RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Codul civil, în art.1000, reglementeaza trei forme de raspundere pentru fapta altuia:

raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate 131c223b de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate 131c223b de prepusii lor în functiile încredintate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile cauzate 131c223b de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Raspunderea pentru fapta altei persoane reprezinta o derogare de la principiul general, conform caruia orice persoana raspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa fapta.

Aceasta forma de raspundere civila delictuala se fundamenteaza pe o prezumtie legala de culpa. Aceasta înseamna ca în toate cazurile de raspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil, opereaza o prezumtie legala de culpa care exonereaza victima de obligatia probei. Prezumtia de culpa este relativa - juris tantum -în cazul parintilor, institutorilor si mestesugarilor si absoluta - juris et de jure - în cazul comitentilor.

7.1. Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate 131c223b de copiii lor minori

7.1.1. Reglementare

Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânsii., iar alin. 5 prevede ca acestia sunt exonerati de raspundere daca probeaza ca nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.

În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispozitiile constitutionale care instituie egalitatea dintre barbat si femeie[1], precum si cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform caruia ambii parinti au aceleasi drepturi si îndatoriri fata de copiii lor minori, fara a deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei ori adoptati.

În concluzie, ambii parinti raspund solidar daca minorul a savârsit o fapta prin care s-a produs un prejudiciu unei terte persoane.

7.1.2. Fundamentarea raspunderii parintilor

Fundamentarea raspunderii parintilor are la baza exercitarea necorespunzatoare a îndatoririlor legale ce le revin fata de copii, care din aceasta cauza savârsesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Referitor la aceasta problema, în doctrina au fost formulate mai multe teorii:

raspunderea parintilor se întemeiaza pe neîndeplinirea obligatiei de supraveghere a copilului minor[3];

raspunderea parintilor se întemeiaza pe neîndeplinirea obligatiei de educare[4]

raspunderea parintilor se întemeiaza pe neîndeplinirea obligatiei de a creste copilul, astfel cum aceasta este reglementata în art. 1001 alin. 2 Codul familiei[5]

Codul civil stabileste un sistem de prezumtii cu privire la raspunderea parintilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Daca victima prejudiciului face dovada laturii obiective a raspunderii civile, respectiv existenta prejudiciului, existenta faptei ilicite si existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declanseaza o tripla prezumtie de culpa:

prezumtia ca în îndeplinirea obligatiilor parintesti au existat abateri, constând în actiuni sau inactiuni ilicite;

prezumtia de culpa a parintilor, de obicei sub forma neglijentei;

prezumtia de cauzalitate între aceste abateri si fapta prejudiciabila savârsita de copilul minor, în sensul ca neexerciatrea îndatoririlor parintesti a facut posibila savârsirea faptei.

7.1.3. Domeniul de aplicare a dispozitiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil

Raspunderea reglementata de art.1000 alin. 2 Cod civil este aplicabila urmatoarelor persoane:

parintilor, indiferent daca filiatia copilului este din casatorie sau din afara casatoriei;

adoptatorilor, în situatia în care copilul este adoptat, deoarece în acest caz drepturile si îndatoririle parintesti trec de la parintii firesti la adoptator.

7.1.4. Conditiile raspunderii parintilor

7.1.4.1. Conditiile generale

Conditiile generale privesc elementele raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie si se analizeaza în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care parintii sunt chemati sa raspunda, respectiv existenta prejudiciului, existenta faptei ilicite, existenta raportului de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu, vinovatia.

Referitor la vinovatie, nu se cere conditia ca minorul sa fi actionat cu discernamânt, adica cu vinovatie.

7.1.4.2. Conditiile speciale

Raspunderea parintilor implica existenta a doua conditii speciale:

copilul sa fie minor;

copilul sa locuiasca cu parintii sai.

Copilul sa fie minor

Referitor la aceasta conditie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în vedere ca minoritatea trebuie sa existe la momentul savârsirii faptei ilicite. Astfel, parintii sunt tinuti raspunzatori chiar daca între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.

Parintii nu raspund în urmatoarele situatii:

minorul a dobândit capacitate deplina de exercitiu prin casatorie. Aceasta situatie se aplica femeii care se casatoreste la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urma caz, este necesara încuviintarea primarului general al municipiului Bucuresti sau a presedintelui Consiliului judetean, în raza teritoriala a caruia domiciliaza femeia;

pentru copilul major lipsit de discernamânt ca efect al alienatiei ori debilitatii mintale, fara deosebire cum cum este sau nu pus sub interdictie.

Copilul sa locuiasca cu parintii sai

Comunitatea de locuinta a copilului cu parintii sai rezulta din dispozitiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se refera la copiii minori care locuiesc cu parintii.

De regula, locuinta copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune ca domiciliul legal al minorului este la parintii sai, iar atunci când parintii nu au locuinta comuna, domiciliul este la acela dintre parinti la care copilul locuieste statornic.

Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieste cu parintii sai. Daca parintii nu locuiesc împreuna, acestia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neîntelegere între parinti, instanta judecatoreasca, ascultând autoritatea tutelara, precum si pe copil, daca acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide tinând seama de interesele copilului.

Referitor la cea de a doua conditie speciala, prezinta interes nu domiciliul minorului, ci locuinta acestuia.

Raspunderea parintilor se va angaja si în acele situatii în care nu este îndeplinita conditia comunitatii de locuinta la data savârsirii faptei prejudiciabile de catre minor, deoarece fundamentarea acestei forme de raspundere este însasi îndeplinirea necorespunzatoare a îndatoririlor parintesti. Asemenea situatii pot sa apara în urmatoarele cazuri:

minorul a parasit locuinta parintilor , fara acordul acestora;

minorul se afla, temporar, la rude sau prieteni;

minorul se afla internat în spital;

minorul a fugit dintr-o scoala speciala de munca si reeducare în care se afla internat[7].

În cazul minorul a fost încredintat unuia dintre parinti printr-o hotarâre judecatoreasca, va raspunde numai parintele caruia i-a fost încredintat copilul, deoarece numai acest parinte exercita drepturile si îndatoririle parintesti fata de minor.

7.1.5. Înlaturarea prezumtiilor stabilite privind raspunderea parintilor

Conform art. 1199 Cod civil, prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Prezumtiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv si pot fi absolute sau relative.

Prezumtiile legale absolute sunt acelea împotriva carora, în principiu, nu este permisa dovada contrara, iar prezumtiile legale relative sunt acelea împotriva carora se poate face proba contrara.[8]

Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, parintii sunt aparati de raspundere daca probeaza ca n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.

În raport de aceasta prevedere legala, în doctrina si jurisprudenta s-a afirmat ca prezumtia de culpa a parintilor este o prezumtie legala relativa, deoarece poate fi rasturnata prin proba contrara.

Obiectul probei contare trebuie sa îl constituie faptul ca parintii si-au îndeplinit în mod ireprosabil îndatoririle ce le reveneau, ca nu se poate retine un raport de cauzalitate între fapta lor - ca parinti ce nu si-au facut datoria fata de copilul minor - si fapta ilicita cauzatoare de prejudicii savârsita de minor.[9]

7.1.6. Efectele raspunderii parintilor

Daca sunt îndeplinite conditiile generale si speciale ale acestei forme de raspundere, parintii vor fi tinuti sa raspunda integral fata de victima prejudiciului cauzat de minor.

În situatia în care minorul nu are discernamânt, vor raspunde numai parintii.

Daca la momentul savârsirii faptei minorul a actionat cu discernamânt, victima are urmatoarele posibilitati:

sa-l cheme în judecata pe minor;

sa-i cheme în judecata pe parinti;

sa cheme în judecata minorul si ambii parinti;

sa cheme în judecata minorul si unul dintre parinti.

Daca minorul este chemat în judecata el va raspunde în temeiul art. 998 - 999 Cod civil, pentru fapta proprie.

În masura în care parintii au platit victimei despagubirile datorate pentru fapta savârsita de minorul cu discernamânt, vor avea la îndemâna o actiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au platit pentru minor.

Daca un parinte a platit integral despagubirea, acesta are o actiune în regres împotriva celuilalt parinte, actiunea divizibila pentru jumatate din suma platita, deoarece obligatia de plata a parintilor este o obligatie solidara.

7.2. Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor

7.2.1 Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitentii raspund de prejudiciul cauzat de prepusii lor în functiile încredintate.

Spre deosebire de parinti, institutori si artizani, comitentii nu sunt exonerati de raspundere daca dovedesc ca nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt mentionati în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi exonerate de raspundere.

7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin.3 Cod civil

Analiza domeniului de aplicare a raspunderii comitentului pentru fapta prepusului porneste de la ideea ca nu exista o definitie a termenilor de comitent si prepus.

Pentru ca o persoana sa aiba calitatea de comitent în raport cu alta persoana, între cele doua persoane trebuie sa existe un raport de subordonare, în care prepusul se afla în subordinea comitentului. Raportul de subordonare reprezinta temeiul raportului de prepusenie.

Conditia raportului de subordonare este îndeplinita în toate cazurile în care, pe baza acordului de vointa dintre ele, o persoana fizica sau juridica a încredintat unei persoane fizice o anumita însarcinare din care s-a nascut dreptul comitentului de a da instructiuni, a îndruma si controla activitatea prepusului.

Izvoarele raportului de prepusenie sunt variate:

contractul individual de munca[10];

calitatea de membru al unei organizatii cooperatiste,

contractul de mandat, daca din continutul sau rezulta o subordonare foarte stricta a mandatarului fata de mandant;

contractul de antrepriza, daca din continutul sau rezulta o subordonare foarte stricta a antreprenorului fata de beneficiarul lucrarii;

situatia militarului în termen.

7.2.3. Fundamentarea raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Pentru fundamentarea raspunderii comitentului în doctrina si jurisprudenta s-au propus mai multe teorii [11]:

teoria prezumtiei legale de culpa, conform careia raspunderea comitentului se întemeiaza pe o culpa în alegerea prepusului - culpa in eligendo - ori pe culpa în supravegherea prepusului - culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicata în ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;

teoria riscului, potrivit careia cel ce profita de activitatea prepusului trebuie sa-si asume si riscurile care decurg din aceasta activitate; teorie criticata pentru ca nu explica dreptul comitentului de a formula actiunea în regres împotriva prepusului pentru a obtine restituirea despagubirilor platite victimei;

teoria potrivit careia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument faptul ca prepusul actioneaza ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se refera la faptul ca raspunderea comitentului este o raspundere pentru fapta altei persoane si nu pentru propria fapta, precum si ca reprezentarea este valabila numai în materia actelor juridice nu si a faptelor juridice;

teoria garantei comitentului fata de victima faptului prejudiciabil, bazata pe o prezumtie absoluta de culpa, garantie care rezulta din faptul ca, în temeiul raportului de prepusenie, comitentul exercita supravegherea, îndrumarea si controlul activitatii prepusului.

Teoria garantiei este acceptata si constituie opinia dominanta în doctrina si jurisprudenta[12].

7.2.4. Conditiile raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.4.1. Conditii generale

Conditiile generale ale raspunderii comitentului sunt conditiile raspunderii pentru fapta proprie si trebuie sa fie îndeplinite de prepus:

existenta prejudiciului;

existenta faptei ilicite savârsite de prepus;

raportul de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu;

vinovatia prepusului.

7.2.4.2. Conditii speciale

Alaturi de conditiile generale, pentru angajarea raspunderii comitentului se cer întrunite doua conditii speciale[13]:

existenta raportului de prepusenie la dat savârsirii faptei ilicite;

savârsirea faptei ilicite de catre prepus în functiile ce i-au fost încredintate de comitent.

Referitor la cea de a doua conditie speciala se impun urmatoarele precizari[14]:

comitentul nu va raspunde în cazurile în care prepusul a savârsit o fapta ilicita care nu are legatura cu exercitiul functiei încredintate[15] ( de exemplu, fapta prejudiciabila a fost savârsita în timpul concediului de odihna) ;

comitentul nu raspunde daca victima a cunoscut faptul ca prepusul actioneaza în interesul sau propriu sau cu depasirea atributiilor ce decurg din functia încredintata si nici atunci când activitatea prepusului a iesit de sub controlul exercitat de comitent.

În practica instantelor judecatoresti s-a retinut ca una dintre conditiile prevazute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea raspunderii comitentului consta în aceea ca fapta prepusului sa fi fost savârsita în îndeplinirea functiilor care i-au fost încredintate acestuia din urma. Fapta savârsita de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unitatii la care este angajat îndeplineste aceasta cerinta, chiar daca acesta nu a respectat traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinta, este antrenata raspunderea unitatii pentru prejudiciul creat de prepusul sau în aceste conditii.[16]

7.2.5. Efectele raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

7.2.5.1. Efectele raspunderii comitentului în raporturile dintre comitent si victima prejudiciului

Victima prejudiciului are urmatoarele posibilitati:

sa-l cheme în judecata pe comitent pentru a se despagubi, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;

sa-l cheme în judecata pe prepus, în temeiul art. 998 - 999 Cod civil;

sa cheme în judecata comitentul si prepusul, pentru a fi obligati în solidar la plata despagubirilor.

Pentru a se exonera de raspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurari care erau de natura sa înlature raspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

7.2.5.2. Efectele raspunderii comitentului în raporturile dintre comitent si prepus

Daca comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemâna o actiune în regres împotriva prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:

raspunderea comitentului este o raspundere pentru fapta altuia si nu o raspundere pentru fapta proprie;

raspunderea comitentului reprezinta o garantie pentru victima;

prejudiciul trebuie sa fie acoperit de cel care l-a produs, adica de prepus.

În practica judiciara[17] s-a retinut faptul ca unitatea comitenta nu are în raporturile cu prepusul, persoana încadrata în munca, pozitia unui codebitor solidar. Dispozitiile art. 1052 si 1053 Cod civil, potrivit carora obligatia solidara se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a platit debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent si prepus. Asa fiind, calitatea comitentului de garant, îi da dreptul dupa despagubirea victimei sa se întoarca împotriva prepusului sau pentru întreaga suma platita.

7.3. Raspunderea institutorilor pentru faptele elevilor si a artizanilor pentru faptele ucenicilor

7.3.1. Notiune si reglementare

Potrivit dispozitiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii si artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, în tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere.

Ca si parintii, ei se pot exonera de raspundere, "daca probeaza ca nu au putut împiedica faptul prejudiciabil" (conform art. 1000, alin. 5).

7.3.2. Domeniul de aplicare

Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a considerat necesar sa se dea o definitie clara si cuprinzatoare tuturor termenilor întâlniti în acest articol.

Institutorii sunt cei care dau instructiuni si asigura supravegherea. În aceasta categorie sunt inclusi educatorii din învatamântul prescolar, învatatorii din învatamântul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor didactice din învatamântul superior sau persoanelor ce administreaza activitatea caminelor studentesti.

Literatura juridica actuala foloseste ca înlocuitor al cuvântului "institutor" termenul generic de "profesor". În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatarilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi si supraveghetorii din taberele si coloniile de vacanta, din institutiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiti de îngrijire parinteasca.

În literatura si practica au existat controverse în legatura cu posibilitatea ca unitatea de învatamânt sa fie obligata la reparatie împreuna sau în locul profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.

Majoritatea autorilor, însa, au statuat faptul ca numai o persoana fizica poate fi trasa la raspundere, în speta profesorul, iar nu persoana juridica, reprezentata de o institutie scolara, inspectorat judetean de învatamânt sau chiar Ministerul Educatiei si Cercetarii

Artizanii, care în doctrina mai sunt numiti si mestesugari, sunt persoane care primesc spre pregatire ucenicii pentru a se forma profesional. Acestia sunt tinuti, în vigoarea obligatiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.

Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât mestesugarii individuali, particulari, cât si unitatile de pregatire practica ce tin de regiile autonome sau de societatile comerciale. Ca si în cazul institutorilor, raspunderea pentru fapta prejudiciabila savârsita de ucenic revine persoanei fizice, mestesugarului, care vine în contact direct cu ucenicul si, deci, are obligatia de a-l instrui si supraveghea.

Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate scolara aflata în subordinea Ministerului Educatiei si Cercetarii sau a altui organism central abilitat.

Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusa contribuie atât la însusirea unei meserii, cât si la sporirea profitului meseriasului, care foloseste lucrarile practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.

De asemenea, ei nu se pot identifica cu functionarii si muncitorii obisnuiti, din cauza faptului ca sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire si supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificata drept artizan.

O controversa ivita în literatura si practica judiciara este cea referitoare la vârsta pe care trebuie sa o aiba ucenicul sau elevul pentru a atrage raspunderea artizanului sau institutorului.

O prima opinie are în vedere faptul ca în art. 1000 alin. 2 Cod civil, facându-se trimitere la raspunderea parintilor, se prevede expres conditia minoritatii copiilor.

S-a considerat astfel, ca articolul 1000 alin. 4 Cod civil, mentioneaza generic termenii de elev si ucenic, si ca urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie sa fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, desi este greu de admis o raspundere mai larga pentru persoane straine decât pentru parinti"

Cealalta teza, în care sunt cuprinse opiniile celor mai multi dintre autori, considera ca institutorii sau artizanii sunt pasibili de raspundere numai în cazul în care fapta pagubitoare a fost savârsita de elevi sau ucenici minori

În sustinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificata cu minoritatea, prezumtia relativa de raspundere a artizanilor si institutorilor îsi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel ca "numai minorii au a fi supravegheati" si faptul ca ar fi nedrept ca institutorii si artizanii sa fie "împovarati cu o prezumtie de raspundere mai întinsa decât cea a parintilor"

Un alt argument formulat rezulta din însasi analiza alin. 4 al art. 1000. Astfel, la momentul adoptarii Codului civil, termenul de "institutori" se referea la învatatorii încadrati în ciclul primar al învatamântului, unde se întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui alineat si altor cadre didactice din cicluri superioare primului (gimnazial, liceal), practica judiciara nu a dorit extinderea limitei de vârsta a elevilor peste cea a minoritatii. Cât priveste ucenicii, la acea data ei nu puteau fi decât minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani"

Practica judiciara a statuat faptul ca alin. 4 al art. 1000 se refera exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate 131c223b elevului sau ucenicului pe perioada cât se afla sub supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din urma caz se poate invoca obligatia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil, numai atunci când se va dovedi legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita a institutorului sau artizanului si paguba pricinuita elevului sau ucenicului.

7.3.3. Fundamentarea raspunderii institutorilor si artizanilor

Fundamentarea acestei forme de raspundere rezulta din însasi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveste elevii si ucenicii care se afla sub "supravegherea" institutorilor si artizanilor.

Astfel, fundamentarea raspunderii îsi are temeiul în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere.

În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000 alin. 4 anumite prezumtii, în doctrina s-au formulat mai multe opinii.

Într-o prima opinie se considera ca raspunderea institutorilor si artizanilor se fundamenteaza pe trei prezumtii:

a)  prezumtia ca îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinita în mod corespunzator;

b) prezumtia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei obligatii si savârsirea de catre elev sau ucenic a faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;

c)  prezumtia de vinovatie (culpa) a institutorului sau artizanului în îndeplinirea necorespunzatoare a îndatoririi ce îi cadea în sarcina

A doua opinie, nu cu mult diferita de prima, se întemeiaza tot pe trei prezumtii, respectiv

a)  prezumtia de culpa;

b) prezumtia de cauzalitate, care o completeaza pe prima;

c)  prezumtia de garantie, care se afla în continuarea celei de culpa.

În legatura cu aceasta s-a spus ca pârâtul, pentru a înlatura obligatia de a repara prejudiciul, trebuie sa probeze faptul ca s-a aflat într-o imposibilitate obiectiva de a-si îndeplini îndatorirea de supraveghere, o simpla dificultate nefiind de ajuns

7.3.4.Conditiile raspunderii institutorilor si artizanilor

Conditii generale

Pentru angajarea raspunderii institutorilor si artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie sa probeze conditiile raspunderii pentru fapta proprie:

a)  existenta prejudiciului;

b) existenta faptei ilicite a elevului sau ucenicului;

c)  existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si

prejudiciu;

d)                existenta vinovatiei elevului sau ucenicului. În opinia celor mai multi dintre autori, existenta acestei din urma conditii nu este necesara. Raspunderea va fi angajata si în cazul în care nu se face dovada capacitatii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de discernamânt ori avea un discernamânt diminuat, în aceasta situatie supravegherea trebuind sa fie mai stricta.

În momentul în care reclamantul a probat aceste conditii generale, el nu va fi nevoit sa faca dovada si a conditiilor pe care se fundamenteaza raspunderea pentru ca, dupa cum am vazut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumtii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel chemat sa raspunda va putea face dovada ca, desi a actionat cu maximum de diligenta, fapta prejudiciabila nu a putut fi prevenita.

Ca urmare a înlaturarii acestei prezumtii va putea fi angajata raspunderea parintilor pentru copilul minor

7.3.4.2.Conditiile speciale ale raspunderii institutorilor si artizanilor

Pentru ca institutorii si artizanii sa poata raspunda în baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite înca doua conditii:

a)  cel ce a cauzat prejudiciul sa aiba calitatea de elev ori ucenic si sa fie minor;

b) fapta ilicita cauzatoare de prejudicii sa fi fost savârsita în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.

În practica judiciara au aparut însa cazuri în care desi elevul sau ucenicul trebuia sa fie sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se gasea sub aceasta supraveghere.

Instanta a hotarât în acest caz ca desi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la raspundere atunci când, prin fapteoemisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere (exemplu clasic este acela al profesorului care lipseste sau întârzie de la cursuri, permitând prin aceasta sa se savârseasca o fapta ilicita producatoare de prejudicii).

Institutorul sau artizanul se va putea însa exonera de raspundere daca va dovedi ca elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica savârsirea faptei prejudiciabile.

În final, hotarârea judecatoreasca va trebui sa constate faptul ca institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo vina în supraveghere.

7.3.5. Efectele raspunderii institutorilor si artizanilor

În masura în care toate conditiile general si speciale sunt îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat sa presteze o reparatie integrala a prejudiciului. Reclamantul are însa posibilitatea sa cheme în justitie:

pe elev ori ucenic;

pe elev ori ucenic si institutor si artizan împreuna.

Acestia sunt raspunzatori in solidum fata de victima. În cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul ca desi si-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni savârsirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar, raspunderea parintilor, invocând ca motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de a asigura educatia copilului minor

Pentru toate situatiile în care institutorul sau artizanul a platit integral despagubirea victimei, acesta are o actiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a carui fapta personala a raspuns. În aceste cazuri art. 1000 alin. 4 Cod civil functioneaza ca o garantie pentru victima, iar actiunea în regres se exercita conform ar. 998-999 Cod civil si îsi are temeiul în efectele subrogatiei legale prin plata creditorului.

Actiunea în regres are ca principiu repararea integrala a prejudiciului, astfel ca autorul direct al faptei pagubitoare va fi obligat sa înmâneze institutorului sau artizanului întreaga despagubire pe care acesta a fost nevoit sa o plateasca victimei .