si care sunt diferite de necesitatile specifice de protectie a femeilor, cum ar fi cele expres mentionate.
Nu se constata ca riscurile si pericolele la care sunt expuse femeile în exercitiul functiunii în politie, într-o situatie cum este cea din Irlanda de Nord, ar fi diferite de cele la care este expus orice barbat în exercitiul acelorasi functiuni. O excludere totala a femeilor dintr-o astfel de activitate profesionala din pricina unui risc general si nespecific femeilor, impusa din motive de protectie a securitatii publice, nu se înscrie în cadrul diferentelor de tratament pe care le admite art. 2 alin. (3) din directiva din preocuparea pentru protectia femeilor.
Trebuie sa se raspunda la întrebarile a patra si a cincea adresate de Industrial Tribunal aratând ca diferentele de tratament dintre barbati si femei pe care le admite art. 2 alin. (3) din Directiva 76/207 din preocuparea pentru protectia femeilor nu includ riscuri si pericole, cum sunt cele la care este expus orice politist înarmat în exercitiul functiunii într-o situatie data, care nu se refera la femei expres în aceasta calitate.
Cu privire la efectul Directivei 76/207
Industrial Tribunal vrea sa afle, prin întrebarea a sasea, si daca un particular poate invoca dispozitiile directivei în cadrul unui litigiu adus în fata organului national de jurisdictie. Având în vedere cele mentionate mai sus, aceasta întrebare se pune în special cu privire la art. 2 si 6 din directiva.
Dna Johnston considera ca art. 2 alin. (1) din directiva este neconditionat si suficient de clar si precis pentru a produce un efect direct. El ar putea fi invocat împotriva Chief Constable, în calitate de autoritate publica. În orice caz, directiva ar produce un efect direct orizontal chiar în privinta particularilor.
Potrivit guvernului Regatului Unit, art. 2 alin. (1) din directiva este o dispozitie conditionata prin aCeea ca este supusa unor derogari pe care statele membre le pot aprecia în mod discretionar. Chief Constable ar fi din punct de vedere constitutional independent de stat si nu ar fi implicat, în cauza, decât în calitate de angajator; directiva nu ar avea efect direct în atare raporturi.
Comisia considera ca aceasta cauza poate fi solutionata în cadrul dreptului national si ca nu este cazul sa se pronunte asupra efectului direct al art. 2 si 3 din directiva.
În aceasta privinta, trebuie sa se observe în primul rând ca, în toate cazurile în care o directiva este corect transpusa, efectele sale îi privesc pe particulari prin intermediul masurilor de aplicare adoptate de statul membru respectiv. Problema de a sti daca art. 2 alin. (1) poate fi invocat în fata unui organ jurisdictional de drept intern este, asadar, fara obiect, din moment ce s-a constatat ca dreptul national a transpus aceasta dispozitie.
Derogarea de la principiul egalitatii de tratament pe care, asa cum s-a aratat mai sus, o permite art. 2 alin. (2) constituie o simpla posibilitate pentru statele membre. Organul judecatoresc de drept intern competent este cel care trebuie sa constate daca s-a uzat de aceasta posibilitate prin dispozitiile legislatiei nationale si sa-i aprecieze continutul. Problema de a sti daca un particular se poate întemeia pe o dispozitie a directivei pentru a înlatura o derogare prevazuta de legislatia nationala s-ar pune numai daca aceasta derogare ar depasi limitele exceptiilor permise de art. 2 alin. (2) din directiva.
În acest context, se poate observa în primul rând, asa cum a stabilit deja Curtea în hotarârile din 10 aprilie 1984 (von Colson si Kamann, 14/83, Culegere, p. 1891; Harz, 79/83, Culegere, p.1921), ca obligatia statelor membre, care decurge dintr-o directiva, de a atinge rezultatul prevazut de aceasta, precum si îndatorirea acestora în temeiul art. 5 din Tratat de a lua toate masurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligatii, au caracter constrângator pentru autoritatile statelor membre, inclusiv cele judecatoresti, în cadrul competentelor lor. În consecinta, aplicând dreptul national si mai ales dispozitiile unei legi nationale special introduse, în vederea aplicarii Directivei 76/207, organul jurisdictional de drept intern trebuie sa interpreteze propriul drept national în textul si scopul directivei pentru a atinge rezultatul vizat de art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE. Asadar, Industrial Tribunal este cel care trebuie sa interpreteze dispozitiile Sex Discrimination Order si, în special, ale art. 53 alin. (1), în lumina dispozitiilor directivei, asa cum au fost interpretate mai sus, cu scopul de a-i conferi acesteia eficienta deplina.
În cazul în care, tinând seama de cele mentionate anterior, s-ar pune totusi problema de a sti daca un particular poate invoca directiva împotriva unei derogari prevazute de legislatia nationala, trebuie amintita jurisprudenta constanta a Curtii (vezi în special hotarârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Culegere, p. 53). În mod special, Curtea a apreciat recent, în hotarârea din 26 februarie 1986 (Marshall, 152/84, Culegere, 1986, p. 723), ca anumite dispozitii ale Directivei 76/207 sunt, din punctul de vedere al continutului, neconditionate si suficient de precise si ca particularii sunt îndreptatiti sa le invoce împotriva unui stat membru când acesta le transpune incorect.
Aceasta constatare a fost facuta, în hotarârea din 26 februarie 1986, mentionata anterior, cu privire la aplicarea principiului egalitatii de tratament, prevazut de art. 2 alin. (1) din directiva, la conditiile de concediere prevazute în art. 5 alin. (1). Acelasi lucru este valabil pentru aplicarea principiului prevazut de art. 2 alin. (1) la conditiile la încadrarea în munca si de acces la formarea si perfectionarea profesionala, mentionate în art. 3 alin. (1) si art. 4, si despre care este vorba în speta.
Tot prin hotarârea mentionata anterior, din 26 februarie 1986, Curtea a hotarât ca particularii pot invoca directiva împotriva unei institutii a statului, fara sa se faca distinctie daca aceasta actioneaza în calitate de angajator sau de autoritate publica. În ce priveste o autoritate precum Chief Constable, trebuie observat ca, din decizia de trimitere rezulta ca acesta este un functionar cu atributii de conducere a serviciilor de politie. Oricare ar fi raporturile sale cu alte institutii ale statului, o atare autoritate publica, abilitata de stat cu mentinerea ordinii si securitatii publice, nu actioneaza în calitate de particular. Ea nu poate profita de neaplicarea dreptului comunitar de catre statul în care functioneaza.
Se poate, asadar, raspunde la a sasea întrebare ca particularii pot invoca împotriva unei autoritati a statului însarcinata cu mentinerea ordinii si securitatii publice, care actioneaza în calitate de angajator, aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei prevazut de art. 2 alin. (1) din Directiva 76/207 la domeniile, vizate de art. 3 alin. (1) si art. 4, privind conditiile de acces la încadrarea în munca si de acces la formarea si perfectionarea profesionala, pentru a înlatura o derogare de la acest principiu, prevazuta de legislatia nationala, în masura în care aceasta ar depasi limitele exceptiilor permise de art. 2 alin. (2).
Pentru art. 6 din directiva, care se aplica în cauza, dupa cum s-a aratat deja anterior, Curtea s-a pronuntat deja, în hotarârile din 10 aprilie 1984, mentionate anterior, ca acest articol nu implica - în ce priveste sanctiunile unei eventuale discriminari - nici o obligatie neconditionata si suficient de precisa care ar putea fi invocata de un particular. În schimb, dupa cum rezulta din acest articol, interpretat în lumina unui principiu general, care arata ca orice persoana care se considera nedreptatita de o discriminare între barbati si femei trebuie sa dispuna efectiv de o actiune în instanta, aceasta dispozitie este suficient de precisa si neconditionata pentru a fi susceptibila de a fi invocata împotriva unui stat membru care nu i-a asigurat deplina aplicare în ordinea sa juridica interna.
Se poate, asadar, constata, ca raspuns la aceasta parte a întrebarii a sasea, ca dispozitia art. 6, potrivit careia orice persoana care se considera nedreptatita de o discriminare între barbati si femei trebuie sa dispuna efectiv de o actiune în instanta, poate fi invocata de particulari împotriva unui stat membru care nu i-a asigurat deplina aplicare în ordinea sa juridica interna.
Cu privire la art. 224 din Tratatul CEE
În ce priveste a saptea întrebare, privind interpretarea art. 224, rezulta din cele de mai sus ca art. 2 alin. (2) din Directiva 76/207 permite unui stat membru sa ia în considerare cerintele protejarii securitatii publice, într-un caz precum este cel în speta. Cât despre cerinta de a asigura un control judecatoresc al respectarii regulilor prevazute de directiva, nici un element din dosar si nici una dintre observatiile prezentate în fata Curtii nu permit sa se afirme ca situatia de tulburari interne grave din Irlanda de Nord ar face imposibila functionarea unui control judecatoresc sau ca masurile necesare pentru a proteja siguranta publica ar fi lipsite de eficienta din pricina unui asemenea control din partea organelor nationale de jurisdictie. În aceste conditii, nu se ridica problema de a sti daca art. 224 din Tratatul CEE poate fi invocat de un stat membru pentru a înlatura obligatiile pe care i le impune dreptul comunitar, si în special directiva.
Întrebarea a saptea nu are obiect, prin prisma raspunsurilor la celelalte întrebari.
Cu privire la cheltuielile de judecata
Cheltuielile pretinse de guvernele Regatului Unit si al Danemarcei, precum si de catre Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei restituiri. Întrucât procedura are, în ce priveste partile din actiunea principala, natura juridica a unei cereri aflata pe rolul instantei nationale, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA
pronuntându-se asupra întrebarilor adresate de Industrial Tribunal of Northern Ireland, prin decizia din 8 august 1984, hotaraste:
Principiul unui control judecatoresc efectiv consacrat de art. 6 din Directiva Consiliului 76/207 din 9 februarie 1976 nu permite ca unui certificat al unei autoritati nationale care constata îndeplinirea conditiilor cerute pentru o derogare de la principiul egalitatii de tratament pentru barbati si femei, în scopul protejarii securitatii publice sa-i fie recunoscut un efect de proba de netagaduit, care exclude orice putere de control a judecatorului. Dispozitia art. 6, potrivit careia orice persoana care se considera nedreptatita de o discriminare între barbati si femei trebuie sa dispuna efectiv de o actiune în instanta, poate fi invocata de particulari împotriva unui stat membru care nu i-a asigurat deplina aplicare în ordinea sa juridica interna.
Discriminarile pe motive de sex, facute din ratiuni ce tin de protejarea securitatii publice, trebuie sa fie examinate în lumina derogarilor de la principiul egalitatii de tratament pentru barbati si femei prevazute de Directiva 76/207.
Art. 2 alin. (2) din Directiva 76/207 trebuie interpretat în sensul ca, apreciind daca, în specificul exercitarii activitatii de politist, sexul constituie o conditie determinanta pentru aceasta activitate profesionala, un stat membru poate lua în considerare cerintele protejarii securitatii publice pentru a rezerva, într-o situatie interna caracterizata prin atentate frecvente, însarcinarile generale de politie barbatilor înarmati cu arme de foc.
Diferentele de tratament dintre barbati si femei pe care le admite art. 2 alin. (3) din Directiva 76/207 din preocuparea pentru protectia femeilor nu includ riscuri si pericole, precum cele la care este expus orice politist înarmat în exercitiul functiunii într-o situatie data, care nu se refera la femei într-un mod specific în aceasta calitate.
Particularii pot invoca împotriva unei autoritati a statului însarcinata cu mentinerea ordinii si securitatii publice, care actioneaza în calitate de angajator, aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei prevazut de art. 2 alin. (1) din Directiva 76/207 la domeniile, vizate de art. 3 alin. (1) si art. 4, privind conditiile de acces la încadrarea în munca si de acces la formarea si perfectionarea profesionala, pentru a înlatura o derogare de la acest principiu, prevazuta de legislatia nationala, în masura în care aceasta ar depasi limitele exceptiilor permise de art. 2 alin. (2).
Hotarârea Curtii din 11 noiembrie 1997, în cauza Marschall c. Land Nordrhein-Westfalen, C-409/95, Rec. p. I-6363[4]
Egalitatea de tratament între barbati si femei - Candidati de sex masculin si de sex feminin care au calificari egale - Prioritatea candidatilor de sex feminin - Clauza de salvgardare
Hotarâre preliminara privind interpretarea art. 2 alin. (1) si (4) din Directiva Consiliului 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ceea ce priveste accesul la încadrare în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca (JO L 39, p. 40),
Prin ordonanta din 21 decembrie 1995, înregistrata la Curte pe 29 decembrie 1995, Verwaltungsgericht Gelsenkirchen a adresat, în temeiul art. 177 din Tratatul CE, o întrebare preliminara privind interpretarea art. 2 alin. (1) si (4) din Directiva Consiliului 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ceea ce priveste accesul la încadrare în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca (JO L 39, p. 40, numita în continuare "directiva").
Aceasta întrebare a fost ridicata în cadrul unui litigiu în care figurau ca parti dl Marschall si Landul Nordrhein-Westfalen (numit în continuare "Land"), litigiu privind candidatura celui dintâi de promovare într-un post la centrul scolar din Schwerte (Germania).
Art. 25 alin. (5) a doua teza din Beamtengesetz (Statutul functionarilor din Land), în versiunea publicata la 1 mai 1981 (GVNW, p. 234), modificat ultima data prin art. 1 din a saptea Lege de modificare a anumitor dispozitii privind functia publica din 7 februarie 1995 (GVNW, p. 102, numit în continuare "dispozitie litigioasa") prevede:
"Daca în sectorul autoritatii competente sa decida asupra promovarii, numarul femeilor este inferior numarului barbatilor la nivelul ierarhic respectiv, femeile trebuie promovate cu prioritate, în caz de egalitate în ceea ce priveste aptitudinile, competenta si performantele profesionale, cu exceptia cazului în care exista motive care tin de persoana unui candidat si care fac ca balanta sa se încline în favoarea acestuia."
Conform observatiilor Landului, regula de prioritate prevazuta în aceasta dispozitie introduce un criteriu suplimentar de promovare, respectiv calitatea de a fi femeie, care are ca scop neutralizarea situatiei de inferioritate în care se afla candidatii de sex feminin în raport cu candidatii de sex masculin care candideaza pentru acelasi post. Într-adevar, în cazul unor calificari egale, angajatorul ar avea tendinta de a promova un barbat în locul unei femei, punând în aplicare anumite criterii traditionale de promovare care le defavorizeaza în fapt pe femei, precum vârsta, experienta si calitatea de a fi cap de familie si singurul care asigura venitul acesteia.
Prevazând ca femeile trebuie promovate cu prioritate "cu exceptia cazului în care exista motive care tin de persoana unui candidat si care fac ca balanta sa se încline în favoarea acestuia", conform observatiilor Landului, legiuitorul a ales cu buna stiinta o notiune juridica imprecisa cu scopul de a asigura o suplete suficienta si, în special, de a lasa administratiei o libertate de apreciere care sa permita luarea în considerare a tuturor motivelor care ar putea tine de persoana candidatilor. Prin urmare, administratia ar putea, fara sa aduca atingere regulii de prioritate, sa prefere oricând candidatul de sex masculin pe baza criteriilor, traditionale sau nu, de promovare.
Din ordonanta de trimitere reiese ca dl Marschall lucreaza, în calitate de profesor titular, ca functionar al Landului, salariul sau corespunzând nivelului de baza din categoria A 12.
La data de 8 februarie 1994, acesta si-a prezentat candidatura de promovare într-un post de categoria A 13 ("profesor calificat si cu competente de predare în învatamântul gimnazial de categoria I") la centrul scolar din Schwerte. Totusi, Bezirksregierung Arnsberg l-a informat ca intentioneaza sa numeasca o contracandidata pe postul respectiv.
Dl Marschall a înaintat o contestatie pe care Bezirksregierung a respins-o prin decizia din 29 iulie 1994 pe motiv ca acea concurenta trebuia în mod obligatoriu promovata conform dispozitiei în cauza, din moment ce rapoartele de evaluare au aratat ca persoana respectiva si dl Marschall aveau aceleasi calificari, iar numarul femeilor care ocupa posturi de categoria A 13 era inferior numarului barbatilor la momentul anuntarii postului vacant.
Prin urmare, dl Marschall a introdus o actiune la Verwaltungsgericht Gelsenkirchen, solicitând o hotarâre prin care Landul sa fie obligat sa îl promoveze în postul în cauza.
Constatând ca dl Marschall si concurenta selectionata prezinta calificari egale pentru postul scos la concurs, instanta nationala considera ca solutionarea litigiului depinde de compatibilitatea existenta între dispozitia litigioasa si art. 2 alin. (1) si (4) din directiva.
În acest sens, Verwaltungsgericht Gelsenkirchen scoate în evidenta, bazându-se pe hotarârea Curtii din 17 octombrie 1995, Kalanke (C-450/93, Culegere, p. I-3051), faptul ca prioritatea pe care dispozitia litigioasa o acorda din principiu femeilor poate constitui o discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din directiva. Aceasta discriminare nu este înlaturata de existenta posibilitatii de a prefera, cu titlu exceptional, candidatul de sex masculin.
De asemenea, instanta nationala se îndoieste de faptul ca dispozitia ce face obiectul litigiului intra sub incidenta exceptiei prevazute în art. 2 alin. (4) din directiva si ca vizeaza masurile de promovare a egalitatii sanselor între barbati si femei. Baza de apreciere a candidatilor este în mod injust redusa, având în vedere ca singurul criteriu retinut este proportia numerica de barbati si femei la nivelul ierarhic respectiv. În plus, dispozitia în cauza nu amelioreaza capacitatea femeilor de a concura pe piata muncii si de a urma o cariera în conditii de egalitate cu barbatii, ci prevede un rezultat, în timp ce art. 2 alin. (4) din directiva permite exclusiv masuri care sa garanteze egalitatea sanselor.
În aceste conditii, instanta nationala a hotarât sa suspende judecata si sa adreseze Curtii urmatoarea întrebare preliminara:
"Dispozitiile art. 2 alin. (1) si (4) din Directiva Consiliului Comunitatilor Europene 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ceea ce priveste accesul la încadrarea în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca sunt contrare impunerii printr-o reglementare nationala a promovarii cu prioritate a femeilor în sectoarele de activitate din serviciul public în care acestea sunt mai putin numeroase decât barbatii la nivelul ierarhic respectiv, atunci când calificarile (aptitudini, competenta si performante profesionale) candidatilor de sex masculin si de sex feminin sunt egale, cu exceptia cazului în care exista motive care tin de persoana unui candidat si care fac ca balanta sa se încline în favoarea acestuia ("sofern nicht in der Person eines männlichen Mitbewerbers liegende Gründe überwiegen") ?"
Landul, guvernele austriac, spaniol, finlandez, norvegian si suedez, precum si Comisia considera ca o reglementare nationala, precum dispozitia în cauza, constituie o masura care vizeaza promovarea egalitatii sanselor între barbati si femei, ce tine de domeniul de aplicare al art. 2 alin. (4) din directiva.
În acest sens, Landul observa ca prioritatea acordata candidatilor de sex feminin urmareste sa realizeze o contrapondere între criteriile traditionale de promovare, fara a le înlocui însa. Guvernul austriac considera ca o reglementare nationala, precum cea în cauza, are ca scop corectarea criteriilor discriminatorii de selectie a personalului.
Guvernele finlandez, suedez si norvegian au mai mentionat ca reglementarea nationala în cauza favorizeaza accesul femeilor la posturi de responsabilitate si contribuie astfel la reechilibrarea pietelor de munca ce, în starea lor actuala, sunt înca în mare masura compartimentate pe criterii de sex în ceea ce priveste munca prestata de femei în posturile aflate pe o pozitie inferioara în ierarhia profesionala. Potrivit guvernului finlandez, experienta anterioara arata tocmai faptul ca actiunile care se limiteaza la o interventie asupra orientarii si formarii profesionale a femeilor sau asupra repartizarii responsabilitatilor profesionale si familiale nu sunt suficiente pentru a pune capat compartimentarii existente pe piata muncii.
Prin urmare, Landul si toate guvernele amintite mai sus considera ca dispozitia în cauza nu garanteaza prioritatea absoluta si neconditionata a femeilor. Aceasta ramâne astfel în limitele stabilite de Curte prin hotarârea Kalanke, mentionata anterior.
În schimb, guvernul francez si cel al Regatului Unit considera ca dispozitia în cauza nu se încadreaza la exceptia prevazuta la art. 2 alin. (4) din directiva.
În acest sens, cele doua guverne apreciaza ca, acordând prioritate candidatilor de sex feminin, dispozitia respectiva prevede mai mult decât promovarea egalitatii sanselor si având ca scop stabilirea unei egalitati de reprezentare între barbati si femei. Prin urmare, rationamentul urmat în hotarârea Kalanke, mentionata anterior, îsi gaseste aplicare.
Guvernul francez si cel al Regatului Unit adauga faptul ca prezenta unei prevederi de exceptie nu modifica cu nimic caracterul discriminatoriu al dispozitiei în cauza. Aceasta prevedere, având un caracter exceptional, nu-si gaseste aplicarea într-o cauza "obisnuita", în care nici un motiv legat în mod special de persoana candidatului de sex masculin nu este de natura sa se impuna în fata obligatiei generale de promovare a candidatului de sex feminin. În plus, formulata în termeni generali si imprecisi, clauza respectiva contravine principiului securitatii juridice.
Din art. 1 alin. (1) din directiva reiese ca aceasta are ca scop punerea în aplicare în statele membre a principiului egalitatii de tratament între barbati si femei, în special în ceea ce priveste accesul la încadrarea în munca, inclusiv promovarea. Acest principiu al egalitatii de tratament presupune, conform art. 2 alin. (1) din directiva, "ca nu va exista, în mod direct sau indirect, nici un fel de discriminare pe motive de sex."
Conform art. 2 alin. (4), directiva "nu aduce atingere masurilor de promovare a sanselor egale între barbati si femei, în special prin înlaturarea inegalitatilor existente care afecteaza sansele femeilor în domeniile mentionate în art. 1 alin. (1)."
În hotarârea Kalanke mentionata anterior, la considerentul 16, Curtea a constatat ca o reglementare nationala care, în cazul unei promovari, acorda în mod automat prioritate candidatilor de sex feminin cu o calificare egala cu cea a concurentilor de sex masculin în domeniile de activitate în care numarul femeilor este inferior celui al barbatilor la nivelul ierarhic respectiv atrage dupa sine o discriminare pe motive de sex.
Totusi, se constata ca, spre deosebire de reglementarea în cauza, în cazul hotarârii Kalanke dispozitia ce a facut obiectul litigiului continea o clauza potrivit careia femeile nu trebuiau promovate cu prioritate daca existau motive care tineau de persoana unui candidat de sex masculin si care faceau ca balanta sa se încline în favoarea acestuia ("Öffnungsklausel", numita în continuare "clauza de salvgardare").
Prin urmare, trebuie analizat daca o reglementare nationala, cuprinzând o asemenea clauza, are ca scop promovarea egalitatii sanselor între barbati si femei în sensul art. 2 alin. (4) din directiva.
Aceasta ultima dispozitie are ca scop precis si limitat autorizarea unor masuri care, fiind discriminatorii în aparenta, urmaresc sa elimine sau sa reduca efectiv inegalitatile de fapt care pot exista, în realitate, în viata sociala (hotarârile din 25 octombrie 1988, Comisie/Franta, 312/86, Culegere, p. 6315, consid. 15 si Kalanke, mentionata anterior, consid. 18).
Astfel, aceasta dispozitie autorizeaza unele masuri nationale în domeniul încadrarii în munca, inclusiv promovarea, si care, favorizând în special femeile, au ca scop cresterea capacitatii acestora de a concura pe piata muncii si de a urma o cariera în conditii de egalitate cu barbatii (hotarârea Kalanke, mentionata anterior, consid. 19).
Conform celui de-al treilea considerent din Recomandarea Consiliului 84/635/CEE din 13 decembrie 1984 privind promovarea unor actiuni pozitive în favoarea femeilor (JO L 331, p. 34), "normele juridice privind egalitatea de tratament existente, care au ca scop acordarea de drepturi particularilor, nu sunt suficiente pentru a elimina orice forma de inegalitate de fapt daca, în paralel, nu se întreprind actiuni din partea guvernelor, a partenerilor sociali si a altor organisme interesate în vederea compensarii efectelor prejudiciabile care, în cazul femeilor angajate, rezulta din atitudini, comportamente si structuri ale societatii" (hotarârea Kalanke, consid. 20).
Or, asa cum au subliniat Landul si mai multe guverne interveniente, se pare ca, chiar în cazul unor calificari egale, exista tendinta de a-i promova de preferinta pe candidatii de sex masculin în defavoarea celor de sex feminin, tendinta bazata pe anumite prejudecati si idei preconcepute privind rolul si capacitatile femeii angajate si de teama, de exemplu, ca femeile îsi întrerup cariera mai des, ca din cauza sarcinilor gospodaresti si familiale, acestea îti organizeaza timpul de lucru într-un mod mai putin flexibil sau ca absenteaza mai des de la munca pe motiv de sarcina, nastere sau alaptare.
Din aceste motive, faptul ca doi candidati de sex diferit au calificari egale nu implica de la sine ca acestia au sanse egale.
Reiese astfel ca poate intra sub incidenta art. 2 alin. (4) o reglementare nationala conform careia, în cazul unei promovari, femeile cu o calificare egala cu cea a concurentilor de sex masculin beneficiaza, sub rezerva clauzei de salvgardare, de un tratament preferential în sectoarele în care sunt subreprezentate, atâta timp cât o astfel de reglementare contribuie la crearea unei contraponderi a efectelor prejudiciabile pentru candidatii de sex feminin rezultate din atitudinile si comportamentele descrise anterior, precum si la reducerea inegalitatilor de fapt care pot exista în realitatea sociala.
Totusi, trebuie amintit faptul ca, întrucât art. 2 alin. (4) constituie o derogare de la un drept individual consacrat prin directiva, aceasta masura nationala care îi favorizeaza în mod special pe candidatii de sex feminin nu le poate garanta acestora prioritate absoluta si neconditionata în cazul unei promovari, fara a nesocoti limitele exceptiei prevazute în aceasta dispozitie (hotarârea Kalanke, mentionata anterior, consid. 21 si 22).
Contrar reglementarii avute în vedere de hotarârea Kalanke, o reglementare nationala ca cea care face obiectul actiunii principale, care contine o clauza de salvgardare, nu depaseste aceste limite daca, în fiecare caz în parte, aceasta garanteaza candidatilor de sex masculin cu o calificare egala cu cea a candidatilor de sex feminin ca toate candidaturile fac obiectul unei aprecieri obiective care tine cont de toate criteriile legate de persoana candidatilor si înlatura prioritatea acordata candidatilor de sex feminin, în cazul în care unul sau mai multe din aceste criterii fac sa se încline balanta în favoarea candidatului de sex masculin. Trebuie amintit totusi în acest sens ca astfel de criterii nu trebuie sa fie discriminatorii fata de candidatii de sex feminin.
Instantei nationale îi revine sarcina de a stabili, pe baza unei examinari a domeniului dispozitiei în cauza, asa cum aceasta a fost pusa în aplicare de catre Land, daca aceste conditii sunt îndeplinite.
Prin urmare, se raspunde la întrebarea instantei nationale ca art. 2 alin. (1) si (4) din directiva nu se opune unei reglementari nationale care obliga, în cazul unor calificari egale ale candidatilor de sex diferit privind aptitudinile, competenta si performantele lor profesionale, la promovarea prioritara a candidatilor de sex feminin în sectoarele de activitate din serviciul public în care numarul femeilor este inferior celui al barbatilor la nivelul ierarhic respectiv, cu exceptia cazului în care exista motive care tin de persoana unui candidat de sex masculin si care fac ca balanta sa se încline în favoarea acestuia, cu conditia ca:
reglementarea nationala sa garanteze, în fiecare caz în parte, candidatilor de sex masculin având calificari egale cu cele ale candidatilor de sex feminin ca toate candidaturile fac obiectul unei aprecieri obiective care tine cont de toate criteriile legate de persoana candidatilor si înlatura prioritatea acordata candidatilor de sex feminin, în cazul în care unul sau mai multe din aceste criterii fac sa se încline balanta în favoarea candidatului de sex masculin si
astfel de criterii sa nu fie discriminatorii fata de candidatii de sex feminin.
Cu privire la cheltuielile de judecata
Cheltuielile pretinse de catre guvernele spaniol, francez, olandez, austriac, finlandez, suedez, al Regatului Unit si norvegian, precum si de catre Comisia Comunitatilor Europene, care au prezentat observatii Curtii, nu pot face obiectul unei rambursari. Având în vedere ca procedura are, în ceea ce priveste partile în actiunea principala, caracterul unui incident procedural în cadrul litigiului aflat pe rolul instantei nationale, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
pronuntându-se asupra întrebarii adresate ei de catre Verwaltungsgericht Gelsenkirchen, prin ordonanta din 21 decembrie 1995, hotaraste:
Art. 2 alin. (1) si (4) din Directiva Consiliului 76/207/CEE din 9 februarie 1976, privind aplicarea principiului egalitatii de tratament între barbati si femei în ceea ce priveste accesul la încadrare în munca, formare si promovare profesionala si conditiile de munca, nu se opune unei reglementari nationale care obliga, în cazul unor calificari egale ale candidatilor de sex diferit privind aptitudinile, competenta si performantele lor profesionale, la promovarea prioritara a candidatilor de sex feminin în sectoarele de activitate din serviciul public în care numarul femeilor este inferior celui al barbatilor la nivelul ierarhic respectiv, cu exceptia cazului în care exista motive care tin de persoana unui candidat de sex masculin si care fac ca balanta sa se încline în favoarea acestuia, cu conditia ca:
reglementarea nationala sa garanteze, în fiecare caz în parte, candidatilor de sex masculin având calificari egale cu cele ale candidatilor de sex feminin ca toate candidaturile fac obiectul unei aprecieri obiective care tine cont de toate criteriile legate de persoana candidatilor si înlatura prioritatea acordata candidatilor de sex feminin, în cazul în care unul sau mai multe din aceste criterii fac sa se încline balanta în favoarea candidatului de sex masculin si
astfel de criterii sa nu fie discriminatorii fata de candidatii de sex feminin.
European Industrial Relations Review 1976 n° 28 p.2-3; Louis, Jean-Victor - Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1976 p.178-180; Mathijsen, P.S.R.F. - Ars aequi 1976 p.476-481; The Journal of Business Law 1976 p.296-298; Wyatt, Derrick - European Law Review 1976 p.399-402; Wyatt, Derrick - European Law Review 1976 p.414-420; Du Pré, F.M. - S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1976 p.578-586; Philip, Christian - Revue trimestrielle de droit européen 1976 p.529-535; Le Quotidien juridique 1976 n° 135 p.7-10; Gazette du Palais 1976 I Jur. p.479; VerLoren van Themaat, P. - S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1977 p.90-96; Crisham, Catherine A. - Common Market Law Review 1977 p.108-118; Schwarze, Jürgen - Europarecht 1977 p.44-50; Allott, Philip - The Cambridge Law Journal 1977 p.7-10; Stocker, Odile - Cahiers de droit européen 1977 p.180-226; Van Gerven, W. - Cahiers de droit européen 1977 p.131-143; McCallum, I.M.; Snaith, I. - European Law Review 1977 p.266-273; Waelbroeck, M. - Yearbook of European Law 1981 p.115-123; Neville Brown, L. - The Modern Law Review 1984 p.692-703; Imbrechts, Luc - Revue trimestrielle de droit européen 1986 p.231-242; Prechal, Sacha - Rechtspraak vrouwen en recht in 231 uitspraken en annotaties 1992 p.451-456; Du Pré, F.M. - Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink - Zwolle) 1995 p.231-238; VerLoren van Themaat, P. - Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink - Zwolle) 1995 p.239-245; Direction générale de l'emploi, des relations industrielles et des affaires sociales de la Commission européenne - Recueil sur l'égalité de Traitement entre les hommes et les femmes dans la Communauté européenne 1997 p.14; Kaspers, A. - Sociaal recht 1998 p.227-228; Kohl, Alphonse - Revue critique de jurisprudence belge 1977 p.231-242; Koopmans, T. - The Cambridge Law Journal 1980 p.287-303;
Arnull, Anthony: European Law Review 1984 p.267-272; Zuleeg, Manfred: Recht der Arbeit 1984 p.325-332; Bertelsmann, Klaus: Der Betrieb 1984 p.1297-1301; Bleckmann, Albert: Der Betrieb 1984 p.1574-1577; Nicolaysen, Gert: Europarecht 1984 p.380-392; Cartou, Louis: Recueil Dalloz Sirey 1985 Som. p.23 (PM) ; Leenen, A.Th.S.: S.E.W. ; Sociaal-economische wetgeving 1985 p.221-223; De Luca, Michele: Il Foro italiano 1985 IV Col.59-61; Curtin, Deirdre: Common Market Law Review 1985 p.505-532; Steiner, Josephine: The Law Quarterly Review 1985 p.491-496; Tagaras, H.: Elliniki Epitheorisi Evropaïkou Dikaiou 1985 p.389-399; Eckertz-Höfer, Marion: Juristische Schulung 1987 p.611-616; Prechal, Sacha: Rechtspraak vrouwen en recht in 231 uitspraken en annotaties 1992 p.451-456; Leenen, A.Th.S.: Annotaties Hof van Justitie EG (Ed. W.E.J. Tjeenk Willink - Zwolle) 1995 p.707-709; Van Es, Sylvia: Nederlandse staatsCourant 1997 n° 98 p.4; Direction générale de l'emploi, des relations industrielles et des affaires sociales de la Commission européenne - Recueil sur l'égalité de Traitement entre les hommes et les femmes dans la Communauté européenne 1997 p.42-43;
Mauro, Jacques: Gazette du Palais 1986 III Doct. p.568-569 (PM) ; Industrial Relations Legal Information Bulletin 1986 n° 308 p.13-14; Recueil Dalloz Sirey 1986 IR. p.454; Ellis, Evelyn: The Law Quarterly Review 1986 p.496-500; Loenen, Titia: Nederlands tijdschrift voor de mensenrechten 1987 p.150-154; Arnull, Anthony: European Law Review 1987 p.56-61; Shrubsall, Vivien: The Industrial Law Journal 1987 p.118-121; Morris, P.E.: Public Law 1987 p.334-344; Pedraz Calvo, Mercedes: Noticias CEE 1987 n° 24 p.123-128; Vilà Costa, Blanca: Revista Jurídica de Catalunya 1987 p.790-794 (PM) ; Dubouis, Louis: Revue française de droit administratif 1988 p.691-700; Steyger, E.: Rechtspraak vrouwen en recht in 231 uitspraken en annotaties 1992 p.510-513; Direction générale de l'emploi, des relations industrielles et des affaires sociales de la Commission européenne - Recueil sur l'égalité de Traitement entre les hommes et les femmes dans la Communauté européenne 1997 p.173;
Sociaal-economische wetgeving 1999 Heringa, A.W.: Jurisprudentie bestuursrecht 1997 nș 264; Riley, Alan J.: European Current Law 1997 Part 12 p.ix-xii; Schlachter, Monika: Entscheidungen zum Wirtschaftsrecht 1997 p.1145-1146; Abele, Roland: Europäische Zeitschrift für Wirtschaftsrecht 1997 p.758-759; Mok, M.R.: TVVS ondernemingsrecht en rechtspersonen 1997 p.385; Novak, Meinhard: St. Galler Europarechtsbriefe 1997 p.597-599; López Anadón, Pedro: Actualidad jurídica Aranzadi 1997 nș 323 p.1-3; Numhauser-Henning, Ann: Juridisk Tidskrift vid Stockholms universitet 1997-1998 p.814-834; Pirstner, Renate: Das Recht der Arbeit 1997 p.461-469; Idot, Laurence: Europe 1998 Janvier Comm. nș 15 p.15; Prinsen, Maarten N.: Nederlands juristenblad 1998 p.73-75; Wentholt, K.: Sociaal maandblad arbeid 1998 p.25-30; Starck, Christian: Juristenzeitung 1998 p.140-141; Sachs, Michael: Deutsches Verwaltungsblatt 1998 p.184-185; Foubert, Petra: Tijdschrift voor bestuurswetenschappen en publiekrecht 1998 p.135; Revue de jurisprudence sociale 1998 p.243-244; Foglia, Raffaele ; Saggio, Antonio: Il Corriere giuridico 1998 p.208-209; Hohaus, Peter: Monatsschrift für deutsches Recht 1998 p.351-352; Suhr, Oliver: Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1998 p.121-128; Siegwart, Karine: Aktuelle juristische Praxis - AJP 1998 p.342-343; Rofes i Pujol, María Isabel: Cuadernos Europeos de Deusto 1998 nș 18 p.223-236; Mertus, Julie A.: American Journal of International Law 1998 p.296-300; Rideau, Joël: Recueil Dalloz Sirey 1998 Som. p.211-212; Lenz, Carl Otto: Neue juristische Wochenschrift 1998 p.1619-1620; Urlesberger, Franz: Zeitschrift für Arbeitsrecht und Sozialrecht 1998 p.33-37; Schiek, Dagmar: Industrial Law Journal 1998 p.155-161; Barnard, Catherine: The Cambridge Law Journal 1998 p.352-373; Sachs, Michael: Recht der Arbeit 1998 p.129-142; Betten, Lammy ; Shrubsall, Vivien: The International Journal of Comparative Labour Law and Industrial Relations 1998 p.65-80; Loenen, T.: Administratiefrechtelijke beslissingen ; Rechtspraak bestuursrecht 1998 nș183; Antoniolli Deflorian, Luisa: Rivista critica del diritto privato 1998 p.193-198; Calafà, Laura: Rivista italiana di diritto del lavoro 1998 II p.214-225; Millán Moro, Lucía: Revista de Derecho Comunitario Europeo 1998 p.173-204; González Jiménez, Jesús: Gaceta Jurídica de la C.E. y de la Competencia - Boletín 1998 nș 133 p.19-22; Pellisé, Cristina: Revista Jurídica de Catalunya 1998 p.601-603; Barnard, Catherine ; Hervey, Tamara: The Journal of Social Welfare & Family Law 1998 p.333-352; Martín Vida, María Angeles: Revista espańola de Derecho Constitucional 1998 p.313-336; Brems, Eva: The Columbia Journal of European Law 1998 p.668-675; Ricci, G.: Il Foro italiano 1998 IV Col.296-299; A.R.: Massimario di giurisprudenza del lavoro 1998 p.100-101; Cabral, Pedro: European Law Review 1998 p.481-487; Compensis, Ulrike: Betriebs-Berater 1998 p.2470-2473; Veldman, Albertine: Maastricht Journal of European and Comparative Law 1998 p.403-414; O'Hare, Ursula A.: The Northern Ireland Legal Quarterly 1998 p.426-435; Mok, M.R.: S.E.W. p.109-110; Caielli, Mia: Giurisprudenza italiana 1999 p.3-6; More, Gillian: Common Market Law Review 1999 p.443-452; Zuleeg, Manfred: The Columbia Journal of European Law 1999 p.319-328; Vogel-Polsky, Eliane: Studi sul lavoro - Scritti in onore di Gino Giugni, Tomo II (Cacucci Editore - Bari) 1999 p.1685-1699; Biskup, Uta: Europäisches Arbeits- und Sozialrecht 2000 Teil C p.26-35; Luchena, Giovanni: Evoluzione dello stato delle autonomie e tutela dei diritti sociali (Ed. CEDAM - Padova) 2001 p.153-168
|
