Reconstituirea documentelor rupte, arse, distruse sau alterate in alt mod

Reconstituirea documentelor rupte, arse, distruse sau alterate in alt mod

Reconstituirea actelor deteriorate face parte din preocuparile expertizei criminalistice, incluzandu-le in obiectul de studiu al acesteia. Prin reconstituire se intelege ansamblul activitatilor tehnico-stiintifice de reconditionare a hartiei dupa partile ei componente (rupte sau taiate), de reconditionare a hartiei alterate sub influenta umiditatii, a luminii, temperaturii inalte (arderii), precum si cele de redare a cuprinsului actului devenit ilizibil. Procedeele de reconstituire a actelor sunt de natura grafica, traseologica si fizico-chimica.

Problema reconstituirii actelor se pune atat in cauze judiciare, cat si in cauze extrajudiciare. In cauze judiciare se pune, de exemplu, atunci cand actul este falsificat prin decupare si se gasesc fragmente de hartie despre care se presupune ca au facut parte din inscris; de asemenea in cazul taierii ori ruperii din act a unei portiuni ce cuprinde data, semnatura sau o alta mentiune pe care faptuitorul a vrut s-o inlature; uneori este necesara reconstituirea deoarece actul este patat, mototolit, rupt ori deteriorat in alt mod in scopul mascarii falsului operat intr-insul; alteori ea se impune atunci cand se banuieste ca actul ar fi fost alcatuit din fragmente provenind de la alte acte.

Expertul este solicitat de multe ori sa se pronunte daca actul presupus falsificat a format sau nu parte comuna cu fragmentul de hartie aflat la cotorul unui anumit bonier, registru, caiet ori cu bucata de hartie gasita cu ocazia efectuarii perchezitiei la persoana banuita. Alteori se cere sa se stabileasca daca actul fals a fost intocmit pe acelasi sortiment de hartie cu aceea ridicata de la presupusul autor; in asemenea situatii aplicandu-se metodologia utilizata la reconstituirea intregului dupa partile componente.

Reconstituirea de catre expert a actelor se impune indeosebi in cazul infractiunilor de distugere conform art 217 Cod pen 131g63b al coroborat deseori cu art 242, 272 Cod Penal si raportate la art 208 Cod Penal. Este vorba desigur de o distrugere partiala, dar si in cazul in care sunt savarsite alte infractiuni reconstituirea actelor poate oferi indicii deosebit de utile cu privire la identificarea faptuitorilor si stabilirea raspunderii acestora. De exemplu in binecunoscutul caz Ramaru identificarea criminalului a pornit si de la reconstituirea unui act (adeverinta de student), descoperit la locul comiterii uneia din crime. Actul era alterat datorita petelor de sange si a zapezii care l-au umectat. In urma reconstituirii actului sus mentionat a fost posibila aflarea datelor continute de respectiva adeverinta si pe baza ei s-a identificat organul emitent si ulterior numele criminalului.

In unele cazuri de impuscare cu arma de vanatoare, identificarea faptuitorului se poate face tot prin reconstituirea unor inscrisuri sau hartii, atunci cand cartusele sunt umplute manual si in locul burelor de fabrica se folosesc bure improvizate din hartie. Asemenea “bure” raman nu departe de locul de unde s-a tras si nu putine sunt cazurile cand provin de la inscrisuri sau hartii aflate in posesia persoanei banuite.

Sunt frecvente cazurile in care infractorii, in mod intentionat, ard formulare, documente, inscrisuri, acte oficiale de care s-au folosit sau care provin din savarsirea infractiunii pentru a-si ascunde urmele. In aceste conditii reconstituirea documentelor distruse se dovedeste a fi deosebit de utila pentru solutionarea cauzei.

Actele sunt de multe ori pastrate in conditii necorespunzatoare, sub influenta factorilor de lumina ori de umiditate. De exemplu actele de arhiva al caror scris, indeosebi cand e scris cu cerneala usor oxidabila, se estompeaza si devine ilizibil ori hartia se rupe din cauza starii de fragilitate la care ajunge.

Prin urmare, chiar la o privire de ansamblu se remarca sfera larga a notiunii de reconstituire. Problemele de ordin tehnic se cer insa a fi grupate dupa cum se refera la intregirea actelor rupte sau taiate, reconstituirea celor arse sau relevarea scrisului si a altor elemente ale actelor, hartiilor de valoare, formularelor etc.

In continuare vom trata doua aspecte:

a)reconstituirea actelor rupte sau taiate;

b)reconstituirea actelor arse.

1 Reconstituirea actelor rupte sau taiate

Procedeele de reconstituire a actelor rupte sau taiate sunt de natura grafica, traseologica si fizico-chimica.

Fragmentele de hartie, mai ales cand se presupune ca ele ar putea proveni de la mai multe acte, se sorteaza mai intai dupa culoare, liniatura, dupa cum sunt scrise si cu ce anume (scris de mana, scris dactilografiat, scris tipografic) sau sunt nescrise, dupa stratul de protectie-in caz ca il au, si dupa desenele pe care eventual le contin. Aceasta sortare este urmata de impartirea fiecarei grupe in bucati de hartie cu margine si bucati de hartie fara margine. Primele se sorteaza la randul lor in bucati de hartie desprinse din marginea dreapta si cea stanga a actului, bucati de hartie apartinand marginii de sus si respectiv, de jos a actului si bucati de hartie cu doua margini, in unghi, pe coltul actului.[3]

Celelalte fragmente de hartie se imbina dupa configuratia marginilor taieturii sau rupturii, dupa continuitatea scrisului, liniaturii, a desenului, a eventualelor pete pe care le contine actul precum si dupa liniile de indoire a hartiei, daca acestea exista. Toate fragmentele sunt adunate cu penseta, depuse pe o suprafata plana. Dupa refacerea actului in intregime, astfel incat continutul de idei al textului sa poata fi citit cu usurinta, se aplica peste el o placa de sticla, care se lipeste pe margini cu prima, in vederea conservarii lui in aceasta stare.[5]Actul refacut nu se lipeste pe hartie si nici nu se lipesc bucatile intre ele pentru a nu distruge eventualele urme. Unii autori indica pentru conservarea si manipularea actelor rupte sau taiate folosirea polimerilor, cum ar fi poliacetatul de vinil, recomandat de W. Craciun. Acesta reprezinta un lichid incolor, semivascos, care se dizolva usor in solventii organici. Aplicandu-l cu o pensula fina, mai intai pe o parte a actului si apoi pe cealalta parte, la temperatura normala a camerei se evapora in 20-30 minute, ramanand o pelicula subtire si transparenta.

Criteriile grafice si traseologice nu pot servi in toate cazurile la dovedirea faptului ca mai multe fragmente de hartie au constituit un intreg. Nu rareori se constata ca fragmentele respective nu au margini comune deoarece unul sau mai multe lipsesc, fiind pierdute sau distruse total. In asemenea situatii, precum si atunci cand este necesar sa se stabileasca daca doua acte sunt intocmite pe aceeasi hartie, ori daca actul in litigiu este confectionat dintr-o anumita hartie se recurge la examinari fizico-chimice privind insusirea si componentii acesteia.

Se analizeaza culoarea hartiei, nuanta luminiscentei produse sub actiunea razelor ultraviolete, macrostructura suprafetei hartiei, greutatea pe dm² si grosimea ei. De asemenea se examineaza genul fibrelor de hartie (foioase, conifere, bumbac, in, canepa, paie, stuf, mase plastice), natura materialelor de incleiere (amidon, colofoniu, gelatina, caseina) folosite pentru micsorarea capacitatii naturale de absorbtie a fibrelor si pentru fixarea celorlalti constituenti ai hartiei, precum si natura materialelor de umplutura (caolin, talc, compusi de bariu, sulfat de calciu, oxid de zinc), care se inglobeaza in masa hartiei pentru a-i da acesteia consistenta, densitate, rezistenta, netezime, elasticitate etc.

Culoarea hartiei si gradul ei de albire se determina la lumina zilei sau pe cale fotometrica, prin masurarea volumului de reflexie a luminii. La aprecierea si interpretarea rezultatelor trebuie avut in vedere faptul ca hartia isi poate modifica nuanta culorii in timp ori sub influenta unor factori chimici sau fizici. Combinarea iluminarii verticale si laterale a hartiei va evidentia modul de finisare a suprafetei acesteia, daca este mata ori lucioasa etc, ceea ce poate contribui la elucidarea problemei identificarii.

Un alt criteriu in aceasta privinta il constituie gradul de opacitate al hartiei, care se stabileste prin examinarea acesteia prin transparenta, in fata unei surse de lumina. Cu acest prilej se poate constata neuniformitatea opacitatii, care provine din lipsa de omogenitate a pastei de hartie in momentul prepararii ei. Acelasi procedeu este de natura sa releve uneori structura generala a hartiei, modul in care sunt dispuse fibrele in masa acesteia si eventualele filigrane, care o individualizeaza nu numai prin forma si continutul desenului dar si prin procedeul tehnic de executie.

In figura 47 avem mai multe bucati de hartie despre care nu se cunoaste cu certitudine daca provin din acelasi act. In lumina naturala a soarelui (fig 47b) nu apare nici o diferenta intre textura bucatilor de hartie. Atunci cand sunt expuse la lumina ultravioleta (fig 47a) ele au o coloristica distincta si apare clar faptul ca bucatile de hartie nu au aceeasi sursa.

Grosimea hartiei se masoara cu ajutorul micrometrului in diferite zone ale inscrisului, facandu-se media datelor obtinute. Greutatea pe unitatea de suprafata se stabileste cu ajutorul balantei analitice. Ea se determina concomitent cu grosimea hartiei, cu care se afla in raport de directa proportionalitate.

Figura 47

Testele fizice determina totodata capacitatea de absorbtie a hartiei, conductibilitatea sa electrica precum si elasticitatea, rezistenta la indoituri si rupturi, rezistenta la temperaturi inalte si la lumina artificiala intensa.

Figura 48

Imaginea microscopica a unor fibre de hartie

Tipul fibrelor de hartie se determina in doua moduri: examinarea structurii acestora cu ajutorul microscopului si stabilirea reactiilor de culoare pe care le produc cand sunt tratate cu diferiti reactivi chimici. Structura fibrelor se evidentiaza la microscop (fig 48) lumina polarizata fiind de preferat celei obisnuite.Uneori examinarea microscopica nu este suficienta pentru a determina cu precizie structura fibrelor deoarece ele isi pierd uneori o parte din caracteristicile morfologice in procesul de fabricatie a hartiei. De aceea se recurge in mod complementar la metoda reactivilor de culoare, folosindu-se de obicei, urmatorii reactivi:

solutie de iod-iodura de potasiu (fibrele capata culori de la gri galben la  gri brun, in functie de natura lor);

solutie de iod-iodura de potasiu-acid sulfuric (fibrele din masa lemnoasa se coloreaza in galben, cele de celuloza in albastru si cele din carpe in rosu-violet);

solutie de clor-zinc-iod (fibrele din masa lemnoasa se coloreaza in galben deschis, cele de celuloza in albastru violet si cele de carpe in rosu inchis).

In cadrul investigatiilor de laborator asupra hartiei se analizeaza, de asemenea daca ea contine si in ce proportii saruri de clor si de sulf. Clorurile se depisteaza prin prelucrarea esantionului de hartie in azotat de argint in formol, colorarea in tonuri gri atestand existenta acestora. Prezenta sulfurilor este probata de colorarea esantionului de hartie in brun deschis spre galben si in brun inchis, cand asupra ei se actioneaza cu azotat de plumb si apoi cu sulfura de sodiu.

Analizele fizico-chimice mentionate sunt de natura sa releve daca doua probe de hartie prezinta sau nu asemanari. Concluzia de identitate sau neidentitate se considera intemeiata daca ea se bazeaza pe examinari multilaterale, ale caror rezultate se coroboreaza si nu doar prin luarea in considerare a unor elemente izolate.

2 Reconstituirea actelor arse

Principalul scop al reconstituirii actelor sau hartiilor de valoare distruse prin ardere este acela de a pune in evidenta continutul lor. Toate etapele manuirii actului ars impun o deosebita atentie pentru a nu-l deteriora complet, facandu-l inapt oricarei examinari ulterioare. Reproducerea textului sau a desenului are loc in conditii de laborator fiind necesar ca in prealabil piesa arsa sa fie ridicata de la locul incendiului si transportata la sediul institutiei de specialitate. Sarcina expertului este relativ usoara in cazul actelor semiarse si mai dificila cand gradul arderii este avansat, pana la carbonizare. In faza de scrumizare, reconstituirea actului devine de cele mai multe ori imposibila.

O prima masura ce trebuie luata atunci cand se constata ca actul inca mai arde este aceea de a stinge cu grija focul, prin impiedicarea alimentarii cu oxigen. Daca arderea are loc in soba, cuptor de gatit se inchide burlanul si gura sobei. Cand este in loc deschis focul se acopera cu un vas care sa nu permita patrunderea oxigenului si nici sa vina in contact cu actul in procesul arderii. Nu se recomanda stropirea cu apa si nici acoperirea cu carpe ude, pentru a nu se distruge partile deja arse, carbonizate. Concomitent se iau masuri de inchidere a tuturor surselor de curenti de aer, ferestre, usi etc.

Desprinderea si ridicarea hartiei arse din locul unde se afla se executa, cand situatia o permite cu un cleste lat. Mai recomandabil insa este sa se procedeze in prealabil la crearea unui curent de aer cu foale sau cu o bucata de carton. Datorita curentului format hartia arsa se inalta; in acel moment sub ea se introduce un suport oarecare, preferabil fiind o placa de sticla. Ridicarea se poate face si cu ajutorul unei placi de celuloid electrizate prin frecare. Operatia da rezultate mai ales in cazul hartiilor arse de dimensiuni reduse Ele se pot absorbi si cu un tub de sticla prevazut la unul din capete cu o para de cauciuc.

Hartia arsa, ridicata prin unul din procedeele mentionate se aseaza intr-o cutie in care se afla vata si astfel se transporta de indata si cu toata atentia la organul de expertiza. Unii autori recomanda ca peste vata sa se intinda o foita de hartie subtire pentru a impiedica aderarea scamelor de vata la hartia carbonizata. S-a mai propus ca transportul hartiei sa se efectueze intr-un vas cu apa ceea ce practic este mult mai dificil si chiar mai riscant deoarece exista pericolul ca actul sa se loveasca de peretii vasului. In cazul in care actul ars este greu de manipulat el trebuie tratat in prealabil cu unele substante, spre a-l face mai rezistent la transport. Pentru aceasta se pulverizeaza cu vapori de apa si ulei de ricin ,iar apoi cu serlac sau colodion. Vaporii de apa si de ulei de ricin inmoaie hartia arsa iar pulverizarea cu serlac sau cu colodion formeaza un strat protector, facandu-se astfel mai rezistenta.

In cadrul laboratorului de specialitate se procedeaza mai intai la reconditionarea actului, in vederea examinarii ce are ca scop relevarea continutului sau, iar in final se iau masuri de conservare durabila. Reconstituirea prealabila vizeaza consolidarea hartiei, obtinerea unei elasticitati care sa permita intinderea acesteia.

Elasticitatea hartiei arse poate fi obtinuta in primul rand prin mentinerea ei intr-un mediu umed cu vapori de apa, dupa care se trateaza cu o solutie de 15-20% glicerina. Se mai poate incerca si pulverizarile succesive cu uleiuri minerale sau cu solutii ale acestora in benzine. Alta varianta este umectarea cu o solutie de acid boric 1,2% si hidroxid de sodiu 0,4% tratandu-se dupa uscare cu solutie 10% formol. Hartia astfel consolidata se intinde si se aseaza intre doua bucati de geam sau intre doua placi de material plastic transparent. O alta metoda este formarea la suprafata hartiei a unei pelicule transparente care sa ii asigure o conservare durabila. Este recomandabil ca aceasta operatiune sa fie efectuata dupa relevarea scrisului sau a desenului si nu inainte deoarece unele materiale folosite pentru consolidare au capacitatea de a ingreuna simtitor investigatiile privind relevarea scrisului.[11]

Relevarea imaginilor grafice este in functie, in primul rand de gradul de ardere a hartiei si de rezistenta la temperaturi inalte a materialelor de scriere ori de imprimare. Cele mai rezistente sunt cernelurile tipografice, tusurile ce se folosesc la panglica masinii de scris, tusurile de desen, creionul de grafit, cerneala ferogalica. Cernelurile pe baza de coloranti sintetici si cele pe baza de anilina au o rezistenta termica redusa, ceea ce impieteaza asupra sansei de punere in evidenta a scrisului executat cu asemenea materiale.

Dintre metodele de relevare a grafismului se remarca acelea care iau in considerare contrastul de culoare ce poate exista intre fondul hartiei si trasaturile de pe act, diferenta de reflexie a luminii dintre hartie si scris, eventualele urme de presiune lasate in masa hartiei de instrumentul scriptural. In aceste situatii se folosesc fascicole de lumina orientate asupra actului sub diferite unghiuri, prin crearea contrastului de umbra; se utilizeaza filtre colorate pentru inregistrarea diferentelor cromatice. Rezultate bune se obtin cu ajutorul fotografiei de refexie. De pilda, el a fost utilizat in cazul reconstituirii unor obligatii CEC ce au ars. Fotografierea s-a facut pe fragmente de obligatii arse, intinse in prealabil pe placi de sticla.

Prin expunerea la radiatii infrarosii se poate distinge grafismul imprimat pe actul ars datorita capacitatii diferite de reflexie si absorbtie a fondului hartiei pe de o parte si a materialelor de scriere sau imprimare pe de alta parte. Metoda este eficienta in cazul actelor dactilografiate la masina de scris sau cand textul e efectuat cu tus negru ori creion de grafit deoarece razele infrarosii nu penetreaza asemenea materiale.

O alta metoda care da rezultate bune este cea a indicatorilor fluorescenti. Hartia arsa se prelucreaza cu diferite pulberi (ex: carbonat de plumb) sau cu solutii de uleiuri minerale (ex: solutia de 20-30% ulei de fuse (axe) in benzina). Dupa tratarea cu aceste substante hartia se expune sub actiunea razelor ultraviolete, scrisul evidentiindu-se datorita florescentei ce se formeaza.

Mai pot fi mentionate urmatoarele metode: tratarea actului cu solutie de 10-12 % apa oxigenata, dupa care se lasa sa se usuce timp de 48 ore; metoda reactiilor chimice si in ultima instanta metoda calcinarii hartiei. Operatia calcinarii cere multa experienta si incercari prealabile pe alte hartii scrise deoarece exista pericolul distrugerii complete a actului.

Nici una din metodele enuntate nu poate fi insa considerata ca universal valabila. Unele din ele se pot insa completa reciproc, respectandu-se in orice situatie regula amintita ca mai intai sa se aplice procedeele care nu afecteaza integritatea sau aspectul piesei examinate si apoi cele care comporta o doza de risc in aceasta privinta.