REPARTIZAREA COMPETENTELOR IN CADRUL UE

Sursa bibliografica: https://www.mie.ro/_documente/dictionar/Pagina_P.htm

Principiul repartizarii competentelor

Deoarece dinamismul integrării europene determină modificări permanente ce împiedică stabilirea unei « liste » definitive de competențe, Uniunea Europeană nu cunoaste sistemul clasic de atribuire a competentelor folosit de către statele federale, unde se stie clar care sunt atributiile institutiilor federale si care cele ale statelor ce compun federatia. Se pune atunci întrebarea dacă Comunitatea dispune doar de competente explicit atribuite prin Tratat, sau poate să-si extindă aria de actiune si la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început. Jurisprudenta Curtii de Justitie a CE a consacrat « teoria puterilor implicite », conform căreia Comunitatea dispune de competentele necesare realizării obiectivelor rezultate din competențele expres prevăzute în Tratat. În mod concret, Comunitatea Europeană putea astfel să-si vadă recunoscute competentele externe ori de câte ori adopta, pentru punerea în practică a unui obiectiv stipulat în Tratat, dispoziții prin care sunt instaurate noi reguli comune pentru statele sale membre. În plan operational, trebuie făcută distincție între competentele exclusive si competentele concurente. În principiu, Uniunea Europeană dispune de competente concurente, competentele exclusive constituind exceptia. Competenta exclusivă implică faptul că Uniunea este singura care poate interveni, orice interventie a statelor membre fiind deci exclusă. Curtea de Justitie a CE a reținut că UE dispune de competente exclusive în două domenii : politica comercială si conservarea resurselor biologice ale mării. În ceea ce priveste competentele concurente, acestea sunt exercitate în conformitate cu principiul preemtiunii comunitare : statele membre îsi pastreză competența atâta timp cât Comunitatea nu si-a exercitat propria sa competenta, însă în momentul în care Comunitatea stabileste reglementări în domeniul respectiv statele membre pierd orice competență de a legifera la acelasi nivel. Principiul preemtiunii comunitare este subordonat principiului subsidiaritătii.

Principiul subsidiaritatii

Conceptul de subsidiaritate îsi are originea în doctrina socială a bisericii care are în vedere organizarea relațiilor între diferitele grupuri sociale si afirmă principiul conform căruia colectivitătile mari nu trebuie să intervină la nivelul colectivitătilor mici decât în probleme ce pot fi mai bine soluționate la esalonul superior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât de o manieră subsidiară în raport cu colectivitătile de bază. Ideea este preluată într-un raport al Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune că : « Uniunea Europeană nu trebuie să conducă la realizarea unui super-stat centralizat. În consecintă si în conformitate cu principiul subsidiaritătii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Definitia de mai sus reprezintă ceea ce se numeste « subsidiaritatea initială». După adoptarea Tratatului de la Maastricht, principiul subsidiaritătii este mentionat în acest document (formula fiind preluată si în Tratatul de la Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE – versiunea consolidată), în forma următoare : « Comunitatea actionează în limita competentelor si a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu tin de competenta sa exclusivă, Comunitatea nu intervine – conform principiului subsidiaritătii – decât în măsura în care obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele membre, ele fiind – datorită dimensiunilor si efectelor la care dau nastere – îndeplinite mai bine printr-o actiune la nivel comunitar ».