Notiunea de raport juridic civil urmeaza a fi formulata plecând de la definitia data raportului juridic în general.
Raportul juridic, în general, reprezinta o relatie sociala reglementata de o norma juridica.[1]
Având în vedere definitia data raportului juridic în general, vom retine ca raportul juridic civil reprezinta o relatie sociala patrimoniala sau personal - nepatrimoniala, stabilita între subiectul de drept juridiceste egale si reglementate printr-o norma juridica specifica de drept civil,[2] spre exemplu, raporturile de proprietate, raporturile contractuale, raporturile izvorâte din savârsirea de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, raporturile succesorale.
a) Raportul juridic civil este un raport social
Prin caracterul social al raportului juridic civil se întelege ca este un raport juridic care se stabileste între oameni, aceasta în sensul ca normele juridice civile reglementeaza relatiile dintre oameni priviti individual ca persoane fizice sau organizati în colective ca persoane juridice.
b) Raportul juridic civil are caracter volitional
Caracterul volitional al raportului juridic civil implica doua aspecte: primul ca iau nastere pe baza unei norme juridice care exprima vointa si autoritatea de a elabora norme juridice ale puterii legislative, iar cel de-al doilea ca, de regula, aceste raporturi juridice iau nastere pe baza manifestarii de vointa a subiectelor sale sau a cel putin unuia dintre ele, în cazul actelor juridice unilaterale.
c) Raportul juridic civil are la baza pozitia de egalitate a subiectelor sale
Pozitia de egalitate a subiectelor constituie un caracter specific raporturilor juridice de drept civil, pe când în celelalte raporturi, cum ar fi: raportul de drept administrativ sau drept financiar, unul dintre subiecte se afla într-o pozitie de subordonare fata de celalalt subiect.
Retinem deci ca pozitia de egalitate a subiectelor raporturilor juridice civile se releva prin aceea ca sunt subordonate unul fata de celalalt si ca aceste raporturi iau nastere, se modifica sau se sting prin vointa lor libera si în mod egal manifestata.
Raportul juridic civil are ca elemente constitutive: partile, continutul si obiectul.
- Partile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau juridice în calitate de titular de drepturi subiective civile si obligatii civile.
- Continutul raportului juridic este alcatuit din totalitatea drepturilor subiective si a obligatiilor civile pe care le au partile.
- Obiectul raportului juridic civil consta în actiunile sau inactiunile la care sunt îndrituite partile sau pe care acestea sunt tinute sa le respecte.
Pentru a ne afla în prezenta unui raport juridic civil trebuie întrunite cumulativ aceste elemente.
Prin notiunea de subiecte ale raportului juridic civil urmeaza sa înteleaga persoanele fizice sau juridice care au calitatea de a fi titulare de drepturi si obligatii civile care constituie continutul acestor raporturi.
Ţinând seama de prevederile Decretului nr. 31 / 1954 vom defini persoana fizica si persoana juridica astfel:
Persoana fizica este subiectul individual de drept, omul privit ca titular de drepturi subiective civile si obligatii civile.
Persoana juridica este subiectul colectiv de drept, entitatea care, îndeplinind conditiile prevazute de lege, este titulara de drepturi si obligatii.
Persoana care dobândeste drepturile civile subiective ce intra în continutul raportului juridic civil poarta denumirea de subiect activ, iar persoana careia îi revin obligatiile civile corelative, poarta denumirea de subiect pasiv.
Exista doua mari categorii de subiecte de drept civil:
- Subiecte individuale - în aceasta categorie intra persoanele fizice;
- Subiecte colective - în aceasta categorie intra persoanele juridice.
Aceste doua mari categorii se subclasifica dupa cum urmeaza:
Din categoria persoanelor fizice fac parte:
- minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitatea de exercitiu;
- minorii între 14 si 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exercitiu restrânsa;
- majorii (persoane fizice cu vârsta peste 18 ani), care au capacitate de exercitiu;
Dupa criteriul cetateniei, întâlnim urmatoarele categorii de persoane fizice:
persoane fizice care au cetatenie româna;
persoane fizice care au cetatenie straina. În aceasta categorie sunt incluse si persoanele care nu au cetatenie (apatrizii), precum si persoanele care au dubla cetatenie, dintre care nici una nu este româna;
Din categoria persoanelor juridice fac parte:
persoane juridice particulare sau private;
persoane juridice cooperatiste sau obstesti;
persoane juridice mixte;
persoane juridice de stat.
Dupa criteriul nationalitatii, deosebim:
persoane juridice care au nationalitate româna;
persoane juridice care au nationalitate straina.
A. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului juridic civil presupune cunoasterea partilor raportului respectiv.
Aceasta determinare se realizeaza în mod diferit, dupa cum este vorba despre raporturi care au în continutul lo 10310x2323k r drepturi absolute si raporturi care contin drepturi relative .
În cazul raporturilor civile care au în continutul lo 10310x2323k r drepturi absolute, este cunoscut sau determinat numai subiectul activ, care este însusi titularul dreptului subiectiv activ, care este însusi titularul dreptului subiectiv civil, subiectul pasiv fiind nedeterminat, alcatuit din toate celelalte subiecte de drept.
În cazul raporturilor civile care au în continutul lo 10310x2323k r drepturi relative, este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât si subiectul pasiv (debitorul).
B. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
De cele mai multe ori, raportul juridic civil se stabileste între o persoana ca subiect activ si o alta persoana ca subiect pasiv.
Exista însa si situatii în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie în calitate de subiecte active, fie în calitate de subiecte pasive.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind determinat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu exceptia subiectului activ. Pluralitatea activa este mai rara, întâlnindu-se totusi în raporturile patrimoniale ce decurg din creatia intelectuala, prezentându-se sub forma coautoratului[4].
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale se va tine seama de continutul acestora: drepturi reale sau drepturi de creanta.
În cazul drepturilor reale având în continut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este nedeterminat, fiind alcatuit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu exceptia titularului dreptului de proprietate.
Subiectul activ este determinat, putând fi o persoana, daca este vorba despre proprietatea exclusiva sau mai multe persoane, daca este vorba de proprietatea comuna.
Proprietatea comuna îmbraca urmatoarele forme:
- coproprietatea este proprietatea pe cote - parti care are ca obiect un bun individual determinat. Fiecare coproprietar îsi cunoaste cota ideala din dreptul de proprietate, dar nu are o parte determinata din bunul privit în materialitatea lui;
- indiviziunea este proprietatea pe cote - parti care are ca obiect o universalitate juridica. Astfel, fiecare coindivizar îsi cunoaste cota parte ideala si abstracta din dreptul de proprietate, dar nu are un anumit bun sau anumite bunuri pe care sa le detina în exclusivitate.
Între coproprietar si indiviziune se face deosebirea tinând seama de obiectul dreptului de proprietate: coproprietatea priveste un bun individual, în timp ce indiviziunea presupune o universalitate juridica.
- devalmasia este acea forma a proprietatii comune, caracterizata prin faptul ca partea fiecarui proprietar comun nu este determinata, bunul apartinând proprietarilor comuni fara cote - parti. Aceasta forma de proprietate este specifica sotilor.
În toate cele trei cazuri, proprietatea comuna înceteaza prin împartire sau partaj, cu exceptia cazurilor de proprietate comuna pe cote - parti, fortata si perpetua, care se mentine independent de vointa copartasilor.
În cazul raporturilor juridice civile obligationale ( de creanta), pluralitatea poate fi:
activa, când exista mai multi creditori;
pasiva, când exista mai multi debitori;
mixta, când exista mai multi creditori si mai multi debitori;
În cazul de pluralitate în domeniul raporturilor obligationale, regula o reprezinta divizibilitatea, obligatiile civil fiind conjuncte.
Obligatia conjuncta este aceea care leaga mai multi creditori sau mai multi debitori, respectiv subiecte active sau pasive, între care, dupa caz, creanta sau datoria este divizibila.
Astfel:
- în caz de pluralitate activa, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea sa;
- în caz de pluralitate pasiva, fiecare dintre codebitori nu este tinut decât pentru partea sa din datoria comuna.
Exemplu: Plata reparatiei acoperisului unei cladiri cu mai multe apartamente se face în mod egal de fiecare locatar (proprietar).
Exceptia de la aceasta regula o reprezinta solidaritatea.
Obligatia solidara activa este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie. Solidaritatea activa poate lua nastere printr-un act juridic (ex. un testament, o conventie).
Obligatia solidara pasiva este aceea în care fiecare debitor este tinut sa plateasca întreaga datorie creditorului. Solidaritatea pasiva ia nastere, de regula, prin savârsirea unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii.
Desi între obligatia solidara si obligatia indivizibila exista asemanari, acestea nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind urmatoarele[5]:
în ceea ce priveste izvorul lor, numai conventia poate fi izvor atât pentru solidaritate, cât si pentru indivizibilitate, existând si izvoare proprii, si anume: legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligatiei pentru indivizibilitate;
sub aspectul întinderii, solidaritatea functioneaza numai fata de cei între care s-a nascut, pe când indivizibilitatea se transmite si succesorilor;
în cazul indivizibilitatii pasive, debitorul chemat în judecata poate sa solicite introducerea în cauza a celorlalti debitori, pentru a fi obligati împreuna la executarea prestatiei datorate, în vreme ce, în cazul solidaritatii pasive, debitorul chemat în judecata poate sa solicite introducerea în cauza a celorlalti codebitori solidari, numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea datorata de fiecare dintre ei.
C. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
În aceasta analiza este necesara distinctia între raporturile patrimoniale si raporturile nepatrimoniale.
În cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept netransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat, iar în cazul raporturilor patrimoniale trebuie distins între raporturile reale si raporturile obligationale (de creanta).
În cazul raporturilor patrimoniale care au în continutul lo 10310x2323k r un drept de creanta, poate fi schimbat atât subiectul activ, cât si subiectul pasiv (debitorul).
În ceea ce priveste raporturile juridice patrimoniale care au în continutul lor un drept real, poate fi schimbat numai subiectul activ, nu si subiectul pasiv, deoarece acesta din urma nu este determinat.
Schimbarea subiectului activ se poate realiza prin: cesiunea de creanta, subrogatia personala, novatia prin schimbarea de creditor, iar schimbarea subiectului pasiv se poate face prin: stipulatie pentru altul, novatie prin schimbare de debitor, delegatie proprie.
Capacitatea civila reprezinta calitatea de a fi subiect de drept în raporturile juridice civile.
Capacitatea civila reuneste în continutul ei doua elemente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.
Capacitatea de folosinta reprezinta acel aspect al capacitatii civile care consta în aptitudinea generala si abstracta a unei persoane de a dobândi drepturi subiective si de a-si asuma obligatii în cadrul unor raporturi juridice concrete.
A. Capacitatea civila a persoanei fizice
a) Capacitatea de folosinta a persoanei fizice
În limbaj juridic, este considerata persoana fizica orice individ uman, luat izolat, în calitatea sa de subiect de drept.
Orice persoana fizica, în calitatea sa de subiect de drept, se bucura de capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu, în conditiile prevazute de lege.
Capacitatea de folosinta a persoanei fizice este aptitudinea generala si abstracta de a dobândi drepturi subiective si de a-si asuma obligatii civile.
Retinem în completarea acestei definitii si dispozitiile cuprinse în art. 6 din Decretul nr. 31 / 1954, potrivit carora, nici o persoana nu poate fi lipsita de capacitatea de folosinta si ca persoana fizica nu poate renunta nici total, nici partial la capacitatea sa de folosinta.
Capacitatea civila a persoanelor fizice începe în momentul nasterii ei. De la aceasta regula se face si o exceptie reglementata de art. 7 din Decretul nr. 31 / 1954, care dispune ca drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptia lui, cu conditia de a se naste viu. Aceasta conceptie este exprimata în adagiul infans conceptus pro nato habetur, quotios de commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteste nascut atunci când este vorba despre drepturile sale). Este ceea ce numim capacitatea de folosinta anticipata a persoanei fizice.
Capacitatea de folosinta a persoanelor fizice înceteaza odata cu moartea acestora, aceasta pe motiv ca moartea persoanelor fizice face sa înceteze capacitatea lor de a mai fi considerate subiecte de drept (art. 7 din Decretul nr. 31 / 1954).
În ceea ce priveste data mortii, sunt de retinut doua situatii:
- în cazul mortii fizic constatata, data mortii este cea trecuta în actul de deces;
- în cazul mortii declarata judecatoreste, data mortii este aceea pe care a stabilit-o instanta de judecata prin hotarârea ramasa definitiva.
b) Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice
Având în vedere ca participarea proprie la raporturile juridice civile implica dobândirea unei maturitati în gândire si ca aceasta este conditionata potrivit legii de împlinirea unei anumite vârste, capacitatea de exercitiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei fizice de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatiile prin savârsirea de acte juridice proprii, conform art. 3 alin. 5 din Decretul nr. 31 / 1954.
Capacitatea de exercitiu nu poate fi recunoscuta decât acelor persoane care au vointa, precum si experienta necesara pentru a-i da seama de semnificatia si consecintele actelor juridice pe care le încheie.
Criteriul avut în vedere de legiuitor este vârsta. Drept urmare, în functie de vârsta, persoanele juridice se împart în :
- persoane cu capacitate deplina de exercitiu;
Capacitatea deplina de exercitiu se dobândeste la vârsta majoratului, respectiv 18 ani.
În mod exceptional, femeia care se casatoreste înainte de aceasta vârsta dobândeste capacitatea deplina de exercitiu din momentul încheierii casatoriei.
Capacitatea deplina de exercitiu dureaza, în principiu, tot timpul vietii; cât timp persoana juridica se bucura de capacitatea de exercitiu deplina, ea poate încheia acte juridice civile prin manifestarea propriei vointe, fara a avea nevoie sa fie asistata sau reprezentata sau sa obtina încuviintarea prealabila din partea unui ocrotitor.
- persoane cu capacitate de exercitiu restrânsa;
Este recunoscuta persoana care se afla între vârsta de 14-18 ani.
Aceasta capacitate de exercitiu restrânsa este o capacitate intermediara, fiind cuprinsa între cele doua extreme (capacitate deplina si lipsa totala de capacitate).
Persoanele cu capacitate de exercitiu restrânsa nu pot încheia sub nici o forma, nici chiar cu încuviintarea prealabila ocrotitorilor legali, acte de donatie sau de garantare a obligatiilor altuia. Anumite acte juridice pot fi încheiate de persoanele cu capacitate restrânsa de exercitiu si fara încuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui (ex. încheierea unui contract de munca, depunerea unei sume de bani).
- persoane lipsite de capacitate de exercitiu;
Lipsa capacitatii de exercitiu are la baza prezumtia absoluta ca anumite categorii de persoane fizice nu dispun de maturitatea psihica necesara pentru a participa singure si nici chiar asistate, la raporturile juridice civile.
Sunt lipsite total de capacitatea de exercitiu urmatoarele categorii de persoane fizice:
persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
persoanele care indiferent de vârsta, suferind de alienatie sau debilitate mintala au fost puse sub interdictie prin hotarâre judecatoreasca.
B . Capacitatea civila a persoanei juridice
Ca si în cazul persoanelor fizice, capacitatea civila a persoanelor juridice trebuie analizata tinând seama de cele doua elemente ale sale: capacitatea de exercitiu si capacitatea de folosinta.
a. Capacitatea de folosinta a persoanei juridice
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice este acea parte a capacitatii civile care consta în aptitudinea generala de a avea drepturi si obligatii.
Astfel, persoanele juridice pot fi împartite în doua categorii, dupa cum sunt sau nu supuse înregistrarii: Art. 33 din Decretul nr. 31 / 1954 prevede: "Persoanele juridice care sunt supuse înregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si obligatii de la data înregistrarii lor."
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se sfârseste odata cu desfiintarea (încetarea) acesteia, prin unul din urmatoarele moduri:
- reorganizarea sub forma comasarii (absorbtie sau fuziune) sau sub forma divizarii totale: - dizolvare;
- transformare.
Putem vorbi despre capacitate de folosinta anticipata si în ceea ce priveste persoana juridica. Art. 33 alin. 3 prevede: "Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrarii sau de data actului de recunoastere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinte ce ar fi prevazute, persoana juridica are capacitatea chiar de la data actului de înfiintare cât priveste drepturile constituite în favoarea ei."
b. Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice
Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice este acea parte a capacitatii civile care consta în aptitudinea de a-si exercita drepturile civile si dea-si îndeplini obligatiile civile, prin încheierea de acte juridice de catre organele sale de conducere.
În conformitate cu prevederile art. 35 alin. 1 si 2 din Decretul nr. 31 / 1954, persoana juridica îsi exercita drepturile si-si îndeplineste obligatiile civile prin organele sale de conducere care încheie acte juridice în numele acesteia.
Începutul capacitatii de exercitiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiintarii acesteia, însa realizarea efectiva a capacitatii de exercitiu astfel dobândita este conditionata, în practica, de desemnarea organelor sale de conducere. Sfârsitul capacitatii de exercitiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacitatii sale de folosinta[6].
Putem defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea recunoscuta subiectului activ de a se comporta în limitele prerogativelor pe care legea le recunoaste, cât si posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv o comportare corespunzatoare, iar în caz de nevoie, putând face apel la forta coercitiva a statului.
A. Precizari prealabile
Drepturile subiective civile se pot clasifica dupa mai multe criterii. Le retinem pe cele mai importante:
dupa gradul de opozabilitate, drepturile subiective civile sunt absolute si
dupa natura continutului, drepturile subiective civile se împart în drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale;
dupa siguranta oferita titularilor lor, drepturile subiective civile sunt drepturi pure si simple si drepturi afectate de modalitati;
dupa corelatia dintre ele, drepturile subiective civile sunt drepturi principale si drepturi accesorii.
B. Drepturi subiective civile absolute si drepturi civile relative
Drepturile civile subiective se clasifica în raport de sfera persoanelor obligate, precum si în functie de continutul obligatiilor corespunzatoare în drepturi absolute si drepturi relative.
a) Drepturile absolute sunt drepturile subiective civile care exercita de catre titularii lor si carora le corespunde obligatia generala a tuturor celorlalte persoane de a se obtine de la încalcarea lor.
Dreptul subiectiv civil absolut are urmatoarele caracteristici:
este determinat numai titularul sau, titularul obligatiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, acesta fiind nedeterminat;
îi corespunde obligatia generala si negativa de a nu i se aduce atingere;
este un drept opozabil tuturor - erga ommes, toate celelalte subiecte având obligatia de a nu-l încalca.
b) Drepturile relative sunt acele drepturi civile subiective în temeiul carora titularii lor au posibilitatea de a pretinde de la persoanele obligate, determinate odata cu nasterea raportului juridic, de a da, de a face sau de a nu face ceva.
Dreptul subiectiv civil relativ are urmatoarele caracteristici:
este cunoscut atât subiectul activ cât si subiectul pasiv;
subiectului pasiv determinat îi corespunde o obligatie corelativa ce are ca obiect: a da, a face sau a nu face ceva;
obligatia corelativa este opozabila numai subiectului pasiv determinat.
C. Drepturi subiective civile patrimoniale si drepturi subiective civile nepatrimoniale
Aceasta clasificare este facuta dupa criteriul, natura economica sau natura continutului drepturilor civile.
a) Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un continut economic, oferind posibilitatea unei evaluari banesti.
Au un caracter patrimonial drepturile absolute (dreptul de proprietate) si drepturile relative (de creanta).
Drepturile patrimoniale se clasifica în: drepturi reale si drepturi de creanta.
Dreptul real- jus in re - este dreptul civil subiectiv pe care titularul sau îl exercita direct si nemijlocit, fara concursul altor persoane, iar subiectelor pasive le revine obligatia generala negativa de a nu face nimic care sa stânjeneasca exercitarea acestui drept de catre titularul sau.
Drepturile reale se clasifica la rândul lor: drepturile principale si drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt drepturile civile subiective care au existenta de sine statatoare, independenta de existenta altor drepturi (ex. dreptul de proprietate, dreptul de abitatie).
Drepturile reale accesorii sunt drepturile civile subiective care sunt afectate unor drepturi de creanta si a caror existenta depinde în mod direct de existenta drepturilor garantate (ex. dreptul de gaj, dreptul de ipoteca, privilegiile).
Dreptul de creanta - jus ad personam - este dreptul civil subiectiv pe care titularul sau, numit creditor îl poate exercita numai fata de persoanele obligate, numite si debitori, respectiv sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.
Sunt drepturi de creanta cele care izvorasc din contractele sau actele juridice unilaterale, din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si din alte izvoare de drepturi civile.
b) Drepturile personal nepatrimoniale sunt drepturi civile subiective care nu au continut economic si, prin urmare, nu sunt evaluabile în bani si care, fiind legate de persoana umana, servesc la individualizarea acestora.
Drepturile personal nepatrimoniale privesc:
- existenta si integritatea fizica si morala ale persoanei: dreptul la viata, dreptul la sanatate, dreptul la onoare, cinste sau reputatie, dreptul la demnitatea umana;
- identitatea persoanei: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la resedinta (pentru persoana fizica), dreptul la denumire, dreptul la sediu (pentru persoana juridica);
- creatia intelectuala: ex. dreptul la paternitatea operei sau inventiei.
D. Drepturi subiective civile pure si simple si drepturi afectate de modalitati si drepturi eventuale
Aceste categorii de drepturi se deosebesc unele de altele prin siguranta oferita titularilor de a le realiza sau nu în mod efectiv si beneficia de efectele lor.
a) Drepturile pure si simple sunt drepturi civile subiective care confera titularilor deplina putere si certitudine în exercitarea lor. Ca urmare, asemenea drepturi îsi produc efectele imediat, definitiv si irevocabil. Aceste drepturi formeaza categoria cea mai cuprinzatoare a drepturilor subiective civile.
b) Drepturile afectate de modalitati sunt acele drepturi civile subiective a caror nastere, exercitare sau stingere depinde de o împrejurare viitoare, certa sau incerta, care poate fi termenul sau conditia. Aceste doua evenimente denumite în mod generic modalitati ale drepturilor civile subiective afecteaza concomitent si continutul obligatiilor corelative în sensul ca acestea vor fi sau nu îndeplinite, în functie de realizarea sau nerealizarea lor.
c) Drepturile eventuale sunt drepturi subiective civile carora le lipseste fie obiectul, fie subiectul activ, nestiindu-se daca acestea vor exista în viitor (ex. dreptul de a primi despagubiri daca starea sanatatii creditorului care a suferit prejudicii se va agrava în viitor, dreptul la o succesiune viitoare).
În aceasta clasificare se tine seama de corelatia dintre drepturile subiective civile.
a) Dreptul principal este acel drept civil subiectiv care are o existenta de sine statatoare, soarta sa nedepinzând de existenta vreunui alt drept.
b) Dreptul accesoriu este acel drept civil subiectiv care nu are o existenta de sine statatoare, soarta acestuia depinzând de existenta unui alt drept subiectiv civil, având calitatea de drept principal.
Drepturile reale principale sunt urmatoarele:[7]
- dreptul de proprietate, aceasta categorie cuprinzând atât dreptul de proprietate publica, cât si dreptul de proprietate privata;
drepturile reale principale corespunzatoare dreptului de proprietate privata (dezmembramintele dreptului de proprietate, numite si drepturi reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitatie, dreptul de servitute si dreptul de superficie;
- dreptul de administrare a regiilor autonome si institutiilor publice, ca drept real corespunzator dreptului de proprietate privata;
- dreptul de concesiune, reglementat de art. 136 alin. 4 din noua Constitutie;
- dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea publica a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, conferit, în conditiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
- dreptul de folosinta a unor bunuri proprietate privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale, conferit, în conditiile legii, unor persoane juridice sau fizice.
- dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea persoanelor juridice anexa;
- dreptul de preemtiune.
Drepturile reale accesorii sunt:
dreptul de ipoteca;
dreptul de gaj;
privilegiile;
dreptul de retentie
A. Recunoasterea drepturilor civile subiective
În ceea ce priveste recunoasterea drepturilor subiective civile, va trebui sa distingem între cele recunoscute persoanelor fizice si cele recunoscute persoanelor juridice. Astfel, pentru persoanele fizice, drepturile civile subiective se considera a fi recunoscute sub doua aspecte:
a) în scopul stimularii muncii, activitatii muncii, activitatii si initiativei particulare, bazate pe drept de proprietate, pe libertatea contractuala si a muncii;
b) în vederea asigurarii cadrului social necesar împlinirii intereselor lor materiale si social culturale.
si în cazul persoanelor juridice, recunoasterea drepturilor civile subiective urmeaza a fi determinate sub cele doua aspecte:
a) în functie de scopul social sau economic, pentru care au fost înfiintate sau recunoscute;
b) în functie de bunurile si valorile banesti aflate în patrimoniile lor, menite sa le asigure autonomia economico-financiara în cadrul circuitului civil si comercial.
B. Ocrotirea drepturilor civile subiective
Trasatura distincta a ocrotirii drepturilor civile subiective consta în caracterul ei de generalitate. Astfel, putem retine ca ocrotirea drepturilor civile subiective include întregul complex de masuri juridice pe care legea îl organizeaza si determina sa functioneze în acest scop.
În ceea ce priveste reglementarea, sunt de retinut dispozitiile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/ 1954, prin care se instituie principiul potrivit caruia drepturile civile sunt ocrotite de lege.
C. Exercitarea drepturilor subiective civile
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie sa se realizeze cu respectarea anumitor principii, si anume:
- conform art. 3 alin 2 din Decretul nr. 31 / 1954, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit cu scopul lui economic si social;
- conform art. 57 din Constitutie, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna credinta;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale sau judiciare).
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie sa se realizeze cu exercitarea tuturor acestor principii, nefiind suficienta respectarea doar a unuia sau a unora dintre ele.
În aceasta situatie în care titularul unui drept subiectiv civil si-a exercitat dreptul sau cu încalcarea principiilor exercitarii sale, ne aflam în prezenta abuzului de drept.
Orice abuz de drept presupune doua elemente constitutive[8], si anume:
- un element subiectiv ce consta în exercitarea cu rea credinta a dreptului subiectiv civil;
- un element obiectiv care consta în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legala, faptul savârsit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
Obligatia civila reprezinta latura pasiva a continutului raportului juridic civil.
Putem defini obligatia civila ca fiind îndatorirea subiectului pasiv juridic civil de a avea o anume conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva, si care la nevoie poate fi impusa prin forta coercitiva a statului[9].
A. Criteriile de clasificare si categoriile de obligatii civile
În functie de obiectul lor, obligatiile civile se clasifica dupa cum urmeaza:
obligatia de a da (aut dare);
obligatia de a face (aut facere);
obligatia de a nu face ceva (aut non facere);
obligatia pozitiva (obligatia de a da si obligatia de a face):
obligatia negativa (obligatia de a nu face);
obligatia de rezultat (numita si determinata);
obligatia de diligenta (numita si de mijloace).
- Dupa opozabilitatea lor, obligatiile civile se împart în:
obligatiile obisnuite (opozabile numai între parti);
obligatii opozabile si tertilor (scriptae in rem);.
- În functie de sanctiunea juridica a obligatiei civile, diferentiem:
obligatii civile perfecte;
obligatii civile imperfecte (numite si naturale).
B. Obligatii de a da, obligatii de a face si obligatii de a nu face
a) Obligatia de a da - aceasta obligatie ridica înainte de toate precizarea semnificatiei sale juridice, aceasta în sensul ca nu trebuie confundata cu obligatia de a preda un bun oarecare mobil sau imobil.
Astfel, obligatia de a da consta în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport juridic de a constitui sau transmite în folosul subiectului activ un drept real asupra unui lucru.
b) Obligatia de a face - consta în îndatorirea ce-i revine subiectului pasiv a unui raport juridic civil de a savârsi anumite fapte, actiuni, lucrari sau servicii în afara celor care se încadreaza în obligatia de a da.
Obligatia de a face poate fi instantanee când se executa deodata printr-un singur fapt . Aceasta obligatie poate fi succesiva, când se executa în timp, printr-o actiune continua sau prin actiuni repetate.
c ) Obligatia de a nu face - consta în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport juridic civil, de a se abtine de la savârsirea uneia sau mai multor fapte determinate.
C. Obligatii civile pozitive si obligatii civile negative
a) Obligatiile civile pozitive presupun o actiune care incumba subiectului pasiv al unui raport juridic civil. Sunt obligatii pozitive obligatiile de "a da" si "a face".
b) Obligatiile negative presupun o abstentiune a subiectului pasiv al unui raport juridic civil. Este obligatia negativa obligatia de "a nu face ceva".
Codul Civil reliefeaza importanta acestei clasificari a obligatiilor, astfel: art. 1078 dispune: "daca obligatia consista în a nu face, debitorul care a încalcat-o este dator a da despagubire pentru simplul fapt al contraventiei", iar potrivit art. 1079: "daca obligatia consista în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului sau ."
D. Obligatii civile de rezultat si
obligatii civile de diligenta
a) Obligatii civile de rezultat - se mai numesc si obligatii determinate. Sunt acele care constau în îndatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat.
b) Obligatii civile de diligenta - se mai numesc si obligatii de mijloace. Sunt acele obligatii prin care debitorul se obliga sa depuna toata staruinta pentru atingerea rezultatului, fara a se obliga la însusi rezultatul preconizat.
E. Obligatii civile obisnuite opozabile
si tertilor si obligatii reale
a) Obligatii civile obisnuite - sunt acele obligatii care incumba debitorului fata de care s-a nascut. Aceste obligatii sunt opozabile "între parti", ca si dreptul creat.
b) Obligatiile opozabile si tertilor - numite si obligatii scriptae in rem, sunt acele obligatii care sunt strâns legate de un bun, astfel încât creditorul nu-si poate realiza dreptul sau decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este tinut si el de îndeplinirea unei obligatii nascute anterior, fara participarea sa.
c) Obligatiile reale - numite si obligatii propter rem,[10] sunt acele obligatii care incumba, potrivit legii, detinatorului unui bun, datorata importantei deosebite a bunului pentru societate.
F. Obligatii civile perfecte si imperfecte
a) Obligatii civile perfecte - sunt acele obligatii a caror executare este asigurata în cazul în care nu sunt aduse la îndeplinire, de bunavoie, prin forta de constrângere a statului. Astfel, în ipoteza în care persoana obligata nu-si îndeplineste de bunavoie îndatoririle ce-i revin titularului, se pot adresa instantelor judecatoresti competente pentru a obtine o hotarâre judecatoreasca în baza careia se poate cere executarea prin constrângere a obligatiei corelative dreptului sau încalcat sau nerecunoscut.
b) Obligatii civile imperfecte - acestea mai sunt denumite si obligatii civile naturale sau degradante. Aceste obligatii sunt acelea care se înfatiseaza în opozitie cu prima categorie prin aceea ca nu poate cere executarea lor în mod silit. Daca însa o asemenea obligatie a fost executata de bunavoie, persoana obligata care si-a îndeplinit în felul acesta îndatoririle ce-i reveneau, nu mai poate cere restituirea lor
Prin OBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL urmeaza sa întelegem actiunile pe care subiectul activ le poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat sa le îndeplineasca în legatura cu bunurile si valorile sociale la care se refera drepturile si obligatiile lor.
Având în vedere ca bunurile formeaza categoria cea mai reprezentativa la care se refera conduita subiectelor în cadrul raporturilor juridice civile se impune o cercetare amanuntita a lor.
Prin bunuri urmeaza sa întelegem toate bunurile care sunt utile omului în viata social juridica si care sunt totodata susceptibile de apropiere sub forma unor drepturi patrimoniale pe care sa le poata exercita în cadrul unor raporturi juridice civile.
Lato sensu, prin "bun" se înteleg atât lucrurile cât si drepturile existente asupra lor. Spre exemplu, potrivit art. 475 din Codul Civil se prevede ca oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui.
Stricto sensu, prin "bun" se înteleg numai lucrurile, animalele etc., asupra carora pot exista drepturi si obligatii patrimoniale. Astfel, potrivit art. 479 din Codul Civil, poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate sau un drept de folosinta sau numai servitute.
Este de mentionat faptul mai întâi ca orice persoana are un patrimoniu.
Pornind de la aceasta premisa absoluta, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor care au valoare economica, care apartin la un moment dat unei persoane fizice sau juridice.
Este de retinut ca ori de câte ori se face vorbire despre un drept sau obligatie patrimoniala cu caracter real, aceasta se refera pe de o parte la patrimoniul acelor subiecte de drept ca universalitate, iar pe de alta parte, la bunurile concrete asupra carora acel drept se exercita sau acea obligatie urmeaza sa se îndeplineasca.
Asadar, între bun si patrimoniu, exista corelatia de tipul: parte - întreg.
A. Importanta clasificarii bunurilor
Clasificarea bunurilor reprezinta importanta deoarece ea determina pe de o parte asemanarile si deosebirile dintre anumite categorii de bunuri, iar pe de alta parte, regimul juridic pentru fiecare categorie în parte.
B. Criterii de clasificare si categorii
de bunuri în functie de aceste criterii
În functie de natura lor, bunurile se împart în bunuri mobile (miscatoare) si bunuri imobile (nemiscatoare);
În functie de regimul circulatiei juridice, putem vorbi despre bunuri aflate în circuitul civil si bunuri scoase din circuitul civil;
Dupa modul cum sunt determinate, avem bunuri individual determinate si bunuri determinate generic;
Dupa cum pot fi sau nu, înlocuite, unele cu altele în executarea unei obligatii civile, avem bunuri fungibile si bunuri nefungibile;
Dupa cum folosirea lor implica sau nu consumarea substantei sau înstrainarea lor, distingem între: bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile;
Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe, avem: bunuri frugifere si bunuri nefrugifere;
Dupa cum pot fi sau nu împartite fara sa-si schimbe destinatia lor, bunurile pot fi divizibile si indivizibile;
În functie de corelatia dintre ele, distingem între bunuri principale si bunuri accesorii;
Dupa modul de percepere, avem bunuri corporale si bunuri incorporale;
10.Dupa cum sunt sau nu supuse urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor, avem bunuri sesizabile si bunuri insesizabile.
Bunuri mobile si bunuri imobile
Bunurile mobile sunt acele bunuri care au o asezare fixa si stabila, fiind susceptibile de a fi stramutate sau transportate dintr-un loc într-altul (ex. animalele, fructele desprinse de pomi, mobilele etc.).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o asezare fixa si stabila, în sensul ca nu se pot misca dintr-un loc în altul.
Potrivit reglementarile cuprinse în Codul Civil, bunurile sunt de trei feluri:
mobile prin natura lor, în sensul ca se pot deplasa dintr-un loc într-altul fie prin forta lor proprie (ex. animalele), fie cu ajutorul unei forte straine, cum sunt lucrurile neînsufletite, conform art. 473 din Codul Civil;
mobile prin determinarea legii - precizate de art. 474 din Codul Civil, prin care sunt redate toate drepturile reale asupra lucrurilor mobile, drepturile de creanta, precum si toate actiunile care au ca obiect apararea pe cale judiciara a drepturilor reale imobiliare;
mobile prin anticipatie - în sensul ca, desi prin natura lor, anumite bunuri sunt considerate a fi imobile. Prin conventia partilor, avându-se în vedere situatia de viitor, se considera a fi mobile (ex. recoltele si fructele înainte de strângerea lor).
Bunurile imobile se considera a fi tot de trei feluri, în conformitate cu reglementarile din Codul Civil:
- imobile prin natura lor, în sensul ca prin existenta propriu-zisa, sau în modul artificial sunt încorporate solului si au menirea ca prin fixitatea lor sa poata fi folosite (ex. "fondurile de pamânt si cladirile" - art. 462 Cod Civil; "morile de vânt sau de apa asezate pe stâlpi"- art. 464 Cod Civil; "recoltele care înca se tin de radacini si fructele de pe arbori, neculese înca"- art. 465 alin. 1 Cod Civil.
- imobile prin destinatie - în sensul ca desi sunt mobile prin natura lor, prin destinatia care le este data, anumite lucruri se considera a fi imobile (ex. tractoarele, masinile si animalele pentru munca câmpului - art. 468 din Codul Civil; obiectele destinate ornamentelor fixate în zid - art. 469 din Codul Civil).
- imobile prin obiectul la care se aplica - în sensul ca se au în vedere drepturile reale imobiliare si actiunile care au ca obiect apararea pe cale juridica a drepturilor reale imobiliare - art. 471 din Codul Civil.
Bunuri aflate în circuitul civil si
bunuri scoase din circuitul civil
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunuri care pot face obiectul actelor juridice.
Aceasta categorie de bunuri se subîmparte în:
bunuri care pot circula liber, neîngradit;
bunuri care pot fi dobândite, detinute sau înstrainate cu respectarea anumitor conditii prevazute de lege (ex. regimul juridic al armelor si munitiilor, materiale explozibile etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actului juridic civil, acestea fiind inalienabile (ex. teritoriul României).
Bunuri individual determinate (res certa) si
bunuri determinate generic (res genera)
Bunurile individual determinate sunt acele bunuri care potrivit naturii lor sau vointei exprimate în actul juridic, se individualizeaza prin însusiri proprii, specifice (ex. o casa individualizata prin locul de situare - localitate, strada, numar).
Bunurile determinate generic sunt acele bunuri individualizate prin însusirile speciei sau categoriei din care fac parte.
Aceasta individualizare se poate realiza prin cântarire, masurare, numarare (ex. alimente, bani).
Bunuri fungibile si bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care în executarea unei obligatii, gasindu-se într-un raport de echivalenta, se pot schimba între ele (ex. banii, titlurile de valoare sau alte bunuri generice).
Este de retinut ca stabilirea raportului de echivalenta poate avea loc prin cântarire, numarare sau masurare.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care având individualitate proprie determinata pe baza unor trasaturi specifice nu se pot înlocui unele cu altele pentru a elibera pe debitor de executarea obligatiei ce-i revine (ex. un tablou facut de un anumit pictor, o carte cu dedicatie etc.).
Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care se consuma la prima lor întrebuintare (ex. alimente, lemne, combustibil).
Bunurile neconsumptibile sunt cele care pot fi întrebuintate în mod continuu fara ca prin aceasta sa se consume materialmente substanta sau sa fie implicata înstrainarea lor (ex. terenuri, cladiri etc.).
Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic si fara sa-si consume substanta dau nastere la alte bunuri numite fructe.
Potrivit art. 483 din Codul Civil, distingem trei categorii de fructe, dupa cum urmeaza:
fructe naturale: sunt acelea care se produc fara interventia omului (ex. mere padurete, pasuni necultivabile etc.);
fructe industriale: sunt acelea care se produc ca urmare a activitatii omului (ex. culturi agricole, orz, vita de vie etc.);
fructele civile: acestea reprezinta echivalentul în bani a folosirii anumitor bunuri (ex. chiriile, dobânzile etc.);
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însusirea de a da nastere periodic unor produse, fara a li se consuma substanta.
Este necesara o diferentiere a fructelor de productie, aceasta în sensul ca productele sunt foloasele trase dintr-un bun, consumându-se substanta sa (ex. piatra dintr-o cariera)
Bunuri divizibile si bunuri indivizibile
Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împartite, fara ca prin aceasta sa li se schimbe destinatia economica (ex. stofa).
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împartite fara sa-si schimbe destinatia lor economica (ex. autoturisme).
Daca bunul indivizibil formeaza obiectul unei obligatii cu mai multe subiecte, se creeaza o indivizibilitate naturala, astfel, fiecare debitor este tinut sa execute întreaga prestatie.
Bunuri principale si bunuri accesorii
Bunurile principale sunt bunurile care au o existenta de sine statatoare si respectiv o destinatie si un regim juridic propriu.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt legate prin destinatia lor de alte bunuri si ca atare, nu pot fi folosite decât împreuna (ex. cureaua pentru ceas).
Bunuri corporale si bunuri incorporabile
Bunurile corporale sunt acelea care au existenta materiala perceptibila simturilor umane.
Bunurile incorporabile reprezinta valoarea economica ideala cu existenta abstracta, fiind cu ochii mintii (ex. drepturile patrimoniale).
Se disting urmatoarele categorii de bunuri incorporabile[11]:
drepturile real, altele decât dreptul de proprietate;
proprietatile incorporabile. În aceasta categorie sunt incluse bunuri a caror existenta depinde de activitatea si de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (ex. fondul de comert), fie dintr-o activitate trecuta si materializata în creatii spirituale (ex. dreptul de autor si alte drepturi conexe);
titlurile de valoare, fiind incluse în aceasta categorie valorile mobiliare (ex. actiuni, obligatiuni), precum si efectele de comert (cambia, biletul la ordin si cecul);
drepturile de creanta.
Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile
Bunurile sesizabile sunt acelea ce pot forma obiectul executarii silite a debitorului, conform art. 409 din Codul de procedura civila.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmarite pentru plata unei datorii.
Potrivit prevederilor din Codul familiei, bunurile mai pot fi împartite în: bunuri comune si bunuri proprii ale sotilor.
Astfel, potrivit art. 30 din Codul familiei, sunt bunuri comune acele bunuri dobândite în timpul casatoriei de oricare dintre soti cu exceptia cazurilor prevazute de art. 31 din acelasi cod. Potrivit acestui din urma articol, se constituie cu titlu de bunuri proprii urmatoarele: bunuri dobândite înainte de încheierea casatoriei, bunuri dobândite în timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, afara de cazul în care dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune; bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti, bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa; manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele de inventii si inovatii; indemnizatia de asigurare sau despagubirea pentru pagubele pricinuite persoanei; valoarea care reprezinta si înlocuieste un bun propriu sau bunul în care a trecut aceasta valoare.
Prin izvor al raportului juridic civil concret se întelege o împrejurare, act sau fapt, de care legea civila leaga nasterea unui raport juridic civil concret.
Este de precizat ca nu orice act sau fapt din societate are prin el însusi valoare de izvor al unor efecte drept civil, ci este necesar ca norma juridica de drept civil sa-i confere acea valoare juridica.
Actul sau faptul este prin el însusi si izvor al drepturilor si obligatiilor civile ce formeaza continutul acelui raport juridic.
A. În functie de legatura lor cu vointa umana, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se clasifica în:
actiuni omenesti;
evenimente sau fapte naturale.
Actiunile omenesti sunt faptele omului, comisive ori omisive, savârsite cu sau fara aceasta semnificatie.
Actiunile omenesti, dupa intentie, se împart în:
- actiuni savârsite cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil (actul juridic civil);
- actiuni savârsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în virtutea legii (fapte juridice).
La rândul lor, aceste actiuni pot fi:
licite, daca sunt savârsite cu respectarea dispozitiilor legale;
ilicite, daca sunt savârsite cu nerespectarea dispozitiilor legale (fapte cauzatoare de prejudicii - ex. într-un accident de circulatie, vinovatul va plati daunele).
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurari care se produc independent de vointa omului si de care legea civila leaga nasterea de raporturi juridice concrete (ex. moartea, cutremure, inundatii).
Astfel, prin nastere întelegem aparitia unui subiect de drept civil.
Cutremurul sau inundatia poate fi forta majora care conform legii suspenda prescriptia extinctiva sau apara de raspundere civila.
B. Dupa sfera lor, se face distinctia între fapt juridic lato sensu si fapt juridic stricto sensu.
Prin fapt juridic lato sensu se înteleg atât faptele omenesti savârsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, cât si evenimentele sau faptele naturale.
Prin fapt juridic stricto sensu se înteleg doar acele fapte omenesti care sunt savârsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, cât si faptele naturale sau evenimentele.
C. Dupa structura lor, izvoarele raporturilor juridice civile concrete sunt simple si complexe.
Numim izvoare simple faptele juridice (lato sensu) care sunt alcatuite dintr-un singur element, care da astfel nastere raportului juridic civil concret.
Sunt izvoare complexe acele fapte juridice alcatuite din mai multe elemente care-si produc efectele doar daca sunt numite fie succesiv, fie concomitent.
Sediul materiei si importanta probelor
Materia probelor este reglementata în art. 1169 la 1206 din Codul Civil si în art. 167 la 241 în Codul de procedura civila. Dispozitii privind probele, întâlnim si în Codul comercial.
Codul Civil reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru urmatoarele mijloace de proba: înscrisurile, marturia, marturisirea, prezumtiile, precum si sarcina probei.
Prin corecta aplicare a probelor se realizeaza ocrotirea eficienta a drepturilor subiective civile.
În cadrul unui proces civil, probele au o importanta primordiala, prin intermediul acestora, partile putând stabili în fata instantei faptele juridice din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate sau care doresc sa li se recunoasca pe calea procesului civil.
Importanta probei este exprimata de maxima:
Idem est non esse non probari - un drept nedovedit e ca inexistent.
Prin proba se întelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si prin aceasta a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile. Proba este sinonima cu dovada.
Termenul "proba" este folosit în mai multe sensuri în contexte diferite[12], astfel:
- un prim sens este cel prezentat în definitia de mai sus, acela de mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si a obligatiilor civile;
- în cel de-al doilea sens, proba desemneaza operatiunea de prezentare, în fata instantelor judecatoresti a mijloacelor de proba admise, prin care partile urmaresc sa dovedeasca afirmatiile facute într-un sens sau altul pentru a convinge magistratul de existenta sau inexistenta dreptului si obligatiei civile.
- în cel de-al treilea sens, termenul de proba priveste rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovedire, folosindu-se expresii de genul "reclamantul si-a probat temeinicia pretentiilor sale ."
A. Obiectul probei
Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative, adica actul juridic sau faptul juridic ce a dat nastere dreptului subiectiv civil sau obligatiei corelative.
B. Sarcina probei
Potrivit art. 1169 din Codul Civil, cel ce face o propunere înaintea judecatii, trebuie sa o dovedeasca, conform principiului actori incumbit probatio.[13]
Dupa ce reclamantul si-a dovedit pretentia formulata, este rândul pârâtului sa se apere si sa dovedeasca netemeinicia pretentiilor reclamantului si sa-si sprijine cererilor sale. Astfel, sarcina probei revine pârâtului, acesta devenind reclamant, conform principiului reus excipiondo fit actor.
Daca pârâtul dobândeste si calitatea de reclamant (ex. prin formularea unei cereri neconventionale), acestuia i se aplica regula comuna privind sarcina probei.
Pentru ca o proba sa fie admisa si încuviintata de catre instanta de judecata, aceasta trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
- sa nu fie oprita de lege, sa fie legale (ex. în cazul prezumtiilor legale
absolute nu poate fi admisa proba pentru rasturnarea acestora);
- sa fie verosimila, sa dovedeasca fapte credibile;
- sa fie pertinenta, sa aiba legatura cu pricina;
- sa fie concludenta, sa duca la lamurirea unor împrejurari pentru rezolvarea cauzei.
Daca orice proba concludenta este si pertinenta, în schimb nu orice proba pertinenta poate sa fie si concludenta.
Conventiile reprezinta acele acorduri de vointa prin care partile se abat de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior, fie în cursul unui proces.[14] Aceasta cu conditia ca acele conventii dintre parti sa nu contravina dispozitiilor de ordine publica.
Conventiile[15] asupra probelor pot fi:
- conventii care privesc sarcina probei, cu conditia ca acestea sa nu aduca vreo atingere rolului activ al judecatorului în materie probatorie;
- conventii care privesc obiectul probei, daca obiectul probei se extinde la fapte vecine si conexe pentru a usura proba, cu conditia sa nu aduca atingere dispozitiilor înscrise în Codul de procedura civila privind rolul activ al judecatorului în materie probatorie;
- conventii cu privire la admisibilitatea probelor, acestea fiind valabile doar daca dispozitiile legale care reglementeaza admisibilitatea probelor sunt dispozitive si nu imperative;
- conventii privind puterea doveditoare a probelor, acestea fiind valabile doar daca maresc puterea doveditoare a probei, cu conditia de a nu fi încalcata o norma juridica imperativa;
- conventii privind administrarea dovezilor, acestea fiind valabile doar daca normele juridice care reglementeaza administrarea dovezilor sunt dispozitive si nu imperative.
În principiu, aceste conventii sunt admise cu conditia de a nu se aduce atingere unor norme imperative.
A. Definitie si clasificare
Înscrisurile reprezinta consemnarea de date despre acte si fapte juridice cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material (hârtii, carton, sticla, scândura, pelicula, banda magnetica, discheta).
În clasificarea înscrisurilor trebuie sa se tina seama de mai multe criterii:
- Dupa scopul pentru care au fost întocmite, înscrisurile se clasifica în:
înscrisuri preconstituite (întocmite special pentru a servi ca probe);
înscrisuri nepreconstituite (toate celelalte înscrisuri).
- Dupa efect, înscrisurile se împart dupa cum urmeaza:
înscrisuri originale sau primordiale (sunt întocmite pentru a dovedi încheierea , modificarea sau stingerea unui anumit raport juridic civil);
înscrisuri recognitive (întocmite pentru recunoasterea celor originare pierdute sau distruse);
înscrisuri confirmative (cele care înlatura anulabilitatea onor acte juridice civile).
- În functie de modul de întocmire, înscrisurile:
înscrisuri autentice;
înscrisuri sub semnatura privata.
- Dupa raportul dintre ele deosebim:
înscrisuri originale;
copii.
- Dupa criteriu semnaturii putem vorbi despre:
înscrisuri semnate;
înscrisuri nesemnate.
B. Înscrisul autentic
Potrivit art. 1171 din Codul Civil, actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege de un functionar public care are dreptul de a functiona în locul unde actul s-a facut.
Sunt înscrisuri autentice:
înscrisurile notariale, întocmite de notarul de stat;
hotarârile organelor jurisdictionale (hotarârile judecatoresti);
actele de stare civila.
C. Înscrisul sub semnatura privata
Reprezinta acel înscris care este semnat de cel sau cei de la care provine.
Asadar, exista o singura conditie de valabilitate, respectiv existenta semnaturii autorului sau autorilor actului. În ceea ce priveste semnatura, este de precizat ca trebuie sa fie numai aceea executata de mâna autorului si nu cea litografiata, dactilografiata ori pusa prin parafa sau punere de deget.
Pentru anumite înscrisuri sub semnatura privata este necesara îndeplinirea unor conditii speciale de valabilitate:
- conditia pluralitatii de exemplare - formalitatea multiplului exemplar este reglementata în art. 1179 din Codul Civil, care dispune ca: "actele sub semnatura privata care cuprind conventii sinalagmatice nu sunt valabile daca nu s-au facut în atâtea exemplare originale câte sunt parti cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar pentru toate persoanele care au acelasi interes."
- conditia scrierii în întregime ori punerii formulei "bun si aprobat".
Potrivit art. 1180 din Codul Civil, "actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma de bani sau o câtime oarecare trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris sau cel putin acesta sa adauge la finele actului cuvintele "BUN sI APROBAT" aratând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca."
- conditia ceruta testamentului olograf.
Potrivit art. 859 din Codul Civil, "testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, dotat si subsemnat de mâna testatorului".
Forta probanta a înscrisului sub semnatura privata:
Regula o constituie art. 1176 din Codul Civil: "Actul sub semnatura privata, recunoscut de acel caruia se opune sau privit dupa lege ca recunoscut, are acelasi efect cu actul autentic, între acei care l-au subscris si între cei care reprezinta drepturile lor[17]".
Potrivit art. 1177 din Codul Civil, "Acela carui se opune un act sub semnatura privata este dator a-l recunoaste sau a tagadui curat scriptura sau subsemnatura sa".
Mostenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care provine înscrisul pot declara ca nu cunosc scrisul sau semnatura autorului lor, în aceasta situatie, înscrisul fiind lipsit provizoriu de putere probatorie pâna la verificarea acestuia, aplicându-se astfel prevederile art 1178 din Codul Civil.
Forta probanta a înscrisului sub semnatura privata comporta urmatoarea diferentiere:
- între parti, ea are aceeasi valoare ca si celelalte mentiuni ale înscrisului;
- fata de terti, ea face dovada din ziua în care a devenit "data certa".
D. Alte înscrisuri
- înscrisul în forma electronica. Legea nr. 455 / 2001, art. 4 alin. 2 desemneaza prin notiunea de înscris forma electronica "o colectie de date în forma electronica între care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar".
- rabojurile - fiind doua bucati de lemn, pe care sunt trecute prin folosirea unor semne, prestatiile efectuate periodic de catre parti;
- registre, carti si hârtii casnice;
- scrisori;
- înscrisuri specifice dreptului comercial, facturi acceptate, registre comerciale etc.
Martorii sunt acele persoane straine de proces, care au cunostinte ce pot avea ca rezultat corecta solutionare a cauzei (ex. au fost prezente la încheierea unui contract).
Ca regula generala, trebuie sa precizam ca faptele juridice pot fi dovedite neîngradit cu martori. Ca reguli speciale în privinta probei testimoniale trebuie sa aratam dispozitiile art. 1191 din Codul Civil:
a) prima regula, înscrisa în art. 1191 alin. 1 prevede ca "dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei chiar pentru un depozit voluntar nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnatura privata";
b) cea de a doua regula, înscrisa în art. 1191 alin. 2 prevede ca "nu se va primi niciodata o dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce pretinde ca s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei".
Exceptiile de la regulile admisibilitatii probei cu martori
a) Conform art. 1197 din Codul Civil, regulile mai sus prescrise nu se aplica în cazul când exista un început de dovada scrisa
Se numeste început de dovada scrisa "orice scriptura a aceluia în contra caruia s-a format petitia sau a celui ce îl reprezinta si care scriptura face a fi crezut faptul pretins" .
b) Art. 1198 din Codul Civil prevede ca : "acele reguli nu se aplica totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa, despre obligatiile ce pretinde sau a conserva dovada luata), cum ar fi:
la obligatiile care se nasc din delicte, cvasidelicte si cvasicontracte;
la depozitul necesar în caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii în ospataria unde trag;
la obligatiile contractate în caz de accidente neprevazute când nu era cu putinta partilor de a face înscrisuri;
când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovada scrisa dintr-o cauza de forta majora neprevazuta.
Daca în cele aratate legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea materiala de a procura înscrisuri, totusi practica si doctrina au consacrat si imposibilitatea morala. Este vorba de situatiile în care partile care au încheiat acte juridice sunt în relatie de rudenie, de prietenie, de afectiune sau uneori de subordonare.
Prin marturisire întelegem recunoasterea de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta persoana îsi întemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei.
Marturisirea este una act juridic din punct de vedere al dreptului civil si un mijloc de proba din punct de vedere al dreptului procesual civil.
Ca act juridic, marturisirea este irevocabila.
Criterii de clasificare
Dupa cum este facuta în fata sau în afara instantei de judecata, marturisirea este: judiciara si extrajudiciara.
Dupa modul de exprimare, distingem între marturisirea expresa si marturisirea tacita sau prezumata.
Marturia este expresa atunci când într-o declaratie, scrisa sau orala prin care se recunoaste un fapt pe care-si întemeiaza pretentia cealalta parte.
Marturisirea tacita se întâlneste în situatiile în care legea prevede ca instanta sa o deduca dintr-o anumita conduita a partii.
Dupa structura, diferentiem între: marturisirea simpla, marturisirea calificata si marturisirea complexa.
Marturisirea simpla (sau marturisirea fara rezerve) este recunoasterea întocmai de catre pârât a pretentiilor reclamantului (ex. pârâtul recunoaste ca a împrumutat de la reclamant 5 milioane lei si ca nu i-a platit).
Marturisirea calificata consta în recunoasterea de catre pârât a faptului invocat de reclamant, dar si alte împrejurari strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins care schimba calificarea juridica (ex. pârâtul recunoaste ca a primit 5 milioane de lei, dar nu ca împrumut ci ca plata pentru serviciile pe care le-a prestat).
Marturisirea complexa reprezinta recunoasterea de catre pârât a faptului pretins de reclamant, dar si a altei împrejurari ulterioare care anihileaza primul fapt (ex. pârâtul recunoaste ca a primit 5 milioane de lei, dar afirma ca i-a platit între timp).
Indivizibilitatea marturisirii:
Potrivit art. 1206 din Codul Civil, "marturisirea nu poate fi luata decât în întregime împotriva celui care a marturisit si nu poate fi revocata de acesta afara numai de a aproba ca a facut-o din eroare de fapt.
Problema divizarii marturisirii nu se poate pune în cazul marturisirii simple.
În ceea ce priveste puterea doveditoare a marturisirii, avem doua perioade:
- prima perioada este cea anterioara anului 1950 când marturisirea era considerata "regina probelor", fiind reglementata în art. 1200 punctul 3 din Codul Civil (care considera marturisirea judiciara ca o prezumtie legala ce facea dovada deplina împotriva celui care a marturisit), reprezentând astfel o proba perfecta (probatio probatisima);
- perioada dupa 1950, când este trecuta în rândul celorlalte probe, putând fi combatuta prin proba contrara, facuta prin orice mijloc de proba admis de lege, fiind lasata la aprecierea judecatorului.
INTEROGATORIUL - reprezinta mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii ce este reglementat în art. 218 la 225 din Codul de procedura civila.
Potrivit art. 1198 din Codul Civil, "prezumtiile sunt consecintele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut", deci reprezinta o presupunere facuta de legiuitor sau judecator.
Prezumtiile sunt, asadar, probe indirecte, reprezentând rezultatul a doua rationamente: mai întâi, din cunoasterea probelor directe (înscrisuri, marturii etc.), judecatorul induce printr-un prim rationament, existenta în trecut a unui fapt care este vecin si conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea rationament, din cunoasterea faptului vecin si conex, judecatorul deduce existenta faptului principal datorita legaturii de conexitate dintre aceste doua fapte[19].
Criterii de clasificare a prezumtiilor
Dupa autor, prezumtiile sunt legale si simple.
Prezumtiile legale sunt cele care sunt opera legiuitorului. Potrivit art. 1200 din Codul Civil, "sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate prin lege", cum ar fi:
actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute în frauda dispozitiilor sale;
în cazurile când legea declara ca dobândirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor rezulta din oarecare împrejurari determinate;
puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat res indicato proverietate habetur - lucrul judecat se considera adevarat).
Mai exista si alte prezumtii legale, cum ar fi: prezumtia de mandat tacit reciproc între soti, reglementata de art. 35 alin. 2 din Codul familiei; prezumtiile stabilite de art. 469 din Codul Civil privind imobilele prin destinatie etc.
Prezumtiile simple - potrivit art. 1203 din Codul Civil sunt acelea stabilite de magistrat (judecator), prezumtiile sunt lasate la luminile si întelepciunile magistratului. În acelasi articol se arata ca prezumtiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisa si dovada prin martori, afara daca un act nu este atacat ca s-a facut în frauda, dol (viclenie) sau violenta. Este de observat ca, în timp ce prezumtiile legale sunt limitate ca numar, prezumtiile simple sunt nelimitate.
Dupa forta probanta, prezumtiile legale se subîmpart în: prezumtii absolute si prezumtii relative.
Prezumtiile absolute (iuris de iure) - sunt acelea care nu pot fi rasturnate prin proba contrarie, ele mai sunt denumite si irefagabile (ex. puterea lucrului judecat - orice hotarâre se presupune ca spune adevarul; art. 61 din Codul familiei prevede ca "timpul cuprins între a 330- zi si a 180- a zi dinaintea nasterii este timpul legal al conceptiunii".
Prezumtiile relative (iuris tantum) - sunt acelea care pot fi rasturnate prin proba contrarie, chiar prin prezumtii simple sau martori (ex. prezumtia de paternitate reglementata în art. 53 din Codul familiei care prevede ca "copilul nascut în timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei; prezumtia de buna credinta (bona judes persumitur) - reglementata de art. 1899 alin. final, Cod Civil etc.
Alaturi de mijloacele de proba tratate anterior, mai putem aminti: probele materiale, proba prin rapoartele de expertiza, cercetarea la fata locului.
Probele materiale sunt specifice procesului penal, Codul de procedura civila neocupându-se de tratarea acestora.
Prin probe materiale întelegem acele obiecte care datorita calitatilor lor, semnelor sau urmelor ramase pe ele ar putea prezenta importanta în solutionarea procesului civil. Spre deosebire de alte probe, acestea nu pot fi înlocuite, analizarea lor facându-se printr-o cercetare la fata locului sau printr-o expertiza.
Proba prin rapoartele de expertiza
Într-un proces civil, instanta poate dispune efectuarea unei expertize, fiind necesara efectuarea acesteia chiar daca judecatorul are cunostinte de specialitate.
Expertiza poate fi definita ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurari de fapt în legatura cu obiectul litigiului, ce necesita cunostinte de specialitate, activitate desfasurata de un specialist (expert), desemnat de instanta de judecata. Relatarea facuta de expert în scris sau oral în care sunt expuse constatarile si concluziile sale cu privire la împrejurarile de fapt a caror lamurire a fost solicitata poarta denumirea de raport de expertiza. Expertiza si raportul de expertiza sunt doua notiuni distincte, dar interdependente deoarece raportul de expertiza este urmarea expertizei, iar expertiza este activitatea de cercetare pe care se întemeiaza raportul expertizei[20].
Cercetarea la fata locului
Prin cercetarea la fata locului, judecatorul ia contact în mod direct cu anumite situatii sau stari care pot duce la stabilirea raporturilor juridice dintre parti.
Cercetarea la fata locului se poate face în instanta (ex. cercetarea unor obiecte) sau în afara acesteia (ex. cercetarea anumitor împrejurari).
A se vedea Ioan Ceterchi, M. Luburici, Teoria generala a statului si dreptului, TOB, 1983, p. 358; M. Luburici, Teoria generala a dreptului, Editura Oscar Print, 1998, p. 78; Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, p. 294.
A se vedea si T. Pop, Drept civil român. Teoria generala., Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1993; O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generala., Editura ALL Beck, Bucuresti, 1999, p. 33; Petrica Trusca, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana juridica, Editura "Universul juridic"
A se vedea I. Duta, Privire generala asupra obligatiilor "propter rem", Dreptul nr. 8 / 2000, p. 8 - 22
A se vedea Brândusa stefanescu, Raluca Dimitriu, op. cit., p. 61, A. Ionascu, Probele în procesul civil, Editura stiintifica, Bucuresti, 1969, p. 19
Sunt situatii în care pârâtul , pastrându-si calitatea de pârât are el mai întâi sarcina probei, cum ar fi în cazul rasturnarii prezumtiilor legale relative, în cazul litigiilor de munca sau în cazul contestarii recunoasterii de paternitate
A se vedea G. Boroi, Codul de procedura civila. Comentat si adnotat., vol. 1, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2001, p. 365 - 366
A se vedea pentru o cercetare monografica Fl. Magureanu, Înscrisurile, mijloace de proba în procesul civil, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997
|
