Reguli generale de competenta
Art. 2 al Regulamentului prevede regulile generale de competenta, astfel ca persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi actionate in justitie indiferent de nationalitate 515f56f a lor, in fata instantelor statului membru in cauza.Aceasta prevedere evidentiaza faptul ca reclamantul se va adresa cu o actiune, instantei de la ultimul domiciliu al paratului si nu la instanta nationalitatii acestuia din urma.
Astfel se poate observa importanta prevederilor articolului 2 din Regulament, reprezentand un moment de cotitura in ceea ce priveste regimul jurisdictional.In cauza Josi Group v Universal[1], Curtea de Justitie a evidentiat faptul ca regulile de competenta derivate din art.2 al Regulamentului sunt aplicabile chiar si atunci cand reclamantul nu este domiciliat intr-un stat membru, singura conditie fiind aceea ca paratul sa fie domiciliat intr-un stat contractant.
Cu toate acestea, sunt unele situatii de exceptie derogatoare de la art.2, astfel ca paratul poate fi actionat in justitie intr-o alta tara decat cea in care isi are domiciliul.Este vorba de regulile speciale de competenta prevazute la art.5-7, 8-21 cat si regulile de competenta exclusiva prevazute de art.22 din Regulament.
Iata deci ca avem doua derogari de la regulile generale de compenta.Mai mult partile unui raport juridic, pot sa convina asupra instantei care inteleg sa si-o insuseasca in caz de ivire a unui litigiu, prin mecanismul prorogarii conventionale de competenta[2].
Cu privire la aceste aspecte de competenta vom reveni mai tarziu in cadul lucrarii, unde vom trata mai pe larg competenta speciala, exclusiva si conventionala.
Am vazut care sunt regulile generale de competenta.In cele ce urmeaza ne vom opri sa facem unele referiri cu privire la domiciliu, chestiune foarte importanta in materia competentei recunoasterii si executarii hotaririlor civile si comerciale.
Art. 59 din Regulamentul 44/2001 prevede faptul ca domiciliul unei persoane fizice este dat de legislatia interna a statului in care instanta a fost sesizata .Astfel ,atunci cand este investita cu o actiune, organul jurisdictional va determina domiciliul paratului persoana fizica, aplicand dreptul intern.Putem astfel observa ca termenul de domiciliu a persoanei fizice asa cum este prevazut in art 59 nu are o interpretare autonoma.
In cazul persoanelor juridice situatia se prezinta cu totul diferit.Art 60 din Regulament prevede pentru domiciliu o definitie autonoma coroborat cu punctul 11 din preambulul Regulamentului 44[3].Se incearca astfel evitarea conflictelor de competenta, art 60 stabilind criteriile de determinare a domiciliului.Astfel ca acesta va fi acela a sediului statuar sau daca acesta nu exista atunci a administratiei centrale sau a centrului de afaceri.
Totusi de la prevederile art 60 din Regulament exista o situatie de exeptie.Este vorba de prevederile art 22 punctul 2 in care instanta investita va aplica in determinarea domiciliului, normele de drept international privat[4].
In Marea Britanie si Irlanda, notiunea de de sediu statutar nu e cunoscuta, astfel ca in aceste state se foloseste pentru a defini instanta competenta, termenul de sediu social sau in lipsa acestuia locul inregistrarii fie locul constituirii societatii.
In ceea ce priveste sediul unui Trust, instanta sesizata va aplica normele de drept international privat ale statului in cauza.
Dupa cum am vazut in ceea ce priveste competenta generala, important este domiciliul persoanei parate si nu nationalitatea acestuia ceea ce face ca spre exemplu in cazul unui cetatean ucrainean cu domiciliul in Romania,sa fie actionat in judecata in fata unei instante din Romania, desi el este cetatean al unui stat care nu este membru al Uniunii Europene.De asemenea o societate comerciala ruseasca care are punct de lucru in Lituania, poate fi actionata in judecata in statul din urma.
Ce se intampla atunci cand paratul nu are domiciliul intr-un stat membru?.Solutia vine din prevederile art 4 al.1 din Regulament care spune ca atunci cand paratul nu este domiciliat intr-un stat membru, competenta este determinata, in fiecare stat membru, de legislatia acestuia, sub rezerva aplicarii art 22 si 23 care fac referire la competenta exclusiva si respectiv prorogarea conventionala de competenta.
(11) Normele de competenta trebuie sa prezinte un mare grad de previzibilitate si sa se intemeieze pe principiul conform caruia competenta este determinata, in general, de domiciliul paratului si, astfel, trebuie sa fie intotdeauna disponibila, cu exceptia catorva situatii bine definite in care materia litigiului sau autonomia partilor justifica un alt factor de legatura. In cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie sa fie definit in mod independent, in vederea ameliorarii transparentei normelor comune si a evitarii conflictelor de competenta.
Art.22 al.2. in ceea ce priveste valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societatilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instantele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanta aplica normele sale de drept international privat;
|
