Principial, rudenia ca legatura existenta între doua sau mai multe persoane, era stabilita în functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie pe cale artificiala prin înfiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele sacramentale.
Linia de rudenie este sirul de persoane între care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub doua forme: dreapta si colaterala.
Rudenia naturala sau rudenia ,,de sânge" era stabilita patriliniar: în principal dupa tata, ,,apoi dupa mama si numai în lipsa tatalui opera doar rud 16416r1723q enia dupa mama". Nu trebuie sa se înteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca în comunitate descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui . .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce priveste impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pâna la cel de-al saptelea sau chiar al optulea.
În linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar în linie colaterala tot dupa acelasi criteriu, însa se ,,urca" pâna la ascendentul comun si se coboara de la acesta pâna la cel care intereseaza.
Rudenia în linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterala fratii între ei, verisorii primari între ei etc.
În canoanele bisericesti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minutios înrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibitiilor la casatorie.
Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt rude, între fiecare în parte si rudele celuilalt sau între rudele lor se creeaza o anumita legatura, o apropiere cu efecte în plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L. P. Marcu).
Se mai numea si luare de suflet. Înfierea ca ,,imitare a firii", a fost în perioada medievala destul de restrâns folosita întrucât familiile aveau un numar mare de copii. În principal doua motive stateau la baza acestei forme de întregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor mai înstariti (fata de vreo ruda mai saraca, de regula).
Copiii înfiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie, nefacându-se nici cea mai mica deosebire între efectele filiatiei naturale si cele artificiale.
În Transilvania înfierea era numita adoptiune; identica în esenta cu cea existenta în celelalte doua tari românesti (L. P. Marcu).
Constituia tot o forma de rudenie artificiala si îmbraca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de înfratire, dezavuarea facându-se atât prin canoane, cât si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii înfratirii erau generate de faptul ca pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagâne, iar pe de alta parte cei ,,înfratiti" nesocoteau faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau între ei.
Cu toata întemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o mare popularitate în evul mediu.
Ca forme, amintim înfratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.
Înfratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor protimisisului, totodata avea consecinte si în privinta retractului succesoral si este atestata documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar în folclor si traditii: fratia de cruce era specifica haiducilor (Gh. Cront); ziuatecii sunt cei nascuti în aceeasi zi, iar lunatecii cei nascuti în aceeasi luna.
Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfratiti având vocatie succesorala unii fata de altii, cât si spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. Marcu).
Este generata de împartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis, intrarea în comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunând marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este în planul la încheierii casatoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia naturala.
Paternitatea spirituala impunea rigori atât nasilor (ocrotirea, îndrumarea celor botezati ca si botezarea copiilor finilor), cât si finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de înfratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii botezati în aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L. P. Marcu); însa ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.
Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana în societate. Scopul diverselor înrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi înconjurat de dusmani.
Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:
,,Butuc".
patrilocala.
patrilineara.
S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei românesti, fiind determinata de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica patriarhala, zadruga, obisnuita în unele zone la populatia sud-dunareana.
Familia se întemeia în urma casatoriei, care în toata perioada de la antichitatea târzie si pâna în epoca moderna s-a încheiat în exclusivitate în forma religioasa prin savârsirea Tainei Nuntii.
În conceptia româneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a ciclului vietii, obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era reglementata de regulile canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea sub incidenta legii bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale. Casatoria se încheia, sub influenta Bisericii, de regula pe viata. În conformitate cu învatatura crestina, doar prima cununie este o Taina (adica tine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua si a treia sunt îngaduite pentru neputinta firii omului, însa nunta cea de a patra ,,este dupa moravurile porcesti" (Sf. Vasile cel Mare).
Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat în mod eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori cei dupa lege luati în casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta între dânsii, însa barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea" (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
Familia româneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic în toate provinciile istorice datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse în nomocanoanele si pravilele pe care Biserica Ortodoxa din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viata de familie.
Impedimentele la casatorie sunt împrejurari a caror existenta împiedica încheierea casatoriei. Observarea lor era de datoria clericului în fata caruia se încheia casatoria. Încheierea unei casatorii în prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea starii viitorilor soti si a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin normele în materie cu o pedeapsa variabila în functie de gravitatea consecintelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amenda pâna la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.
Impedimentele la casatorie se împart în mai multe categorii, în functie de obiectul lor.
O prima categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor soti, existând prin urmare impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra, consimtamântul parintilor, religia, etnia.
Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar în linie colaterala pâna la gradul al optulea inclusiv.
Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de accidente genetice în cazul în care între parinti exista o înrudire apropiata (pâna la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie afectiuni biologice ori psihice.
Înfierea fiind ,,imitare a firii" dadea nastere la raporturi între înfietori si înfiati ca între ascendenti si descendenti în linie dreapta.
Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai importanta decât cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai ca si cele ale rudeniei naturale.
Înainte de încheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita încredintare), care presupunea o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea valoarea unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru neîncheierea casatoriei si consta de cele mai multe ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea logodnei.
Pâna la încheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze ("vederea în fiinta"), sa discute planurile de viitor ("urmarea de vorba"). Raporturile intime erau prohibite pâna la dobândirea starii de casatorit.
Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei sau familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa chezasuiasca încheierea casatoriei.
Patrimoniul dat la încheierea casatoriei în posesia si uzufructul barbatului cu scopul sustinerii sarcinilor casatoriei îl constituia zestrea.
Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista în sistemul cutumiar, în care dota reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat atât de transmiterea patrimoniului în familia taraneasca, cât si de munca depusa în gospodaria parintilor, dar si o evaluare economica a rosturilor casniciei cu o persoana (M. A. Gherman). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente întrucât împartirea averii avea loc înainte de decesul parintilor, când acestia erau înca în putere.
Înzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputându-se raporta dota la masa succesorala - testata ori nu - pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o împartire egala a patrimoniului defunctului parinte. În acest caz dota constituia partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totusi ea era chemata la succesiune în lipsa fratilor.
Obligatia de a înzestra revine: parintilor, fratilor (în situatia predecedarii celor dintâi), rapitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrâns sa înzestreze si cel care se facea vinovat de ceea ce numim astazi seductie; totusi, desfrâul liber si intentionat al fetei nu atragea responsabilitatea barbatului.
În cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la întemeierea noului camin. Se pare ca înzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o valoare mai mare decât fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este acelasi.
Pamântul constituia obiect al zestrei, însa cu anumite particularitati. Boierii înzestrau si cu bunuri imobiliare. Ţaranii dadeau numai în unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie înzestrate cu pamânt, începând cu secolul XX aceasta devine o regula.
În sistemul popular (credem ca nu
numai taranii au procedat astfel), cu cât fata de maritat era
mai urâta, cu atât zestrea era mai mare; în evul mediu european apusean se
spunea ca
De remarcat faptul ca nu tinerii îsi stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului parintesc, ci parintii erau aceia care perfectau întelegerea ,,economica". Daca asa se petreceau lucrurile în secolul XX, nu altfel trebuia sa se întâmple în veacurile anterioare, mult mai patriarhale si paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. Alexandresco).
Restituirea zestrei se analizeaza în functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei. Vinovatul de destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea dotei (uneori si a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), în vreme ce vina femeii atragea pierderea zestrei si darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul cutumiar pâna la cel scris, cuprinzând prevederi cvasiidentice.
Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele românesti, totusi, divortul era admis în cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei, bunurile dobândite în timpul casatoriei erau împartite fie pe cale amiabila, fie în fata instantelor de judecata.
Recasatorirea, în special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamântului, era totusi tolerata.
|
