Sistemul constitutional italian postbelic a permis Curtii Europene de Justitie sa completeze doctrina efectului direct cu cea a suprematiei dreptului comunitar. Experienta din al doilea razboi mondial a determinat Italia sa-si înlocuiasca abordarea beligeranta a relatiilor internationale cu una pacifista, care sa includa dreptul international ca un element al dreptului intern,[1] dar care mentinea principiul dualist lex posterior derogat priori, conform caruia legea mai recenta are preeminen 18218n132s ta fata de cea anterioara, indiferent daca este internationala sau nationala.
C 6/64, Costa c. ENEL
Dupa intrarea în vigoare a Tratatului CEE, printr-o lege din 1962 si prin decretele subsecvente, guvernul italian a nationalizat productia si distributia de energie electrica si a creat o societate - Ente Nazionale Energia Elettrica sau ENEL, careia i-au fost transferate toate proprietatile întreprinderilor din domeniu.
Flaminio Costa, (actionar la Edison Volta, companie afectata de nationalizare si avocat la Milano) în cadrul unui litigiu legat de refuzul sau de a plati o factura de electricitate în valoare de 1925 lire italiene, a cerut instantei competente din Milano, "il Giudice conciliatore", sa aplice articolul 177 din Tratatul CEE si sa obtina în acest fel o interpretare a articolelor 102, 93, 53 si 37 ale Tratatului, care, preciza în actiune, au fost încalcate de legislatia nationala. De asemenea, Costa sustinea ca legea de nationalizare încalca si prevederile art. 11 ale Constitutiei italiene, prin nerespectarea obligatiilor internationale ce îi revin Italiei, conform tratatului CEE.
Magistratul din Milano a înaintat doua cereri de hotarâri preliminare, una Curtii Constitutionale italiene si alta CEJ.
Curtea Constitutionala a fost prima care s-a pronuntat în cauza, sustinând ca tratatul CEE nu poate avea o valoare normativa, decât în masura în care este încorporat în dreptul italian printr-o lege. Iar o lege nationala posterioara poate foarte bine sa deroge de la prevederile Tratatului. Apoi a concluzionat ca nu a fost încalcat art. 11 din Constitutie si ca problema de drept pentru care se solicita interpretarea de catre CEJ nici nu exista.
Încurajat de decizia Curtii Constitutionale, guvernul italian a sustinut în fata CEJ "absoluta inadmisibilitate" a cererii de hotarâre preliminara. Provocarea jurisdictionala a încurajat CEJ sa îsi construiasca doctrina suprematiei dreptului comunitar.
În primul rând, Curtea si-a început rationamentul sustinând ca spre deosebire de tratatele internationale obisnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridica proprie, integrata în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrarii în vigoare a tratatului si care trebuie aplicata de instantele nationale. Apoi a afirmat ca prin instituirea unei Comunitati cu o durata nelimitata, având institutii proprii, cu personalitate juridica, capacitate de reprezentare internationala si, în special, cu competente reale derivate din limitarea competentei sau din transferul atributiilor statelor membre catre Comunitate, acestea din urma au restrâns, chiar daca în domenii limitate, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil cetatenilor lor si lor însele. Transferul ordinii lor juridice interne catre ordinea juridica comunitara operat de catre state are drept consecinta o limitare definitiva a drepturilor lor suverane, împotriva careia nu poate avea forta juridica superioara un act unilateral ulterior, incompatibil cu notiunea de Comunitate.
Ca argument textual, Curtea s-a referit la art. 249 al tratatului, dar Curtea a facut apel, în special, la fel ca si în Van Gend, la termenii si spiritul tratatului si necesitatea interpretarii uniforme si asigurarii eficientei dreptului comunitar.
Ulterior, Curtea s-a pronuntat si cu privire la suprematia legislatiei comunitare secundare cu aceleasi argumente.[2]
Principiul suprematiei dreptului comunitar reprezinta modul de solutionare a conflictului dintre legea nationala si dreptul comunitar. Pentru a verifica daca un asemenea conflict exista, scopul prevederii comunitare trebuie evaluat în lumina continutului sau. Norma nationala continua sa îsi produca efectele doar pentru acele aspecte pe care norma comunitara nu le afecteaza.[3]
Modul în care a fost receptat în ordinea juridica a statelor membre principiul suprematiei a aratat ca statele membre fondatoare nu erau pregatite pentru acest tip de dezvoltare a dreptului comunitar. În functie de diferite criterii (caracterul monist sau dualist al relatiilor dintre dreptul intern si cel international, posibila incompatibilitate, la începuturile Comunitatilor, cu protectia drepturilor fundamentale ale omului, precum si considerente de ordin politic si ideologic[4]) instantele constitutionale sau supreme din unele state membre au avut nevoie de decenii pentru a accepta gradual acest principiu, ceea ce a permis Curtii, prin intermediul "dialogului" hotarârilor sale cu cele ale acestor instante sa clarifice aplicarea principiului în practica.
Exemplul italian este graitor în acest sens.
Art. 11 al Constitutiei italiene din 1947: "Italia respinge razboiul ca mijloc de a pune în pericol libertatea altor popoare si de solutionare a controverselor internationale si consimte, în conditii de reciprocitate, la limitarea suveranitatii necesara unei ordini ce asigura pacea si justitia între natiuni..."
|
