Sistemul constitutional italian postbelic a permis Curtii Europene de Justitie sa completeze doctrina efectului direct cu cea a suprematiei dreptului comunitar. Experienta din al doilea razboi mondial a determinat Italia sa-si īnlocuiasca abordarea beligeranta a relatiilor internationale cu una pacifista, care sa includa dreptul international ca un element al dreptului intern,[1] dar care mentinea principiul dualist lex posterior derogat priori, conform caruia legea mai recenta are preeminen 18218n132s ta fata de cea anterioara, indiferent daca este internationala sau nationala.
C 6/64, Costa c. ENEL
Dupa intrarea īn vigoare a Tratatului CEE, printr-o lege din 1962 si prin decretele subsecvente, guvernul italian a nationalizat productia si distributia de energie electrica si a creat o societate - Ente Nazionale Energia Elettrica sau ENEL, careia i-au fost transferate toate proprietatile īntreprinderilor din domeniu.
Flaminio Costa, (actionar la Edison Volta, companie afectata de nationalizare si avocat la Milano) īn cadrul unui litigiu legat de refuzul sau de a plati o factura de electricitate īn valoare de 1925 lire italiene, a cerut instantei competente din Milano, "il Giudice conciliatore", sa aplice articolul 177 din Tratatul CEE si sa obtina īn acest fel o interpretare a articolelor 102, 93, 53 si 37 ale Tratatului, care, preciza īn actiune, au fost īncalcate de legislatia nationala. De asemenea, Costa sustinea ca legea de nationalizare īncalca si prevederile art. 11 ale Constitutiei italiene, prin nerespectarea obligatiilor internationale ce īi revin Italiei, conform tratatului CEE.
Magistratul din Milano a īnaintat doua cereri de hotarāri preliminare, una Curtii Constitutionale italiene si alta CEJ.
Curtea Constitutionala a fost prima care s-a pronuntat īn cauza, sustinānd ca tratatul CEE nu poate avea o valoare normativa, decāt īn masura īn care este īncorporat īn dreptul italian printr-o lege. Iar o lege nationala posterioara poate foarte bine sa deroge de la prevederile Tratatului. Apoi a concluzionat ca nu a fost īncalcat art. 11 din Constitutie si ca problema de drept pentru care se solicita interpretarea de catre CEJ nici nu exista.
Īncurajat de decizia Curtii Constitutionale, guvernul italian a sustinut īn fata CEJ "absoluta inadmisibilitate" a cererii de hotarāre preliminara. Provocarea jurisdictionala a īncurajat CEJ sa īsi construiasca doctrina suprematiei dreptului comunitar.
Īn primul rānd, Curtea si-a īnceput rationamentul sustinānd ca spre deosebire de tratatele internationale obisnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridica proprie, integrata īn sistemul juridic al statelor membre īn momentul intrarii īn vigoare a tratatului si care trebuie aplicata de instantele nationale. Apoi a afirmat ca prin instituirea unei Comunitati cu o durata nelimitata, avānd institutii proprii, cu personalitate juridica, capacitate de reprezentare internationala si, īn special, cu competente reale derivate din limitarea competentei sau din transferul atributiilor statelor membre catre Comunitate, acestea din urma au restrāns, chiar daca īn domenii limitate, drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil cetatenilor lor si lor īnsele. Transferul ordinii lor juridice interne catre ordinea juridica comunitara operat de catre state are drept consecinta o limitare definitiva a drepturilor lor suverane, īmpotriva careia nu poate avea forta juridica superioara un act unilateral ulterior, incompatibil cu notiunea de Comunitate.
Ca argument textual, Curtea s-a referit la art. 249 al tratatului, dar Curtea a facut apel, īn special, la fel ca si īn Van Gend, la termenii si spiritul tratatului si necesitatea interpretarii uniforme si asigurarii eficientei dreptului comunitar.
Ulterior, Curtea s-a pronuntat si cu privire la suprematia legislatiei comunitare secundare cu aceleasi argumente.[2]
Principiul suprematiei dreptului comunitar reprezinta modul de solutionare a conflictului dintre legea nationala si dreptul comunitar. Pentru a verifica daca un asemenea conflict exista, scopul prevederii comunitare trebuie evaluat īn lumina continutului sau. Norma nationala continua sa īsi produca efectele doar pentru acele aspecte pe care norma comunitara nu le afecteaza.[3]
Modul īn care a fost receptat īn ordinea juridica a statelor membre principiul suprematiei a aratat ca statele membre fondatoare nu erau pregatite pentru acest tip de dezvoltare a dreptului comunitar. Īn functie de diferite criterii (caracterul monist sau dualist al relatiilor dintre dreptul intern si cel international, posibila incompatibilitate, la īnceputurile Comunitatilor, cu protectia drepturilor fundamentale ale omului, precum si considerente de ordin politic si ideologic[4]) instantele constitutionale sau supreme din unele state membre au avut nevoie de decenii pentru a accepta gradual acest principiu, ceea ce a permis Curtii, prin intermediul "dialogului" hotarārilor sale cu cele ale acestor instante sa clarifice aplicarea principiului īn practica.
Exemplul italian este graitor īn acest sens.
Art. 11 al Constitutiei italiene din 1947: "Italia respinge razboiul ca mijloc de a pune īn pericol libertatea altor popoare si de solutionare a controverselor internationale si consimte, īn conditii de reciprocitate, la limitarea suveranitatii necesara unei ordini ce asigura pacea si justitia īntre natiuni..."
|
