Problema unei reforme a mecanismului de control era în studiu înca de la începutul anilor '80, însa necesitatea unei reforme a devenit din ce în ce mai stringenta ca urmare a numarului crescând de plângeri existente la Comisie[1]. Sporirea încarcaturii cu lucrari a Comisiei s-a tradus si prin cresterea sensibila a numarului de cauze deferite Curtii, în ultimii ani.
Prima propunere de reforma - o initiativa a Olandei si Suediei, viza un sistem judiciar în doua nivele, hotarârile date de Comisie, ca jurisdictie în prima instanta, urmând sa fie susceptibile de apel în fata Curtii Europene de Apel sau de Casatie a Drepturilor Omului.
A doua propunere de reforma viza crearea unei Curti Europene Unice a Drepturilor Omului, prin fuziunea Comisiei si a Curtii. Initiata de delegatia elvetiana, aceasta propunere a întrunit sufragiile expertilor pentru ca prin aplicarea ei se elimina complexitatea procedurii de control, fiind reduse în mod substantial durata sa, precum si costurile de functionare a mecanismului judiciar.
În favoarea celei de-a doua variante de reforma s-a pronuntat chiar si însusi presedintele Curtii Europene, Rolv Ryssdal.
Expresia normativa finala a reformei sistemului de la Strasbourg este data de Protocolul nr. 11 la Conventia Europeana, vizând reformarea mecanismului de control stabilit de Conventie. Realizat în urma deciziei politice majore, statuând asupra necesitatii unei schimbari structurale în organizarea mecanismului de supraveghere a modului de îndeplinire a obligatiilor rezultate din Conventie, Protocolul 11 contine principiile si normele pe care se intentioneaza asezarea noului sistem jurisdictional. Protocolul înlocuieste prevederile titlurilor II-IV (art. 19-56) din Conventie, precum si pe cele ale Protocolului nr. 2 la Conventie.
Inovatia esentiala adusa prin Protocolul nr. 11 este crearea Curtii Unice Permanente a Drepturilor Omului, care înlocuieste Comisia si Curtea. Sediul Curtii a ramas la Strasbourg.
Asadar, ca urmare a acestei modificari, dispare Comisia Europeana a Drepturilor Omului, iar Comitetul de Ministri îsi pierde functia sa jurisdictionala, prevazuta în vechea redactare a art. 32 al Conventiei. El ramâne numai cu functia de supraveghere a executarii hotarârilor Curtii[2]. De asemenea, potrivit art. 47, Comitetul de Ministri poate cere Curtii avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Conventiei si a protocoalelor sale.
Asadar, în mod practic, Protocolul nr. 11, aduce o serie de elemente noi, si anume:
q permanentizarea activitatii noii Curti, lucru care va imprima o dinamica aparte sistemului si un impuls indirect spre verticalizarea sa;
q obligativitatea recunoasterii de catre statele parti a dreptului de recurs individual, care nu mai este supus astfel posibilitatii conditionarii sale, de acceptul expres al acestora.
Din cele prezentate mai sus rezulta ca reforma mecanismului de control al respectarii Conventiei Europene a Drepturilor Omului, este una de substanta. Prin modificarile aduse, institutia jurisdictionala de la Strasbourg va capata un rol sporit în garantarea internationala a respectarii standardelor europene în domeniu.
Odata cu depunerea de catre Italia, la 1 octombrie 1997, a instrumentului de ratificare a Protocolului nr. 11, acesta a intrat în vigoare, Noua Curte a Drepturilor Omului începându-si activitatea la 1 noiembrie 1998[3].
Protocolul nr. 11 contine o interesanta dispozitie tranzitorie privitoare la cauzele aflate pe rolul Comisiei europene a drepturilor omului, anume cele nedeclarate admisibile la data intrarii în vigoare a Protocolului nr. 11 urmeaza a fi examinate de noua Curte.
Cauzele care au fost declarate admisibile de catre Comisie pâna la data de 1 noiembrie 1998, vor continua sa fie examinate de catre membrii Comisiei timp de un an. Cele a caror examinare pe fond nu se vor fi terminat pâna la 1 noiembrie 1999 vor fi examinate de noua Curte[4].
În perioada 28 aprilie -2 mai 1998 a avut loc prima reuniune plenara a judecatorilor alesi si s-a trecut la elaborarea Regulamentului Curtii, au fost alese organele de conducere ale Curtii si s-au constituit Camerele si Marea Camera.
Sesiunea Adunarii plenare a judecatorilor din 15-17 octombrie 1998 a adoptat Regulamentul Curtii.
Din partea României, primul judecator la Curtea Unica Europeana a Drepturilor Omului a fost ales Corneliu Bîrsan.
Referitor la primul an de functionare, în ceea ce priveste jurisprudenta, Luzius Wildhaber - Presedintele C.E.D.O., releva ca prima lectie învatata în primul an de functiune este cea a continuitatii, Curtea bazându-se foarte mult pe jurisprudenta institutiilor ce au precedat-o, în special a vechii Curti[5].
A se vedea, Corneliu Bîrsan, "Comisia Europeana a Drepturilor Omului - locul si rolul ei în cadrul protectiei internationale a drepturilor omului", în "Revista Româna de Drept Umanitar", nr. 1/1998, p. 25.
|
